Întâia noapte a lui Iung

Tu! Dumnezăul liniștii ci umbra ti-mpresoară, Somnule! Vino de m-adormi... o, ceriule, el zboară! Ca un prietin vânzători fugi de cei nenorociți Sădi în culcușul numai a celor fericiți. De glasul cel tânguitor fugi, să depărtează, Glasul celui nenorocit pe el îl spăimântează! După câtiva menunte unii odihni tulburate, Mă deștept. Fericit cel ci nu să trezăști Șâ este tot în noapte și mormânturile uitate La stare ce cumplită el acum nu mai gândești Dar dacă șâ-n mormânt stârvurile visază, Nici acolo nu găsăști vro mângâioasă rază. Chicuram... Un vis! un vis spăimântători M-au trudit necurmat cu chip tulburători, Fără nădejdi tras dintr-o nenorocire, În spaimi înfricoșate și întru îngrozire. Vai! sufăr încă, și dintr-o răsuflare Un vânt au împrăștiet această-nșălăciuni. Dar însă, în sfârșit, din somn m-am dișteptat Și-atunci, crud, adivărul pe mini-au așteptat. M-am trezit! Ce-am văzut? Am văzut trii mormânturi Întru cari zac trupurile celor mai scumpi menunturi, Cerând la ochii mei cu lacrămi, pe rând, A amoriului jale, a prieteniei gând. Zâua nu-i îndestulă la necazurile meii, Și noapte ce mai acoperită cu mai negri perdeli. Când toate să stâng în al său întuneric, Ah, acel întuneric nu-i ca mine de trist, nu-i ca mine de jalnic! Fantom spăimântători ci-l urmează tăcere, Pe scaon de abanos având așa șăderi Cu un nour des văzduhu învălești Și cu un schiptru de plumb pe lume stăpânești. Ci întuneric, Doamne! și ce liniște mari! Și fire întru tăceri, ea îi dă ascultări, În zădar urechea ascultă, în zădar ochiul vede, Toati în lumi sunt moarte, toate întru tăceri! De acest mari lucru cum sufletul să miară, Nenorociri, necazuri, toate acum să piară! O, stălucite soare! O, ste preluminoasă! Vin de mă luminează, ah! zi prefioroasă! Voi, cari-mi îndulciți întuneric, tăceri, Voi, vecinici făpturi ce-mi sunteți cu plăceri, A cărora ființă duhu ne-l lămurești, Faci ca să uităm toate, necazu îl nădușești, Veniți de sprijăniți minte me ce rănită, De necazuri și trudi cu totul obosită. Și vă voi mulțămi în noapte ce cumplită, Când minte me de suflet s-a afla dizlepită. Ah, numai în mormânt omul cel ticălos Își leapădă trufie, ci ari mai frumos! Smerit de osândiri, când întră în mormânt, Măriri și-ngâmfare s-acopăr cu pământ. Dumnezăiri deșarte, voi mă veți agiuta. Eu chem pe Dumnezău meu, ci sunteți voi înainte sa? A căruia Dumnezău glas puternic și tare Au răzbit a haosului adâncime ce mare?