Poezie
Ruga spiritistului
Ion Luca Caragiale · 1 min
Tu, spirit coborât din cer,
Înalță al meu suflet,
Să-mpodobesc c-un adevăr
Macabrul meu resuflet;
Să mă despart din timpul meu
Și, spirit, să fiu altul,
Și să mă văz râzând mereu,
Râzând din tot înaltul.
Cel lut, acum nensuflețit,
Rămas fără de limbă,
să-l văz un chip de om pocit
Ce viermii-l rod și-l schimbă.
Atâtea patimi l-au izbit,
Că-n lumea toată nu e
Un altul mai nefericit,
Un Christ bătut în cuie.
Deși trecu el viața lui
În veselii și glume,
În istorie totuș nu-i
Mai tristă pildă-n lume.
Ș-acuma tremur d-un fior,
Căci parcă îl contemplu
Cum stă, pierdut și rugător,
În spiritistul templu.
O! vezi-l, spirite suprem,
În patima-i deșartă,
Deși e lutul un blestem,
Dar spiritul îl iartă.
Pe veci remâne pur încai
Oriunde el va trece:
În față-i limba-i fără grai
Și istoria-i rece!