Iuda

Hristos se roagă. Sânge cade Din fruntea lui în picături Pentru a lumii răutate, A omului păcate, uri. Dumnezeiasca-nsuflețire Îi arde-n ochii Lui senini, Și cu o jalnică zâmbire El rabdă-a crucii chinuire, Cununa aspră cea de spini. Pe lângă cruce stau în roată Mulțimi de oameni. Uneori Întunecata, oarba gloată, De râs bufnește mișcător, Și nu pricepe, nu gândește, Pe Cine îl obijduiește Cu râsul batjocoritor, Ce a făcut El, de la chin Ca pe un rău L-a osândit? Și ce vrăjmaș de ură plin La Dumnezeu s-a îndârjit? Cu-a dragostei învățătură El blând, în lume a intrat, A pătimit și s-a rugat; Iar lumea în nespusă ură Cu sângele Lui s-a pătat.

Sfârșitu-s-a! O noapte blândă Ardea-n albastre înălțimi, Ea lumina cetatea sfântă Și largile împrejurimi. Lumina lunii gânditoare Când s-ascundea în nourași, Când s-aprindea tremurătoare Deasupra sfântului oraș. Și a Golgothei. Jos în ceață, Din munte târgul se vedea, Iar sus, în pacea lor măreață, Trei cruci înalte înnegrea: Pe cele două... spânzurați Se mai vedeau cei răstigniți, Și slabi, la fețe-ngălbeniți, Erau de lună luminați. Iar pe-a treia nimeni nu-i. Păzit de ucenicii Lui, A fost Hristos luat ușor; Cu mare jale îngropat Și piatra gropii I-au udat Cel de pe urmă plâns al lor...

A cui plânsoare tăinuită Ascultă cea de mijloc cruce? Ființa-aceasta necăjită De unde soarta o aduce? Nădăjduind la vindecare Ea peste mări și peste țări Venit-a, poate, ușurare Să-i deie Cel trimis din cer? Era de-acum cu rugăciune 'Naintea lui Hristos să cadă Și iată, cu amărăciune, Aude vestea minunată: Cel ce a dragostei lumini În rele inimi a aprins, Stăpân, ce n-a știut stăpâni Și toată jalea-n lume-a stins, Sfârșitu-s-a batjocorit, În chinuri grele necăjit... Ori poate-un tainic ucenic Plecându-și capul arzător La cruce-și varsă al lui dor, Plângând ca pruncușorul mic? Un păcătos nepocăit La cruce, poate, a venit, Aici să-și verse pocăința? Nu — îi Iuda. Nu dorința De rugăciune l-a adus La crucea Domnului Iisus: A se ruga el nu putea Cu firea ce-n păcat ardea; A se ierta cu Trupul Sfânt Nu i-a trecut prin negrul gând... El singur sta nedumerit Și nu știa de ce-a venit.

La chinuri grele osândit Și de norod batjocorit, Cu crucea când trecea Hristos, Căzând sub lemnul greu și gros, Ascuns Iuda l-a văzut Și într-o clipă-a priceput Pe Cine el, setos de bani, Vândut-a la vicleni dușmani, Și că iertare nu mai are El la preasfânta judecare... O frică-atunci neputincioasă Intrat-a-n firea lui fricoasă... După aceasta — noaptea toată Închipuirea ațâțată Pe cel vândut i-l arăta; Degeaba Iuda căuta Vedenia ca să alunge: Doritul somn la el nu vine, Și din lucirile senine Hristos vederea îi împunge; Degeaba ochii el închide, Ca minții sale ostenite Să-i deie pace. Luminos I se arată lui Hristos.

Îl vede Iuda necăjit Pentru preasfântul adevăr, În greul chin, batjocorit Pe Dumnezeu, venit din cer. Îl vede într-a lui osândă Pe Cel ce-a îndrăznit să-L vândă Viclenilor judecători, Și ochii Lui întrebători Tot sufletul îi săgetează... Iar fruntea îi încununează Cununa aspră cea de spini, În ochii Domnului senini. Pe buze vede și citește Iuda dreapta judecată; Dreptatea sfântă, mâniată, Iertare nu-i mai dăruiește... „Vedere-amară, fugi departe, Căci pieptul meu de muncă arde, Măcar un ceas ori o clipire Tu vezi: ființa vânzătoare Îți scaldă Sfintele picioare În lacrimi... Doamne miluiește Și iartă... Vezi, necazu-mi crește Cu clipa când Te uiți la mine... O, nu mă chinui, stăpâne, Și leapădă-mă, dă-mi odihnă, Un ceas ori un minut de tihnă... Tu vezi: vicleana sărutare Îs gata-n vecinică plânsoare Eu s-o înec... Numai oleacă Să-mi fie inima săracă În pace... Dă-mi să-mi uit durerea, Măcar un pic de mângâiere Să pot primi prin rugăciune... Ești Dumnezeu... Dă-mi iertăciune! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Iar eu? Eu am avut cruțare? Nu! Nu pot să aștept iertare!"

„Încotro să fug de negrul gând? Încotro să fug de pedepsire? Îmi fierbe mintea mea arzând Și sufletul de pătimire. În pacea nopții luminoase, În nemișcarea Lui tăcută Hristos în chinuri sângeroase 'Mi trimite-a Lui mustrare mută"... Iar primprejur o noapte blândă Primăvăratică, cu ceață, S-a liniștit cetatea sfântă În frumusețea ei măreață. Lumina lunii gânditoare Se varsă lin, tremurătoare... Și doarme muntele Sion Și râul argintiu Chedron.

Fugi, vânzătorule, de oameni, Tu strângi acum ce-ai vrut să sameni! Să știi de-acum că nu-i găsi Tu nicăierea liniștire, Și pentru aspra-ți pedepsire Hristos în veci ți s-a ivi. Fugi de această cruce sfântă, Cu sărutare n-o spurca, Cu-a lui Hristos Ființă blândă În veci nu te vei împăca... . . . . . . . . . . . . . . . . . Și a fugit... . . . . . . . . . . . . . . . . .

În depărtare, A zilei zori frumosul soare, Ca un foc mare, a aprins, Și zorile în revărsare În străluciri luminătoare Chedronul repede-a cuprins... Toate-au învis... Cu-a ei verdeață Ascunsă-n fumuria ceață, Pădurea ne-ncetat grăiește... Și-n adâncimea-ntunecoasă, În umbra ramurii frunzoasă, Un pârăiaș de-argint vuiește... Unde nu vezi luciri de soare, Lumina lui strălucitoare, Pe creangă-un trup e spânzurat; Copacul ramurile-ntinde Deasupra celui ce-a lăsat Viața, — parcă îl cuprinde. Este Iuda. A pierit În pătimiri nesuferite Și nimenea nu l-a jelit Cu plânsul inimii zdrobite; Căci vânzătorul nici n-a vrut Jelinți cu sufletul pierdut. Dar până-n cel din urmă ceas Vedenia lui cea de groază Nu-l lepăda, al lui necaz Mărind în noapte luminoasă; Hristos, ca viu, -nainte-i sta Și cu mustrare căuta La el. Preasfânta judecată Era în ochii Lui senini, Iară pe fruntea-nsângerată, Cununa aspră cea de spini.

Martie 1912