Ruinelor Cetății Neamțu

Vă iubesc, răsipuri sfinte, sămn mărirei strămoșești, Zid vechi ce de p-al tău munte, încă patria-mi slăvești. A cărora-nfățoșare orișicui samini a zice: „M-au părăsit cetățenii, m-au daramat cruda vreme, Dar copii strămoșii voștri odineoară aice Ocrotea patria voastră de vrăjmași făr-a se teme”. O, singure monument ce te aveam drept dovadă Slavei acei strămoșești! Videți-l cum a să cadă! O, ziduri din care Ștefan, înviat la bărbăție, Întorcându-se cu grabă, pe vrajmași au biruit, Însuflețiți-mi puterea, dați-mi glas, dați-mi tărie, Să pot tângui cu jale starea-n care ați venit.

Rădice-se pân' la ceruri tânguirea și strigarea A obștiei moldovene! Plânsul, bocitul și jalea Meargă adânc să răsune pe bolta acea cerească; A lor zile cu Cetatea Neamțul să se risipească! Vedeți sfântul loc acela, unde viteji-au murit, De copii cum se dăramă, se sapă păn-în pământ. Lăcomia unor aprigi, după vreme patrioți, Sfântul loc îl defăimează, ca niște vitregi, ca hoți! O, pavăză neînvins-a neamului moldovinesc! Ca să-ți dau destulă slavă, ce cuvinte să găsesc! Tu, care cu-a ta umbrire veacuri întregi ai păzit Fala strămoșilor noștri, viața le-ai ocrotit, Viața ce ei ne-au dat nouă, prin care astăzi trăim, De a ei pastrare-acuma, noi ție să-ți mulțămim. Sângele lor ce ș-acuma curge prin a noastre vine S-au pastrat, cetate sfântă, s-au pastrat de cătră tine. Paza zidurilor tale pe vrajmași batjocorea, Când pe mii de dușmani leși optspre'ce plăieși bătea, Tu, care la orișicare defăimare de străin Erai stavilă; ș-acuma erai un martur deplin Unei slave, unei soarte, ce-n veci au încoronat Armele patriei mele, când de viteji s-au purtat. Tu, care cu-a ta umbrire învitezi la bărbăție, Prin aducere-aminte, și acum fiind pustie, Pe tot moldovanul care păstrează strămoșesc sânge, Pe tot tânărul ce poate o sabie a încinge.

O, fraților moldoveni, bătrâni, tineri, de-a valmă, Veacurilor viitoare nu gândiți că-i să dați samă? Și puteți cu sânge răce privi ace daramare? Nu opriți barbara faptă, nu-nălțați toți o strigare? Priviți marturul ce unul din veacuri ne rămăsese, Că neamul nostru din neamuri de viteji se alesăse, Cum îl darămă și-l strică lăcomia-n sumețire, Și își face ei palaturi, spre a-și găsi mulțămire. Voi sunteți cei de dăunăzi când pe Teatru cânta Trei franțuji în altă limbă, și cetatea o sărba, Strigați și băteați în palme, plângeați cu lacrimi fierbinți, Căutați unul la altul, dați din cap, crâșcați din dinți; Ș-acum vedeți daramarea, și nu ziceți un cuvânt! Oar-au fost de bucurie, că ei joacă pe mormânt? Oare nu era ș-acele vro jărtvă d-a măgulirii? Nu, fraților, nu, vă rog, nu mai dați prilej hulirii, Nu vă mai trageți asupră-vi hula neamurilor toate, Ci strigați, opriți pacatul, cereți cu glas o dreptate.

Iară voi care pacatul nu vă sumețiți a-l face, Ci patimii vă-nchinați, cugetul poate vă tace? N-ați gândit că-i să dați samă veacurilor viitoare? N-ați gândit c-al vostru nume, lor lasați spre blastamare? Aceast-a voastră urmare, o defăimare obștească, Prin aducere-aminte, în veci să v-agonisască. Lăcomia de voi însuși și de a voastră avere Bucure-se, aibă parte, stăpâneasc-o în putere, Iar blăstămul cu-a sa mână în firea toată să săpe A voastre nume urâte! Cu țâța să se adăpe Pruncilor viitorimei, blăstemul cel mai urât A nevinovatei guri fie cel întâi cuvânt!!!