Poezie · 1909
Himera
Dimitrie Anghel · 2 min
Plin de dezgust pentru lumea aceasta banală și tristă,
Tainic Himerii i-am spus: – „Du-mă pe celalt țărm !
Du-mă-într-o lume mai bună în care să nu fie oameni,
Căci între mine și ei nu e nimic obștesc.
Tot ce-i încîntă și-i doare pe ei mă revoltă pe mine:
Toate le vede întors ochiul meu, altfel făcut.
Spre a-i putea îndura și spre-a fi îndurat printre dînșii,
Trec ca o mască prin bal, vesel cu lacrămi în ochi...”
Iute, Himera și-a-ntins atunci aripele-albastre:
Cerul deasupra-mi scădea tot mai îngust și mai mic.
Tot mai departe de cer coboram ca o piatră-n cădere
Și ca un ochi luminos soarele-abia-l mai zăream,
Tot mai departe apoi, scînteia ca un fulg de jeratec:
Inima-n piept mi s-a strîns cînd păn’și fulgul s-a strîns.
Dară pe celalt tărîm cînd ochiul meu orb se deprinse
Cu întunericul său plin de fantastice lucruri,
Scumpe comori am cules din adîncuri de nimeni umblate;
Scufundător fericit nu mai știam ce s-aleg.
Nimeni pe lume n-avea bogății mai imense ca mine,
Totuși sărac mă simțeam, cui să le dau neavînd.
Și mă cuprinse atunci o milă adîncă de oameni
Și lăcrimînd m-am gîndit: oricum să fie,-mi sunt frați !
Fără să vreau mă învinse iar dorul de cerul albastru
Și m-am rugat în genunchi: – „Du-mă, Himeră,-napoi !”
Greu încărcat din belșugul comorii găsite acolo,
M-am avîntat cătră cer, nerăbdător să-l revăd.
Tot mai greoaie vîsleau aripele-albastre-a’ Himerii,
Pîn’ ce-am văzut răsărind fulgul de jar la zenit,
Tot mai aproape de cer mă-nălța cu aripele-n cruce;
Fulgul de jar se schimbă iarăși în ochi luminos,
Împrejmuit de pleoapa albastră a bolții celeste;
Iar eu pluteam fericit tot mai setos de senin...
Miros de floare acum străbătea aromind pîn’ la mine,
Și-n depărtare-auzeam dulcele glas omenesc.
Grele aripele însă deodată stătură inerte
Și cătră mine și-a-ntors Pajura ciocul flămînd:
Astfel o clipă-am rămas plutitor între două prăpăstii,
Amenințat să recad dacă nu am ce-i jertfi:
Inima mea mi-o cerea ca să poată zbura mai departe !
Fără să preget atunci, dornic de frații pierduți,
Plină de sînge i-am dat-o, zicîndu-i: – „Pornește-nainte !”
...O, de știam ce jertfesc, pentru cine-adunasem eu daruri
Aș fi rămas fericit singur pe celalt tărîm !
Inima mea mi-am pierdut-o pe veci și-n zadar am jertfit-o:
Spuneți de nu e păcat, prieteni, de-atîtea comori !