Și strunile plesnite și harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atîrna
L-a Isterului rîpe, acuma este mută,
Și cîntul ei de aur nu pot a-l deștepta.
Ce vînt trăgînd s-aude sub crengile plecate
Spre unda cristalină ce fuge șopotind,
Și umbrele din apă tot rînduri înecate
Se par că lasă-n urmă o voce suspinînd ?
Durere !... și-i profundă cînd România plînge Cu fruntea-nfășurată de doliu la mormînt ; Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrînge, În valea și Carpatul ce-i românesc pămînt.
Ca valurile mărei ce-n sînu-i se frămîntă Și spre un țărm sau stîncă se-mping a se opri : Așa durerea sparge o țară și s-avîntă
Colo spre mănăstire la Putna a lovi.
De printre munți, cîmpie, din unghiuri depărtate, Din tîrguri, municipii, cotune, un popor, De-același curat sînge, se scoală să ia parte La zi de sărbătoare, la rugăciune-n cor.
Cu-a națiunii cruce, de secoli ferecată,
Ca pelerin sosește la noua Golgota
Unde eroul zace și țărna-i fu uitată
Tăcere... Este ora acum a ne ruga.
Mărire ție Doamne ! O ! Iehova, mărire !
Ce verși în noi durerea ca balsamul ceresc,
Să curăți moliciunea, nedemnă moștenire,
La pragul casei tale, palat dumnezeiesc.
Virtutea românească, virtutea strălucită
De patrie și lege, aici în sanctuar
Se știe-nmormîntată. O dalbă zi-i sosită,
Poporul stă-n genunche s-o-nvețe la altar.
Și imn de rugăciune sub bolțile bătrîne
Vibrează cu putere, și fumul maiestuos
De smirnă, de tămîie, din vasele divine
Se urcă către tîmplă în nour luminos.
Stă sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putinte, Iar jos l-a lui picioare mormîntul umilit Al omului, în care un snop de oseminte E-o mînă de cenușă, odor neprețuit.
Din astă catacombă și mucedă și rece, Din ist sicriu de gheață în noapte-nfășurat Cu giulgiul nepăsării, un fulger iaca trece Și de-a virtuții raze tot templu-i decorat.
În nimbul ce-ncunună mormîntul se zăreze
Lipnițul, Grumăzeștii și Balta și Ciceu,
Dumbrava Roșă, Baia și cum îngălbinește
Făloasa semilună la Racova de greu.
Dar printre fum și lupte în cercul de lumină Se văd cerești casteluri de-a lui Hristos tării, Și între ele-i Putna în care-adînc se-nchină Lui Ștefan-Vodă astăzi ai României fii.
Aice e fîntîna cea plină de mărire,
De sînta pietate, de-al patriei amor ;
Aice-i eroismul ce trăsnet de-ngrozire
Fu dușmanilor țării sfărmînd trufia lor.
O, mamelor române ! aduceți-v-aminte Că dintre voi fu una : Elena, ce ne-a dat A patriei mărire ! Și cînd lipiți fierbinte La sînul vostru pruncul, îi dați un sărutat.
Un sărutat de mamă, extaz de bucurie,
Ce numai sus în ceruri se poate repeta,
În numele lui Ștefan îl dați să reînvie,
Și duceți pruncul vostru la Putna-a-l închina.
Iar tu, junime verde, la ist izvor de viață Cu unde de virtute ce-i a mărirei loc : Învața-a iubi țara, a o iubi învață
Și-n el inimă, suflet călește-ți ca-ntr-un foc.
Așa, junime scumpă, frumoasă auroră
A patriei române ! Al vostru viitor,
Și-al națiunii soare, din a virtuții horă
Se naște, vă surîde, vă cată cu amor.
În leagănul de moarte vederea nu pătrunde Că-i noapte fără ziuă, că-i soarele apus : Dar spiritul sondează și-n mușchiul lui, fecunde Seminți de lauri zice : că Ștefan v-au depus.
Din turnul mănăstirei cu fruntea-ncărunțită
De patru secoli cîntă un glas armonios
Și-a lui vibrare dulce de-aramă curățită
Prin flăcări întreite, e imn religios.
E-a clopotului Buga suspin și lamentare, Ce-a munților ecouri de freamăt le-au împlut, Ah ! cîntă la mormîntul ce astăzi e-n serbare Că glasu-ți pentru lume și cer este făcut.
Te leagănă pe vînturi, și-a ta melancolie
Misterioasă limbă în inimă lovind,
Fă lacrime să curgă, colo fă-n veșnicie
Eroul să tresalte, al tău glas auzind.
Și strunile plesnite, și harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atîrna
L-a Isterului rîpe, acuma este mută
Și cîntul ei de aur nu pot a-l deștepta.
O, munți și văi profunde, oh ! dați-mi pentr-un nume Sublima voastră voce, că-i trist sufletul meu. Dar bardul nu, nu cîntă... el plînge și-apoi spune : O, Ștefan ! tu ești mare și la mormîntul tău !