Poezie

Ghethesemani

Sub cerul plin de idealuri, În limpezimea străvezie, Răsare luna de pe dealuri Iradiind melancolie.

E ceasul tainei. Ziua moare În depărtările senine. Se vede vremea trecătoare În geana ultimei lumine.

Când cedrii vârfu-și încunună Cu mlădieri de albe flamuri, Pe sub copacii prinși de lună Se mișcă umbrele pe ramuri.

Nedeslușită se ivește În luminișul din grădină Statura unui om. Ea crește, Înaintează în lumină.

Și stă. Apoi pornește iară, Și iarăși stă. În două rânduri Se vede galben ca de ceară, Cu ochi albaștri, plini de gânduri.

Cum îndelung brațe întinse Spre bolta albelor misteruri, De care sufletu-i se prinde Cu dor neistovit de ceruri:

"Părinte, tu, ce toate cele Le duci pe dreapta lor cărare, Ce cârmuiești prin haos stele, Talazuri pe pustiu de mare;

Tu, cel ce legi de lumi create Pe cele ce vor fi să fie Prin arcuri de singurătate Și temelii de armonie;

Părinte, tu, ce-ai pus în mine Senin din sfânta ta ființă, Mărește-mi sufletul spre bine, Puterile spre suferință".

Și cade pe genunchi. Eteric Sclipește luna peste dealuri, Lăsându-i chipu-n întuneric. Iar gândul sus, în idealuri.