Poezie · 1902

Amiază pașnică

Anna de Noailles · 1 min
Ce proaspată mireasmă de cătină, de coajă Și de polen și sevă în jur s-a risipit; Copacul, plin de soare, își picură-a lui vrajă; Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.
Frunzișurile limpezi par crețe, moi dantele; Și iarba și sămânța și mugurul verzui, Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele; Nu-i primăvară numai, deși nici vară nu-i!
Ce străluciri, ce poze de încântare pline! Flori de migdal și piersic, corolele clătind, Vibrează ca o roză roire de albine, Cu inima parfumate și guri spre noi tânjind.
Nimic nu mișcă. Pacea-i deplină în natură! Pe la fereste, storuri de trestii odihnesc; Chiar gazele-n nisipuri, sub umbra de răsura, Au amețit de parcă, sfârșite, se topesc.
Nu simți nimic, nici vârsta, nici doruri, nici regrete; Ești un copil, ce cată, nestânjenit și pur, Cu brațele întinse, pe țărm să se desfete Pe pajiștea tivită de cerul de azur.
Ce bun, ce lent e totul, ce liniște descinde... Și totuși, obsedante, moi griji parcă respir; Brusc, liniștea aceasta tot sufletu-mi cuprinde. O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir!

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere