Poezie · 1906

Stejarul și vîscul

Unui critic

Pusese ani de zile să crească nalt stejarul... Rotundă umbră scrie acum sub el umbrarul, Dar dînsul singur știe în lumea lui umilă, Ca un poet ce-adună visînd filă cu filă, Comoara lui de visuri, cît timp a fost să-ndure Mîhnitul întuneric ce doarme în pădure Păn' să-și înalțe fruntea, și-n nopțile cu lună, Să-și potrivească-n creștet frumoasa lui cunună.

El singur și-amintește acum duios și cîntă, Căci azi se simte tare, și nu-l mai înspăimîntă, Cumplitele furtune ce-odat' îl cercetară, Senin își pleacă fruntea sub arșița de vară, Lung răbdător stă-n fața suflărilor de ghiață, Căci îndărăt se simte bogat de-o-ntreagă viață De visuri și revolte, de lacrimi și-augurii, Cu care să trezească tăcerile pădurii.

Duios își amintește, și crengile lui toate, Asemeni unei harpe cu strune fermecate: Cu viers de păsărele, cu lacrime de ploaie, Cu taina ce și-o spune mereu foaie cu foaie.

La cele patru vînturi ce plîng din boltă-n boltă Sonor pornesc să cìnte, cînd imnuri de revoltă, Cînd cîntece de lume, iar codrul cu mirare Se pleacă și ascultă cereasca lui cîntare.

Dar într-o zi de-odată, de sus din nalt de ramuri, Un pripășit pe lume, un vîsc, un fără neamuri, Trăind din însăși viața vieții lui, cu ură A prins să-l dojenească. — "Ah, cum se mai îndură Să-l mai asculte lumea !... Ascultă-mă mai bine: Să nu mai cînți de-acuma făr' să mă-ntrebi pe mine De vreai în cartea vremei să ai și tu un nume... Norocul tău, sermane, că sunt și eu pe lume."

Uimit a stat stejarul, și-apoi prins ca de-un zbucium, S-a scuturat cu scîrbă, și-n urmă ca un bucium A prins prelung să geamă, să plîngă și să-ngîne: — "De cer să mă apropii tu m-ai lăsat, stăpîne, Și glas ca să te laud mi-ai dat, dar dacă toate Mi le-ai fost dat cu prețul să port un vîsc în spate, Trimite-ți, atunci, Doamne, asupra mea furtuna, Căci eu nu mai sunt vrednic să-ți port de-acum cununa !"