Rugăciune pentru pahar

„Și mergând puțin au căzut pre fața sa, rugându-se și zicând: Părintele meu, de este cu putință, treacă de la mine paharul acesta; însă nu precum voi eu, ci precum tu" (Math., 26,39)

S-aprinde apusul aurit De-asupra Iudeii mute, Și somnorosul amurgit Își țese umbrele tăcute... Arzând în focul asfințirii, Stă înverzitul Eleon, Scăldat în valul strălucirii Cetatea muntelui Sion, Mărețul Ierusalim, Vederi deschide minunate: Frumoasele lui clădituri În felurite lăsături Se văd pe coastă revărsate... Colo — Gheval și Garizim, Spre răsărit albastre ape Ale Iordanului. Pe-aproape, Tot văi adânci, ce dorm în ceață... A mării moarte frumusață În ceruri ca prin vis privește. Spre asfințit, în depărtare, Lucește mijlocia mare, Și revărsarea nesfârșită Lărgimea ei nemărginită Pietrosul mal o îngrădește, Îi întuneric și tăcere Lumini în ceruri se aprind... Încet s-arată luna plină Și-a Ghethsimaniei grădină O-mbracă în albastră haină. Și într-a serii sfântă taină, Uitând de orișice durere Ai Dumnezeului — Cuvânt Trei ucenici dorm. Somnul lor Li-i liniștit, adânc, curat. Dar somnul lumii tulburat: Răni grele din vechime-o dor... Rușinea fruntea îi pătează, Blestemul cel greu, strămoșesc, Din veac în veac o fulgerează, Prin voia Tatălui ceresc, Și numa-Învățătorul singur, În pacea verzilor adâncuri A Ghethsimaniei, nu doarme, Fiind nevinovat, blajin, Amarul scârbelor venin, El bea blestemul ca să sfarme. Pentru preasfântul adevăr Golgotha, crucea o prevede, Și cuiul ascuțit de fier Prin trupul Său intrând îl vede. Și tulburat de scârba morții, De groznicia aspră-a sorții, Se roagă-așa lui Dumnezeu: „Părinte! Tânga mă apasă, Puterea sufletului Meu O soarbe ziua sângeroasă, Eu știu — aceea zi veni-va Și cu tâlharii pedepsiți Feciorul Tău iubit muri-va, Ca toți să fie izbăviți.

M-a blestema atunci mulțime, Mi-a pune-n cap de spini cunună, Pe când într-a cerului lărgime Va plânge-nsângerata lună, Batjocuri grele mi-or aduce, Spurcând cu ele jertfa sfântă Aceia căror de pe cruce Le-ai da blagoslovire blândă, Și cu un râs răutăcios S-or îndârji ei la Hristos... Părinte! Treacă-mă paharul Acesta, care-mi dă amarul În schimb pentru răscumpărare! Dar dacă nu-i altă scăpare Din blestemarea părintească Decât prin greaua suferință Rușinea crucii și prin chin, — Atunci-naintea Ta închin Voința mea cea omenească Și-ascult preasfânta Ta voință!" Sfârșit-au, și ușor pășind, La ucenici încet s-au dus Și i-au găsit încă dormind, Mântuitorul Iisus. „Sculați! le-a zis, venit-a ceasul, Sculați din somn și vă rugați, Ca voi ispita și necazul Ușor în lături să le dați; Credința tare să vă fie, Ca și-n ispită să se ție!" Au zis — și iar s-au depărtat Unde-au mai plâns și s-au rugat. Și de o nouă scârbă-aprins A se ruga El iar a prins: „Părinte! M-ai trimis în lume, Spre slava sfântului Tău nume, Dar lumea nu m-a mai primit; Despre iubire i-am vorbit Și nu m-a ascultat pe Mine. Am fost al ei Vindecător Și din nevoi Izbăvitor, Dar n-au crezut că-s de la Tine. Eu m-am rugat pentru vrăjmași Și le-am adus cu Sine pace, Dar a Sionului oraș Dureri și chinuri Mie-mi face. Pe morți eu din morminte-am scos, Vestind că moartea îi călcată, Și lumea oarbă pe Hristos Îl trage-acum la judecată. Părinte! Treacă-mă paharul Acesta care-mi dă amarul În schimb pentru răscumpărare! Tu ești stăpânitor luminii Și voia Ta sfârșire n-are, Dar dacă crucea Mea și spinii, Dar dacă sângele Meu sfânt, Dreptatea Ta dumnezeiască

Cu viclenia omenească Prin vrerea Ta vor împăca, Atunci Eu binecuvântând În crucea Mea mă voi urca!" Și iarăși El, ușor pășind, La ucenicii Săi s-au dus Și iarăși i-au găsit dormind Mântuitorul Iisus. „Sculați! le-au zis, venit-a ceasul, Sculați din somn și vă rugați, Ca voi ispita și necazul Ușor în lături să le dați; Credința tare să vă fie, Și-aproape-a slavei-mpărăție... Și vine lupta sângeroasă, Ce soarta lumii păcătoase Va hotărî pe totdeauna"... Tăcere. Prin grădină luna Luciri de umbre împletește... Și iarăși El se despărțește De ucenici plin de mâhnire, Și-ntr-a smochinilor umbrire, Vărsând sudori fierbinți de sânge Se roagă iar și iară plânge. „Părinte-al Meu și Dumnezeu, De greul scârbei eu mă-ntunec, Ducând al omenirii rău, Ca om în calea mea mă lunec, Rușinea toată o ridic Veninul vremilor trecute, Tăria morții ca s-o stric Spre slava firilor căzute. Părinte Sfinte! Mă auzi, Norodul tău îl mântuiește, La chinuire mă-ntărește, În fața celor orbi și muți, Ș-atunci cu dragoste la moarte Jertfi-voi inima ce-mi arde!" Au zis — și mâinile în sus Întins-a Domnul Iisus. Și s-a făcut tot rugăciune... Și foc în față îi ardea Sudori de sânge aprindea... Și iată-a Domnului minune! Seninul cer a scăpărat În străluciri nepământești, Și-ndată drumul jos și-a dat Un duh din firile cerești. Era nespus de minunată Privirea lui cea liniștită, De-o sfântă pace luminată, I-i fruntea lui însuflețită. Și ca un soare de amiază, Întreaga față scânteiază. A stat lângă Învățător, Și cu vorbiri cerești și blânde La jertfa morții sale sfinte L-a îndemmnat. Și rugător Genunchii Săi ușor își pleacă Și-n liniște, singurătate Alături de Hristos se roagă. Dorm toate pline de păcate; În ceruri — o tăcere-adâncă, Și numai singur duhul rău Durerea nu poate să-și stingă, El știe bine, Dumnezeu Împărăția lui o curmă Și o zdrobește fără urmă, Căci, pentru lumea păcătoasă, Hristos cununa cea spinoasă Cu bucurie o primește. Cu mintea sa fudulă, rece, Acum el bine înțelege De ce se roagă și scârbește Hristos, ducându-se la chin, Să guste crucea Sa și spinii; Și plânge-al răului stăpân De slava Domnului luminii. Lucește luna. Sfântul înger, Lăsând pământul cel de plângeri, În cer prin nouri s-a grăbit, Pe când puternic, întărit, Hristos la ucenici s-au dus. În clipa-aceasta minunată, De o mărire negrăită, Ce frumusețe-nsuflețită Ardea în fața preacurată! Mântuitorul Iisus Deschis-au gura și au zis: „Se împlinește ce-a fost scris

De cei-naintea Mea veniți: S-aproape zilele durerii; Sculați-vă și nu dormiți, Venit-au clipele vânzării!" Și-a Ghethsimaniei grădină De suliți multe-a răsunat, Și a făcliilor lumină Pe vânzător l-a luminat.

Aprilie 1913