Dumnezeu

O Tu, ce ești Nemărginire În viețuirea vie a firii, În veacuri fără despărțire Treime a dumnezeirii! Duh unu-n toate aflător, Duh nezidit, dar ziditor, Ce nu-L pătrunde duhul meu, Ce toate-n Sine împlinește, Zidește, cuprinzând păzește, Al Cărui nume-i Dumnezeu! A măsura adânca mare, A număra a Ta făptură, Chiar de-ar putea o minte tare, Tu n-ai nici număr, nici măsură. Nici duhurile luminate De Tine-n ceruri așezate, Nu cercetează a Ta fire. Gândirea doar spre Tine zboară, Ca în măria Ta să piară, Cum piere-n veacuri o clipire. „Naintea vremilor chemat-ai Din bezne-a lumii plămădeală, Iar vecinicia-ntemeiat-ai În Sine, spre a noastră fală. În Sine toate împlinind, Din Sine vecinic strălucind, Tu toate-ntreci, ce ai zidit; Căci le-ai zidit cu un cuvânt Și tot zidind și mai zidind, Ai fost și-i fi în veci mărit.

Un rând de firi în mâine ții Și cu puterea Ta le-nvii, Unești începere, sfârșit, Dai moarte celui ce-a trăit. Scântei, ce risipite cad, Sunt stele ce le-ai semănat. Ca-n dimineți, de soare pline, Omătul lucitor se cerne Prin aerul curat al iernii, Așa-s luminile sub Tine. Lumini aprinse — milioane În nesfârșite ceruri curg, A Tale împlinesc zacoane, Luciri învietoare scurg Aceste candeli luminoase, Munți de cristaluri sângeroase*, Mări nesfârșite în lărgime, Văzduhuri, ceruri arzătoare Și focuri larg luminătoare În fața Ta-s întunecime, O picătură-n mări căzută Îi cerul pus în rând cu Tine, Dar ce-i chiar lumea cea văzută Și ce-i ființa mea în sine? Căci toate-ntinderile lumii Roșii — întunecate, de floarea sângelui. De-un milion de ori mărite Și spre îndeplinirea lumii Fără sfârșit adăugite, — Sunt numai un grăunte mic, Iar eu în fața Ta — nimic. Nimic! Dar cânt a Ta mărie Și vecinice desăvârșiri, Căci zugrăvirea Ta cea vie O port în gânduri și simțiri. Nimic! Dar Tu mi-ai dat viață Și gând — cu dânsul ca să zbor Prin înălțimea Ta măreață Și să te cat cu mare dor. În tine sufletul meu crede, Pre Tine, cugetând, Te vede, În fire, în fapte omenești; Și mintea mi se-nseninează, Gândirea mi se luminează. Eu sunt — deci dar și Tu ești. Tu ești — îmi dă de veste firea, Îmi spune gândul meu cel mic, Mi-arată voia și simțirea: Tu ești — deci nu-s eu un nimic. Sunt părticică din zidire, Ce-ai pus-o-n mijloc spre unire, Între ființele trupești Și duhurile îngerești. În mijloc Tu m-ai așezat, Cu mine toate ai legat. Cel mai întâi și de pe urmă Sunt eu în scara făptuirii, Cel care-ncepe, care curmă Hotarul pământesc al firii. Cu trupu-n colb mă tăvălesc, Cu mintea — fulgeri cârmuiesc, Stăpân și rob, sunt crai și vierme... Fiind așa de minunat, De unde oare m-am luat? Din Sine — nu-ntr-aceeași vreme A Ta zidire sunt, Preasfinte, Sunt dintr-a Ta înțelepciune, Izvor al vieții și Părinte, Dăruitorul celor bune! Dreptatea Ta hotărâtoare Binevoit-a să-mi coboare Spre moarte firea vecinic vie, Ca ea din haina pământească Prin moarte să se slobozească Și iar în slava Ta să vie! O, Duh Preasfânt și negrăit! Eu știu că-a mele închipuiri Sărace sunt de zugrăvit, Chiar umbra vecinicei măriri; Dar dac-a Te mări se cade, Apoi cel muritor nu poate Altmintrelea să Te mărească Decât cu gându-n înălțime Mărturisind a sa micime, Cu lacrimi să Te mulțumească.