Poezie

Hristos și Samariteana

Ostenit, la fântâna lui Iacov, Hristos La răcoare puțin se oprise; Și pe când hodinea-nfierbântat și setos Samariteana la apă venise. Băutură-au cerut Fiul Cel Omenesc. I-a fost mare femeii mirarea: „Cum așa? — a răspuns — în ce ură trăiesc Samaritenii cu voi?! Nici se văd, nici grăiesc, Și Tu ceri, ca să-ți sting însetarea!"

Samaritenei așa i-au vorbit Iisus: „Când ai ști Cine-ți stă înainte După apa cea vie dor mare, nespus În pieptul tău însetat s-ar aprinde". „Cum ai scoate-o atunci din adâncul pietros A strămoșului sfintei fântâne?" Samariteana așa a-ntrebat pe Hristos: „Văd că n-ai nici un vas pe la Tine. Au mai mare Tu ești decât sfântul strămoș, Ce ne-a dat-o pe veci moștenire? În vremi vechi, păscând turma-ntr-acești munți stâncoși, El aicea găsea hodinire".

Și Hristos i-au răpuns: „Cel ce apă va bea Din fântână, — acela-nseta-va, Pe când umbră de sete nu poate avea Cel ce apa mea vie gusta-va, Căci apa vieții în curgerea ei Păcatele toate le spală, Prin ea înnoiți; păcătoșii cei răi Din moarte spre viață se scoală".

Aprilie 1912