Poezie

La bal mascat

Veți zîmbi de vă voi spune că la baluri ți se întîmplă Să găsești inimi în piepturi și sub măști cîte o tîmplă Care să urzească-n umbră ițele unui amor Sau să arză în tăcere la lumina unui dor.

Lumea vecinic e tot lume și femeia tot femeie: Cea dintîi un foc de vreascuri, cea de-a doua o scînteie Dar băgați bine de seamă că scînteia are-n mic Tot ce are focu-n mare; universul în nimic.

Stam pe-o bancă. Lîngă mine, un domn sta lîngă o mască Învățînd-o cu-al său spirit cum că chiar la bal se cască. Iar de-o parte, o paiață, cu un glas răutăcios, Spunea că-i mai sus prin oameni cel ce e mai caraghios.

Gazu'și trimetea din aer razele-i luminătoare Arătînd că-n lumea noastră tot ce dă lumină, moare. Dar că raza care moare, spre al omului necaz, Străbătînd masca de pînză, vede masca de obraz.

Stam pe-o bancă; — gîndul însă se ducea ca o furtună Către-o țară-n care astăzi nu mai mergem împreună. Și plimbîndu-se prin umbra teilor îmbătrîniți, Gîndul, mai bătrîn ca teii, îi găsea întineriți.

Vai ! și oare unde-s toate cîte le-am văzut în cale? Unde-s plopii de pe muchie, unde-i șipotul din vale? Cum s-a stins oare junețea celor care-au suferit? Ce-a rămas din vijelia inimilor ce-au iubit?

Timp ! burete plin cu sucul care-aduce pacea minții ! De-aș putea să-ți umplu porii cu veninul suferinții, Ca să plîngi și tu, să suferi și să-nveți ce-i a uita, Timpule, aș rîde vesel de nenorocirea ta.

Astfel dar ședeam pe-o bancă cugetînd; cum stam pe gînduri Văd o mască că se rupe din a danțurilor rînduri, Și venind la mine-mi zice: — Spune-mi: tot o mai iubești? Te văd trist... nu rîzi de lume? Rîzi ca mine !... Ce gîndești.

Ea-mi vorbea... Și-n tremurarea glasului recunoscusem Vocea-n care altădată cu-atît drag mă încrezusem, Vocea care îmi cîntase cîntecul unui cuvînt: Cîntecul iubirii; astăzi, mai cîntat numai de vînt.

— Tu, la bal? Tu, vii să-ți cauți fericirea ta la baluri? Vii să te îneci în lume ca un val în alte valuri? Vii să-ți scuturi de pe aripi praful florilor cerești? Ca în schimb să strîngi tot praful mișeliilor lumești?

Ea tăcea... dar mîna-i albă se-ncleștase de-a mea mînă Și simțeam, simțeam că-asupră-și ea nu mai era stăpînă. Atunci, surd la glasul minții, lîngă mine cum ședea O dusei pînă-ntr-o umbră: — Voi a te mai revedea !

Ea, încet, își scoase masca... De-aș trăi șapte viețe Și de-aș fi menit să sufăr șapte grele bătrînețe, Toate strînse-ntr-o durere, nu m-ar întrista mai mult Decît hohotul pe care fui silit ca să-l ascult.

Era alta; era slută; era strîmbă, ca o cîrjă; Fără nici un dinte-n gură, era țapănă și dîrjă; C-un obraz ca turta dulce și cu-n nas ca un cosor Ea rîdea, rîdea amarnic... Iată tristul meu amor.

(1881)