Proză · 1893

Moș Teacă

Anton Bacalbașa · 87 min

Cine e Moș Teacă?

Adevărat copil năzdrăvan! Din pricina lui nu se puteau odihni cinci mahalale. Nu era zi de la Dumnezeu în care părinții să nu se pomenească acasă cu vreo plângere: Tecuță a spart capul fetei mele! „Tecuță mi-a spart un geam! Tecuță a legat o tinichea de coada lui Samurache! Tecuță mi-a omorât un porumbel cu o piatră!„

Și toate boclucurile astea se spărgeau în capul părinților, care erau nevoiți să plătească cu bani nebuniile odraslei lor. Alteori, lucrul era și mai grav; proprietarul venea și spunea: „Domnule Teacă, eu nu pot să vă mai dau casa din pricina băiatului dumneavoastră; mi-am aprins paie-n cap cu mahalaua!” Iar părinții trebuiau să se mute, că n-aveau încotro.

Drept vorbind, însă, vina nu era numai a micului Tecuță, care, firește, la șapte ani nu putea să fie înțeleptul Solomon. Mai erau vinovați și părinții: le intrase-n cap că Tecuță al lor are apucături militărești și-l lăsau să facă tot ce-i trăsnea prin cap, numai să nu-și dezmintă viitorul. Pentru că, vorba domnului Teacă: „Tot omul se naște cu croiala lui; eu încă de mic dădeam semne c-am să fiu senator; îmi spune doica pă care am avutăr-o acasă că puteai să dai cu tunul și nu m-ai fi deșteptat când apucam să adorm!„

Așa și cu Tecuță. Toată dragostea lui de copil era să se joace de-a soldații. La Anul Nou, la ziua lui, la toate zilele mari nu cerea decât jucării soldățești:

— Tată, mie să-mi iei o pușcă! Să-mi iei un tambur-major! Cumpără-mi o cutie cu soldați...

Și peste trei zile, jucăriile ajungeau ferfeliță: de pușcă rămânea numai țeava, tamburul ajungea fără căciulă, soldații fără nasuri. Atunci începea devastarea geamurilor vecine, tinichelele de coada lui Samurache...

Cu toate astea, părinții erau încântați. Îl îmbrăcaseră pe Tecuță cu haine de căpitan și-i cumpăraseră o sabie de tinichea. Iar când îl întrebai: „Cum te cheamă?” el răspundea scurt: „Don căpitan Teacă!”


Dar copilăria nu ține mult. La opt ani, micul Tecuță a fost răpit de lângă duzinile-i de tamburi-majori și încorporat la școală. Aici firea lui cazonă s-a simțit încătușată de o nouă disciplină, de un regim care nu-i putea conveni.

— Eu sunt căpitan, striga Tecuță furios, nu vreau să port respect țivililor!

Și bieții profesori pătimeau cumplit de pe urma isprăvilor închipuitului căpitan. Cât pentru carte, Tecuță nu putea s-o sufere.

— Parcă mie-mi trebuie cărți de astea! Parcă Mihai Viteazu știa artmetică!

Și cărțile rămâneau cu foile netăiete, iar Tecuță rămânea repetent. La doisprezece ani, el ajunsese de-abia în clasa a doua primară, de unde a fost dat afară îndată ce guvernul pe care-l sprijinea domnul Teacă a căzut în opoziție.

De aici încolo începe viața aventuroasă a lui Tecuță. Șase ani de-a rândul a trăit pe lume fără să facă nimica bun. Dimineața pleca de acasă și se ducea să vadă soldații făcând instrucție, la amiază se întorcea, și apoi iar pleca, spre a se întoarce tocmai seara. Și nu era schimbare de gardă, nu era paradă, nu era retragere cu torțe la care adolescentul Tecuță să nu ia parte. Îl vedeai mergând pe lângă trupă, în pas reglementar, sorbind cu ochii pe sergentul-major — idealul lui.

Acum era destul de mare, făcuse cunoscuți printre sergenți, și adeseori dulăpiorul lui madam Teacă suferea efracțiuni, din care Tecuță își plătea luxul de a face chef la cantină înconjurat de toți subofițerii.

Azi așa, mâine așa, Tecuță creștea mare, dar mintea-i rămânea minte de subofițer reangajat, toată învățătura lui nu se urca nici până la nivelul școalei de adulți de la regiment. Și dacă mai pui la socoteală efracția dulăpiorului, apoi ușor vezi că aveau dreptate domnul și doamna Teacă să se pună pe gânduri și să cam înceapă a regreta neînfrânarea la vreme a fiului cazon.

— S-a isprăvit, Luxițo, nu mai merge! Băiatu s-a făcut un stricat și jumătate! La vârsta lui bea ca un aghiotant! Râde mahalaua de noi!

— Lasă, răspundea madam Teacă, peste un an facem noi ce-om face...

— De-ar trece mai curând!... Mi-e teamă să n-ajungă cine știe cum până atunci! E prea din cale-afară stricat, numai de militar e bun!

Și bieții bătrâni se rugau lui Dumnezeu să treacă anul ca ceasul.


La optsprezece ani, tânărul Tecuță intră în cariera care avea să-l facă mai târziu așa de popular.

I se făcu consimțământul tatălui, actul de vaccină și actul de botez. A fost mai greu cu certificatul de bună purtare din partea a cinci mahalagii; dar s-au găsit cinci oameni inteligenți, care au înțeles că actul ăsta însemnează salvarea mahalalei, și iată-l pe Tecuță în fața colonelului. Peste petiția prin care „subsemnatul, dorind a-mbrățișa cariera armelor în regimentul ce cu onoare comandați...” colonelul a pus un se aprobă și a doua zi Tecuță de aci încolo Teacă era tuns ca-n palmă și prevăzut cu garnitura complectă.

Văzându-l strâns în tunică, domnul Teacă s-a simțit mândru, madam Teacă a plâns, iar voluntarul a cerut ceva parale care i s-au acordat imediat, fără să mai fie nevoie de siluirea cunoscutului dulăpior.


Onoarea e dulce, borșul e acru — asta a fost cea dintâi constatare a voluntarului. Și, dacă n-ar fi fost intervenția periodică a sumelor țivile venite de acasă, adio, mâncare particulară! Cu șapte parale pe zi, ostașul Teacă nu ar fi garantat multă vreme de amoru-i nemărginit pentru apărarea patriei.

De altfel, greutatea-i a fost numai șase luni, căci după asta a fost „avansat caporal”. De aici începe epoca ordonanței nereglementare, a cizmelor văcsuite de alții, a unsoarei de curele oferite în mod grațios de magazinerul companiei, a capacului de gamelă cu tocană particulară, a pumnilor aplicați răcanilor care nu știu să poarte un respect caporalului!

Iar peste un an, calea de aur se deschise înaintea lui: cele două galoane de lână — funia de tei — fură-nlocuite cu șarpele de aur; don sergent Teacă intră în rândul subofițerilor.

Și trebuie să recunoaștem adevărul: asta a fost cea mai dreaptă avansare ce s-a făcut vreodată în armata română. Sergentul Teacă era un militar desăvârșit: croit bine din fire, el avea înfățișarea unui erou permanent. Apoi disciplina-i intrase așa de bine în minte, încât ar fi putut să-l taie un superior și n-ar fi zis pis. În schimb, să fi poftit un inferior să facă o greșală: acela care odinioară lega tinicheaua de coada lui Samurache găsise un întreg sistem pentru a introduce disciplina în rândurile armatei. Astfel, sergentului Teacă i se datoresc o mulțime de invențiuni care fac și în zilele noastre caracteristica și fala armatei, a acelei armate „fără de care un stat nu poate exista”. El a inventat plotonul de pedeapsă, cățeaua în spinare, gimnastica cu buturuga, ochirea soarelui cu baioneta la armă, butucii, aruncarea tesacului în scânduri de-a zbârnâitelea, chemarea dracului de la lampă... și alte măsuri disciplinare, „fără de care armata ar fi o adunătură de oameni periculoși societății”.

Să nu vă mirați, deci, dac-ați auzit ca și mine că n-au trecut bine doi ani de când sergentul Teacă a intrat în rândurile subofițerilor, și, prin înalt decret regal, el a fost înaintat la rangul de sublocotenent.

În privința asta s-au ridicat câteva obiecții. Au fost câțiva care au spus că Teacă de-abia știe a iscăli; dar raportul colonelului era așa de favorabil sergentului, încât ministrul l-a înaintat fără cea mai mică grijă, căci nu cartea, ci disciplina face pe adevăratul militar.

În calitate de sublocotenent, Teacă a fost un model pentru regiment. Însărcinat cu plotonul de recruți, cu popota ofițerilor, cu încvartirarea trupelor în vremi de mutare, cu compania de disciplină, cu tot ce era mai greu, el a dat întotdeauna dovezi de activitate și pricepere. Recruții lui ori dezertau, ori mureau, dar ieșeau adevărați soldați! Când se făcea la plotonul de recruți mânuirea armelor, se auzea de la cazarma „Cuza” la

„Malmaison„, și adeseori puștile se rupeau în mâna soldaților.

Afară de asta, bun camarad, Moș Teacă nu bea decât împreună cu camarazii și nu-i pâra decât dacă cerea colonelul.


Într-o zi, locotenentul Teacă — peste doi ani ajunsese locotenent — se pomeni cu comandantul regimentului că-l ia deoparte:

— Locotenent Teacă!

— Ordonați, don colonel!

— Te rog să vii la mine la dejun, că am să-ți comunic ceva.

— Am înțeles, don colonel! Să viu cu trupa sau singur?

— Singur, locotenente.

— Prea bine, don colonel!

Și, peste un ceas, locotenentul era acasă la colonel, unde dejunul aștepta. După dejun, la care inferiorul executase exact ordinul de a bea fără grije, colonelul începu comunicarea:

— Ce ai zice, locotenente, dacă ți-aș propune ceva?

— Aș executa, don colonel.

— Uite ce e: este o fată aici în oraș. Cu fata asta eu sunt prieten bun; din pricina asta țivilii au început să scoată vorbe rele pe socoteala ei și să spuie că acum vreo cincisprezece ani, când fata avea douăzeci și cinci de ani, eu m-aș fi iubit cu ea... Pentru asta m-am gândit că numai dumneata ești destul de disciplinat ca să mă răzbuni...

— Da, don colonel, chiar acuma mă duc să dau ordin gornistului să mi-i cheme pă țivili la cazarmă. Patru zile la butuci și șase ceasuri cu cățeaua!...

— Nu așa, locotenente... Trebuie să mă răzbuni altfel: să te însori cu fata, ca să arăți că țivilii au mințit...

— Am înțeles, don colonel.

— Fata e bună, are vreo cincizeci de mii de franci zestre.

— Am înțeles, don colonel.

Și a doua zi, locotenentul Teacă adresă părinților fetei următoarea

CIRCULARĂ

Conform ordenului lu don colonel no... am onoare a vă face cunoscut să-mi acordați de urgență mâna fiicei dumneavoastră, pe lângă care veți anexa zestrea pă care a ordonat-o don colonel.

Totdeodată vă fac cunoscut că nu este adevărat ce se spune de către țivili că s-ar fi petrecut acum 15 ani, deoarece chiar don colonel spune că nu-i așa. Supirioru nu minte!

(ss) Locotenent Teacă

Iar peste o lună ziarele anunțau cu plăcere căsătoria simpaticului locotenent Teacă cu gentila domnișoară Caliopi Armășescu.

Tot corpul ofițeresc din garnizoană a luat parte la această nuntă, iar nuni au fost doamna și domnul colonel.

A fost o veselie mare, care s-a terminat, din nenorocire, printr-un mic scandal, pe care ziarele, care și-au făcut o meserie din a ataca armata, l-au atribuit ginerelui. Adevărul e însă următorul: la cadril, mireasa juca alături de un sergent-major, rudă cu dânsa. La figura a treia, sergentul-major trebuia să vină spre ginere, care era vizaviul miresei. Probabil că dintr-un spirit de disciplină, locotenentul s-a simțit ofensat de venirea asta și a strigat sergentului-major:

— La loc mișcarea! Nu mișca, leat!

Sergentul-major nevrând să înțeleagă ordinul, locotenentul a fost silit să-l lovească, iar pe mireasă a pedepsit-o cu patru zile pluton de pedeapsă în casă.

Atâta tot.

Peste cinci luni de la nuntă, tânăra Caliopi a dat la lumină un mic Tecuță de toată frumusețea.

Locotenentul, văzându-se avansat la gradul de părinte atunci când nu se aștepta deloc, făcu aspre observații soției.

— Dar bine, dragă Tecușor, răspunse Caliopi, eu sunt de vină?

— Da’ cine?! Știu că eu nu!

— Ba tocmai matale. Vezi, că prea ești iute... Copilu-ți seamănă matale: a ieșit în pas gimnastic.

— Bine-bine, zise locotenentul, care se bucura că-i seamănă moștenitorul. Numa un lucru nu-nțeleg eu: cum am fost avansat la gradul de părinte fără să am vechimea?

— Aoleu! Da’ bine, omule, vrei să faci ca toți proștii, la vechime? Meritu e să fii avansat la alegere, nu la vechime!


După câțiva ani, locotenentul Teacă fu avansat la gradul de căpitan — de astă dată la vechime.

În această calitate, căpitanul Teacă a slujit patriei vreo cincisprezece ani, până i-a albit păru-n cap. Pentru gradul de maior se cere examen, și căpitanul Teacă n-a voit să-nvețe decât reglementele cazone, pe motiv că toate cărțile țivililor nu fac parte nici măcar din micul echipament.

Rareori, însă, s-a văzut un căpitan așa de capabil ca Moș Teacă. Numele lui a făcut epocă, s-a popularizat, a trăit peste veacuri și a slujit de titlu unui volum de nuvele.

Epizootia

Acum vreo câțiva ani, compania lui Moș Teacă a fost detașată pe frontieră, ca să păzească împotriva boalelor de vite.

Ideea asta-i convenea grozav, pentru că pe frontieră e mai puțină disciplină din partea ofițerilor și viața e mai regulată. Unde mai pui că se pot face economii, de vreme ce nu sunt atâtea cheltuieli!

Prin urmare, Moș Teacă se puse de dimineață în fruntea companiei și porni la drum. În tot parcursul el era foarte grav, mergea cu sabia scoasă chiar și prin păduri și n-a lăsat deloc pe soldați să meargă-n pas de voie, pentru că „nu să știe de unde poat'’să iasă un supirior”. Numai din când în când oprea trupa, îi dădea „pe loc repaoz” și înghițea câte o dușcă de rachiu.

Când ajunse pe malul Prutului, comandă oprirea și ținu companiei un discurs foarte interesant și foarte solemn:

— Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați! Comănduirea pieții a dat ordin pă cum ca să venim să apărăm țara împotriva vrășmașului nostru comun, epizotia. Epizotia este foarte primejdioasă și să arată mai cu samă la dobitoace.

— Trăiți, don căpitan, întrebă furierul, da’ pă ce o cunoaștem noi care-i aia?

— Nu vorbi, răcane! S-o cunoști, că de-aia ești soldat! Dacă n-oi cunoaște eu pă vrășmaș, atunci pă cin’ să cunosc? Pă tata? Epizotia vine mai ales vara, din cauză că atunci, fiind căldurile mari, santinelele are obicei să doarmă la post. Să nu dormiți în gheretă, leat, că aveți a face cu mine: vine epizotia și ne omoară pă toți. Să dea dracu să vie epizotia să ne omoare, că vă arăt eu! Vă gonesc și mort la pluton de pedeapsă!

— Trăiți, don căpitan, pă malu Prutului nu suntără gherete...

— Ei, și?! Vrei să fie?! Vrei să dormi în gheretă, hai?! Patru zile sala dă poliție pentru călcare dă orden! Las, că ți-arăt eu! Pă urmă, să știți: soldatul este dator să nu dea voie la nimeni să vie de dincolo fără bilet de voie și fără să cunoască consemnu. Dacă vezi că vine la tine o vită, îi ceri parola. N-o știe? Nu-i dai voie să treacă... Acuma să-mi arăți tu, Gheorghe Neculai, cum ai să faci când îi fi de santinelă. Prepune că eu sunt o vită bolnavă. Oprește-mă cum ți-am spus eu.

— Și Moș Teacă vine spre soldat. Soldatul stă pe loc.

— Așa te-am învățat eu, mă?! Las, că-ți arăt eu! Patru zile pluton dă pedeapsă! Să vie altu! Vasile Ion, oprește-mă tu!

— Și Moș Teacă se apropie. Soldatul ia arma la mână și-ncepe a striga:

— Cine eee? Cine eee? Cin’?!

— Vită! răspunde Moș Teacă.

— Ce fel de vită? Bolnavă ori sănătoasă?

— Bolnavă.

— Apoi, vită bolnavă, stăi! Căprar dă gardă, vin dă recunoaște o vită bolnavă!

— Prea bine! zice Moș Teacă încântat. Așa să faceți, că eu am să vă-ncerc. Ori de câte ori m-îți vedea venind la voi, să mă-ntrebați: vită bolnavă ori sănătoasă? Măcar să vie și gheneralu, nu-l lași să treacă până nu ți-o spune ce fel de vită este!

— Trăiți, don căpitan, da’ dac-o fi o vită sănătoasă?

— Atunci îi dai drumu.

— După ce o cunosc?

— Pă ce?! Dobitocule, nu ți-am spus?! O cunoști pă aia că știe sicretu, parola și răspunsu. Că dacă n-ar fi sănătoasă, dă unde l-ar ști?

Și Moș Teacă dă drumul companiei, după ce îi mai explică înc-o dată și îi atrage atenția că epizootia are obicei de se furișează printre santinele mai ales noaptea, când n-o vede nimeni, și că, prin urmare, soldatul e dator să ceară epizootiei să umble cu felinarele aprinse:

— N-ați văzutără că așa cere și birjarilor la București?

Religia cazonă

Moș Teacă este un bărbat foarte religios. El e convins că dacă comenduirea pieței n-ar fi inventat religia, armata ar fi ajuns de mult să fie țivilă.

De aceea, singura carte țivilă pe care a-nvățat-o bine este religia. Înarmat cu această știință, Moș Teacă ține adeseori predici întregi soldaților, povestindu-le faptele mai serioase din Biblie.

Iată una din aceste predici:

Odată, la raportu de unsprezece ore, Dumnezeu, coman- dantu suprem al pământului, a dat orden de s-a făcut lumea. Întâiul cotigent chemat sub drapel a fost Adam și Eva.

Cum i-a înrolat, Dumnezeu i-a echipat complect și i-a trimis în garnizoană pă pământ, unde le-a dat în primire onoru, zgomotu, postu și focu. Da’ le-a dat orden să mănânce ce-or vrea, numai dintr-un copac cu mere țivile să nu guste.

Eva a călcat însă deciuplina melitară și a mâncat. Îndată ce aghiotantu a comunicat lui Dumnezeu faptu-n-tâmplat, Dumnezeu a chemat pe culpabeli și le-a zis:

„Pentru ce-ai mâncat, leat, din măr țivil? Ai călcat consemn, hai?! Las’', că te-nvăț eu! Patru zile pluton de pedeapsă!”

Și după ce i-a gonit patru zile cu cățeaua în spinare, i-a reformat și i-a trimis pă la vetrele lor, iar la ușa raiului, unde era tabu regimentului, a pus un planton și a dat orden să nu intre nimeni. Oricine o intra, soldatu are orden să-l împuște și după aia să-l bage patru zile la închisoare, da’ zilele astea să se treacă pă foaia de pedepse și să nu se socotească servite.

Ce va să zică asta? Asta va să zică, scurt, că soldatu este dator să nu mănânce mere țivile atât în timp de pace, cât și-n timp de război. Să nu mănânci mere, leat, că dai dă belea cu mine! Vezi, că eu nu sunt Dumnezeu, eu te gonesc la pas gimnastic până ți-o ieși limba de-un cot!

Ai înțeles?

Aghiotantul pieței

De toate fusese Moș Teacă, numai aghiotant de piață nu. Și nu doar că nu merita distincțiunea asta, dar nu știu cum se făcuse că nu-l rugase nimeni s-o primească. Într-o zi însă, colonelul, cu toată durerea pe care o simțea de a se despărți pentru câtva timp de serviciile și de luminile acestui căpitan-erou, se hotărî să stăruiască pe lângă comandantul pieței ca să ia de aghiotant pe Moș Teacă.

Când a aflat de asta, eroul nostru a plâns puțin de emoțiune, dar, în sfârșit, ordinul e ordin, disciplina înainte de toate!

Se duse, deci, la companie, adună trupa și-i ținu discursul următor:

— Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați! A sunat vremea ca să ne despărțim. Înainte de a pleca, vreau să-mi ziceți „trăiți!”, pen’ că nu să știe dacă ne-om mai vedea; ca mâine vine un război și ne ducem! Știu că aveți să mă plângeți, pentru că am fost pentru voi un adevărat părinte; nu v-am pedepsit, nu v-am bătut... Nu-i așa? Vorbește, răcane, că dă dracu-n tine!... Viața omului e scurtă și de asta n-aș vrea să mă blestemați ca mâine. Eu țiu la trupa mea și pentru asta sunt întotdeauna blând, nu-mi place să iau pă oameni cu vorbe rele. Ai înțeles, leat? Că acum te zmeiesc! Te fac eu să-nțelegi!... Fiți dar și voi tot așa de blânzi ca mine, că nu-i bine să fie omu rău; cu răutatea nu faci nici-odată nimica: îți capeți dușmani și atâta tot. Să știi că-i așa. Ori poate nu crezi? Vă torn acuma patru zile sala de poliție, ca să-nțelegeți că nu merge cu rău!... Acuma, pentru că plec, cine are ceva de lăcrămat să vie să lăcrame.

— Trăiți, don căpitan, răspunse un soldat, noi, toată compania, n-am luat solda pă trei luni.

— De ce n-ați luat-o?

— Trăiți, don căpitan, nu ne-a dat-o.

— Aha! Pent’ că nu v-a dat-o? Va s’ zică, vreți să v-o dea sergentu-majur de-a gata! Voi sunteți boieri, așteptați tot altu să vă aducă la nas ce vă trebuie... Patru zile la butuci pentru lene în exirsisu funcțiunii!

— Trăiți, don căpitan, răspunse sergentul-major, asta-i solda pe care ați luat-o dumneavoastră și n-ați mai dat-o înapoi.

— Nu mă-nvăța tu pă mine, sergen-majur, că știu eu mai bine! Eu sunt catană veche, mă-nțelegi? Da’, vorba-i, pentru ce lăcramă la mine? Așa să lăcramă? N-ai auzit de calea irarhică, leat? Soldatu este dator să ceară voie înainte de a face o lăcrămație. Apâi mi-ați cerutără voie?... Patru zile cu cățeaua!

Și Moș Teacă ieși pe ușa, strigând:

— Rămâneți sănătoși! Dacă nu... la butuci!

Compania răspunse-n cor:

— Trăiți!

A doua zi, Moș Teacă era aghiotant de piață.

Slujba asta-i plăcea. Raportul comandantului spunea lămurit că aghiotantul pieței este mai mare peste piață. Deci se sculă de dimineață și se duse la slujbă... în hală.

Era pe la ceasurile patru în zori de zi. Măcelarii, zarzavagiii, precupețele își așezau marfa. Era un zgomot infernal: se tăia carne, se striga, se mătura, căruțele umblau în toate părțile, capitala se deștepta din somn.

Moș Teacă rămase încremenit.

— Drepți! strigă el când ajunse în dreptul măcelăriilor.

Dar nu-l ascultă nimeni. Trecu la zarzavagii același lucru.

Se duse la precupețe nici o disciplină.

— Ce-ați poftit, conașule? Avem ridichi bune de lună, lăptuci, castraveți, spanac...

Toate astea îl amețiră.

— Unde e plantonu? Ce fel de deciuplină e asta? Nu știți cine e mai mare peste piață?

Dar degeaba, nimeni nu-l băga în seamă. Atunci își luă inima-n dinți și se repezi furios la un măcelar:

— Ce faci aicea, leat? Cu cățeaua!...

— Ce cățea, domle?! întrerupse măcelarul. Cățea e asta, ori vacă?! Nu vezi că-i gogeamitea vacă, cât dumneata de mare?!

— Insulta supiriorului! Ce articol e ăsta?

Și dete un pumn măcelarului. Dar atâta i-a trebuit. Toată hala se ridică în picioare. Măcelarul lovit îl luă la trânteală, femeile îl umplură de spanac; Moș Teacă ieși plouat, zăpăcit, urmărit de strigăte de: „Tiu-ho! Huideo!„

A doua zi reclamă la comenduire și ceru casarea casapilor și reformarea precupeților. Dar cererea-i fu pusă la dosar și comandantul pieței îi dete explicația următoare:

— Căpitane, dumneata ești mai mare pe stradă, nu la măcelărie; acolo e comisarul comunal.

— Va s’'zică, numa pă stradă? Lasă!


„În sfârșit, zicea Moș Teacă, am pus mâna și pă țivili! Pă stradă eu sunt mai mare!”

Și era foarte sever noul aghiotant. Băgase spaima în ofițeri: pe unul îl turnă la garda pieței pentru că a umblat fără mănuși, pe altul, pentru că n-avea vipușcă, fiecăruia îi găsea cusur. Dar bine că-i încăpuseră pe mână și țivilii!

Într-o zi se plimba pe Calea Victoriei. Trece pe lângă el un țivil tânăr.

— Unde-ai plecat, leat? îi strigă Moș Teacă.

— Domnu? întrebă țivilul mirat.

— Nu vorbi! Capra pogribanii mânăstirii! Te amestec cu țărâna, rătane! Und’ ți-e pomponu?

— Ce visezi de pompon, stimabile? Mi se pare că ești țăcnit...

— Nu insulta! Und’ ți-e pomponu?

— Ia slăbește-mă, domnule Moș Teacă! Ce, eu sunt militar?

— Să nu crâcnești, că te torn la gherlă! Văz eu, nu ești melitar! Și ce-i cu asta? Und’ ți-e pomponu? Nu știi că azi e paradă? N-ai cetit ordenu de la comenduire? Toată lumea va avea pomponu la chipiu! ...

— Nu, zău, ești cam...

Însă Moș Teacă îl apucă de gât și, cu ajutorul unui jandarm, duse pe țivil la garda pieței.


A doua zi la Cameră era o fierbere nemaipomenită. Din interpelarea adresată guvernului chiar de către un membru al majorității rezulta în mod vădit că aghiotantul pieței arestase în ajun un deputat sub ridiculul pretext, anticonstituțional și violator al imunităței parlamantare, că deputatul nu avusese pampon la pălărie.

Banca ministerială făcu scuze și Moș Teacă fu dat înapoi la corp, unde compania-l aștepta cu brațele deschise, ca să primească solda pe trei luni din urmă.

Să nu vorbești de din urmă , leat, strigă Moș Teacă furios, că te torn! Soldatu e dator să meargă înainte, nu în urmă, ca dezertorii!

Paștele

În curtea cazărmii era întinsă o masă lungă, peste care se așternuseră cearșafuri. Unul lângă altul stăteau aliniate tacâmurile: o gamelă, o lingură, două ouă roșii și câte o felie de cozonac, al cărui șofran protesta energic împotriva zicătoarei că „nu știe mocanul ce-i șofranul”. Alături de masa asta, una mai scurtă, cu vreo patru tacâmuri: lingură, furculiță și cuțit; farfurii, șuncă, sardele, salam, ouă, cozonac și sticle cu vin. Între mese, două hârdaie pline cu ceva a cărui culoare atârna între bragă și bere, al cărui miros bătea aci în oțet, aci în spirt.

Era în dimineața Paștelui ofițeri și soldați aveau1 să mănânce împreună, să sărbătorească laolaltă învierea aceluia care a luptat pentru egalitate și frăție, sau cum zicea Moș Teacă „pentru deciuplină și drapel”.

La ceasurile cinci, gornistul anunță sosirea comandantului companiei. Acesta se arătă grav și solemn, păși maiestuos și se opri înaintea mesei celei scurte. Toată trupa ședea încă în picioare, căci nimeni n-are dreptul să se așeze la masă înainte de a i se da ordin de la superior.

Comandantul companiei, eternul Moș Teacă, își roti ochii împrejur și întrebă:

— Da’ popa n-a venit?

— Trăiți, don căpitan, n-a venit încă.

— Pentru ce n-a venit?

— Nu pot să știu.

— Pentru ce nu știi? Spune gornistului să sune de popă.

— Trăiți, don căpitan, de popă nu e semnal.

— Nu vorbi! Nu cunoști nici țignalele? Sună de mort ori de masă, că vine popa.

Gornistul sună de mort și de masă, dar popa nu se arăta deloc.

Moș Teacă flămânzise.

— Drepți! strigă el trupei. Ia ascultă, leat, care din voi a fost popă?

— N-auzi, răcane? Care a fost popă? Să vie să blagoslovească masa. Nu știe nimeni, hai? Tot eu să vă fac și asta! Ia prepuneți voi că mâine ar fi un război. Cum aveți să puteți muri dacă nu știți să faceți pă popa? O să muriți ca niște câini, vai de capul vostru! Soldatu e dator să știe a fi și popă, pentru că la un caz de moarte să se poată îngropa singur.

Și Moș Teacă luă un cearșaf, îl găuri și-l trecu după gât și, luând în mână o gamelă drept cădelniță și o baionetă drept cruce, începu rugăciunea:

— „Comandantul nostru, carele ești în garnizoana cerului, sune-se numele tău, fie ordinul tău, vie comenduirea ta, precum în timp de pace, așa și-n timp de război; porția noastră reglementară, avansează-ne-o nouă astăzi, precum și noi avansăm chenzina trupii noastre, și nu ne duce pe noi la garda pieței și ne trece în concediu, marș!”

Apoi, după ce termină slujba, luă un ou și se duse la soldatul din flancul drept să ciocnească:

— Cristos a-nviat!

— Adevărat...

— Nu vorbi-naintea supiriorului! Marș la-nchisoare!

Trecu la al doilea soldat:

— Cristos a-nviat!

— Aha! Va s’'zică, nu vrei să răspunzi! Va s’'zică, ești jidan!...

— Ba nu, tră...

— Nu vorbi! Marș la-nchisoare!

La al treilea:

— Cristos a-nviat!

— Adev...

— Nici tu nu știi? N-ai mai învățat că nu să răspunde la supirior? Marș și tu!

Apoi chemă pe sergentul-major:

— Să trimiți trei porții acas’ la mine... știi... pentru slugi... Vezi c-a rămas de la ăi trei pedepsiți... Soldatu pedepsit cu închisoare n-are drept decât la pâine și apă!

Apoi se-ntinse masa. Peste un ceas, Moș Teacă declară ofițerilor că-ndată ce o-mplini anii de pensie, intră ca popă la vreo biserică.

— Dar o să fie cam greu, domnule căpitan, n-aveți darul...

— Ce dar, locotenente? Dacă n-oi avea eu darul beției, cine dracu-l mai are?!

Moș Teacă spiritist

De unde până unde, Moș Teacă a auzit de spiritism.

„Cu spiritismu ăsta, zice Moș Teacă, să face toate alea. Am auzit că unu a luat numa două sticle de spiritism și i-a trecut galbenarea. Vezi dumneata? Eu mă mir că nu să întrebuințează la război; ar putea să ia o mașină de-alea, și tranc! îi omori pă toți. Bun lucru, halal de cin’ l-a născocit; trebuie să fi fost căpitan de stat-majur, că ăi de la itidență nu prea face isprăvi!”...

De altfel, toate ideile lui Moș Teacă despre spiritism cam aici se mărginesc. Vă închipuiți ușor că el nu s-a dus niciodată pe pragul pagodelor ruinate din Ceylon ca să descifreze manuscrise seculare, nici n-a tolerat păsărilor cerului să-și facă cuibul în capu-i cazon. Atâta ar mai fi lipsit: oricât ar fi ele de păsări, nu se pot urca în capul unui căpitan!

„Spiritism-spiritism, da’ să nu să obrăznicească cu mine, că eu nu știu multe: îi trag o sală de poliție de-i merge fulgii!”

Și, afară de asta, Moș Teacă este mai presus de toate un bărbat practic. Lui nu-i trebuie din spiritism decât partea aceea care e folositoare: să te vindece de bătături, să-ți mărească solda, să te avanseze fără examen, să-ți facă, în sfârșit, ceva de folos. Altfel, la ce-i mai zice spiritism de pomană?


Într-o seară, Moș Teacă se pomenește că i se bate sprânceana dreaptă. Consultă pe aghiotant, și acesta-i spune că „sprânceana dreaptă de ți se va clăti, nenorocire însemnează”.

Nenorocire! Vorba asta nu-i prea plăcea. În noaptea aceea trebuia să fie de jurnă pe cazarmă și se temea să nu i se-ntâmple vreun bocluc. Se duse deci repede la locotenentul Spanopol, care tocmai se gătea să plece.

— Ia ascultă-mă, camarade, aș vrea să te rog ceva, dacă se poate...

— Bucuros, don căpitan!

— Uite ce e: în noaptea asta eu sunt căpitan de zi și trebuie să fac de jurnă. Da, vezi dumneata, mi-e cam rău și aș vrea să mă duc mai bine acasă. Aș face o baie de muștar, aș pune să mă tragă și aș putea să mă-ntorc sănătos mâine.

Spanopol, un excelent camarad, primi cu plăcere propunerea de a dormi în cazarmă, și asta nu doară pentru că avea motive ca să nu se întâlnească de dimineață cu proprietarul casei, ci numai dintr-un sentiment de camaraderie.

Moș Teacă, vesel, strânse cu căldură mâna lui Spanopol și plecă acasă.

„Ehe! Am păcălit sprânceana dreaptă! Asta va s’ zică tactică, domle, să derutezi și soarta!”


Când ajunse acasă, bătu la ușă. Nici un răspuns.

— În numele legii, deschide! strigă el furios.

— Vai de mine, dumneata ești? Numaidecât.

Și căpităneasa Caliopi, îmbrăcând repede o fustă, merse să-i deschidă.

— Cum m-ai speriat! Eu, știind că nu vii în noaptea asta, m-am culcat devreme. Mi-era frică să nu vie hoții și încuiasem ușa.

După ce una-alta, căpităneasa întrebă pe Moș Teacă:

— A propos, dragă Tecușor, ai mai auzit ceva de spiritism?

— Ce să aud? Mi-a spus Spanopolu că a venit și-n garnizoana noastră unu de ăia de face spirit.

— Da? Vezi dumneata? Tot avea dreptate Luxița a lu Dumitrescu: și ea mi-a spus tot așa. Da’ zice că poți s-o faci și fără mașină, numa să ai credință. Dacă ai credință când învârtești masa, poți să chemi pă cine vrei și vine numaidecât.

— Ce spui?! Nu se poate! Asta e bună pentru țivili, da’ nu și pentru melitari! Meletaru nu-i țivil, să știi'’mneata!

— Da’ de ce, dragă?

— Apăi cum o să vie dacă n-o avea orden de la comenduire?

— Bre, da’ matale nu știi că spiritele sunt egale?

Haidi, dacă vrei, să-ncercăm. Masă avem, toate alea le avem; ce ne mai trebuie?

— Bine, da pă cine să chemăm?

— Știi pă cine? Eu zic să chemăm pă sublocotenentu Vasilescu; tot e el infirior, trebuie să vie!

— Bine.

Și Moș Teacă începu să-nvârtească masa împreună cu madam Teacă, strigând mereu:

— Gheorghe Vasilescu! Vino-ncoa! N-auzi când te cheamă supirioru?

— Prezent! se auzi deodată de sub masă, și sublocotenentul Vasilescu apăru fără tunică pe el.

— Ei, bravo! strigă Moș Teacă. Așa-mi place!

Spiritul sublocotenentului se așeză apoi la taifas cu domnul și doamna Teacă, băură câte o cafea și peste un ceas plecă.

— Dar, când să-l conducă, Moș Teacă zări tunica spiritului la cuier.

— Bine, spirite, da’ ce, ți-ai pus haina-n cui?

— Ba nu, don căpitan, da s-a agățat din repezeală când am intrat.

— Ia-ți haina, omule, nu vreau să se spuie mâine-poimâine că aduc lumea la mine ca s-o dezbrac.

Madam Teacă nu mai putea de bucurie.

— Numa să bagi de seamă, Caliopi dragă, îi zise Moș Teacă, să nu faci spiritism de ăsta în lipsa mea, că dumneata, cum ești de fricoasă, ești în stare să leșini.

Cum se vindecă boalele

— Treci la curățenie, leat, că astăzi e zi de curățenie.!...Nu te face, Gheorghe! Aide, pas gimnastic.

Și sergentul Potroacă umblă printre soldați de la un capăt la altul al cazărmii, mânându-i cu cureaua... Căprarii zoreau și ei, care de care mai harnic la îndemnuri de felul ăsta. Iar soldații, luați repede, își așezau ranițele pe polițe, strângeau paturile și se găteau la frecat cazarma.

Curând era gata tot. Cu pantalonii sumeși până la genunchi, cu șomoioage de paie în mână, începură a freca scândurile. Molozul făcea un praf pe care toată apa vărsată nu-l putea potoli.

La corvoadă de asta e ca și la atacul unei redute: soldații cântă cu toții, de regulă același cântec, cele mai de multe ori în note jalnice, orientale, întrerupte din când în când de câte un strigăt al sergentului:

— Freacă apăsat, deșcă, nu moșmoli, că nu-i scândura lu tat-tu! E a statului! D-aia-ți dă statu borș!

Și soldații freacă-ntruna și întruna cântă:

Bată-l Dumnezeu să-l bată P-ăl de-a pus lamba la poartă! Trece neica câteodată Și mi-l vede lumea toată!

— Cântă, leat, cântă de inimă albastră, că ți-o fi dor dă fata lui nea Ion! Las, că să mângâie ea acuma cu riformații și cu cotigenturile ăle vechi! Ca mâine pui meliția la ceafă și găsești pă Marițica măritată!... Cântă, leat!...

Și Potroacă îndrugă-ntruna, soldații cântă mereu...

— Da’'cioara unde-i, mă planton? Mi se pare că s-a apucat dă prostit meliția!

— Nu știu, don sergent! A fost cu cumpania și l-am pierdutără p-acolo pă la cișmea; nu s-a mai întors...

— Ia du-te după el. Vezi c-o fi la cantină. Îi arăt eu prosteală! Crede că scapă de frecat? Să mi-l aduci aicea să-l judec eu cazon!

Plantonul pleacă.

— Drepți! strigă sergentul.

Toți se ridică. Cu șomoioagele de paie la umăr, cu pantalonii sumeși, stau drepți cu toții și nemișcați. Te crezi la operetă.

Moș Teacă, acela căruia i se fac onorurile astea, intră solemn și grav, trece pe dinaintea trupei ca la o mare revistă, privește, admiră.

— Să dea-nainte! Sergent, e toată lumea?

— Trăiți, don căpitan, suntără toți, numa Vasile țiganu lipsește; da’ am trimis după el.

— Da’ unde e?

— Nu știu, trăiți, don căpitan! S-a dus să-l aducă!

— Hm! Vrea să prostească meliția! Las, că-l judec eu cazon!

— Da'’volintiru? Da'’Sgabercea? I-ai pus și pă ei?

— Da, don căpitan.

— Foarte bine, nu merge pă prosteală! Melitaru e dator să facă sirvici!

Afară se aude zgomot și plantonul intră aducând în spinare pe Vasile țiganul.

— Ce? S-a îmbătat? strigă Moș Teacă?

— Nu știu, trăiți, don căpitan! L-am găsit lungit lângă cișmea și cu fața-n sus. Dădea din mâini și din picioare de făcuse gropi în pământ!...

— Mi se pare, trăiți, don căpitan, că suferă de „du-că-să pă pustii”, răspunde un soldat.

— Nu vorbi, leat! Lasă, că-i arăt eu „ducă-să pă pustii”!...Dați o curea. S-a îmbătat ca să scape dă corvoadă.

Plantonul așază la pământ pe Vasile, care dă încă din picioare, ca prins de friguri. Are fața galbenă, ochii-i sunt deschiși mari, buzele-ncleștate și brațele contractate. Din când în când , câte un fior îl cutremură.

— Stai, că-ți arăt eu să faci pă mortul! Mîîî! Mîîî! Scoal’, țigane, că nu prostești pă nimeni! Și Moș Teacă-l împinge cu piciorul. Scoal’ mă! Scoal’! Nu vrei, hai?! Nu vrei?... Ia să mi-l dezbraci, sergent!

Potroacă se aplecă la pământ și dezbracă de tot pe Vasile. Moș Teacă ia-n mână cureaua și-ncepe a lovi pe bolnav, care nu mișcă.

— Aduceți-mi o lumânare.

Moș Teacă ia o lumânare, o aprinde și o lasă să picure pe pieptul lui Vasile, care se înfiorează din când în când , dar nu se deșteaptă.

— Al dracului țigan, bine face pă mortu! Lasă, leat, c-am mai văzut eu d-astea! Să face bolnav ca să scape dă treabă. Lenea, săraca! îi place mai bine să doarmă decât să muncească... Da’ nu și-a găsit pă cin să prostească... Ia pune-i poșta, sergent!

Sergentul ia o bucată de hârtie, o unge cu untdelemn, o face sul și o vâră cu un capăt între degetele de la un picior al lui Vasile, iar la capătul celălalt îi dă foc.

— Să-l vezi acuma cum o să sară-n sus! zice Moș Teacă râzând de bucurie.

Hârtia arde, flacăra cuprinde piciorul desculț, îl afumă, îl frige, începe a sfârâi și se nimicește. A ars toată, iar Vasile n-afăcut decât să tremure mai nervos din picior și a rămas tot nedeșteptat. În cazarmă e un miros de untdelemn și de grăsime arsă.

Atunci Moș Teacă devine furios.

— Fie, că așa țigan n-am văzut dă cân’ sunt!

Și din nou îl ia la bătaie. Dungi vinete se fac pe trupul gol, sângele se ivește la suprafață, apoi țâșnește, și Vasile se deșteaptă. Are fața aiurită, pe frunte se zugrăvește o durere adâncă și-n ochi i se ivesc lacrimi.

— Aha! Va s’ zică, te-am răzbit, cioroiule! Pentru ce făceai pă mortu?

— Trăiți, don căpitain... patimă veche... de mic copil...Doamne, cum o să trăiesc eu?

Și un șiroi de lacrimi îi curge pe obraji.

— Nu te zborși ca muierile, cioară! Melitaru nu plânge! Crezi că mă prostești pă mine? Și Moș Teacă, scos din răbdări, îi dă doi pumni. Patru zile la-nchisoare pă pâine cu apă! Și să mi-l scoți la corvadă regulat, sergent! Și dacă să mai face apucat dă boalacopiilor, te-am învățat leacu!... Acuma treci la frecat, gașperiță!

Și Moș Teacă iese.

Soldații freacă-ntruna și cântă mereu:

Pe malul Siretului Paște calul Iorgului; Un fir paște, Altu naște, Iarba-n patru se-mpletește...

Numai Vasile nu cântă; cu fața contractată, cu fruntea la pământ, ochii-i varsă lacrimi, cu care freacă scândurile...

Lumina electrică

Cum e cam visător și poetic din fire, Moș Teacă are obicei de se plimbă uneori seara pe bulevard împreună cu locotenentul Spanopolu, pentru ca să nu tulbure pe madam Teacă, a cărei pasiune pentru spiritism a ajuns o adevărată manie.

— Toate bune, locotenente, numa un lucru nu l-am înțeles eu: cum e cu lumina asta ilectrică?

— Foarte ușor.

— Hm, ușor!... Știu eu că-i ușor, numa melitarii au greutate; da vorba e: cum devine ea?

Locotenentul Spanopolu, care a făcut un an la Fontainebleau și doi la Saint-Cyr, se grăbește să-i explice.

— Cum devine? Foarte simplu: iei două pile, le freci bine, și poftim lumină!

— Două pile? Vezi ’mneata?! Și dobitocu dă fierar dă lângă mine are atâtea pile și să canonește cu gaz!

— Țară incultă! Noi, ceștia de la Sant-Cyr, am afirmat-ontotdeauna, du reste.

— Da’ ia să mai îmi spui: am văzut la Brașov niște tramvaiete de-alea, zice că sunt tot cu de-asta... cu ilectritate... Atunci de ce nu dau lumină?

— O, e simplu ca două cu două: experiența ne arată că dacă umblăm cu o lumânare prea iute — nu-i așa? lumânarea se stinge din cauză că se clatină — nu-i așa? Același fenomense observă cu lumina electrică de la tramvaie. Dacă tramvaiele umblă repede — nu-i așa? lumina se clatină, ea filează — nu-i așa? și se stinge. E elementar.

— Foarte bine; da am văzut pă la birturi niște alea tot cu...de aia... cu ilectritate... Și nu să isprăvește niciodată. Ce au?

— O, asta e pânza Penelopii...

— Pânză? Vezi ’mneata?!

A doua zi Moș Teacă trage un ordin de zi:

„Având în vedere că efectele de-mbrăcăminte se deteriorează, sau chiar se strică prea curând; având în vedere că lumina ilectrică de pânză se păstrează mai bine; toate efectele de îmbrăcăminte și chiar de cazarmament se vor face pe viitor din pânză ilectrică.”


Un rond sever

Poate că n-ar fi tocmai greu să facă cineva de gardă. La urma urmei, în 24 de ore cât ai slujbă, tot poți dormi 12, dacă știi cum să rânduiești treaba. Aceea ce însă e foarte greu este să fii de gardă când e de rond Moș Teacă.

A avea pe Moș Teacă de rond este a te aștepta să fii trezit de patruzeci de ori pe noapte în strigătele santinelei și a ști că ți se va trece pe raport „rău”. De aceea, orice sergent sau căprar când intră de gardă are grija de a cerceta la comenduire dacă nu cumva e rândul lui Moș Teacă. Ceilalți ofițeri mai fac rondul de-a scăpării: vin o dată în 24 de ceasuri, nu te inspectează cu de-amanuntul, îți trec în raport „bine” și pleacă pe aici încolo. Ba alții trimit de acasă să le dai raportul, ți-l iscălesc și apoi... poți dormi în tihnă.

Într-o zi, pe vremea când rondul nu umbla cu velocipedul, sergentul Tufescu din artilerie era de jurnă la arestul preventiv. După toate cercetările, nu era Moș Teacă de rond. Atunci, firește, șeful de post era asigurat.

Pe la ceasurile șapte seara, vine un prieten, sergent de linie.

— Bonsar, cum petreci?

Și vine vorba despre un chef care nu s-ar putea organiza nicăieri așa de bine ca la arestul preventiv.

— Ei, de ce?

— Să vezi, camarade, zice cel din linie. Într-o vreme eu făceam foarte des de gardă aici pentru că aflasem meșteșuguri multe. Aici sunt arestate o mulțime de femei, care atâta așteaptă, să petreacă și ele o seară. Dacă vrei, trimitem să ne aducă vin și o facem lată pân’'la ziuă.

— Nu pentru ca să te tratez cu refuz, da n-am parale. Taman mâine luăm solda.

— Îmi pare rău, camarade. Cum te văz eu, ești răcan! Iantreabă pă deșca. Să-ți spuie bibicu!... Ai văzut ce-i alături?

— Unde?

— În curtea de alături.

— Nu, n-am văzut nimica.

— Apăi ce fel de șef de post ești? Alături e un depozit de vinuri și butoaiele sunt în curte. Le face de planton Dumnezeu. Noi, ca niște oameni deștepți, scoatem o scândură de la gard, trimitem doi soldați cu hârdău, scoate cepu și... ai vin să-mbeți tot reghimentul.

— Ce spui?!

— Parol!

Peste două minute, hârdăul era găsit, scândura de la gard scoasă, vinul adus și sergenții intrați în „camera femeilor”.

Se-ncepu cheful. Cel de linie bea ca dintr-al statului, iar șeful de post, ca un adevărat artilerist, ar fi fost în stare să sugă zecebaterii. Cât pentru femei, vorba camaradului, ele atâta așteptau.


Să tot fi fost miezul nopții, ora crimelor și a misterelor, când umbra rondului se arată-n fața santinelei adormite:

— Bravo, sergent!

— Era glasul lui Moș Teacă, al lui Moș Teacă, rondul cel neprevăzut și care-nlocuia pe un alt căpitan.

Moș Teacă trecuse neobservat printre santinele, pentru că ele imitaseră operația hârdăului săvârșită de șeful de post.

Un moment, sergentului era să-i vină rău, dar tăria vinului era mai mare decât a disciplinei.

— He, he! strigă șeful de post. Don căpitan Teacă! Bine-ai venit sănătos! Ce vânt?...

— Nu vorbi, sergent!

— Ei, lasă-mă dracului! Faci pă ticălos acuma... Parcă ce? Pent’ că ești căpitan? Mai bine vino-ncoace cu noi.

— Zău așa! strigară și cele două fete arestate, și veniră de se agățară de gâtul lui Moș Teacă.


Nici până-n ziua de azi nu s-a cunoscut urmarea. Un singur lucru s-a aflat: a doua zi de dimineață păzitorii țivili ai arestului au găsit în camera femeilor un tablou înfiorător: sergentul de linie dormea lungit pe scânduri, una din femei dormea cu un chipiu de căpitan pe cap, cealaltă, încinsă cu sabia, iar șeful de post dormea ținând în brațe pe energicul căpitan Moș Teacă.

Cum de nu s-a aflat asta la comenduire, habar n-am!

Teorii

Nici în cazarmă, nici acasă, nici nicăieri nu-i Moș Teacă așa în elementul lui ca la paradă. Acolo simte că trăiește și că e adevărat căpitan.

„Nu-i vorbă, în cazarmă îți poartă și mai mult răspect infiriorii, da nu te văd țivilii„.

Și tot ce face Moș Teacă e făcut mai mult pentru ca să vadă țivilii, să aibă și ei „o idee de meliție”.

La urma urmei, are dreptate: nu-i puțin lucru să ai la porunca ta o sută de oameni, care, la fiecare înjurătură ce le tragi, să-ți răspundă cu „trăiți!”. Și e drept că, dacă țivilii ar vedea asta, Moș Teacă ar câștiga foarte mult în stima lor.

De aceea toată preocuparea acestui brav comandant de companie este să-și instruiască așa de bine oamenii, încât toată lumea să se uite la el ca la un fel de Alexandru Machedon. Și pentru asta trebuie muncă multă.

— Va s’' zică, leat, ce faci tu când ești la paradă?

— La paradă? Mă uit...

— La cin’ te uiți? La tat-tu?

— Ba la don gheneral.

— Da’ dacă gheneralu nu-i acolo?

— Atunci...

— Ei, atunci?

— Atunci nu te uiți la don gheneral, răcane!... Acuma să-mi spui cum calci la pământ când ești la paradă?

— Calc scurt, trăiți, don căpitan!

— Scurt, scurt, firește că scurt, că te ia mama dracului dacă n-îi călca scurt; da, vorba-i, unde ții picioru-nainte de a călca?

— Îl țiu în cizmă, trăiți, don căpitan!

— Cizmă, cizmă, firește că-n cizmă, că te ia mama dracului dacă l-îi scoate! Vorba e: unde-l mai ții?

— În aer, mocofane, în aer, că de-aia a lăsat statu aer!... Și cu capu ce faci?

— Cu capu... mă gândesc, trăiți...

— Und’ te gândești, mă? La tat-tu acasă? Und’ te gândești în front?

— —?

— Cu capu, răcane, îl ții paralel, adică oblig pă umăr, că dacă nu-l ții, ți-l îndrept în pumni... Și lângă cine trebuie să simți cotu?

— Unde e alinierea, trăiți, don căpitan!

— Bine. Da’ unde-i alinierea?

— —?

— Alinierea e unde e și domnu gheneral, răcane!

— Am înțeles, trăiți...

— Da’ dacă gheneralu nu-i la paradă, atunci unde e alinierea?

— Atunci... acasă la don gheneral!


—— Spune-mi, răcane, ce faci tu când întâlnești pă drum un supirior.

— Îl salut, trăiți, don căpitan, și trec înainte.

— Da’ dacă ai într-o mână gamela și într-alta bidonu?

— —?

— Atunci lași alea jos, dobitocule, mergi doisprezece pași cu mâna la chipiu și te întorci de-ți iei lucrurile... Da’ dacă sentâlnesc pă drum doi soldați de același grad, ce trebuie să facă?

— Cel care a văzut mai întâi salută pe cellalt.

— Da’ dacă vezi că el te-a văzut întâi și că nu te-a salutat?

— —?

— Atunci îi spui că l-ai văzut că te-a văzut și răclami la supirior.

— Am înțeles, trăiți!

— Să mai îmi spui: ce datorii ai tu?

— Eu n-am nici una, trăiți, don căpitan, da’ am auzit că don sergent are multe...

— Și ce trebuie să faci tu când ești de santinelă?

— Trebuie să păzesc.

— Pă cine păzești?

— Ghereta.

— Da’ dacă nu-i gheretă?

— —?

— Atunci păzești porcii, boule, păzești pă supiriori!

— Am înțeles, don căpitan.

— Câte parale costă o manta?

— Trăiți, don căpitan, patruzeci și cinci de franci; da’ eu am cumpărat una pă cinci lei de la don sergent-majur.

— Pentru ce te-a adus pă tine în armată?

— Ca să apăr țara.

— Da’ dacă ești ordonanță, ce aperi?

— Apăr bucatele de muște!

Bacalaureații

— Moș Teacă nu poate suferi pe bacalaureați, afară de cei care sunt nepoți de-ai colonelului.

„Niște sclivisiți, niște ăia! Pe vremea mea nu mai erau de-ăștia... cum le zice... și era oastea oaste! La meliție nu merge că ești cutare, ori că ai învățat aia... Ești melitar, să fii!”

Ca să-și răzbune pe ei pentru că au învățat aia, Moș Teacă a dat ordine severe că voluntarii n-au voie să mănânce particular, să pună soldat ca să le-ngrijească de amoniție, să fie scutiți de corvadă și altele.

Într-o zi a prins pe unul venind din târg.

— Vino-ncoa, băiete!

— Salut, domnule căpitan!

— Cum ai zis? Cum ai zis?!? Salut?!? Da' pă cine saluți, măi sfrejitule?! Ce ești tu?

— Bacalaureat.

— Aha! Și de asta ești așa de nedeciuplinat! Las', că te-oi regula eu! Ce sunt eu, malmazelă de-alea, de-mi zici „salut”? Să saluți pă tat-tu, nu pă mine! Ori, unde ești de ăia... cum le zice... „trăiți!” nu știi să zici?

—N-am știut, domnule căpitan, sunt numai de două zile...

— De ce nu ești mai demult? Ce-ai păzit pân-cuma? De două zile? Da-ți trebuie o sută de ani ca să-nveți? Și pentru ce nu ți-ai văcsuit cizmele? Zici că ești de ăia... apăi ce ai învățat acolo, dacă nici o cizmă nu știi să văcsuiești? Las, că te-nvăț eu! Am să-ți scot eu cafeaua, cu lapte din burtă! Să marș la-n-chisoare! Patru zile sala de poliție! Și altdată să-nveți să fii lustrugiu! Când m-oi uita la cizma ta, să-mi fac mustața-ntr-însa! Ai înțeles? Cum te cheamă?...

— Rodolf Soreanu.

— Cum ai zis? Sor... Ești rudă cu colonelul?...

— Da, nepot, să trăiți, domle căpitan!

— Ei! Să trăiți! Da' cine vă pretandă să ziceți „trăiți!”, domle Soreanu? Îmi pare rău! Asta-i pentru ăia... care n-au aia...

— Dumneavoastră ziceați...

— Ei, ziceam!... Parol d'onor, am glumit... Am vrut să văd dacă știți... Unde mergeți acuma?

— La cazarmă.

— Ce să faceți la cazarmă, domnule Soreanu?

— Zice că e corvadă...

— Corvadă? Cum, dumneavoastră la corvadă? Cine v-a spus?

— Domnu sergent-major.

În vremea asta au ajuns la cazarmă. Moș Teacă, roșu ca pomponul de mare ținută, intră cu volintirul de braț.

— Sergen'-majur! Cum ai îndrăznit să chemi pă don Soreanu la corvadă? Cin' ți-a dat ordin?

— Dum...

— Nu vorbi, sergen'-majur, că-ți vâr sabia până-n plăsele!... Cum ți-ai permis, râtane? Să marș la-nchisoare pentru neexecutare de ordine! Patru zile sala de poliție și să ți să treacă pă foaia de pedepse! Te-nvăț eu! Îți scot eu borșu din burtă!

În Dobrogea

După mai multe zile de drum cu vaporul, cu căruța și cu picioarele, compania a ajuns la Kadichioi.

Din toată Dobrogea, Kadichioiul e satul în care se găsesc mai puțini români, adică deloc, fapt care face pe Moș Teacă să exclame:

— Bun lucru a fost războiul, da Dobrogea nu face de noi! Cum o să te-nțelegi cu turcoaicele? Nu mi-am adus nici măcar bucătăreasă! Cine o să-mi gătească bucate?

Cu toate astea, a doua zi de dimineață, Moș Teacă iese să vadă satul.

Cel dintâi lucru care-l izbește e că turcii nu scot fesurile din cap când îl întâlnesc. Și fiindcă Moș Teacă n-a citit istoria lui Vlad Țepeș, nu găsește nici un leac împotriva acestei lipse de respect.

În dreptul geamiei, vede pe hogea urcat pe scară, făcând rugăciunea în gura mare și cu mâinile împrejurul gurii.

Imediat strigă, gornistul:

— Gornist! Dă alarma!

Compania iese și Moș Teacă comandă:

— Puneți baione-ta! La mâ-nă! Pas de atac! Marș!

Soldații dau fuga, ocolesc geamia, și noul Șamil e prins.

— Să-l ducă la cumpanie!

Aici, Moș Teacă începe a-l judeca:

— Cu mine nu te joci, păgânule! Crezi că dacă vorbeai turcește, eu nu te-am înțeles? Chemai pă turcii tăi la răbeliune! Las', că te potolesc eu! Am să te fac să visezi numa șalvarii lui Muhamet! Cine ești tu, mă?

Bietul turc, care începuse a pricepe românește mai mult de frică, răspunse scurt și tremurând:

— Ben-hogea...

— A-ha, hogea! Adică Nastratin Hogea! Las', că mă fac eu mai Nastratin decât tine și te-nvăț minte! Apoi, adresându-se soldaților: Scoateți-i șalvarii!

În vremea asta, notarul satului, alarmat de scandal, vine și explică lui Moș Teacă toată comedia: așa e rugăciunea turcească.

— Foarte bine, răspunde Moș Teacă, da s-o facă-n rumânește, ca să-nțelegem și noi! Dacă nu, patru zile sala de poliție!...

În sfârșit, cu vai, cu chiu, hogea a fost liberat. Și cum turcul e recunoscător, s-a împrietenit după asta la cataramă cu Moș Teacă. Ba chiar fata lui hogea e grațioasă cu comandantul român și umblă descoperită în fața lui.

Acuma, de câte ori îl întreb cum se mulțumește în Dobrogea și dacă a învățat limba, Moș Teacă răspunde:

— De, ce să zic?... Începe să-mi placă mai bine turcește!

Don colonel pe frontieră

Colonelul vine să inspecteze companiile de pe frontieră.

Ajuns la Kadichioi, Moș Teacă îi iese întru întâmpinare, îi face cuvenitul raport și apoi scoate compania la instrucție.

— La u-măr!

— Compania ia la picior.

— Ce-i asta, căpitane?

— Apâi, domnule colonel, așa i-am învățat eu, pentru ca să nu disvulgăm secreturile armatii în fața turcilor.

Colonelul e-ncântat de Moș Teacă și spune să comande pe loc-repaos.

După asta se duce să examineze registrele, pe care le găsește în cea mai bună stare.

— Dar Foile de zile unde-ți sunt, căpitane?

— Foile? Le-am dat la spoitor, domnule colonel.

— Dar Intrarea și Ieșirea?

— Intrarea este prin fața geamiei, iar ieșirea... în fundul curții.

Încântat peste fire, colonelul strânge cu profuziune mâna lui Moș Teacă și-i ordonă să dea soldaților ca recompensă câte două rații. Apoi pleacă.

Moș Teacă pune atunci pe gornist să sune Adunarea-n pas gimnastic. Apoi, după ce se strâng soldații, le ține următorul discurs:

— Ați văzut, mă? Don colonel a rămas foarte mulțumit. Așa să faceți totdauna, că vă bag în draci! Compania mea trebuie să fie a mai prima-ntâi! Când faci mânuirea armelor, să-ți pocnească pușca-n mână, râtane, că nu ți-e mâna de cașcaval!... Acuma, sergen-majur, să mergi în sat și să aduni toate rațele, că așa a dat orden don colonel: câte două de om. Rupeți rândurile marș!

A doua zi, colonelul primi la regiment următoarea telegramă din partea lui Moș Teacă:

„Rog respectuos comunicați-mi dacă pot da soldaților câte doi pui de găină. Imposibil de găsit atâtea rațe.”

Colonelul pune rezoluția următoare:

„D. medic al regimentului va cerceta starea de sănătate a căpitanului Teacă și va raporta de urgență.”

Contrabanda

Moș Teacă merge să inspecteze pichetele de pe linia frontierei.

Înarmat până în dinți, cu sabia la brâu și-n fiecare buzunar cu câte un revolver, se urcă într-o căruță având drept vizitiu un harabagiu turc și alături de harabagiu doi soldați cu puștile încărcate.

Sosește la pichetul nr. 18, între Kadichioi și Cranova.

Santinela-l vede, strigă garda, care ia la umăr, pe când șeful de post, căprarul Albu, își face raportul.

— Unde suntără turcii? întreabă Moș Teacă.

— Care turci, trăiți, don căpitan?

— Care turci, care turci! Contrabandiștii, rătane! nu face pă prostu, că la mine nu merge! Eu sunt catană bătrână!...

— Trăiți, don căpitan, n-am prins nici un contrabandist...

— Pentru ce nu i-ați prins? Ce faceți aici? Păziți porcii? Numa pă mine mă vedeți când viu?

— Dacă nu trec contrabandiști...

— Pentru ce nu trec? Dacă nu trec p-aici, atunci, va s' zică, trec pân altă parte! Va s' zică, nu sunteți în stare nici de-atâta lucru!

— Trăiți, don căpitan...

— Nu vorbi! Am să te dau în judecată pentru părăsirea postului în fața inamicului... Târșoru te mănâncă de-acuma!

— Trăiți, don căpitan, n-am părăsit postu...

— Dacă nu l-ai părăsit, unde sunt contrabandiștii?... Pă mine nu mă poți prosti cu una, cu două! Ori ai părăsit postu, ori nu l-ai părăsit!... Dacă nu l-ai părăsit, unde suntără contrabandiștii?...

— Trăiți, don căpitan, n-a trecut nici unu...

— Să taci! Pogribania mânăstirii din cer! Te mănânc fript, rătane! Spune drept. Ori i-ai prins și ți-a datără parale... Aha... Văz că taci... Te-am prins...

— Trăiți, don...

— Nu vorbi în fața supiriorului!... Car' s'z'că, ai împărțit cu ei! Las', că te-nvăț eu! Am să fac raport de dare-n judecată! Dacă până-n 24 de ore nu-mi aduci contrabandiști, să știi că ești casat și suspendat... Te-nvăț eu!...

A doua zi se citea în Kadichioi următorul ordin de zi semnat de Moș Teacă:

„Se aduce la cunoștința indigenilor turci, născuți în Dobrogea sau trecători, că nimeni n-are voie să importeze tutun de contrabandă fără știrea autorităților militare.

Oricine își va permite a face contrabandă fără să fi avizat pe comandantul punctului va fi împușcat și apoi dat judecății, conform regulamentului pentru paza frontierelor.

Este interzis oricui să aducă tutun de contrabandă prin alte puncte decât acelea păzite de armata română. Pichetele care vor observa că contrabandiștii trec prin puncte pe unde nu pot fi văzuți au dreptul să-i împuște pe loc și să dreseze proces-verbal.”

Chipiul alb

Moș Teacă e desperat că nu se poate înțelege cu turcii. De două luni de când e în Kadichioi, n-a învățat să zică decât bana bac, effendi și șarab. La zile mari, numai la zile mari, zice și kîz.

Dar așa cum nu știe a vorbi turcește, tot a aflat că devale, în marginea satului, șade Fatmè, o cadână bătrână, ciupită de vărsat, un fel de mate scrofulosa, care slujește de vivandieră și de nu mai știu ce întregii companii.

Într-o seară, plictisiți de slujbă, mai mulți sergenți își iau drumul devale, spre marginea satului, înspre domiciliul bătrânei Fatmè, singura consolație a subofițerilor, caporalilor și soldaților.

Se opresc la ușă. Se uită pe gaura broaștei și văd... o, Mihai, Ștefan, Corvine! pe Moș Teacă, solitarul, pe Moș Teacă, bravul căpitan, stând în conversație intimă cu Fatmè.

Fatmè, bătrâna vrăjitoare, fuma încet din pipă — o pipă din care desigur fumase și Sinan-pașa înainte de Călugăreni — pe când Moș Teacă, grav ca înaintea unei redute cucerite, mândru ca-n fața unui general captiv, privea la fumul care ieșea din pipă și sorbea din când în când din filigeanul cu saadé de caffè.

La un moment, Fatmè aruncă pipa și începu a cânta pe o arie de cel mai jalnic orientalism:

Vai! Kiuciuc anâm, Pechi ister, sân gianâm!

Moș Teacă bătea ritmul pe cele două giambarale ale cadânei și, ca în fața unei linii de bătaie, șoptea cadențat: „un, doi! un, doi!”

Din când în când , îl auzeai:

— Nu iuți pasul! Mai rar!

Serganții priveau mereu. Deodată, nu știu ce-i vine în gând unuia din ei, și pe când Moș Teacă se plecase să șoptească pesemne ceva la urechea cadânei, strigă tare de afară:

— Față pe al doilea rând, foc — de companie!

În același timp, însă, o luară cu toții la fugă.

Moș Teacă deschise repede ușa bordeiului și începu a striga:

— Companie, stăi!

Însă sergenții fugeau.

A doua zi, Moș Teacă veni la cazarmă.

— Sergent furier! Capra mănăstirii din cer, rătane! Te-nvăț eu să insulți supirioru-n exirsisu funcsiunii! Patru zile închisoare și să ți le treci pă foaia de pedepse!

— Trăiți, don căpitan, n-am făcut nimica...

— Nu vorbi, rătane! Basarabia și ibrișinu!

Bietul furier! Cine-l pusese să umble noaptea cu chipiu alb?

Între camarazi

Moș Teacă e dezgustat de milităria din ziua de astăzi. „Nu mai e deciuplină, domle! Nu mai e nimic!”

De aceea, pentru ca să-i mai treacă de urât, să mai uite de necazuri, s-a hotărât să-și ia concediu măcar pe vreo câteva zile și să meargă să petreacă undeva la vreun prieten.

Zis și executat. Moș Teacă e un bărbat foarte hotărât.

Sosește la Garvan, la amicul său Borceanu, comandantul ompaniei a șasea.

— Hoj gheldi! îi strigă Borceanu pe turcește.

— Hoj bulduc! răspunde Moș Teacă, vesel că a învățat două vorbe în limba neprețuitei Fatmè.

Și amândoi se îmbrățișează în fața soldaților, care își șoptesc: „Are să se strice vremea!”


După masă, căpitan Borceanu căută să-ntindă cheful, ca să-și mulțumească musafirul, care atâta așteaptă.

În consecință, un soldat a fost pornit din vreme la Cranova, și acum curg sticlele cu vin ca niște comenzi complicate la scrima cu baioneta. Madam Borceanu, cam bătrânică, dar nu trecută încă în rezervă, face onorurile chefului.

Drept lăutar nu-i decât Porojan, un țigan foarte drăcos, care slujește țării de doi ani, în calitate de soldat sorțar în compania a șasea. Porojan nu știe a cânta nici cât Fatmè; toate cântecele lui sunt schilodite și împeticate ca o manta de reformă. Face ce face, și revine la refrenul lui favorit:

Câte feate și neveaste, Ca Marghioala nu mai ieaste!

Apoi se strâmbă, se frământă, joacă chilabua zuralie, ca la ușa cortului, și înveselește pe meseni, care, în materie de muzică, nu cunosc decât cele 32 de semnale ale regimentului.

În cele din urmă, Moș Teacă cere să se schimbe repertoriul. Și cu toată opoziția — o opoziție à l'eau de rose — a lui madam Borceanu, izbutește să facă pe Porojan să-i cânte și o bucată fără perdea.

Acum e momentul când vinul de la Cranova își produce efectul. Moș Teacă uită că are-n față pe soția camaradului său, i se pare că e cu Fatmè și încearcă să-i bată tactul pe geambarale.

— Căpitane! îi strigă Borceanu desperat, pe când madam Borceanu se face că nu bagă de seamă.

Dar Moș Teacă n-aude nimic.

— Căpitane! repetă glasul gazdei.

Și-n același timp o sticlă zboară în capul lui Moș Teacă...


Cu capul spart cum să te prezinți la companie? Moș Teacă face deci un raport la regiment:

„Am fost atacat ziua-n amiaza mare de către o ceată de contrabandiști ast-noapte pe la orele 12. Numai grație tactului, am scăpat cu viață. Siguranța drumurilor nu este sigură nici chiar prin păduri. Rog dați ordin pentru întărirea cordoanelor melitare. Altfel, nu garantăm de viața a o mulțime de trecători uciși pân-acuma.”

Și din ziua aceea s-a îndoit numărul gardei la pichete.

Înainte de inspecție

Nimic pe lume nu sperie pe Moș Teacă așa de mult ca inspecția generală. Când aude de inspecții, mai ales că ele vin întotdeauna pe negândite, anunțându-se de-abia cu două-trei săptămâni înainte, îl apucă, frigurile. În săptămânile astea, Moș Teacă stă mai rău ca un candidat înainte de alegeri. Umblă toată ziua prin companie, dă ordine-n dreapta și-n stânga, mănâncă din cazanul cazon, doarme îmbrăcat, iar noaptea are visuri rele, tresare, deșteaptă pe madam Teacă-n strigăte de:

— Nu mișca, ia-ți poziția, aliniază-te, față pe al doilea rând! ...

Și, cât îi ziua de mare, nu slăbește pe sergentul-major din explicații, pe soldați din complicații!

Deunăzi era tocmai într-o zi de astea de friguri.

Compania era la teorie. Sergentul Potroacă le explica după obicei tragerea în țintă, când Moș Teacă intră.

— Drepți! comandă Potroacă.

— Ce drepți, mă?! strigă Moș Teacă. Așa să strigă? Parcă n-ai mâncat de trei zile! Prepune tu, de-o pildă, c-ar veni gheneralu; cum ar trebui să comanzi? Să strigi tare, să strigi să asurzească, să vază că ai inimă-n tine! Uite-așa!

Și Moș Teacă strigă un drepți! care face pe colonel să sară de pe scaun din cancelaria regimentului, iar gornistul, crezând c-a luat foc compania, sună de incendiu pe întregul corp .

După ce se potolesc lucrurile și se constată că a fost numai un acces de reglement din partea căpitanului, Moș Teacă începe a explica singur soldaților teoria. Ca un căpitan ce este, și căruia, prin urmare, i se cere să cunoască toate teoriile, face deodată serviciu-n companie, serviciu-n garnizoană și școala de adulți.

— Spune tu, ăla buzatu de colo, ce faci tu când ești în fața inamicului și când n-ai armă? Spune, mă, că așa are să te-ntrebe gheneralu! — Când sunt în fața inamicului... — Nu vorbi, răcane, că te sparg cu spanga! Răspunde scurt, că d-aia ești melitar! Nu ești avucat, ca să lungești vorba! Ce faci dacă n-ai armă?...

— Trăiți, don căpitan, trag focuri...

— Cu ce, mă pârlitule, dacă n-ai armă? Nu așa! Dacă n-ai armă, îi spui că nu poți da foc, îi spui că e orden de la comenduire să nu se tragă focuri fără armă și te retragi... Așa să vorbește, pârlitule! Pentru ce nu știi? N-ai învățat asta?

Și Moș Teacă ia pe soldat la pumni.

— Acuma spune tu, ăla de colo, bălțatule, câte fac de șase ori șase? Șase ori șase, treizeci și șase, nu-i așa? De ce nu știi, mă? De ce nu știi? Că așa o să te-ntrebe gheneralu!

Și iarăși pumni.

— Acuma să-mi spuneți pă ce cunoașteți voi pă don gheneral...

— Gheneralu are un galon lat, unu subțire și o tresă...

— Nu-i așa, răcane! Asta au toți gheneralii, nu numa unu. Eu am întrebat pă ce cunoașteți pă gheneralu nostru.

— Trăiți, don căpitan, pă barbișon.

— Să nu crâcnești, leat, că te-am dat gata! Gheneralu nostru să cunoaște pă aia că e comandantu diviziii din care facem parte. Nu-i așa? Apăi dacă-i așa, pentru ce nu știți? Las', că vă fac eu să vă intre minte-n cap, creier de cocoș!

Și pumnii încep din nou. Iar în noaptea aia toată compania este pedepsită să stea la tiurie .

Telegraful regimentului

Compania lui Moș Teacă a ieșit cea mai proastă la școala de batalion. De aceea, colonelul a dat ordin să fie scoasă la instrucție de la 10— — 12, cu ofițerii ei cu toți, pentru ca pe viitor să știe cum se formează un careu.

Cel mai amărât din pricina asta e Moș Teacă, pe care-l așteaptă acasă, cu dejunul, o cegă proaspătă adusă de un volintir din Galați.

Toată lumea a plecat, numai ofițerii companiei consemnate sunt siliți să nu meargă acasă.

Moș Teacă s-a hotărât, în fine, să ia o rezoluție fermă: „Am să-i dau o depeșă dumneaei să oprească cega pă diseară. Îi trimit telegrafic și tabachera să mi-o umple cu tutun.”

Se duce deci la aparatul telegrafic:

— Sergent, na tabachera asta, să mi-o trimiți acasă. Și să zici s-o umple.

— Înțeleg, don căpitan. Să chem un soldat să v-o ducă...

— Ce soldat, sergent? Trimite-o tu...

— Trăiți, don căpitan, eu sunt de jurnă la aparat.

— Ei și? Tomna pent'că ești de jurnă! Trimite-o cu tiligrafu!

— Nu merge, trăiți, don căpitan...

— Cum nu merge, rătane? Nu vorbi-naintea supiriorului.

— Trăiți, don căpitan, telegraful nu duce decât idei...

— Să nu fii obraznic cu mine, sergent, că te casez! Ai înțeles? Ce, ai ajuns tu să mă-nveți pă mine ce-i tiligrafu?! Pă unde ești tu eu am fost; da tu n-ai fost pă unde sunt eu! Nu ți-am spus să trimiți tabachera cu tiligrafu; dă-o la un soldat să mi-o ducă. Tu să bați o depeșă la mine acasă, să zici să oprească cega rasol pă diseară.

— Trăiți, don căpitan, nici asta nu se poate...

— Cum nu să poate?! Joci păpușile cu mine, sergent? Am să te suspend pentru nedeciuplină în fața tiligrafului!

— Trăiți, don căpitan, eu n-am nici o vină. Da-ți-mi voie să vă spui...

— Vorbește!

— Telegrafu ăsta nu merge...

— Bine-bine, nu merge... Știu eu că nu merge, că nu-i o bătrână să meargă...

— Adică merge...

— Firește că merge, că de-aia-i tiligraf! Atunci ce tot hodorogești că nu să poate? Ori l-ai stricat? Spune drept, nu minți în fața supiriorului, că te dau în judecată pentru minciună și deteriorare de efecte de micul echipament tiligrafic...

— Trăiți, don căpitan, merge; da merge numai la comenduire.

— Să taci, sergent! Nu te-am întrebat unde merge! Când ți-am dat orden, trebuie să-l execuți! Soldatu nu trebuie să zică niciodată că nu să poate! Dacă până în 24 de ore nu dai depeșa acasă, să știi că fac raport să te caseze! Ori înveți tiligrafu ca lumea, ori, mai bine, du-te de te spânzură! Asta e!

Recruții

Moș Teacă, cel mai celebru căpitan din regiment, și-a luat în primire porția de recruți ce i se cuvine.

Primirea recruților este pentru Moș Teacă o zi mare , zi în care își ține tradiționalul discurs, confecționat cu concursul furierului și presărat de improvizațiile pe care le crede în interesul serviciului. În ziua aceea Moș Teacă are momente de cel mai cazon lirism.

— Drepți! Vine don căpitan!

Moș Teacă apare emoționat, recruții stau pe două rânduri.

— Băieți! De astăzi încolo îmbrățișați cariera armelor, de astăzi încolo sunteți ai țării! Tu, ăla de colo, nu te mai scobi în nas, că nu ești la tat-tu acasă!... Cariera armelor e nobelă, și noblețea ei e mare. Mă, ăla ciupitu, nu mișca-n front, că ți-adun măselele de jos! Țara așteaptă să fiți mari, adică... mari... mari, de!... Sergent, să le isplici ce este mare!... Căpitanu este tata cumpaniei și cumpania este fata căpitanului... Fiți mândri de tatăl vostru, că vă ia mama dracului!... Fiți deciuplinați! Fără deciuplină, armata este o adunătură de oameni periculoși... mai bine s-o dai dracului!... Tu, ăla bălțatu, ce știi să faci?

— Eu?...

— Ei, tu! Doar nu vorbesc cu bunică-ta!

— Eu sunt tipograf...

— Aha, tipograf, zugrav... să treci la văruit cazarma!...

— Dar nu...

— Nu vorbi!... Sergent, am să te torn la gherlă! De ce nu i-ai învățat?...

— Acuma a venitără...

— Nu vorbi! Acuma, nexe-acuma!... Da' când vreai să vie? Tu ai să judici când trebuie să vie? Cine ești tu? Cine ești tu, mă? N-auzi? Cine ești tu? Prin urmare, căpitanu este tata cumpaniei, și cumpania este fata. Să fiți fete, că vă iese fetia pă nas dacă n-oți fi!... Sergenți și caporali, fiți aspri, da severi; nu fiți blegi, nu fiți mămăligi, că vă iuțesc cu unt de neft!...Rupeți rândurile, marș!

Soldații pleacă, Moș Teacă intră-n cancelarie.

— Sergen-majur, să știi că mie nu-mi prea plac răcuții ăștia. Știu eu; pă ăi mai proști îi dă în cumpania mea, pentru că numai eu îi mai deștept... Când m-a luat pă mine de răcut cu arcanu, era lumea mai dezghețată, eram toți unu și unu... Acuma s-a prostitără... Și așa are să fie mereu până când guvernu n-o înțelege că nu merge să răcutezi soldații dintre țivili! Țivilu n-are deciuplină-ntr-însu, domle!


Moș Teacă la inundație

Moș Teacă se pregătea tocmai să plece acasă, când aghiotantul intră-n cazarmă ca o furtună.

— Ce-i, aghiotant? Foc?

— Ba nu; apă, don căpitan!

— Apă?

Și Moș Teacă se pipăi la cap, unde i se părea că se clatină ceva.

— Să chemi pă medicu reghimentului, zise el.

— Trăiți, don căpitan, răspunse aghiotantul, este apă la Dâmboviță, s-a revărsat, a venit mare!

— Cine a dat orden? strigă Moș Teacă răstit.

— A dat ordin don colonel să mergeți cu compania ca să ajutați pe oamenii înecați...

Moș Teacă era omul care știa să aprecieze însărcinările ce i se dădeau. În fiecare însărcinare el vedea un semn de încredere din partea colonelului și un pas mai mult spre avansare.

Raționamentul lui era, de altfel, simplu, dar logic: De vreme ce la toate alea mă trimite tot pă mine, va s'zică, eu sunt ăl mai bun, va s'zică, fără mine nu să poate... La foc, la apă, la rivoluție, tot eu... Parcă mă văd avansat la vechime! Dup-atâtea vitejii, nu să poate să numplinesc termenu.

Și Moș-Teacă chemă gornistul:

— Sună-mi de alarmă pentru cumpania treia!

Gornistul sună, și peste cinci minute compania era în curte, prevăzută cu ținuta de campanie.

— Drepți! comandă Moș Teacă. Puneți baione-ta!

Apoi, venind în fața frontului, ținu următorul discurs:

— Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați! Ați auzit că s-a-necat Dâmbovița. Don colonel a dat orden precum ca să mergem noi să scăpăm ce s-o mai putea... Soldatu este dator să meargă cu coraj în fața inamicului și să treacă pân foc și pân apă. Dacă vezi că vine Dâmbovița la tine, scoți gamela și lași să intre Dâmbovița-n gamelă. Cum ai văzut-o c-a intrat, închizi gamela și duci pă prizonel la comenduire, mai ales dacă n-are bilet de voie. Înainte, pas de atac, marș!

Compania o luă repede la drum. În fața ei, Moș Teacă mergea mândru, cu sabia scoasă, și din când în când se-ntorcea în urmă:

— Nu iuți pasul, leat, că n-a venitără turcii! Mergi mai iute, răcane, că nu mergi la nunta lu tat-tu!

În sfârșit, ajunseră. Dâmbovița se revărsase și înecase o mahala întreagă.

Moș Teacă chemă toboșarul:

— Să suni trei somații, să se retragă!...

Dar Dâmbovița creștea mereu. Atunci Moș Teacă comandă: „Foc!” Un moment, panica fu generală; însă Dâmbovița înainta.

— Nu să poate, zise apoi Moș Teacă. Trebuie să fie numa așa o manevră din partea corpului de armată! N-am văzut eu?! Așa face și la pompieri câteodată: zice că e foc numa ca să-i încerce, și, când colo, focu e pus de comenduire.

Și, liniștit, Moș Teacă comandă retragerea. Compania făcu front pe al doilea rând și merse de se așeză la o distanță bunicică.

În momentul acela sosi colonelul.

— Ce faci acolo, căpitane?

— Am înțeles, don colonel.

— Ce ai înțeles?...

— Manevra...

— Ce tot vorbești de manevră?!

— Hei! Parcă noi suntem proști? E manevră de la comenduire ca să ne încerce... N-am văzut noi?! Am dat și focuri, și tot nu s-a dat înapoi!...

Colonelul, desperat, trimise pe Moș Teacă la cazarmă, iar compania rămase sub comanda locotenentului Spanopolu.

Pe drum, Moș Teacă plângea pe locotenent:

— Săracu, are să-l reformeze! El crede că e serios... Hei! N-a fostără toți la război, domle!

Răscoala căruțașilor

Moș Teacă intră în companie cu o falcă-n cer și una-n pământ.

— Drepți! Iute, răcane! Acum să vă văd! Ați auzit că-i rivuluție? Orden de la comenduire!

Într-un minut, compania-i gata. Moș Teacă se pune-n fruntea ei, și pornesc în pas de voie.

Pe tot drumul, până la cheiul Dâmboviței, Moș Teacă, mândru ca-n fața Plevnei, cu barba-n vânt și cu sabia la umăr, ține tactul marșului:

— Un, doi! Un, doi!

În sfârșit, ajung.

— Companie, stăi! La-front!

Compania execută mișcările, iar Moș Teacă vine-n fața ei spre a o instrui și încuraja.

— Știți voi de ce v-a adus aici stăpânirea? V-a adus ca să nu să facă rivuluție! Ce este rivuluția? Rivuluția este când țivilii să scoală, și asta e! Soldatu este dator să facă ochii-n patru la rivuluție, că nu să știe unde-i inamicu! N-ai voie să fumezi, nici să stai de vorbă cu țivilii, leat, că tu nu ești țivil! Soldatu e dator să împuște ori să împingă pă oricine nu se supune la orden!

În momentul acela, pe când Moș Teacă-și ține discursul, începe să plouă la pietre.

Moș Teacă se retrage la spatele companiei și începe a comanda:

— Pentru scrima cu baioneta, spre apăra-re! La cap parați și-mpungeți, volta la dreapta, volta la stânga, îndoită trecere-nainte și-napoi, nainte-mpungeți – marș!

Compania începe a executa mișcările, face doi pași înainte, doi pași înapoi, se întoarce la dreapta și la stânga, învârtește pușca-n sus și-n jos și izbutește a imita perfect pe Alexandru

Machedon când se bătea cu țânțarii.

În vremea asta, pietrele curg droaie. Căruțașii huiduiesc de la o distanță enormă pe Moș Teacă, ba izbutesc să-i turtească și chipiul cu un pietroi ciubuc.

Văzând că nu-i rost, comandă retragerea.

Când ajunge la adăpost, Moș Teacă cheamă pe furier și-i dă ordin să facă un tablou de numărul morților și al răniților dintre căruțași. Apoi ține companiei un discurs plin de laude pentru vitejia pe care a dovedit-o în fața rebelilor.


A doua zi l-am întâlnit pe stradă.

— Cum ți-a mers la revoluție, căpitane?

— De! Ce să zic?... Pân-acuma nu știu câți am omorât, pentru că eram cam departe și nu i-am putut ajunge cu baioneta; dar dintr-ai noștri sunt câțiva răniți. Ce vrei? Trebuie să să deprindă oamenii cu greutățile războiului!...

Cheiul Dâmboviței

Compania lui Moș Teacă este consemnată în vederea revoluției.

Soldații stau îmbrăcați în ținuta de campanie, iar comandantul lor, grav și sever, cum se cuvine să fie un militar în fața primejdiei, le ține discursul de rigoare.

— Mă băieți, la rivuluție soldatu nu trebuie să aibă nici tată, nici frate. Când ți să dă orden să te bați, trebuie să uiți de neamuri și să dai în carne vie. Ați văzutără ce ni s-a întâmplat ieri. Prin urmare, să vă faceți ochii-n patru și să nu încomprometați armata!...

— Trăiți, don căpitan, întrerupe un sergent, după reglement solda trebuie să fie îndoită în timp de campanie.

— Nu vorbi, răcane! Asta nu-i campanie, asta va s' zică „în fața răbelilor armați”! Răbel să cheamă orice piatră care să aruncă în armată!...


În vremea asta intră aghiotantul:

— A venit o telegramă de la comenduire pentru don căpitan de jurna.

Moș Teacă ia depeșa și o citește: „Sunteți invitat ca de urgență să vă puneți în fruntea companiei și să veniți să tăiați cheiul Dâmboviței, ca să opriți circulațiunea rebelilor”.

Ordinul se execută imediat. Moș Teacă iese-n fruntea companiei și peste un sfert de ceas ajunge la cheiul Dâmboviței.

Cum sosește, comandă punerea baionetei și facerea piramidei. Apoi rărește trupa și-i dă ordin să înceapă a scoate pavajul, a tăia malurile Dâmboviței și a arunca tăieturile în gârlă.

Operația asta durează mai bine de un ceas, în care vreme toată lumea se adună și privește la devastarea Dâmboviței.

Sosește comandantul pieței.

— Ce faci acolo, căpitane?

— Orden de la comenduire, don colonel!

— Cum ordin?! Ce ordin?!

— Orden să tăiem cheiul Dâmboviței!

Firește, Moș Teacă a fost trimis la cazarmă și arestat patru zile cu sabia la drapel pentru că n-a înțeles ce spune ordinul.

Iar a doua zi gazetele liberale scriau:

„Guvernul nu mai cunoaște margini la infamiile lui. Gelos de faptul că partidul liberal a făcut canalizarea Dâmboviței, el s-a pus s-o strice spre a-ntuneca meritele Brătienilor, Goleștilor etc. Și a trebuit să se găsească un mizerabil nebun ca faimosul căpitan Teacă pentru ca să execute ordinele de distrugere. În ce timpuri trăim!”

Moș Teacă și presa

Indignat de câte s-au scris despre dânsul când cu chestia tăierii Dâmboviței, Moș Teacă s-a hotărât să-și răzbune pe gazetari. De aceea, cum a ieșit de la arest, a făcut un raport către comenduire, cerând ca toți gazetarii să fie puși la pluton de pedeapsă cu cățeaua-n spinare două ceasuri pe zi.

Raportul n-a avut nici o trecere, deoarece comenduirea a răspuns că nu poate pedepsi niște țivili. Faptul ăsta a desperat pe Moș Teacă și l-a făcut curios:

— Bine, domle, strigă el față cu un camarad, apâi dacă noi pedepsim cum vrem pă melitari, cum să nu putem face nimic unor țivili? Nu cumva țivilii suntără mai mari ca melitarii!?

De logic, era logic; dar camaradul l-a convins că așa e lumea în ziua de azi și că trebuie uneori să te supui. Bineînțeles, Moș Teacă a jurat că-ndată ce i-o încăpea pe mână un gazetar rezervist la manevre, are să-l frece ca pe o gamelă cazonă la inspecția generală.

Camaradul i-a dat însă altă idee:

— Vrei să-i înveți minte?

— Mai e vorbă?!

— Atunci trimete-le martori.

— Martori? Da știu eu cine a fost martor? Să vedem.

Intră-n companie și strigă furios:

— Planton!

— Porunciți, don căpitan!

— Ai fost martor când a scrisără ăia de la gazetă contra mea?

— Trăiți, don căpitan, nu înțeleg...

— Nu vorbi! Să-nțelegi!

— Trăiți, don...

— Să taci, că te dau la reformă din lume! Pentru ce dormi la post?

— Nu dorm, trăiți...

— Dacă nu dormi, pentru ce n-ai văzut când a scris ăia contra mea? Care este datoria soldatului de santinelă?

— Trăiți, don căpitan, onoru, focu și zgomotu!

— Apâi atunci cum n-ai văzut? N-ai auzit cât zgomot a făcutără gazetele cu drăcia aia? Sergen-majur, să mi-l torni patru zile la dubă, pentru că a dormit în egzirsisu postului... Te-nvăț eu, răcane! Tu trebuie să fii neam cu ăia!...

Un jurnal cazon

Deunăzi Moș Teacă a prins pe un soldat citind o gazetă.

— Ce faci acolo, răcane?

— Trăiți, don căpitan, citesc...

— Hm! Citești, parcă eu nu văd că citești! Știu că doar n-ai să mănânci hârtia!... Vorba e, ce citești?

— O gazetă, trăiți...

— Gazetă-gazetă; da ce fel de gazetă?

— Umoristică, trăiți...

— Hm, oministică! Știu eu, că dor n-o să fie păsărească... Da pentru ce o citești? N-am dat eu orden să nu citească nimeni gazeturi? Pentru ce o citești? Pentru ca să vezi cum înjură pă supiriori? Știi tu ce-i asta? Asta e... nedeciuplină! Soldatu e dator să citească numa gazeturi care laudă pă șefii lui... Îndată ce a citit un articol în care supirioru e insultat, soldatu e dator să nu-l mai citească. Pentru ce ai citit?

— N-am știut că insultă...

— Pentru ce n-ai știut? Soldatu e dator să știe! Apăi dacă nu știi tu, cine vrei să știe? Ăla care-a scris-o? Apăi ăla e melitar? Ce vrei tu să știe un țivil? Parcă țivilu știe ceva? Eu am văzut jurnaliști care nu știe nici semnalele, și suntără țivili cu toate astea! Lasă, am să scot eu un jurnal, și numa pă ăla să-l citiți. Cine nu l-o citi să știți că are să capete patru zile de închisoare și două ceasuri pluton de pedeapsă.

Înarmat cu ideea asta, Moș Teacă strigă gornistul:

— Cheamă pă furieru de la a treia!

Furierul vine.

— Trăiți, don căpitan, ce-ați ordonat?

— Să-mi scoți de azi înainte un jurnal pentru compania mea. În fiecare zi ai să scrii câte un articol și să mi-l aduci să-l iscălesc. Ai înțeles?

— Înțeleg, trăiți, don căpitan, da nu știu să scriu.

— Nu știi?! Cum nu știi? Da'borderourile cum le faci? Da'foile de zile? Da'foaia de pretă?

— Trăiți, don căpitan, alea le-am învățat.

— Ei, și? Da' ăia de scrie la jurnale s-a născutără-nvățați? A apucat și ei de ici, de colo câte una și acuma scrie!

— Trăiți, don...

— Nu vorbi, furier, că te bag în pământ! Să chemi pă furieru de la afară din rânduri să-ți ajute și să-mi scoți jurnalu! Pentru depeși să te duci la oficiu de la cazarma geniului, și informații să iei de la aghiotant, că aghiotantul e dator să știe toate. Fapte diverse să-mi aduni de la infermelie, și anunțuri de la gornist! Ai înțeles? Mâine să iasă jurnalu! Ai doi potigrafi în cumpanie, să-i pui la tipar.

— Da' n-au mașină, trăiți...

— Nu vorbi! Să aibă! Parcă toate alea să fac cu mașina! V-ați învățat boierește; mai face omul și cu mâna, că nu-i cade cioantele! Înainte vreme nu mai era mașini și, slavă Domnului, mergea omenirea destul dă bine! N-ai văzut evanghelii care vorbește tocmai dă pă vremea lu Cristos, și doar suntără tipărite fără mașini! Da' ăl care a inventat mașina cu ce a lucrat-o? Că doar n-o fi avut mașină! Va s' zică, ai înțeles: mâine dimineață să iasă! S-o cheme Micul echipament și să fie mare, mai mare ca toate ălelante, că de-aia-i cazonă! Să dai orden s-o citească toată cumpania...

— Da nu știe toți carte.

— Ce tot vorbești dă carte, răcane? Eu nu-ți vorbesc dă carte, îți vorbesc dă jurnal! Carte e jurnalu?

— Ba nu, trăiți...

— Apăi, atunci, ce nevoie e să știe carte? Marș la loc!

La teatru

Câtă zarvă și cât tărăboi pentru un lucru de nimic! Coana Caliopi susținea să meargă la teatru, iar Moș Teacă nu vroia cu nici un preț.

— La urma urmii, strigă Moș Teacă, nu merg eu la pararame d-alea unde joacă țivilii! Are să mă-nvețe ei pă mine, ori eu pă ei? Ce știe țivilu?

— Nu să poate, Tecușor dragă. Merge toată lumea, și tocmai tu să lipsești? Ai să vezi ce frumos o să fie!

Vine și colonelu.

În sfârșit, Moș Teacă se-nduplecă și pleacă amândoi.

La ușa teatrului li se-ntâmplă însă un mic accident: ușierii de la control îl apucă de bilet.

— Ce bilet, răcane? Eu sunt ofițer, nu sunt grad inferior! Numa gradele inferioare iese în oraș cu bilet de voie.

— Foarte bine, dar aici e teatru.

— Ei și? Nu mă-nvăța tu pă mine! Am mai văzut eu pararame de-astea!

După multă ciorovăială, Moș Teacă primi să cumpere un bilet și jumătate: militarii și copiii plătesc numai jumătate.

Se așezară în stalu-ntâi. Orchestra cânta. Căpitanul privi în toate părțile și se declară foarte nemulțumit.

— Mai întâi, dobitocu ăla cu bățu-n mână nu-mi place: prostește meliția. În loc să cânte și el, dă din mână. Pe urmă, alinierea nu-i bine deloc și nu văd gorniștii! Să cunoaște că suntără țivili!

Peste un sfert de ceas cortina se ridică. Se juca tocmai o piesă militară. Ieși pe scenă un soldat. Cum îl văzu, Moș Teacă se făcu foc.

— Aoleu, leat! strigă el. Ai ieșit descins! Să știi că la garda pieței ai să putrezești. Te aștept afară!

Lumea începu să sâsâiască și Moș Teacă fu silit să înceteze din comentarii.

Vine pe urmă o scenă în care soldatul se repede la un ofițer și vrea să-l lovească pentru că acesta i-a răpit femeia.

— Patru zile pluton de pedeapsă! strigă Moș Teacă. Insulta supiriorului în timp de pace! Târșoru te mănâncă, leat!

A fost un adevărat scandal. Lumea a început să strige „tăcere”, iar Moș Teacă, întorcându-se spre un țivil, îi strigă:

— Să nu vorbești unde nu te pricepi! Pararamă-pararamă, da' deciuplina înainte de toate!

În sfârșit, lucrurile se liniștesc. La urmă, soldatul omoară pe ofițer și justiția caută pe asasin. Judecătorul face toate cercetările și nu află nimic. Desperat, el strigă:

— Așadar, Dumnezeul meu, nu voi afla niciodată pe ucigașul bravului ofițer? Cine poate fi el oare?

— Îl știu eu, răspunde Moș Teacă. E unu nalt cu mustăți negre. Are o țăcălie în loc de cioc!

Judecătorul se zăpăcește, pierde replica, iar publicul intervine din nou, cerând ca Moș Teacă să fie dat afară.

— Nu vorbi, răcane, că te dau val-vârtej! Și zărind la galerie un sergent, el strigă: Să mi-i torni pă toți cu cățeaua!

Scandalul devine general. Moș Teacă e ghiontit, iar madam Teacă, desperată, strigă cât poate:

— Tecușor dragă, e numa-n glumă!

— Nu vorbi, cocoană! Ori poate te-ai dat de partea țivililor!? Vreau să se pedepsească ucigașu supiriorului!

Scandalul ia proporții îngrijitoare. Mai mulți țivili se reped la Moș Teacă, ofițerii îi iau apărarea. Atunci, încurajat, el scoate sabia și începe a comanda:

— Cumpanie-nainte, pas de atac-marș!

Și se repede spre scenă. Cocoanele țipă, orchestra fuge, cortina cade.

Directorul teatrului, aflând cauza scandalului, dă ordin să se ridice cortina și apare împreună cu ofițerul care fusese ucis.

— Poftiți, domnule căpitan, n-a murit; a fost în glumă.

— Nu să glumește cu supirioru!

— Dar bine, nu suntem noi de vină...

— Da' cine?

— Autorul.

Auzind aceste cuvinte, lumea-ncepe a striga pe autor. Acesta apare, publicul îi face ovații. Moș Teacă-i strigă însă de la ușă:

— Patru zile garda pieței! Din ce cumpanie ești?

— Din compania scriitorilor, răspunde autorul.

— Aha, furier! Las, că ți-arăt eu!

Și iese.

— Tot îmi pare bine, zice Moș Teaca, pe drum, că am fost la pararamă. Dacă nu eram eu, așa-i că-l omora pă ofițer?

Moș Teacă la 10 mai

— Știi tu, măi leat, ce este 10 mai? 10 mai e zi mare, mă! Astăzi s-a făcut Măria-sa rege. Prin urmare, ce-nsemnează asta? Asta-nsemnează că acuma trebuie să fii mândru că ești soldat în rigat, nu mai ești în domnie!

Așa explică Moș Teacă pe 10 mai. Soldații, gătiți pentru paradă, așteaptă semnalul de plecare. Colonelul n-a sosit încă. Pân-atunci, Moș Teacă nu vrea să lase pe soldați să plece, fără ca să le spună pentru ce se face parada.

— Ia să-mi spui tu, ăsta roșcovanu, cum trebuie să fie soldatu la 10 mai?

— Trăiți, don căpitan, la 10 mai soldatu trebuie să fie cu amoniția lustruită și gata de paradie.

— Nu așa, pârlitule! Soldatu trebuie să fie vesel. Ai înțeles? Fii vesel, mă, că-ți scot măselele!

Se aude sunând gornistul. Colonelul intră-n curtea cazărmii, gorniștii-i cântă primirea, maiorul comandă „prezentarea armii”.

— Sănătoși, copii? întreabă colonelul.

— Trăiți! strigă trupa prelung.

— Eu nu pre sunt bine, răspunde Moș Teacă. Nu șt'ce-oi fi mâncat aseară, că mi-am stricat stomacu. Toată noaptea m-am chinuit. Ba încă Caliopi vrea să trimită după doftur.

— Lasă, căpitane, asta s-o spui la vizita medicală.

— Am înțeles, don colonel.

În sfârșit, regimentul se așază. Colonelul stă deoparte, iar maiorul comandă:

— Pe semiplutonul din cap în gloată răriți coloana! batalion, înainte, marș!

Se aud puștile ridicate la umăr, toboșarii încep „coloana”, regimentul pornește.

— Mergi frumos, leat! strigă Moș Teacă. Ține capu sus la cin' sute de metre! Când îi trece pă lângă don colonel, belește ochii la el, să creadă că vrei să-l mănânci!


Ajung la paradă. Se opresc. Moș Teacă se apropie de un soldat:

— Ce ți-ai pus chipiu pă ceafă, mă? Parc-ai fi la nunta lu tat-tu! Îndreaptă-ți chipiu, mă, că d-aia ți-a dat statu două mâini!

Soldatul dă să-și îndrepte chipiul.

— Nu mișca, leat! strigă Moș Teacă. N-ai mai învățat să nu miști în front? Patru zile sala de poliție! Și fii vesel, mă, că e 10 mai! Râzi mă, că te-ai făcut rigat! Râzi, că d-aia ți-a dat statu gură!

Parada e-ncepută. Se aude comanda:

— Spre rugăciune, descope-riți!

Compania scoate chipiul. Moș Teacă-l scoate și el, dar își pune repede pe cap o basma roșie.

— Ce faci acolo, căpitane? îi strigă maiorul.

— Eu sufăr grozav de cap, don maior, mi-e frică să nu răcesc!

În sfârșit, parada se isprăvește, trupa defilează pe dinaintea generalului. Moș Teacă nu uită să spună îndesat soldaților:

— Acuma, leat! Acuma! Belește ochii, să crape! Soarbe-mi-l pă don gheneral, să vadă că ești melitar... Așa! Mai mult! Mai mult! Belește-i, mă, să crape, că d-aia ți-a dat statu ochi!

Când ajung la cazarmă, Moș Teacă e-ncântat de cum i-a ieșit trupa, dar nu vrea să i-o spună, ca să nu-și ia mojicul nasul la purtare.

— Pentru ce n-ai zgâit ochii bine, leat? Nu te-am văzut eu cum mergeai?! Parcă-ți murise mă-ta și tat-tu. Stai, că-ți arăt eu!... Sergen-majur, să mi-i pui să ochească soarele, să se-nvețe minte că la paradă nu glumește nimeni! Acuma! Să-i văd eu!

Sergentul-major comandă:

— Foc de companie, companie, gătiți! La ochi!

Trupa ia la ochi, ridicând baioneta-n sus la soare.

— Ține-mi-i așa, sergen-majur! Sus, leat, sus! Ui-te-te la soare! Ochește-l bine!

Dar peste cinci minute trupa nu mai poate ține arma. Mâinile încep a tremura și vârful baionetei a se pleca la pământ.

— Ține pă loc, răcane! Sergen-majur, pune-le țepușe!

Sergentul-major scoate câte un cartuș din fiecare gibernă și-l pune sub bărbia soldaților, silindu-i să țină capu-n sus, ochii la soare.

— Nu clipi din ochi, leat, că te văd!

Când le dă drumul, soldații sunt ca orbiți, sudoarea le curge de pe față, mâinile le-au amorțit.

— Așa, răcane, să te-nveți minte c-ai fost la 10 mai! Nu să capătă rigatu fără muncă! Ce, mă?! Vrei să-ți cadă rigatu de pomană în gură?... Fii vesel, c-ai muncit și te-ai făcut rigat; fii vesel, râzi, mă, că de acuma ești și tu om! Și când treci pă drum pă lângă vun țivil, trage-i cu cotu, că d-aia ți-a dat statu cot!

Ruperea rândurilor

Nu știu pentru ce, tirano, când veghez, adeseori, Batalioanele de gânduri răspândite-n tiraliori, Mă conduc încet spre tine, dar în corp, în flancul stâng, Inima-mi e-n pas gimnastic și pornesc încet să plâng! Iar când zorile se-arată, doru-mi, tristă sentinelă, Stă de streajă, schimb de noapte, neclintită și rebelă!... Negreșit, nu tu, recrută în iubire, ești de vină, Ci de vină-i instructorul că nu-ți dete disciplină... Ți-s superior, desigur, prin leat și prin ierarhie Și supunere orbească mi-ești datoare, deci, tu mie; Însă vai!... Tu nu știi, poate, a iubirii uniformă Și m-ai dat scurt în rezerva de vecie la reformă. Cel puțin dacă, patrulo, m-ai zvârlit de-acuma în haos, Fii cu mine sanitară și mai dă-mi „pe loc repaos”!

Astăzi tot ce-mi mai rămâne e funebru să tot cânt Că nu am putut odată prin asalturi să-ți împlânt Într-a inimii redută steagul meu cel tricolor Și apoi să-ți dau vechime, patrie și chiar onor! Vai! Iubirea-mi fuse-o armă ruginită, fără ghint, Și de-aceea deviat-a pe un drum de labirint! Și acum, în garnizoana desperării prizoner, Aștept zorile să bată goarna Domnului din cer,

Ca să-i pot preda viața, descusute foi de zile, Degradate, fără număr, cu-ale dorului ștampile!... În campania funestă jalea-n veci mi-a fost escortă, Suferit-am pentru tine ca un glonte într-o bortă, Și blocat de suferințe, fără de retranșament, Am pierit în cortul jalei... Ce oribil campament! Însă tot ce-aș vrea de-acuma, victorioasa mea fantoșe, E parola-ți că-mi vei pune pe mormânt o cruce roșe, Ca să știe reghimentul că slujesc de manutanță Corbilor și că în ceruri am pornit în ambulanță! Și când trâmbița divină va suna vreo adunare, Colonelului din ceruri îi voi spune-n gura mare C-am făcut campania vieții și că dacă azi sunt trist, E că n-am ajuns la scopu-mi, c-am murit infanterist!
Lasă-mă durerii mele, crudo nedisciplinată, Te-aș trimite-n garda pieței, însă prea ești cuirasată!... Ce folos că ești frumoasă? Teoria? E ușor! Dar instrucția-ți lipsește: n-ai servici interior!

Moș Teacă și școala

La școala regimentului din care face parte Moș Teacă s-a înființat o școală pregătitoare pentru subofițerii care vor să intre la Bistrița.

Firește, Moș Teacă nu poate suferi școala asta, pentru că, mai întâi, la ea se-nvață și științe de alea de țivili și, al doilea, pentru că nu l-a numit director pe el.

— He, he! Să mă fi numit pe mine, vedea ei pă dracu! Le arătam eu Bistriță! Așa, cine nu știe?! Să te faci ofițer după ce-ai învățat! Melitaru trebuie să știe fără să-nvețe, că de-aia-i melitar!

Amărât de lucrul ăsta, Moș Teacă aștepta cu nerăbdare să-i vină rândul să fie de jurnă pe cazarmă ca să le arate el ofițerie pe învățatelea!

Mai ieri, în sfârșit, i-a venit rândul. Se duse drept la școală:

— Mă leat, tu, ăla cu alunița-n obraz! Să-mi spui ce este adunarea!

— Adunarea, trăiți, don căpitan, este operațiunea care are de scop...

— Ce scop, pârlitule? Scop ai tu, nu adunarea. Ia dă-mi o adunare.

Sergentul începe să scrie:

2 + 6 + 4 = 12

— Ce-i asta, măi răcane? Apăi așa știi să dai adunarea? Adunarea să cântă, boule, nu să face cu de-a-lea... cu țifre! Aia-i adunare de țivili și de furieri! Apăi tu ofițer de țivili ai să te faci? Acuma să-mi spui ce este căpitanul.

— Căpitanul este substantiv.

— Cum ai zis? Sub stafie?! Patru zile sala de poliție și să te treci pă situație la raport...

— Trăiți, don căpitan, substantiv comun, pentru că se dă la toate ființele sau lucrurile de același fel.

— Nu vorbi! Răspunzi supiriorului? Să vie altu!

Vine alt sergent.

— Ia vorbește, leat, tu ce știi?

— Trăiți, don căpitan, eu știu despre verb.

— Spune, dacă știi, ce mic echipament are verbu ăla.

— N-are nici unu...

— De ce n-are? Să aibă! A fost la magazie?

— Nu, don căpitan, ăsta e din gramatică...

— Să nu crâcnești, mocofane! O fi fost el grămătic la el acasă; aici e melitar, nu merge cu fleacuri!

Și Moș Teacă, desperat, face un raport către colonel, declarând că sergenții nu știu semnalele și n-au muniția-n regulă.

Colonelul, cum află, pedepsește toată școala la pas gimnastic.

— Aleargă, leat! le strigă Moș Teacă. Și eu am alergat până m-am făcut căpitan! Numai Caliopi a fost de vreo zece ori la don colonel!

Moș Teacă pensionar

De multă vreme m-am gândit eu că ar trebui scris un capitol Moș Teacă pensionar. Căci acest brav melitar e tot așa de teribil când trece la pensie ca și când e în activitate.

S-a întâmplat, însă, că Moș Teacă mi-a luat înainte și s-a descris el singur, așa cum eu nu l-aș fi putut zugrăvi niciodată. Într-o petiție pe care o adresează Camerei și pe care o găsesc în Naționalul, Moș Teacă, reprezentat prin dnii general Haret (?), colonel Boteanu (Romulus sau Gomulus?), lt.-colonel Ghidionescu, maior P. Niculescu și căpitan C. Lămotescu, declară că îi trebuie ceva sume mai multe, fiindcă a luat parte în campanii.

Iată cum se exprimă cazonul pensionar:

„Ofițeri de toate gradele ierarhiei militare semnalați pe câmpul de luptă din Bulgaria, unii din aceștia acablați de infirmități, rezultat al zbuciumărilor campaniei și retrași astăzi din rândurile armatei, pentru educațiunea și îmbărbățirea acelor care, să le ia locul presint în mare parte, aspectul unui mare discredit și dezgust de cariera armelor”.

Care va să zică, acablații prezint aspectul unui mare discredit, fiindcă au remunerația prea mică? Nu mai prezintă aspect de discredit, leat, că te acablez cu patru zile ploton de pedeapsă!

Mai departe, însă, bravul Teacă ne spune că:

„Desinteresul de a se privi cu atâta indeferență, umilitoarele mijloace procurate pentru existența acelor care și-au expus viața în lupte constituie o flagrantă injustiție și o crimă ce țara comite în detrimentul acestor virtuți militare și a familiilor acestora, care, în profunda lor decepțiune, exprim cu indignațiune că țara, muma lor, este atât de ingrată cu dânșii”.

Acest nou model de stil cazono-pensionar a întrecut tot ce imaginația de micul echipament poate fabrica. Se stabilește un fel de familie nouă, cum se vede treaba. Conform acestei declarații, iată ce scenă se poate petrece la comisia de recrutare:

Vine recrutul. Comisia îl întreabă:

— Cum îl cheamă pe tat-tău, băiete?

— Teacă, domle.

— Da' pe mă-ta?

— Pă mama? Virtutea militară.

Și de ce mă rog? Pentru că, vorba lui Moș Teacă: „Edificându-se cu această modestă ameliorare materială în momentul comemorativ al țării pentru războiul independenței sale; recompensă binemeritată oficerilor luptători și asimilaților lor”.

Eu, unul, aș propune ca în loc de „această modestă ameliorare materială în momentul comemorativ al țării” să se acableze pensionarii cu câte un profesor de limba românească. Nu de alta, dar sunt băieți din familia Virtuții militare, și e păcat să prezinte aspectul unui discredit al stilului.

Moș Teacă și examenele

Moș Teacă a devenit pesimist. De douăzeci de ani de când e căpitan s-a prezentat la o mulțime de examene pentru gradul de maior. Nu știu cum s-a făcut, însă, că, deși cunoștea în perfecție manualul înjurăturilor celui mai perfect surugiu, totuși comisiunea l-a respins.

De atunci Moș Teacă e în contra examenelor. Și, pentru ca să-și propage mai bine ideile, el scrie în Revista armatei un articol foarte simțit, în care declară că avansările ar trebui să se facă numai „la alegere”.

— Concursurile sunt daraveri țivile! Parcă eu, când am luat-o pă Caliopi de nevastă și mi-am pus-o în flancul stâng, am pus-o la egzamen! Deloc. Am luat-o la alegere, adică am primit ordin de la don colonel și m-am cununat.

Acum să cităm ceva din articolul lui Moș Teacă. Ascultați ce deslușit vorbește el: „Se știe că prima sarcină ce are un șef de corp, față cu corpul oficeresc, nu este aci locul a-i face descrierea”.

Așa e că-i clar? Se știe că prima sarcină a unui șef de corp este: nu este locul aci a-i face descrierea!

Mai rar așa explicație! Modelul acesta de argumentare l-a luat Moș Teacă de la Caliopi. Întrebată odată de soțul său care sunt datoriile unei consoarte, madam Teacă a răspuns:

— Datoria unei consoarte este: nu e aci locul a-i face descrierea.

Dar acuma înțelegem noi pentru ce Tecuță e contra examenelor: pentru că la examene nu se admite asemenea stil, din cauză că stilul l-au inventat țivilii.

De aceea sunt și eu de acord cu Moș Teacă de la Revista armatei, care susține că nu mai trebuie examene fiindcă dacă un șef de corp cade la examen, el își pierde „prestigiul, care este factorul cel mai puternic”.

Ba bine că nu! Pentru ca Moș Teacă să nu-și piardă prestigiul, trebuie să-l avansăm la alegere, chiar dacă e... Teacă de tot.

Avansează, leat, că, dacă nu, te avansez eu! Ce, vrei să-ți pierzi prestigiul?

Primul atac

„Rareori, s-a văzut un căpitan așa de capabil ca Moș Teacă. Numele lui a făcut epocă, s-a popularizat, a trăit peste veacuri și a slujit de titlu unui volum de nuvele”. Acestea sunt cuvintele cu care autorul volumului Moș Teacă încheie primul capitol. Cuvintele au fost scrise într-un ceas bun, pentru că tipul și-a câștigat în adevăr un renume, și e azi cunoscut de toți câți au în flancul stâng o inimă cazonă, de toți câți au în serviciul lor interior un suflet țivil.

Ce este însă Moș Teacă?

S-ar putea face asupra lui comentariile care s-au încercat asupra lui Faust, și încă nu i-am găsi exact dezlegarea dacă am fi pretențioși. Pe scurt, însă, Moș Teacă personifică pe omul care, în baza celor trei fire de sârmă galbenă, se crede atotștiutor, atotfăcător, atotputernic și nu admite alte păreri decât pe ale lui. „Aceasta este părerea mea, și o împărtășesc”, e o vorbă legendară, care ar putea fi foarte bine lozinca lui Moș Teacă.

Precum se vede, cazul se complică cu multă trufie, cu multă prostie și cu autoritate enormă.

Ar fi dar nedrept să afirmăm că Moș Teacă este numai militar. Lărgindu-i cercul de activitate, studiindu-l de aproape, el poate fi cu aceeași ușurință prefect, profesor de universitate, medic, comisar comunal, arhimandrit, gardist, avocat, senator, comerciante de coloniale, — orice pentru că în toate breslele acestea întâlnim însușirile de mai sus, în unele mai mult, în altele mai puțin.

Și iată pentru ce am crezut că se impune să scoatem pe Moș Teacă din specialitatea cazonă, ce i-am dat în volum, și să-l introducem în ziaristică. Aci câmpul de operație e mult mai vast, căci ziarul este o enciclopedie a 20 bani exemplarul, o enciclopedie care nu cruță nimic.

De prostia umană, îmbrăcată în haina teoriilor adânci sau în mantaua autoritarismului nejustificat, ne izbim pe fiecare zi. Suntem dar siguri că nu vom pătimi de lipsă de materie. Dimpotrivă, avem credință în viitorul lui Moș Teacă, și facem aci declarația noastră de război.

Moș Teacă își desfășură steagul, scoate spada și avansează ca un erou ce este, cu gândul că toată campania lui va reuși să pună în evidență producțiunile politice, sociale, literare și morale ale acelora care pătimesc de boala moștecismului.

— Du-te, mândre căpitan! Apari în lagărul vieții, luptă... și-ți va fi mormântul-ncoronat de flori.

Se-nțelege, am dori ca mormântul să ți se sape cât mai târziu; dar asta nu atârnă de vitejia ta, ci de virtutea acelora care se numesc cititori.

Zorile au sunat, să ne deșteptăm!

Moș Teacă senator

V-ați întrebat vreodată ce se face frunza care cade, steaua care piere, speranța care te lasă? V-ați întrebat vreodată unde se duc visurile noastre când se smulg și zboară?

Eu m-am întrebat adesea, vai! în orele mele de durere, când amicul acestei vieți deșarte îmi apare înainte ca un mare punct de întrebare. Am plâns și eu cu arborele ce rămâne gol — mai mare rușinea! — în mijlocul grădinii; am plâns cu steaua palidă, cu tânărul fără speranță, cu marinarul fără busolă, și am înțeles pe cei ce nu mai pot avea nici visuri! O, i-am înțeles și i-am plâns, i-am plâns și i-am înțeles! Credință-știință; știință-credință.

Și, cu toate astea, frunzele au continuat să cadă, stelele au continuat să pice, oamenii să plângă...

Pân-aici, toate bune. Este însă o singură ființă care tocmai când ți se pare că a căzut, tocmai când , adică, ți-e lumea mai dragă, te pomenești că apare mai țanțoșă ca oricând.

Este Moș Teacă.

De obicei, când ghetele se rup, le arunci sub pat; când cad frunzele, le mături; când cade o cocoană, o ridici; când însă cade Moș Teacă, statul are obicei de-l face cel puțin senator, dacă nu jandarm rural. Se spune în armată că dacă micul echipament se deteriorează, trebuie trecut la reformă; singur Moș Teacă, cu cât e mai deteriorat, cu atâta e urcat mai sus, cu atâta îi dăm lui grija de a reforma țara.

Nu trebuie dar să vă mirați când auziți că Senatul e plin de Tufelcică, Vrabie, Lămotescu și alte teci ruginite; guvernul are destulă vasilină ca să le scoată rugina; este diurna, este acest puternic frecător și lustruitor parlamentar.

De regulă, senatorul ex-Teacă e guvernamental. Asta provine din cauză că un guvern are nevoie de membri disciplinați, și nimeni nu poate cunoaște mai bine această virtute cazonă decât aceia care au tecit și s-au tocit vreme îndelungată.

În alte ramuri omul ajuns la pensie e pus deoparte; în armată, însă, nu. Acolo, cu cât ești mai pensionar, cu atâta ești mai apt pentru Senat; și dacă nu mai poți comanda o companie, ești destoinic să conduci o țară — căci țara e țivilă.

Odinioară se spunea că fiecare soldat poartă în gibernă bastonul de mareșal. Azi se poate spune că fiecare Moș Teacă poartă în teacă diurna de senator.

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere