O invenție mare

A venit într-o duminică Aghiuță la Dumnezeu, și zice:

– Doamne! ce tot îți mai bați capul cu oamenii ăștia?... Nu-i vezi sfinția ta, ce secături sunt?... Dă-mi-i mie odată și te mântuie de ei! Păcat de grija sfinției tale: sunt răi și proști!

Da Dumnezeu - nu prea avea chef de vorbă în ziua aia - zice răstit:

– Piei d-aici, negrule și hainule, că nu voi s-ascult astăzi duminică așa vorbe de pâră...

– Doamne...

– Cum au să fie proști, bre! dacă i-am facut eu întocmai după chipul și asemănarea mea?! ai?

– I-ai făcut după chip, dar i-ai greșit la cap, să nu fie cu supărare sfinției tale.

– Taci, și piei, pesimistule! zise Dumnezeu foarte aspru, să nu mă necăjesc!... Ce-mi umbli cu minciuni și cu ponigreli și cu iscodiri de-ale tale?... Cum sunt proști?... eu nu-i văz proști!

– Ei! sfinția ta, zise Aghiuță, nu-i vezi, că nici nu prea umbli de la o vreme pe la ei, de când ai pățit-o - adică să mă ierte sfinția ta că-ndrăznesc - cu istoria, de... când te-au necinstit, fie cinstită fața sfinției tale...

– Care istorie, bre? întrebă Dumnezeu încruntat, făcându-se că nu ține minte - ori, mai știu ce? poate că și uitase, că, la Dumnezeu, ce nu se poate?

– Ei care istorie?... cu ăi doi tâlhari... la mijloc... pe Golgota, de...

– Bine, bine, zise Dumnezeu, vrând să schimbe vorba... Tu... ai mai fost p-acolo, pe la ei?

– Da unde-mi fac eu vacul, stăpâne? la ei și cu ei: ziua și noaptea nelipsit, nici în somn nu-i las... Cine-i crește? cine-i îngrijește? cine-i îndeamnă la bine? Da dacă-s proști?... De când îi tot dăscălesc eu? giaba: sunt grei de cap.

– Bine, bine, zise Sâmpietru, văzând pe Dumnezeu necăjit, te știm noi ce procopsit ești; da Dumnezeu vrea dovezi, nu vorbe... Haide, nu ne mai împuia capul cară-te, cât e cu cinste, că-ți mai lungesc urechile o toană!

Ce să facă bietul Aghiuță? A plecat, că știa că Sâmpietru nu glumește. Da ce și-a zis în gândul lui, demonul?

"Dovezi poftiți? o să vă dau eu și dovezi... să vă satur".

Și s-a dus... s-a tot dus până a ajuns la o cetate nemțească între două ape mari și frumoase, tocmai pe la soare-apune... Când să intre pe poartă, numa iacătă aude clopotul de seară.

S-a cutremurat Aghiuță și s-a oprit pe loc. A stat el așa, cu coada bârligată și cu ghearele înfipte-n pălmi, până s-a stins de tot-de tot auiala din urmă a acioaii.

Atunci a intrat tipa-tipa în cetate și numaidecât a și-ntâlnit pe un neamț c-o barbă lungă pân la brâu.

“Guten Abend! - Guten Abend! - Wie geht's? wie steht's, Herr von Gutenberg?” (Vezi dumneata, Aghiuță îi știa limba și numele omului!)

Și… s-a-mprietenit amândoi și, de colea până colea, mai una-mai alta, s-au dus la berărie.

Ce-or fi vorbit ei acolo, ce s-or fi sfătuit, ce i-o fi șoptit neamțului - Aghiuță știe: destul că neamțul n-a putut dormi toată nopticica de gânduri... Pe urmă ș-altă noapte și altele multe tot așa; nu putea omul să-nchiză ochii. S-a bătut cu ideile și cu planurile, s-a sucit, s-a-nvârtit, s-a chinuit până i-a dat de rost și... și a născocit în sfârșit tipografia.

Pe urmă... țin-te hârtie, să nu te rupi! Trage-i și trage-i...

La-nceput a mers, cât a mers, încet. Pe urmă, ce-i plesnește prin cap lui Aghiuță? pune o roată la mașină, și când vede că roata merge moale, numai odată se repede, își încârligă coada de o spiță și-ncepe un vârtej, de sfârâie că nu se mai văd spițele, și ajunge de trage astăzi câte 500.000 de coale numărul 12 pe ceas; le tipărește, le pune număr, le fățuiește; le lipește adresele și timbrele și haida! la poște și pe urmă la drumul-de-fier, și aicea Aghiuță iar cu coada pe o spiță, și face pe ceas șease poștii și mai bine, de degrabă ce-i e să-și împartă bunătățile.

Și numai ce să se pomenească odată Sâmpietru? Un zgomot și o tevatură la poarta raiului, de gândeai că vin tătarii, nu altceva - fluiere, sforăituri, uruieli, clopote și un fum...

Ce e? ce e?

E Aghiuță cu un tren de marfă, încărcat cu fel de fel de Biblii, Filosofii, Legiuiri, Gazete, Reviste vechi, Reviste nouă și altele - le descarcă pe toate și drept la Dumnezeu cu ele. Zice Dumnezeu:

– Iar ai venit, răule?

– Iar, Doamne.

– Ce mai veste-poveste?

– Ce să fie, Doamne? iaca venii cu hârțoagele astea: dovezi ați cerut, dovezi v-am adus. Ia uitați-vă! ia poftim, sfinte Petre: pune-ți ochelarii și vezi..."

Și se porni Aghiuță să-i arate lui Dumnezeu și lui Sâmpietru marfa, Dumnezeu se uită, sfântul apostol se uită, și-ncepură amândoi să se scarpine-n barbă și să se privească adânc cu ochii lor înțelepți.

– Așa e, Doamne? întrebă Aghiuță.

Da Dumnezeu nu răspunse.

– Așa e, Sfinte Petre?

Sâmpietru... Nimic.

– Ei? și ce vrei acu? întrebă Dumnezeu!

– Să mi-i dai, după cum ne-a fost vorba.

– Bre, ia-i odată și mă lasă-n pace! zice Dumnezeu plictisit...

Aghiuță, vesel, dă să plece.

– Stăi! und’ te duci, necuratule!

– Mă duc să-i iau.

– Cum?... Apoi terfeloagele astea cui le lași? Ia-ți-le d-aici și să nu te mai văz cu așa prostii, că pui pe Petre să-ți taie coada! Auzitu-m-ai?

Când a auzit Aghiuță asta, și-a luat degrabă marfa și țușt! p-aci ți-e drumul, a venit înapoi cu coada-ntre picioare.

Ș-așa a învățat pe oameni să facă Biblioteci și Academii naționale, ca nu cumva vremea să le prăpădească înțelepciunile!