Harpista

Orgia se sfârșise... ieșeau grupe glumețe De capete aprinse, de ostenite fețe, Mergând să se întinză sub cerul cel senin, Beți unii de câștiguri, iar alții beți de vin. În umeda tavernă abia mai rămăsese Câțiva bețivi de fructe ce dormitau pe mese, Trei lampe fumegânde, trei calfe de cizmari Și Paola harpista cu ochii săi cei mari.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare Unde-ai cântat în duo cu întristata mare Suspinul unui val, Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă, Îți pleci frumoasa-ți frunte pe orișicare pernă, La orișicare bal?...

Din lampa fumegândă scăpând o lungă rază Pe bucle catalane ușor se-mprăștiază...; Din harpa încântată zburând accente vii Spun razei tot misterul cerestei armonii...;

Din ochii ei, mari lacrămi, din suflet, trist suspin Spun notelor murinde omorantoru-i chin. Ș-atuncea... tot mai tare la sân harpa și-o strânge Și plâng coardele mute și însuși glasu-i plânge: “Spre tine, ah! Spre tine, țărm vecinic înverzit, E dusă-a mea gândire de-un dor nemărginit... La tine, golf poetic, cu apele senine, Speranța mea visează... la tine, tot la tine! Adio, cer albastru, ca sufletul senin, Adio, vânt de mare, ca cugetul de lin, Alerg mereu prin lume, dar gându’ mi-e ‘napoi... Cu voi e fericirea, cu voi..., numai cu voi...” Și glasul ei se stinge încet... încetinel.

Rembrandt, dacă vreodată celebrul tău penel Ar fi voit să puie, în umbra delicată, Doi ochi plutind albaștri în lacrima-nfocată; Orpheu, dacă pe tine, zmintitul tău amor, Te-ar fi făcut să cauți un lung cântec de dor...; Orpheu, îți găseai dorul cântat într-o tavernă Și tu, Rembrandt, modelul plângând pe-o neagră pernă.

Cântă... De la masă o calfă de cizmar Sculându-se, la dânsa veni cu un pahar: – Destul, de două ceasuri ne duci într-un suspin. Mai bine bea... Îneacă-ți suspinul tău în vin. În vin! Ce fericire!... Bea Paola și cântă! Ce stai cu ochii-n lacrimi, spășită ca o sfântă? Sărută-mă mai bine, îți dau doi gologani... – Doi bani pe-o sărutare!... Doi bani! Pentru doi bani? Și-n fața mamei sale va mai veni ea mâine? Doi bani!... O șoaptă-i spune: doi bani azi sunt o pâine. Primește! Trist atuncea ea capul și-l întinde Iar el, cizmarul vesel, în brațe-o și coprinde.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare Unde-ai cântat în duo cu întristata mare Suspinul unui val, Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă, Îți pleci frumoasa frunte pe orișicare pernă La orișicare bal? O... da, căci sunt pe lume mizerii omenești Ascunse, fără milă, în piepturi femeiești. Sunt suflete pe care mizeria le pierde Cum pierde vântul toamnei un dafin încă verde.

O lacrimă e-o lume de tainice dureri Ce sunt și-n corp și-n suflet și nu sunt nicăieri; Un zâmbet printre lacrămi e raza cea din soare Ce vesel se răsfrânge pe-un lung câmp de ninsoare. Și când gândesc că-n lume sunt suflete menite În veci de blânda rază a nu fi încălzite, Când văd că sunt ființe ce port pe frunte scris Eternă suferință și-n trai, și-n somn, și-n vis, Mă-ntreb de nu-i mai bine a-și duce fiecare Adânca sa durere pe șesuri sau pe mare Spre groapă sau spre bal? De nu e drept să moară talente prin taverne Și ochii mari să plângă, pierduți pe negre perne, În nopți de carnaval...? Cu ochii stinși de vițiu, cu sufletul de rele, Cu gându-n cercetare cătând cum să se-nșele, Își dau sudoarea frunții pe cărțile murdare Ș-apoi câștigătorul o dă pe-o sărutare.

Călin, iubit de soartă și iubitor de vin, Venise lângă dânsa să vadă-un alt Călin Ce-n ochii ei cu lacrămi, ușor se oglindea...; Ș-atuncea îi vrea ochii; el ochii ei îi vrea! – Ascultă-mă, fetițo, stai, cântă-ncetinel: Ai ochi limpezi ca vinul și-mbătător ca el. Vin vechi, asta se știe... - Dă-mi ochii să-i sărut; Îți dau trei bani... Sau cere cât vrei. – Cât ai cerut? Ea tace. Gându-o duce, în repedele-i zbor, Spre casa mamei sale în care vede-un nor. Din norul de lumină o mână stă întinsă Poruncitoare, crudă, spre candela cea stinsă. – Primesc – ea zice iute – primesc trei gologani... De ce nu pot a-ți vinde și zilele-mi pe bani? ...........................................................

Și când se duce-acasă, cu ziua dimpreună, De candela madonei atârnă o cunună, Apoi ușor se pleacă pe-a mamei față mută Și buclele ei albe cu drag i le sărută. Bătrâna, cum o simte, de sânul ei o strânge Și plânge și-o sărută și-o-ntreabă și iar plânge:

– Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare Unde-ai cântat în duo cu întristata mare Suspinul unui val, Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă, Îți pleci frumoasa-ți frunte pe orișicare pernă, La orișicare bal?

Iar ea, abia-i răspunde, cu vocea ei cea stinsă: – Dormi, mamă, dormi în pace, ai candela aprinsă!