August

Pe luciul fără hotare Al apelor ce-au adormit, Din fund de haosuri răsare Melancolia zâmbitoare A stelelor ce-au răsărit.

Întârziat pe malul mării Eu în adâncuri rătăcesc Și prins de farmecul uitării Las jos tot lutul pământesc Și-n lumea naltului plutesc.

Și când mă uit în urma mea La discul rotunjit din tină, Îl văd schimbat deodată-n stea, C-o licărire de lumină Îndepărtată, rece, lină.

Iar pe luceferii de noapte Parcă mai lesne-i văd apoi Că sunt pământuri vechi, răscoapte, Că-s plânsete acele șoapte Ce curg din spațiuri spre noi.

O, lege! cât îmi pari de mare!... Ce farmec pui în toate cele!... De te-ai numi, în timp, uitare, Sau, în distanță, depărtare, Tu schimbi pământurile-n stele.

Care-i privirea omenească Pătrunzătoare de mister, Ce-ar îndrăzni să bănuiască Că lumea noastră pământească Trăiește însăși ea în cer?