Versuri

Ce-mi spui de poezie, d-acea chimeră tristă, Când lumea d-astăzi, rece și materialistă, Își râde de chimere și de puterea lor? Credințele d-acuma condamnă poezia Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia Ce merită să poarte disprețul tuturor.

Ascultă-mă și crede: de vei simți vrodată Că pieptul tău nutrește scânteia cea sacrată, Să știi că mizerabil vei trece pe pământ; În timpurile noastre, decât să cânți, mai bine De pietre sparge-ți lira ș-apoi sufocă-n tine Fugoasa-ți inspirare și-al tău nebun avânt.

De-acum, stăi noaptea singur, citește, studiază, Și de veghiare palid, mereu, mereu veghează, Plecat pe cărți bătrâne consumă-ți anii toți, Sacrifică-ți vederea, cătând fără-ncetare Ca să găsești ideea funestă pentru care S-alerge-n valuri sute de mii de sacerdoți;

Obiectul ei să fie, desigur, omenirea, Iar scopul, abrutirea, mizeria, tâmpirea! — Acolo sacerdoții cu toți vor aținti. — Ideea ta pământul în lung și-n lat să-ncingă, Prin vorbă sau prin spadă, cu-ncetul ea s-atingă Și polul miazănoapte și polul miazăzi.

Sau, nu! Muncește-ți mintea, gândește-te, combină, Inventă-o monstruoasă, teribilă machină, Concepere fatală, ce, demn-a se chema Flagelul omenirei, pornind într-o clipire, Ca fulgerul, turbată și numai c-o lovire Armate formidabili să poată sfărâma.

Atunci tiranii lumei, văzând a ta lucrare, Vor alerga cu toții să-ți dea, prin admirare, Averi, măriri și nume, s-ajungi nemuritor: Iar bietele popoare, nenumărabili brute, Tâmpite d-o nedemnă și lungă servitute, Te vor mări, fii sigur, ca și tiranii lor.

Adesea mă concentru și cuget cum, odată, În Grecia, mulțimea, de cântu-ți fărmecată, Tăcută, strânsă-n juru-ți, Omere, te-asculta Așa, bătrân rapsode!… Și te numea Poetul, Căci între toți mortalii tu posedai secretul Cum se-nstrunează lira, cum trebui a cânta.

Erai bătrân, dar mândru; pe fruntea ta senină Lucea-n splendoarea toată scânteia cea divină Ce zeii, spre-a lor fală, voiseră să-ți dea. Umblai după-ntâmplare, și numai a ta muză Și cultul ce-ți dau grecii le-aveai drept călăuză: Orb, tu nu vedeai lumea, dar lumea te vedea.

Rapsode, vino și-astăzi, și, de mai poți, te-nspiră, Te-ncearcă să mai farmeci mulțimea cu-a ta liră Și cu scânteia sacră ce-aveai pe fruntea ta Dac-ai trăi, desigur, ți-ai renega și muza, Și geniul, și lira, și mută ți-ar fi buza; Mânia lui Achile mă jur de-ai mai cânta.

Căci de cumva, bătrâne, nevrând să știi de lume, Cântând, ai vrea și-acuma să sapi frumosu-ți nume Pe-a timpilor eternă columnă de granit, Amar ți-ar fi plătită sublima nebunie: Mulțimea, fără milă, ți-ar zice-n ironie Și fără să te-asculte: „Sărmanul e smintit!”

Și chiar daca p-alocuri, prin lungă căutare, S-ar mai găsi ființe ce sacra ta cântare Ar mai putea-nțelege și-ar mai putea simți, Invidia nedemnă, barbară și perfidă, Ori ignoranța crudă, profană și stupidă — Virtuțile moderne — pe loc te-ar amuți.

Ce-mi spui de poezie, de-acea chimeră tristă, Când lumea d-astăzi, rece și materialistă, Își râde de chimere și de puterea lor? Credințele d-acuma condamnă poezia Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia Ce merită să poarte disprețul tutulor.