Cina cea de taină

La cina Sa Hristos ședea De ucenici înconjurat, Și greaua soartă prevedea Ce avea degrabă de răbdat... Adâncă liniște și pace În taina Lui netulburată; Orașul și Sinodul tace... Cu jertfa Lui nevinovată La masa serii de iertare Era ființa vânzătoare A Iudei. Cu privire blândă, Cu aceeași bunătate sfântă Hristos la dânsul căuta, Știind că I-au gătit paharul De chinuri și cu sânge-n două, Îi scaldă buzele-n amarul Durerii pentru lumea nouă... Adâncă scârbă-L săgeta... Și mila pentru vânzător, Și pentru groaznica Lui soartă. A blândului Mântuitor Priviri de foc făcea să ardă... Era atunci frumos nespus Mântuitorul Iisus, Când fruntea Sa în jos plecând, A zis încet, c-un tainic gând El proroceștile cuvinte: „De-aicea unul Mă va vinde."

Din răsăritul ce ardea Venea întunecimea serii... Cu ucenicii săi ședea În pacea sfântă a cămării Din muntele Sion — Hristos. Mâhnit, cu glasul tânguios, Rostea amara prorocire: „Sionul nu se va aprinde De arderea luminii vie A dimineții luminoase, Cu mâna sa cea păcătoasă Un ucenic de-ai Mei M-a vinde!" Și toți de scârbă s-au umplut De-acest cuvânt dumnezeiesc, Și toți pe rând a ști au vrut Pe vânzătorul mișelesc. Și mințile s-au tulburat Și toți pe rând au întrebat,

Cu frică și cu tremurare: „Nu eu? Nu eu, Doamne, oare?" Și cu privirea Lui adâncă Hristos a zis în mare tângă: „Necazul omului se șterge Acum și Fiul Omenirii La chinul patimilor merge, La suferința răstignirii. Vândut va fi El, dar amar Acelui om ce îl va vinde!" Privind atunci, ca un tâlhar, Trăsnit de-a Domnului cuvinte, Și-ntr-ale inimii adâncuri Neliniștit, Iuda-ntreabă, Cu frica inimii lui roabă Pe Învățător și Dumnezeu: „Ce, nu Te voi vinde, Doamne, eu?" Și i-a răspuns: „Ai zis tu singur!"

Martie 1912