Volumul I — Alexandru Davila

Precuvântare

Aproape tot cuprinsul acestor trei volume a fost publicat în reviste și ziare. Innainte, însă, de a’l publicà în volume, autorul l’a corectat, lungit, prescurtat, „retușat”.

Ținându-se de cunoscutele poveți, ale lui Boileau, „Vingt fois sur le métier remettez votre ouvrage, Polissez-le sans cesse et le repolissez”, autorul a lustruit, pe cât i-a fost cu putință, textele scrise altădată! El nu afirmă, însă, că textul acesta ar fi cel din urmă.

Editura „OLTENIA”

AL. DAVILA

NOTIȚE BIOGRAFICE

Al. Davila e născut la 12 Februarie 1862. Tatăl său era generalul doctor C. Davila, iar mumă-sa, Ana, era născută Racoviță-Golescu, coborâtoare directă, prin tată, din Vodă Mihail Racoviță, care a domnit 17 ani în țările românești.

Copilul, crescut de mumă-sa în evlavia neamului românesc, invață carte, mai întâi, la școala comunală din Golești, instalată într’un pavilion al curții boierilor Goleșteni.

În timpul iernei, viitorul autor al lui „Vlaicu Vodă”, îmbrăcat mocănește, urma clasele Școlii luterane, unde mergea călare: astfel se născu în Davila gustul de sport, care niciodată nu l-a părăsit.

Dela 1871 la 1874, băiatul fu încredințat lui V. A. Ureche, care deschisese un institut român; iar după acești patru ani, tânărul fu trimis la Paris, la Liceul St. Louis, unde fu coleg cu Jacques Féraudy și cu Georges Feydeau.

Bacalaureat in litere in 1879, Al. Davila se împrieteni la Paris cu Take Ionescu, Morțun, Caligari, Xenopol, Filipescu. Citea cu nesaț pe vremea aceea „Letopisețile” lui M. Cogălniceanu.

În 1881 fu numit atașat la ministerul de externe din București; În anul următor, in aceiași calitate, la Roma, și după alt an, la Bruxelles.

În 1884, murind tatăl său, Davila părăsi cariera diplomatică și începu să colaboreze la „Epoca” și „L’Indépendance Roumaine”. Fu numit, în urmă, inspector de poliție, apoi administrator al arondismentului Măcin.

Demisionar după un an, Davila se dădu, în sfârșit, literilor, pe care nu le părăsise niciodată, și studiului Istoriei românești, care il pasionà. Iată de unde s’a înfiripat „Vlaicu-Vodă”, ― Străbunele case dela Golești ofereau sufletului său hărțuit, liniștea de care aveà nevoie duhul poetic.

În iarna 1901―2, „Vlaicu Vodă” fu prezentat direcției teatrului Național și primit imediat; iar, la 12 Februarie 1902, fu jucat pentru prima oară; autorul implinea, în aceiași zi, 40 de ani.

Doi ani mai târziu, Davila compuse o pantomină: „Domnița din vis”, jucată în gradina palatului Cotroceni, cu M. S. Regina Maria, în rolul principal.

În 1905, Davila fusese chemat la direcția teatrului Național, unde rămase până în 1908, când desărcinatul director formă faimoasa „Compania dramatică Davila”, prima încercare de acest soi făcută în România. Compania se disolvă în 1911, când Davila fu chemat, a doua oară, la direcția teatrului, unde rămase până în 1913.

Din acest an Davila puse de gând să publice într’o bibliotecă populară capod’operile literaturii românești, dar evenimentele răsturnară pașnicul proect; in 1914, isbucni războiul mondial, iar în 1915 Davila cădea victima unei incercări de asasinat.

Scăpat cu viață, rămânând infirm și aproape paralizat, Davila duce un trai de înțelept; aceiași dragoste pentru literile și cultura veche românească, din care a isvorât admirabilul „Vlaicu Vodă”, îl preocupă și’i luminează zilele.

(Din Programul Teatrului Național).

Basmul cu Domnița din Vis

Pantomină balet în trei tablouri

A. S. R. Principesa moștenitoare Maria (actuala M. S. Regina Maria) în unul din costumele rolului Său.

„Domnița din vis”

A. S. R. Principesa moștenitoare Maria și trupa de actori amatori

DOMNIȚA DIN VIS||A. S. R. Principesa Maria

FĂT FRUMOS||D-ra Sybyl Youell

MUMA PĂDUREI||D-na Aristia Dissescu

ZÂNA ZÂNELOR||D-na Alina Costinescu

NEGURĂ IMPĂRAT, tatăl Domniței,||D-l I. A. Lahovary

DUNÂRE IMPĂRAT, tatăl lui Făt fumos||D-l G. A. Robescu

BEADEFOC, sluga lui Negură împărat||D-l Aurel Orescu

BEASADEA, sluga lui Dunăre împărat||D-l A. Davila

D-nele M. Diamantescu, Iza Poenaru, G. Barozzi, Ios. Gică, M. Durma, Did. Tătăranu, M. Balaș; D-rele M. Radu, Maud Crawford, Cucu, Sylvia Lakeman, M. Vladoianu, Marg. Zosima, H. Ajdukiewicz, Lola Vladoianu, El. Odobescu.

D-nele C. Iliescu, Nath. Iliescu, M. Nicoleanu; D-rele Olly Marian, Z. Catargi, M. Moroianu, Ana Mărculescu, Alisa Ghica Cora Economu, Val. Petrescu, Zoe Petrescu, El. Căpitanovici.

D-rele: Ana Filitis, Maria Filitis, Ang. Filitis, Liliana Holban, Fany Boxhall, Zizi Lambrino, M. Valsamaky, Dudu Mincu, Mar. Mincu, D-l Eddy Boxhall.

D-nii Em. Butculescu, D. A. Ghica, D. Diamantescu, G. G. Manu, I. Nicoleanu, I. Moescu, C. Atanasescu, Al. Gorski, Chr. Orescu, Al. Tell.

A fost odată ca nici odată, dacă n’ar fi nici că s’ar povesti, un împărat mare și viteaz, ce coborîse Dunărea dealungul ei, dela obârșiă până la cele trei guri. El umpluse o jumătate de veac cu isprăvile sale, așà că norodul, ne mai zicându-i pe nume, îl poreclise Dunăre Impărat. Și atât de mare și de viteaz erà, de i se dusese pomina peste lumea întreagă și de se întreceau împărații, care de care să se aibă mai bine cu el. Iar el, ne având vrăjmași pe pământ, își da de lucru vitejiei cu biruirea zmeilor și nimicirea fiarelor.

Și toate i s’ar fi ales spre bine împăratului, și după pofta inimii, dacă și-ar fi putut hotărî unicelul dela vreme de bătrânețe, pe Făt Frumos, să-și ia o soțiă din câte Domnițe i s’au fost scoase în cale; că păcat erà să se stârpească vechia și mândra lui vița. Dar Făt Frumos pe toate le treceà cu vederea; par’că dânsele n’ar fi fost nici domnițe, nici tinere, nici frumoase; vezi că cea ursită nu i se arătase încă și că Zâna Zânelor, ocrotitoarea lui din leagăn, îl fereà să-i rămâie ochii la alta; căci vai de omul care sufletul și-l dăruește alteia decât celei ursite.

Pe un amurg duios de vară, păsările dintr’o poiană galeșă, deschisă din întunericul codrului ca o ferestruie către Cer, fură martore la o minune mare: mai întâi se auziră în depărtare, chemări de corn, lătrat de haită; zgomotul se apropià, și o ceată de mândri vânători năvăli în poiană; erà Dunăre Impărat cu fruntașii curții sale, toți cărări pe armăsari biruitori în întrecerile dela Sân Toader, și cu cei mai isteți hăitași din împărățiă, stăpânind cu greu o pârdalnică de haită ce se sbuciumà în toate părțile. Iar mai la coada, suflând din greu, hop și Beasadea, sluga credincioasă dar nărăvașă, cocoțat pe un măgăruș ce abià se mai vedea sub un munte de merinde și de ploști. Haita, pe semne, pierduse urma. Dar hăitașii îi deteră repede de rost, puseră câinii pe olm și vânătoarea purcese înainte, sunând din cornuri, asmuțând din glasuri, trosnind din bice. Zgomotul se depărtă, se pierdù cu încetul și liniștea obișnuită se așternù iarăși pe galeșa poiană.

Pe sub bolta frunzișului, păsările prind iarăși glas și’și povestesc cu deamănuntul ce le-a fost dat să vadă fiăcare pe rămurica sa; dar, codrul întunecându-se, chiar ciripiturile se răresc; limbutele își mai dau odată bună seara, apoi totul tace și crângul adoarme binișor.

Iată, însă, că se ivește, prin tufișuri, o vedeniă luminoasă, pășind atât de ușor încât minte chiar florile călcate, legănându-se așà de mlădios, de-ai zice că e o negură ce plutește pe poiană: e Făt-Frumos, unicelul lui Dunăre Impărat.

Cu jungherul rotilat pe coapsă, cu cornul de zimbru pe șold, cu tarașul ferecat în mână, el purcede alene prin crângul prieten, căci nu’i arde de vânătoare, de care s’a răslățit pe nesimțite, ci de focul tinerețelor îi arde. Furat de blândețea serii, de ochiul Cerului, de boarea florilor, el își leapădă tarașul, se reazămă de o tulpină, duce la gură o foaie de mesteacăn și doinește, doinește de freamăta codrul, de se trezesc păsările și de ți se rupe inima.

Bine nu mocnește răsunetul doinei și iată că iese din desiș o babă bătrână ca intunericul. E Muma pădurii, stăpâna Ielelor și dușmană flăcăilor.

Se povestește că, de mult, pe când era tânără și frumoasă, mulți flăcăi au pierit de dorul ei, iar că, dânșii, nu i s’au rourat vreodată genele… nici de dragoste, nici de milă; că, de aceia, blestemată a fost să nu iubească până ce nu va îmbătrâni; iar, de la vreme de bătrânețe, să iubească fără nădejde și fără de sfârșit; chinul ei să’și afle, însă, cap, în clipa când un Făt-Frumos o va sărutà din toată inima. Și iacă de ce Muma Pădurii urmărește pe Făt-Frumos și’l roagă, de câte ori îl prinde prin codru, să o sărute, fiă numai o dată.

In acest amurg duios de vară, Muma Pădurii, auzind doina lui Făt-Frumos, își închipuì că dacă’l podideà atâta dor și jale, mai priimitor o să fiă flăcăul de prinosul ei de dragoste și se grăbi să i’l aducă. Dar tocmai din potrivă ieșì socoteala: căci cu cât mai dornic de iubire erà sufletul flăcăului, cu atât mai urâcioasă și mai vrednică de scârbă i se păreà cererea babii. Iși râse de ea, o batjocorî, o luă la goană. Dacă văzù și văzù Muma Pădurii că de la Făt-Frumos nu’și va căpăta leacul, își dădù drumul necazului și’l lovi pe băiat cu farmece de somn. Făt-Frumos, biruit, căzù pe iarba pajiștii. Iar Muma Pădurii chiemă Ielele și le poruncì să’l năuciască.

Păsările, trezite de doina lui Făt-Frumos, se pitulau acù de groază și cele mai limbute chiar tăceau mâlc, încremenite de priveliștea din poiană. Chiar de îngrozit și de încremenit erà așa cevà; cum cobeau Ielele și cum se clătinau și cum se năpustiau asupra bietului flăcău; și cum vârtejul, stârnit de hora lor, încovoia copacii și smulgea din rădăcini buruienile.

Dar uite că, deodată, hora se oprește, ca trăznită. Ielele, la rândul lor, sunt cuprinse de spaimă și încremenesc; ca și cum o putere mai mare le-ar ține piept; ele nu se mai pot apropia de Făt-Frumos, ba chiar se depărtează de el, ca luate la goană; vezi că, dintr’un ulm uriaș, a ieșit Zâna Zânelor, puterea puterilor, ocrotitoarea din leagăn a lui Făt-Frumos; dânsa întinde, asupra lui, marama mântuitoare și, împrejuru’i cu toiagul, trage cercul cel zdrobitor de vrăji. Zadarnic asmute Muma Pădurii Ielele; ele sunt toate răsbite de puterea Zânei Zânelor și se împrăștiă, fugind în adâncimea codrilor.

Biruitoare de descântecele rele, Zâna Zânelor se îndură să arate odreslei împărătești mireasa cea de Cer ursită. Pe ochii’i închiși îl atinge cu floarea de sulfină chiemătoare de visuri și, deodată, i se arată în somn lui Făt‑Frumos, într’o țară neștuită și nemai pomenită, un minunat alai de fecioare, care de care mai frumoase și mai nurlii; și un împărat măreț, ducând, de mână, o domniță cu părul cu totul și cu totul de aur, cu ochii ca slava Cerului, înaltă și mlădioasă ca vreaja de crin, pășind molatic și legănat pe pajiștea înflorită, așà cum purcede negura albei când o mângâie boarea zorilor și o sărută Craiul Soare.

Dar visul se sfârșește. Zâna Zânelor reintră în ulmul uriaș, iar Făt‑Frumos se deșteaptă, cu inima robită de Domnița din vis. El se jură, pe razele lunii cari se strecoară prin bolta frunzișului, că aceasta îi va fi soția, căci acesteia sufletul ’si ’l‑a închinat.

In depărtare, însă, se aude vânătoarea. Făt‑Frumos duce la gură cornul său de zimbru și sună puternic. La această chiemare, alte cornuri răspund, din ce mai aproape; Dunăre Impărat sosește cu toți urmașii săi, și întreabă ce s’a întâmplat. Făt Frumos îi povestește visul și jurământul ce a făcut și îl roagă să‑i dea voie să meargă să afle și să dobândească, peste nouă țări și nouă mări, pe Domnița din Vis, fata lui Negură‑Impărat, craiul Tărâmului‑de‑sus. Dunăre Impărat dă voiea cerută și orânduiește ca boierii de frunte ai Țării, cei mai frumoși și mai viteji, să întovărășească pe Făt‑Frumos în lunga’i călătoriă spre miază noapte și să ducă viitoarei nurori și viitorului cuscru daruri bogate, steme, colare, inele, brățări și cingători. Iară Beasadea, sluga credincioasă dar nărăvașă, nu va rămâne de căruță, ci va porni și el cu Făt‑Frumos ca să’i ducă de grijă și să’i păzească somnul.

Astfel, toate puse la cale, Făt‑Frumos își încalecă năzdrăvanul și vânătoarea ia drumul spre curtea Impărătească, în sunetul de surle și de trâmbițe.

Din țara lui Negură Impărat au plecat toți bărbații de s’au dus să cucerească lumea. N’au mai rămas la curtea lui de cât el (căci prea era bătrân ca să se mai răsboiască) și Beadefoc, sluga lui credincioasă dar nărăvașă.

Au mai rămas, însă, pe lângă Domnița, fiică-sa, fruntea fecioarelor boierești din țară, care de care mai frumoase și mai nurlii. Ele îi țin de urât împăratului și, ca de petrecaniă, se prind a jucà câte jocuri toate, unele săltărețe ca sburatul fluturelui, altele line ca legănatul trestiii. Iar pe când ele joacă, Negură-Impărat poruncește să i se aducă potirul cel mare, plin. Beadefoc aleargă să săvârșiască porunca.

Dar Muma Pădurii își urmărește răzbunarea. Apropiindu-se, tiptil, ea aruncă peste cei de față farmec de somn biruitor. Incetul cu încetul, șirurile răzbite de somn, se aștern pe iarbă, pale, pale: bătrânul împărat își reazimă bărbia de piept și o liniște de moarte cuprinde pajiștea unde, cu o clipă mai înainte, fluturau dănțuitoarele mlădioase.

Beadefoc, însă, care n’a fost prins în vrăjile Mumei Pădurii, sosește cu potirul cel mare, plin. Minunat, mai întâi, apoi, pricepând că ceeace vede nu e somn firesc, începe a se văita și a plânge amarnic. Gâtlejul uscându‑i‑se de atâtea văicăreală, el mai trage câte‑o dușcă din potir (nu de alta, dar ca să’și dreagă glasul) și iarăși se pune pe plâns și pe văitat. De geaba surle și trâmbițe sună în afară: jalea îi stăpânește firea de bălălău; așà că, în loc să se repeadă și el să caște gura la ce s’o fi petrecând la porțile palatului, el o ține strună cu plânsul și cu dresul glasului.

Dar iată că se ivește Beasadea, care a sosit cu tot alaiul lui Făt-Frumos la curtea lui Negură-Impărat, în sunete de surle și de trâmbițe. Aflând palatul gol, el s’a coborât în grădină. Uimit de ce vede, îi cere lămuriri lui Beadefoc. Acesta îi povestește pacostea ce îi lovise stăpânii. Durerea lui Beadefoc îi cuprinde bunătatea de suflet a lui Beasadea; și iaca tei de curmei pentru ca slugile (credincioase dar nărăvașe) să se împrietinească. Fără mai lungă vorbă, ei se așează unul lângă altul și își țin isonul, atât la văitat cât și la dresul glasului.

Atrași de atâta gălăgiă, sosesc, la rândul lor, în gradină, Făt-Frumos și urmașii săi. Dacă își dă seama de nenorocirea care îl izbește, Făt-Frumos, chiamă Zâna Zânelor, ocrotitoarea lui din leagăn, și o roagă să le dea din nou viață celor adormiți. Dar Zâna Zânelor răspunde că îi e afară din putere, și că, singură Muma Pădurii poate deslegà ce a legat. Muma Pădurii, rugată la rându’i, își spune prețul și anume că: îndată ce Făt-Frumos va vedeà pe Domnița cu ochii fulgerând și cu buzele zâmbind, atâta numai îi va fi iertat să’i sărute mâna odată. Apoi, pentru totdeauna, să’și părăsească mireasa și Mumii Pădurii rob pe veci să i se dea. Văzând că nimic alt nu va dobândì, Făt-Frumos se învoiește și jură că se va ține de tocmeală. Indată Muma Pădurii face un semn care desleagă farmecul și, încetul cu încetul, viața se întoarce în ființele vrăjite.

Trezindu-se din somn Domnița din Vis și văzând pe Făt-Frumos în fața ei, cum îl vede cum îl iubește. Indată, merge de îl ia de mână și îl duce la Negură Impărat. Făt-Frumos îi spune cine e, de cât de departe vine ca să’și afle ursita, și cere pe Domnița de soțiă. Impăratul, bucuros, ’i-o dă, și poruncește să se urmeze danțul. Tovarășii lui Făt-Frumos, prinzându-se cu tovarășele Domniței, joacă împreună câte jocuri toate, unele săltărețe ca sburatul fluturelui, altele line ca legănatul trestiii. Iar, la sfârșitul jocului, toți, dând în genunchi, fiăcare la dănțuitoarea sa, le sărută mâna. Așà face și Făt-Frumos.

Dar bine nu sfârșește flăcăul, când iată vine Muma Pădurii să‑i aminească tocmeala. Făt-Frumos, cu inima îndurerată, pornește după ea. Dar Domnița îl reține. Șovăind între datoriă și iubire, neputând să îndure lacrimile Domniței, Făt-Frumos își uită jurdământul și‑și ia vorba înapoi. Turbată de mânie, Muma Pădurii chiamă Furtuna în ajutor.

Deodată, soarele se stinge, lumina zilei se întunecă un vârtej umple văzduhul și ciocnește Cerul cu pământul; toți fug în toate părțile; iar Făt-frumos și Domnița, îmbrățișați și sprijiniți de slugile lor credincioase dar nărăvașe, se luptă din răsputeri cu furtuna care-i soarbe ca să‑i ducă pe alt tărâm. Pe tărâmul acesta, nu se mai vede nimic decât fulgerile din ce în ce mai rare, nu se mai aude nimic decât mugetul vijeliii, tunetele depărtându-se în întuneric.

Din porunca Mumei Pădurii, Furtuna aci aruncase cei patru nenorociți, smulși de pe tărâmul celălalt. Celor patru le sunt fețele pălite de neodihnă și hainele sfâșiate de spini, par’că de veacuri ei ar fi pribegit prin pădurea fără lumină și fără sfârșit. Sarbezi și ofiliți, Făt-frumos și Domnița se întind pe mușchiul jilav, hotărîți să nu se mai lupte cu soarta. Slugile (credincioase dar nărăvașe) nu se dau însă biruite, ci, lăsând copiii să se odihnească, ele se chibzuiesc cum să facă să‑i scape din această ocnă.

Muma Pădurii nu e încă înduplecată de atâta chin și durere. O să le ia copiilor și sprijinul lor din urmă: slugile.

Pentru aceasta, pe când ele se chibzuesc, iată se arată o flăcăraie albastră, ca de licurici, care saltă, se coboară în iarbă, aleargă de ici colo, de colo mai coleà, de coleà aiurea și de aiurea nicăieri. Dar iată alta și încă una, și încă două, și încă multe. Beasadea și Beadefoc le urmăresc, dau să le prindă, că mare dor le e de foc și de lumină: dar flăcăraiele vin și se duc, s’aprind și se sting, și sunt și nu mai sunt. Bietele slugi, uluite, se iau după ele și se afundă în codrul întunecos. Așà, își pierd de urmă înșelate de flăcăraiele vrăjite.

Au rămas singuri copiii, adormiți. Deodată se aude un tropot puternic, urlete ca de lupi, clănțănit de măsele. Făt-Frumos se trezește, se vede numai cu Domnița, se miră. Dar urletele se apropiă. Alegând de jos o sburătură sdravănă, dânsul va vegheà pe somnul miresei sale și o va apăra de fiare. Intr’adevăr, iată-le că vin printre copaci: sunt pricolicii Zărind copiii, li se năpustesc asupra. Dar viteazul flăcău se repede, vârtej, în ei, croind cu sburătura, cruciș și curmeziș. Parcă atâta așteptau pricolicii: fără zăbavă, ei se prind în horă împrejurul lui, îl despart de Domnița, lăsată singură, și mânându’l, când în dreapta, când în stânga (ca și când s’ar ferì de sburătura lui) îl trag la desiș unde să’și piardă și el urma.

Domnița, însă, dormeà, în neștire, somnul lin al tinereții. Acum i-a venit apa la moară Mumei Pădurii: dânsa se apropiă, încet, trezește copila, îi dovedește că a sosit ceasul să aleagă: sau să’i dea ei pe Făt-Frumos, sau, cumplit de-acum înainte, îi va fi chinul. Domnița nu stă la îndoială: mai bine orce chin decât să se lase de Făt-Frumos. Atunci, Muma Pădurii îi spune că îndărătnicia ei nu numai pentru ea va fi izvor de dureri dar și pentru alții; și’i arată slugile credincioase, istovite de oboseală, cutreerând codrul, momite de flăcărăi; ele nici‑odată nu vor mai aflà nici pace, nici odihnă, dacă dânsa nu se va lăsa de Făt-Frumos. Plânge Domnița de mila lor, se roagă să’i erte că nimic nu au păcătuit. Dar, nedobândind nimic, îi lasă în voia Domnului, căci de Făt-Frumos nu poate și nu poate să se lepede.

Daca vede Muma Pădurii că nici așà n’a izbutit, îi arată pe însuș Făt-Frumos adus înapoi de hora pricolicilor și cu greu apărându‑se de colții lor. O vorbă, și îl vor răpune; o vorbă, și va trăì. Plânge Domnița, se bocește, se roagă. Dar nici acù nedobândind nimic, face o cruce, rupe cercul urlător al pricolicilor și se alipește de Făt-Frumos: dacă de moarte e osânda lui, apoi înpreunați să moară.

De atâta dragoste, de atâta statorniciă, se muaie sufletul Mumei Pădurii: un semn, și pricolicii se fac nevăzuți. Ii bate inima bătrânei vrăjitoare; vremea de pe când erà și dânsa tânără îi trece pe dinaintea ochilor; o lacrimă de înduioșare îi roureaza ploapele, arse, atâta amar de vreme, de arșița urii. Această lacrimă e văzută de Cel de Sus și curmează blestemul care a lovit codrul cu tăcere și întuneric. Alba plăpândă străbate bolta frunzișiului des; zorile reînvierii se arată, conabii; la început, profirii; și înflăcărate, mai apoi; ca o licărire de aur, la urmă. Viața pătrunde crângul; tufișurile se înveselesc; florile zâmbesc; păsările chiar, cari, dacă erau parcă nu erau, prind a foì, a ciripì, a cântà iarăși; prin desiș, mișună viătăți: gândăcei, fluturi, bondari și cărăbuși. Asemenea priveliște ar muià sufletele și a muiat sufletul Mumei Pădurii. Dintr’un imbold doveditor, ea pune una într’alta mânile copiilor și, cerându‑le iertare de cât rău le‑a pricinuit, îi preface, din serbezi și zdrențeroși cum sunt, în rumeni și împodobiți cum erau. Dar să vedeți domniile-voastre ce minune s’a iscat din această faptă bună: minunea fu că Făt-Frumos care, nici pe prețul vieții, nici pe al fericirii, nu dăduse sărutatul Mumei Pădurii, îl dădù acù pe de geaba și din toată inima, că prea și‑o simțea plină de bucuriă și de iubire.

Iar, dacă se făcù minunea aceasta, apoi alta și mai neașteptată se întâmplă: sărutul lui Făt-Frumos fu de descântec unui blestem străvechiu, de din vremea de tinerețe a Mumei Pădurii: el puse capăt chinului ce de mult o munceà: abià sărutată de Făt-Frumos, într’o clipă se schimbă la față, se schimbă la port: în locul babei, răutăcioase și gârbovite, se arată o zână tânără, înaltă, mlădioasă, cu părul negru ca pana corbului, cu ochii scânteetori ca luceafărul dimineții și învăscută cu iiă argintiă, purtând, în râuri, câmpul cu florile, iar, in altițe, cerul cu stelele.

Și dacă toate se schimbară la față, apoi și vietățile din crâng se schimbară: așà, flăcăraiele se prefacură în flori dalbe, iar pricolicii în blânde ființe de la Dumnezeu, în gândăcei de tot soiul, fluturi, bondari și cărăbuși. Cu toate și cu toții se prinseră laolaltă: aduseră înapoi pe Beasadea și pe Beadefoc, odihniți și sprinteni; și veniră cu gingășiă să se închine la cei copii, frumoși ca doi heruvimi picați din raiu și purtători, în suflet, a vrăjii raiului, a făcătoarei de minuni, iubirea. Și cum stau, cu toții, minunându‑se și de ce văd cu ochii și de ce simt cu sufletul, iată sosește Zâna Zânelor, Puterea Puterilor, Curmătoarea Relelor, Dătătoarea Bunelor. Dânsa trebuie să fi meșteșuguit toate câte se petrecuseră că, deșì cu mărețiă primește închinăciunea tutulor, totuși îi râd ochii cu șireteniă.

Dar Zâna Zânelor face un semn, dă o poruncă: codrul se șterge dintr’odată, ca sorbit de Cer sau înghițit de Pământ și toți cei de față se pomenesc la curtea lui Negură Impărat, unde fiăcare se află cum erà când a izbucnit furtuna, ca și cum de atuncea nu ar fi trecut nici o clipă, nu s’ar fi petrecut nici o faptă.

Florile, însă, și gândăceii, cari, și dânșii, au miri și mirese printre ei, cer voie Impăratului ca nunțile să le pornească și ei alături. Dobândindu-se voia cerută, flăcăi și fecioare, flori și gândăcei se prind a jucà câte jocuri toate, unele săltărețe ca sburatul fluturelui, altele line ca legănatul trestiii.

Apoi, sfârșindu-se jocul, Negură Impărat poruncește să se alcătuiască alaiul pentru ca Domnița din Vis să pornească, spre miază-zi, la cuscrul său, Dunăre Impărat. Acù să fi văzut: în sunete de surle și de trâmbițe, vin carele mari, așternute cu covoare de preț și cu zampale de aur și de argint, înhămate cu câte patru armăsari înaintași; vin fugarii năzdrăvani, buni de nuntă și de hartă; vin prăsturele buiestrașe, largi în nări și subțiri în ciolane. Fiăcare își alege locul, care călare, care în căruță, care în teleguță.

Mândră e călătoria și voioasă, căci, de‑alungul căii lungi, obștea le ise înainte, întinde straile și bate cu maiele și le presare drumul cu flori de’l face una cu pajiștile.

Astfel purcedând, a sosit Domnița din Vis la curtea lui Dunăre Impărat. Acì, iarăși s’a făcut nuntă mare și falnic ospăț; și s’a încins o horă de s’a dus pomina, unde a jucat obștea toată; și mirii și miresele; și împărații și vlădicii, și nuntașii, și florile și gândăceii, și zânele și slugile, și cei poftiți și cei nepoftiți… Și au jucat, până, pe sus, au asfințit stelele și, pe jos, au amuțit lăutarii.

Să mă credeți, căci am fost și eu acolo de ’mi‑am înveselit ochii și ’mi‑am îmbucurat inima. Pentrucă Domnița din Vis de la Dumezeu ’ia fost ursită lui Făt-Frumos, ca să nu se stârpească vechia și mândra viță a lui Dunăre Impărat, ci să domnească de‑alungul veacurilor, pe tărâmurile brăzdate de strămoși.

Ileana Cosinzeana

Din țara blândei Cosinzene, Unde vedenii pe la gene Se cern la șezători, Fugise basmu într’altă parte Ne mai având de gazdă parte, Nici de povestitori.

Fugise. Și cu el d’avalma Și Prichindel și Statupalmă Și Zmei și Feți-Frumoși Și lungul șir de Zâne dalbe Și de’mpărați cu barbe albe, De babe și de moși.

Cu el pieriseră palaturi, Și cule cu cinci-șase caturi, Adăpostind comori; Livezi, cu merele de aur, Păzite noaptea d’un balaur Hrănit cu jar și nori;

Și pui de scorpii uriașe: Și iuți presture buiestrașe Și sprinteni năzdrăvani;

Și Păunași cu negre plete, Și dafini locuiți de fete, De mii și mii de ani;

Și voinicei, încinși cu brâe, Ce’n trântă vrând să se rămâie, Până’n genunchi se’ngrop; Lei paralei cu coame crețe; Și urși greoi; și vulpii istețe; Și iepurile schiop;

Și punți d’aramă; bălți de lapte; Butoaie, cercuite’n șapte, Strângând în doage-un zmeu, Pârâie, cu limbute valuri, A căror fermecate maluri Dau înapoi mereu;

Și câte multe, câte alte, Cu cari ne’șelam, încalte, Necazuri și nevoi; Și cari (milă de la Domnul) Ne legănau cu vise somnul Și sufletul din noi.

Dar dusu-s’au, s’au dus departe! Lăsând, în suflete deșarte, Un gol, un groaznic gol, In care gândurile rele S’au încuibat, cărând, în ele, Al urelor nămol…

De-atunci, în blânda noastră țară, Vedenii crunte se strecoară, Furiș, la șezători;

In toate ura se răsfrânge: Răscoale, chinuri, foc și sânge, Ruine… nu comori.

In loc de liniștea senină A sufletului fără vină, Cu traiu’i împăcat, E linștea întunecoasă A ocnelor, pe care-apasă Trecutul cu păcat;

E liniștea după furtună… In care, totuși, înca tună Și fulgeră prin nori… Pe când în codrii, din tăcere, Un freamăt lung, ca de durere, Tresare uneori…

E pacea, cu zavistii mute, In care sufletul s’asmute, Pândind prilejuri noui; In care biruitul geme, In care celălalt se teme… Și scrâșnesc amandoui.

Căci este pacea după luptă Din care, vai! eșit-a ruptă Unirea dintre frați… Și’n urma căreia ogorul, Stăpânul, plugul, muncitorul, Rămân însângerați…

Cui, Doamne, dărui-vei harul Din minte să ne șteargă-amarul Urgiii cu păcat?…

Să ne dea liniștea senină A sufletului fără vină Cu traiu’i împăcat?

Dar ascultați! Ne vine-o veste… ILEANA noastră din poveste, Fugarnică din raiu, Domnița basmelor, ILEANA, Nascutu-s’a din Cosinzeana, Sus, pe-un picior de plaiu.

Cu ea sosit-a și moș Ene (Acel ce seamănă pe gene, In seri de șezători, In vatra noastră românească, Blândețe, pace sufletească, Ș’a liniștii comori).

Vremea trece, ș’acum iarna revărsată-i pe natură. Pata focului pe case, cea de sânge pe pământ, Giulgiul ei curat le-ascunde, mărturii de oarbă ură… Amorțite gânduri rele viforul de-acum le fură… Pace celor din viață precum celor din mormânt.

Duhuri crunte, ș’amăgite de ispită, pace vouă. In iertare și’n uitare sufletul v’il alinați. Stingăse-a pornirii pară în a mângăierii rouă. Din urgiă, pentru țară, nască-se ’nfrățire nouă, Cum născutu-s’a ’n urgiă Cel ce-a zis la oameni frați.

De-acum departe, gânduri rele!… Zavistii, pisme, și, cu ele, Noianul de amar!… Iu inimi blânde și’mpăcate Nădejdea fără de păcate, De-acum roiește iar.

Și codrul verde iar doinește, Și hora iarăș se’nvârtește Din zi până’n chindii; Și basmul (milă de la Domnul) Presare iar cu vise somnul La moși și la copii.

DOMNIȚĂ, datu-ți-s’a Țiă Să picuri stropi de poeziă Pe-aceste negre vremi; Și duhul țării ușurându’l, Să’i schimbi pornirile și gândul Și’n sinea lui să’l chiemi.

Blagoslovită fii de-acuma! Blagoslovită fiă’ți muma, Pentru că te-a născut: Căci alinà-veți, amândouă, Cu-a mângâierii dulce rouă, Năpraznicul trecut.

Și, peste vremi îndelungate, De tine pomenind, prin sate, Un basmeș, răsfirat Va povesti: A fost odată, Pe când… (mai știu eu când?) o fată, O fată de’mpărat…

Dintre cei răposați

DINTRE CEI RĂPOSAȚI e, înainte de toate, o lucrare de bună credință. Vreau să vorbesc de oamenii pe cari i-am întâlnit în viață, celebri sau nu încă celebri, atât români cât și străini. Nu mă voiu ocupà de caracteristica superiorității lor, ci de relațiile trecătoare dintre ei și mine. Dacă încep azi cu Verlaine, cauza e că, de curând, s’a inaugurat la Metz (Alsacia) statuia lui.

L’am cunoscut pe Verlaine, prin 1879 la o berărie din Bd. Saint Michel (Paris), numită „La Source”, pentrucă o stâncă artificială cu o mică cascadă o despărția în două, formând, o parte din dosul stâncii, o cameră rezervată câtorva consumatori, ziși prin antifrază „Les Hydropathes”. Consumatorii obișnuiți erau Jean Richepin, Raoul Ponchon, Verlaine, Coquelin Cadet, André Gill, Mallat de Basillan, Haraucourt, și eu, simplu „potache” de la liceul Saint Louis. Toți erau mai vârstnici de cât mine, dar toți numai boabe de grâu încolțit, nerăsărit încă, afară de André Gill și Coquelin Cadet. Acesta ne aduceà câteodată bilete pentru Teatrul Francez și persecutà cu glume grosolane pe subțirica Sarah Bernardt. Verlaine veneà la cafeneaua „La Source” de’și luà, în fiecare seară,

Paul Verlaine

La cafeneaua „La Source”, pe un colț de masă, pe o bucățică de ziar, Verlaine aruncă, negru pe alb, bucata de versuri „La buveuse d’absinthe”.

Se înțelege că, după ce băuse 3—4 absinte, Verlaine erà cu mintea mai mult decât tulbure. In halul acesta, voind să meargă acasă, el se agățà de mine și îmi ziceà: — „Rentre—moi, „potache”; on n’osera pas me rosser devant toi”.

Verlaine ședeà pe atunci în Rue Champolion, în dosul cafenelei „La Source”, în tovărășiă cu „la grosse Marie” (un fel de namilă de vre‑o 40 de ani). Micul lui apartament se compuneà de vre‑o 2—3 cămăruțe. Dupe cererea lui, îl duceam în adevăr acasă, ajutându‑l să se urce pe scări (lucru greu); „la grosse Mariie” deschizându-ne, fugià, furioasă, strigând: „V’là l’soulot”. Ce se petreceà pe urmă nu știu și nici nu vreau să știu. Dar, a doua zi, Verlaine îmi afirmà că nu fusese bătut.

Tot pe un colț de masă al cafenelei „La Source” Verlaine a scris faimoasele versuri: „Il pleure dans mon coeur, comme il pleut sur la ville”. Zic faimoase, deși, pe atunci, nu numai că nu erau faimoase, dar nici apreciate de micul nostru cenaclu, care vedea în Verlaine numai un bețiv. Eram singur de altă părere. Unul din comesenii noștri m’a întrebat: „Ce fel? Nu te dezgustă?” Avui lașitatea să răspund: „Ba da!” îngânând însă mai încet: „dar îl admir”.

Mai târziu, lumea întreagă l’a admirat. Verlaine nu a mei dezgustat pe nimeni. Astăzi e vrednic de statui.

Bolintineanu

Nu i’am văzut decât o singură dată, câte-va clipe. Iată cum. Bolintineanu fusese atins, atunci (pe la 1869 sau 1870, mi se pare) de paralizie generală; bietul poet, fostul Ministru de Instrucțiă Publică al lui Cuza nu aveà nici o îngrijire. Tatăl meu, medic, efor al spitalelor civile și, peste toate, suflet între suflete, luă pe Bolintineanu de îl instală la Pantelimon (proprietatea Eforiei) la soare, la aer, în chiar apartamentul intendentului, și îi alocă două infirmiere și un infirmier, cari să n’aibă altă grijă decât ca toate să fiă pe placul lui Bolintineanu. Despre bani, Eforia nu a vorbit niciodată.

Pe vremea aceea, mânăstirea Pantelimon, adăpostul surdo-muților, erà goală de călugări, dar plină de copii surdo-muți. De la șoseaua mare, ducând de la București spre județul Ialomița, se făceà, în fața Primăriei satului Pantelimon, un drum, foarte umblat, care coborà valea satului, apoi urcà, șerpuind, dealul în vârful căruia erà mânăstirea. Mai jos de mânăstire, cam pe la jumătatea dealului, se ridicà un pavilion de lemn, clădit de Vodă Cuza, unde căruțele poposeau înainte de a suì pieptul care duceà la clopotnița mănăstirii.

Intr’o zi (eram, pe atunci, cum bănuiți, un băiețandru) tatăl meu mă luă cu el în trăsură, zicându-mi: „Hai la Pantelimon, să vedem pe Bolintineanu”. Zis și făcut. Pentru tatăl meu, depărtarea nu existà: a merge de la Cotroceni la Pantelimon erà, pentru el, pe vremea aceea, tot atât cât ar fi, pentru cineva, astăzi, să meargă din Piața Teatrului până la Capșa.

Când ajunserăm la mânăstirea Pantelimon, Bolintineanu ședeà într’un fotoliu, la soare. El privì lung, când la tatăl meu, când la mine, și zise: — „Ochi albaștri”.

Ce o fi trecut prin mintea nenorocitului infirm?

Atât îmi amintesc de Bolintineanu. Dar înfățișarea lui, din acea zi, mi-a rămas adânc întipărită. Mulți își mai aduc aminte azi de poeziile lui; dar câți și de chipul lui?

Zugrav, cum își ziceà el.

Pe acesta mi-l aduc bine aminte, pentrucă l-am văzut des, de pe la 1867 până în anul morții lui. De prin 1867, Grigorescu venià regulat Joia de luà masa la noi. Tata și mama îl iubiau foarte mult. Azilul Elena Doamna posedă câte-va pânze pictate de Grigorescu, pe atunci, în crângul de sălcii care îmbrăcà valea. Tot pe atunci, pictà Grigorescu portretul meu (pânză cunoscută sub numele de Băiat de mocan) și portretul sorei mele Elena, cu o pată alba violentă pe nas, (pânză cunoscută sub numele de Cap de studiu în plin soare).

Intr’o seară, la masă, se servì un fel de bucate necunoscute de Grigorescu. Mama îi zise că sunt puiculițe, adică pui de găină, mici de tot. Tata râdeà ironic dar nu spuneà nimic. Grigorescu se necăji: — „Cum se poate”, ziceà el, „să se omoare așa ființe plăpânde”. Dar, mâncând, mărturisì că ființele plăpânde erau foarte bune la gust. Atunci, tata izbucnind într’un râs homeric, strigă: „Mo Grigoresco! Astea broaște, mo! Astea broaște.” Erau într’adevăr broaște; mama le numise puiculițe. Lui Grigorescu îi venì rău. Mai târziu, peste vre-o 15 ani (muriseră și mama și tata) îl întrebai pe Grigorescu dacă își mai aminteà de prânzul acela. — „Cum nu”, răspunse nenea Nae. „Erau foarte bune puiculițele. Dar parcă și acum ’mi-e burta murdărită”.

Grigorescu

Ce o fi trecut prin mintea nenorocitului infirm?

Atât îmi amintesc de Bolintineanu. Dar înfățișarea lui, din acea zi, mi-a rămas adânc întipărită. Mulți își mai aduc aminte azi de poeziile lui; dar câți și de chipul lui?

Zugrav, cum își ziceà el.

Grigorescu pictase portretul mamei și al tatii, două capodopere.—„Pe cucoana Anica am putut-o zugrăvì liniștit”, imi ziceà el, „dar pe tată-tău, nu; a fost mai greu, pentrucă dânsul nu steteà la un loc. Din fericire, studiasem mult procedeurile pictorilor Japonezi, cari zugrăvesc din memorie o vedenie de o clipă”.

Adesea, Grigorescu zugrăvià, nu ce vedeà lumea toată, dar ce vedeà geniul lui.

Numai odată, la Sinaia, l-am văzut și pe acesta, pe Conul Vasile. Erà, mi se pare, prin 1872. Se puneau temeliile castelului Peleș; iar Curtea locuià în câte-va chilii ale mănăstirii, amenajate, firește, pentru așà mari oaspeți. Regina Elizabeta, atunci „Elizabeta Doamna” aveà, drept salon particular, o chilie mai mare (cea dintâi a șirului din dreapta) și desenase, pe unul din pereți, chipurile principalilor oameni de pe atunci (Generalul Florescu, Nicolae Golescu, Mihail Cogălniceanu, Carol Davila, Alecsandri, Generalul Solomon, etc.). Peretele a fost păstrat cu sfințeniă, până în ziua de astăzi, așà cum erà pe atunci.

Mama iubià mult pe Elizabeta Doamna, și erà foarte mult iubită de ea. Erà, dar, firesc ca fiul mai mare al mamei — adică eu — să se tolănească pe lângă fotoliul răposatei Regine, în tovărășia Nataliei Romalo, Luciei Al. Ghica, Eufrosinei Grădișteanu, etc., domnișoare de onoare.

Intr'o zi, pe când eram acolo, iaca și Conul Vasile, cu o mulțime de domni, toți mai de seamă unii decât alții. Bine înțeles, convorbirea luă o întorsătură foarte serioasă și cam depărtată de mințile copiilor. Neînțelegând nimic, mă grămădii între picioarele fotoliului Doamnei Elizabeta și stătui acolo foarte cuminte. De-

Alecsandri

Adesea, Grigorescu zugrăvià, nu ce vedeà lumea toată, dar ce vedeà geniul lui.

— „Povestește-ne și d-ta o znoavă românească”.

Conul Vasile stătù puțin pe gânduri, apoi se scuză că znoavele românești pe care le știà sunt cam necuviincioase.

— „Ce-are aface”, zise Elizabeta Doamna, „povestită de d-ta, znoava nu poate fi decât frumoasă”.

Alecsandri se supuse și povestì următoarea znoavă:

„Marioara, fată frumoasă, dintr’un sat de la munte, luase de bărbat pe Ionel, flăcău frumos și voinic; ea țineà la el ca la ochii din cap; dar nenorocul o pândeà: la pădure, unde tăià lemne, Ionel fu lovit și omorât prin căderea unui copac mare. Adus în sat de tovarășii săi, el fu scăldat, întins pe masă, acoperit cu giulgiu, împodobit cu crăci de pelin și cu flori, cum se cuvine unui mort, de însăși biata Marioara, care plângeà și se bocià: — „Ce bărbățel ’mi-a murit. Ce bărbățel ’mi-a murit”. Nimic și nimeni nu o puteà mângâià. Veniseră toate babele, suratele și fetele din sat; care mai de care, îi ziceà: — „Lasă Marioară, nu te mai bocì, că mai sunt flăcăi pe lume. E cutare și cutare și cutare”. Dar Marioara se bocià mai rău, îngânând: — „Ce bărbățel ’mi-a murit. Ce bărbățel ’mi-a murit”. Una câte una, și babele și suratele și fetele plecară, văzând că nici o vorbă nu erà de leac pentru Marioara. Rămase numai vecina de casă, care mai încercă câte-va vorbe: — „Mai sunt alții ca răposatul”. Atunci, Marioara se uită lung la ea, apoi smulse giulgiul care acoperià mortul. Văzând mortul, pe frumosul Ionel, vecina de casă uită de vorbele sale și începù să bociască, jălindu-se: — „Ce vecin ’mi-a murit. Ce vecin ’mi-a murit”.

Elizabeta Doamna dădù semnalul râsului.

— „Dar de ce bocià asta, întrebă, candid, Natalia

Romalo?

Rușinat, Conul Vasile pornì spre ușă, dar Elizabeta Doamna îl opri:

— Nu fugì, Domnule Alecsandri; znoava d-tale e foarte frumoasă și, dovadă că nu e necuvincioasă, e chiar întrebarea Nataliei.

Alecsandri nu mai fugì.

Elizabeta Doamna, care se jucà cu mâna prin părul meu, îmi zise: — „Tu, care știi poezii frumoase, spune-ne una”. Mă sculai și începui:

STEJARUL ȘI CORNUL și așà, până la sfârșit.

Bătrânul Alecsandri se oprise în ușă, ștergându-și ochii umezi; el exclamă, când terminai:

Ferice de stihurile cari pătrund în mintea copiilor.

Nu l’am mai văzut pe Conul Vasile. Dar vorba lui mi-a căzut ca o picătură de aur pe suflet.

Mai târziu, la Golești, am găsit, printre hârtiile lui Ștefan Golescu, un mic album de desen, pe foile căruia Alecsandri scrisese, cu scriitura sa subțirică, primele sale poezii, și pe care’l dăruise unchiului meu mare, Ștefan Golescu. Il luai.

Acest prețios manuscris se puteà pierde la mine; pentru a’i asigurà, oare cum, viața, îl dăruii Academiei române, care îl păstrează și acum.

Alt „Conul Vasile”.

Pe acesta l’am cunoscut mult și de mult, de pe când deschisese „Instituțiunea” sa, în strada Astronomului.