Crucea și semiluna

Luna strălucește ca o lampă mare, Revărsând splendoarea-i până-n depărtare. La ospățul falnic, strânsă-i oaste multă; Toți vorbesc în parte, nimenea n-ascultă. Dar ca și stejarul mândru de la munte, Mircea-și netezește nobila sa frunte, Și ca și stejarul mândru când înfruntă Crunta vijelie, Mircea se încruntă. Și, apoi, se scoală deodată-n picioare Și cu glas puternic le strigă: „Tăcere! Ați uitat voi oare pe al vostru Domn, Ce-și visează țara chiar în al său somn? Cum acele vremuri sfinte le uitați, Când pe Mircea-Vodă voi îl respectați? Ce? sunt oare altul, sau voi sunteți alți? Sunt pitici acuma brazii cei înalți? S-a surpat Carpatul și, din rădăcină, Stânca se preface într-o moale tină? Nu mai curge Istrul în largul său pat, Și patriotismul vostru v-a secat? Mâine este lupta, lupta cea de moarte, De la care-atârn-a României soarte! Glorie sau moarte vom întâmpina; Însă jur pe ceruri nu vom dezarma! Căci ce este moartea dacă nu e viață? Dacă n-o privește un român în față? Nu mă tem de moarte, sunt ostaș de seamă; Chiar de veșnicia-i nu vreau să am teamă! Vrea ca să ne-ncalce mândru Baiazid; Va vedea că Mircea nu-i un invalid! Ce e drept, mă cheamă Mircea-cel-Bătrân, Dar am suflet tânăr, că mă știu român. Vrea ca să ne-ncalce cruntul Baiazet, Fluturând șalvarul marelui profet; Vrea ca să ne-ncalce, socotind barbarul C-are să ne-nsufle frică cu șalvarul... Ei bine! atuncea, noi să-l încălțăm! Și al României nume să-nălțăm! El insultă crucea; nu-nsult semiluna; Sincera credință respect totdeauna; Însă vai d-acela ce p-a mea lovește! Chiar ca d-un perete capul își isbește! Mâine-n două ceasuri voi ca să sfârșim, Să zdrobim odată pe-acest Ilderim! Da! să știe bine cruntul ienicer C-aici se-ntâlnește cu un zid de fier, Zid compus din piepturi brave oțelite, În a țărișoarei dragoste călite! Poate-avea el oaste cât frunză și iarbă, Eu ridic din umeri și îmi râz în barbă; Căci, nu numai țara mi-apăr până mor, Și-al creștinătăței sunt apărător; De-a mea misiune sacră-s conștient: A Europei strajă sunt în orient. Deci, năframă albă într-un băț să puneți Și la turc să mergeți îndată, să-i spuneți, Că capitulați bucuros semnez; Altfel, nici o vorbă! nu voi să tratez! Mergeți dar cu toții, bravii mei ostași! Sigur sunt că mâine unul n-o fi laș! Fiți îndată gata atât vă mai zic: Fiți la înălțime! și mai mult — nimic!” Și zicând acestea, cupa lui ridică; Din ochi, două lacrimi în cupa lui pică, Lacrimi de iubire pentru țara sa, Ce numai eroul știe a vărsa. Oastea e-n picioare; arme zăngănesc, Și de luptă bravii toți se pregătesc. După ce se face sfânta rugăciune, De Mitropolitul, pentru națiune, Se închin vitejii; caii lor nechez; Cu arme sfințite toți se întrarmez. Chiar în zori de ziuă lupta s-a încins: Ilderim trufașul se declară-nvins; Vede că nu merge nazuri a mai face, Armele depune, solicită pace, Și semneaz-acele vechi capitulații, Drepturile sacre-ale acestei nații... Crucea-nvingătoare pe cer strălucește, Iară semiluna de groază pălește! Istrul și Carpatul, într-un sfânt avânt, Gloria română împreun-o cânt!