Poezie

Magnum Mophtologicum

Un împărat își puse-n gând Să facă-o mare carte, În care vorbele pe rând Să aibă toate parte.

Voia un falnic monument, Un magnum oarecare... Atunci chemă pe un bătrân, Limbistul cel mai mare —

Un om ce știe pe de rost Nu numai ce-i pe lume, Ci câte se petrec și-n cer Din fir în păr anume —

Și-i zise: “Știu, de istorie De mult că te-ai lăsat Și că d-acuma numai limbii Pe brânci te-ai consacrat...

Fă-mi dar și mie ce te rog, Te voi plăti cu aur, Posterității să lăsăm Un magnum, un tezaur.”

“Prea bucuros, măria-ta, Primesc ce-ați poruncit, Și, ca să dau dovezi de limbă, Mă simt prea fericit.”

Și s-a pornit bătrânu-atunci La lucru cu ardoare... Dar, vai! păcat! s-a-nțepenit Cu limba în a mare.

Oricum, noroc că-i spiritist — Lucrarea lui înaltă, Speranță-avem: o va sfârși Din lumea cealaltă...