Poezie · 1904

Șipotul

Cînta voios sub crengi un șipot, cînta din zori și pînă-n sară. Dar a venit un vînt de gheață, și pe cleștarul apei sale, Și-a-ntins înțurțurata-i gură ca un voinic trudit de cale, Și-apoi s-a dus din nou în lume sunînd din vesela-i fanfară.

S-a dus, și-n urma lui deodată s-a-ntins o pace-atît de-adîncă Încît, învinsă ca de spaimă, te-ai dat de șipot mai aproape, Și-ai vrut cu focul gurei tale să-nvii șivoiul moartei ape, Să-i împrumuți o clipă viață, din viața ta, să cînte încă.

Dar cîntul, înghețat de crivăț, n-a ascultat de-a ta chemare, Și tu, surprinsă, cu sfială, ți-ai coperit frumoasa gură, Și-ai stat nedumerită parcă, nevrînd să crezi că in natură Îți poate sta ceva-mpotrivă, cînd i-așa dulce-o sărutare.

Și-atunci, abia atunci, prin minte ți-a dat că jertfa ta-i pierdută Și că-n voiosul glas de apă cînta ca-ntr-un rapsod o viață... Ascultă glasul care cîntă atît de dulce pîn' nu-ngheață, Căci moartea trece pretutindeni și moartea e de-a pururi mută !