Liniștea

Prin rariștea pădurii trec tinerii, pereche, Vorbindu-și vorbe scumpe, grăite la ureche; El, nalt, mereu se pleacă spre mica lui stăpână, Iar psalmul îndrăgirea pe buze li se-îngână. Pc umerii lor, seara aruncă ca o haină Amurgul plin de taină.

Se-ncearcă pân-la dânșii răsunetul să poarte Din văile pădurii un freamăt de foi moarte; Găteje subțirateci s-aud trosnind pe haturi, Când tinerele ramuri se plec ușor pe laturi. E cine-va...

Copila de brațul lui se strânge Și tremurând de frică, îi zice, parcă-ar plânge: E cine-va...

El pleacă spre ea a lui statură Și-i face semn să tacă cu-n deget dus la gură. Atuncea se ivește în cadrul trist al serii Icoana întrupată și gânditoare-a verii. E naltă, plină-n umeri, și-i singură ca ea: Cu foi de mirt pe frunte și-o ramură în mână, De n-ar avea privirea senină ca o stea, Ai crede că e însăși Diana cea păgână. Atât de albă-i pielea și vinele curate, Că-n tâmpla ce se mișcă vezi inima cum bate, Îi cade către umeri, în unde, perii creți, De parcă-i întruparea eternei tinereți. Privirea ei se duce și taie lungul spațiu Sorbind nemărginirea cu ochi plin de nesaț, Și astfel depărtată de-a pururea de soare Spre tainele câmpiei ea trece călătoare.

Copila, întrebându-l, la sânul lui s-ascunde. El palid în gândire, se-ncearcă a-i răspunde:

E Liniștea, e doamna adâncilor păduri, E zâna nevăzută, ce seara, la izvoare, Suflând în josul apei, le face sa coboare Sfioase, fără zgomot și far-de crețituri.

E Liniștea, e doamna poveștilor de seară, Când vântul nu mai bate, torente nu mai curg; În urma ei văzduhul se umple de amurg Și iarba de flori albe lucrate ca din ceară.

E Liniștea, e doamna misterelor naturii, Când florile polenul și-l scutură pe vânt, Când buciumul o cheamă cu adormitu-i cânt, Și toată vietatea își pune strajă gurii.

În urma ei el tace somnul stă să-i fure. O lume nouă vine stăpână pe pădure; Vedenii îmbrăcate în țesături de raze, Acorduri înecate în prelungiri de fraze Pe care le rostește tăcerea vorbitoare; Și zgomotele surde ce-n râpe nasc și mor; Și miile de fire fantastice, ușoare, Ce greierii le mișcă din unghiurile lor; Și-apoi sfioase umbre de-nchipuiri nebune, Ce ochiul, când nu vede, în minte ni le pune; Și toată nesfârșita viață dintr-un vis, Ca într-un cap ce doarme aici parcă s-a-închis.

Atuncea el, în urma-i, copila vrând să-și culce, Îi ia pe brațe capul, și, legănând-o dulce, Îi zice, sărutând-o în umbra moale-a gurii: Dormi, Liniștea e doamna misterelor naturii.