Poezie

Moartea protestantului

Cunigunda e geloasă: Eginhardt întârziază – Iată-a dimineței rază... Ce senină și frumoasă!

Un cal roib în vale paște, Este calul favorit, Deșelat și obosit – Ce idee neagră naște!?

Cunigunda e femeie – Ah! ce gând îngrozitor!... Vrun catolic?... Un omor?... Un duel?... A! ce idee!

Ea scoboară trepte-trepte, Dusă de-un funebru gând Și pe Dumnezeu rugând: „Doamne sfinte! Doamne drepte!”

Din donjon până-n devale E o cale-atât de lungă!... Când, sărmana! O s-ajungă Ținta pasurilor sale?

A sosit acum la poartă: „Hai! deschide! nu mă ține!” Poarta scârțâie-n țâțâne – A ieșit... A! crudă soartă!

Iată calul...Unde-i dânsul? ... E lungit mai la o parte: Moartea! moartea îi desparte... Și, gândind, o umflă plânsul.

„Eginhardt al meu! viteze! Dacă tu ești mort – vorbește! Inima mi se topește... Poate-a ta să mă trădeze?”

Plânge Cunigunda vașnic Și-l mângâie pe viteaz Și-l sărută pe obraz, Când, deodată, strigă strașnic

Eginhardt cel elegant: „Noch a’ Krieg’l, repetir: Aber nicht vo Bragadir! ...Luther!!... Ich bin protestant!”