Poezie
Mic și mare
Ion Luca Caragiale · 1 min
;Trece un prăpăd pe lume...
Dinspre larg de ocean,
;Cu ce neagră turbă bine,
vine vajnic uragan!
;E o spaimă-n toată firea...
Păsări albe fug, s-ascund;
;Pinii seculari se-ndoaie;
pești, jivine merg la fund.
;Urlă ape biciuite,
dau nebune către mal;
;Calcă unul peste altul
și se-nghite val pe val.
;Geme farul... Un grăunte
de nisip, nepăsător,
;Râde de urgia oarbă
și de groaza tuturor;
;„Râzi? Nu vezi?” l-întrebă farul.
„Ba văd bine” zice el;
;„Ș-apoi, dacă vine, — vină!
Sunt atât de mărunțel!
;„Rădăcini eu n-am, să-mi pese!
nu mă simt deloc legat —
;„Ori în adâncimea mării,
ori la soare pe uscat —
;„Să mă spulbere de-aicea,
cu tot eu am să rămân:
;„Mie, unuia, oriunde,
singur cerul mi-e stăpân!”
(Convorbiri critice, anul I, nr. 19, 1 Octombrie 1907)