Poezie · 1902
Amiază pașnică
Anna de Noailles · 1 min
Ce proaspată mireasmă de cătină, de coajă
Și de polen și sevă în jur s-a risipit;
Copacul, plin de soare, își picură-a lui vrajă;
Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.
Frunzișurile limpezi par crețe, moi dantele;
Și iarba și sămânța și mugurul verzui,
Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele;
Nu-i primăvară numai, deși nici vară nu-i!
Ce străluciri, ce poze de încântare pline!
Flori de migdal și piersic, corolele clătind,
Vibrează ca o roză roire de albine,
Cu inima parfumate și guri spre noi tânjind.
Nimic nu mișcă. Pacea-i deplină în natură!
Pe la fereste, storuri de trestii odihnesc;
Chiar gazele-n nisipuri, sub umbra de răsura,
Au amețit de parcă, sfârșite, se topesc.
Nu simți nimic, nici vârsta, nici doruri, nici regrete;
Ești un copil, ce cată, nestânjenit și pur,
Cu brațele întinse, pe țărm să se desfete
Pe pajiștea tivită de cerul de azur.
Ce bun, ce lent e totul, ce liniște descinde...
Și totuși, obsedante, moi griji parcă respir;
Brusc, liniștea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.
O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir!