Poezie · 1854

Eremitul din Carpați

Pe munți, de unde neaua cu greu se dezlipește, Întocma ca și mușchiul de vechiul său copaci, Pe unde om cu suflet atunci numai pășește Când oarba soarte-aduce vrun vânător ghibaci;

Aci, săpată-n pietre, se află-a mea chilie, Sub fagi cărunți de zile, ce nu știu de săcuri; Pe unde primăvara cu multă maiestrie Așează-ale lor cuiburi ulii, șoimi și vulturi.

Un pat, un vas de apă, măsuța mea pătrată, Pe dânsa tubul magic, de care mă servesc. Cu-aceste scule simple se află mobilată Căsuța mea de munte în care locuiesc.

Eu n-am fugit de lume c-ar fi prea păcătoasă, Cum fac părinți și mame ce intră-n monăstiri, Ducând vieață aspră, nu însă virtuoasă, Că-n lume e vârtute a fi domn pe simțiri.

Nici cred că e deșeartă a omului silință Spre tot ce mintea-ncearcă, geniu-i deplinit, - Străbate apa-n piatră și stric-a ei ființă, De ce nu chiar și omul cu naltul său spirit?

O faptă glorioasă, păstrată-n istorie Din evii barbariei străvechi ce au trecut, Însuflă până astăzi curagi și bărbăție Și-ndeamnă-a merge sigur pe drumul început.

Pruncuțul mic de zile se-mpiedecă și cade, Se vaietă și plânge, se trage-ncetișor; S-apucă cu iuțeală de verice palisade, Să-și afle numai scopul de-a merge pe picior.

Popoare sugrumate se luptă cu tărie A rumpe jugul aspru și mult apăsător; Prin aste însă cheamă asupră-și o mânie A celor ce le-apasă, și-n urmă-s prada lor.

Ma, toată încercarea de ceață ș-apăsare, De sâlă și sclăvie e un triumf părut; Căci spiritul culturei străbate de mirare Și viitoru-nvață cu fruct de la trecut.

Martirii legei nouă, vărsându-și sacrul sânge În cauza cea morală și plină d-adevăr, Formară o falangă ce nu se mai înfrânge, Și care stă din seculi, ca stâlpul cel de fier.

Cât pentru-a mea chemare aci-n singurătate, Vă spun că am plăcere a fi un privitor La tot ce se întâmplă prin urbi, cetăți și sate Prin casă și-n afară la-ntregul nost' popor.

Ocheanul meu pătrunde la Dunăre devale Prin negura din fumul gâtlegelor de foc; Ce fac, ce cochetează colo în căpitale Românii prin saloane, eu văd și-aud de loc.

Din timp în timp voi scrie, să știe fiecine Pe cel ce s-amăgește prin jucării pruncești De-și vinde fii și mamă în urmă și pre sine; Pre cei ce varsă ura în inime frățești.

Iar dacă-un caz fatale ar da vot de pierire, Ștergând din cartea vieței p-acest prea blând popor Atunci în astă lume neavând vro mulțămire, Aci p-o stâncă rece doresc ca să și mor!

1854