Poezie

Doamnei X

Se aprind în fund de suflet razele tremurătoare Ce sosesc din depărtarea tinereții ce s-a dus, Când cu ochii tăi albaștri, melancolici, îmi zici: Oare?... Suntem noi înamorați?... sau în înși-ne am apus?...

Am apus!... E poate prea mult: ne-am mai domolit la fire; Tu ți-ai tras părul pe frunte; flori într-însul nu mai pui. Te-nvârtești ades în juru-ți plângând mijlocu-ți subțire... Însă mai la urmă, nu e treaba nimănui.

Mie-mi placi cum ești acuma: plină-n umeri, cu bărbie Și cu degete ca puful, ca o stareță de neam; Părul alb, figurii tale dă un nimb de poezie... Și o știu, ca-i fără voie-ți te admiri privind în geam.