Ofelia

Pe cap cu veștedă cunună, Cu ochii mari sub gene plînse, Cu brațele de sine strînse, Privește, mută, către lună, Salcîmii, prinși ca de fiori, Au nins pe apa de pe prund, Încununînd cu albe flori Icoana stelelor din fund.

Dar iat-o, a ajuns la rîu; În juru-i rochia și-o strînge, Dintr-un salcîm un ramur frînge Și floarea și-o anină-n brîu. Apoi, pe apa curgătoare, Cu fața către cer senin Și-ntinde brațele și moare: Suflet, în lumea lui, străin.

Pe sub frunzișul înverzit, Sub bolți feerice de stele, În cîntece de păsărele, Convoiul trece liniștit. În lungul vremii, călător, El se tot duce și se duce, Căci moartă-i moarta din amor: Nici țintirim, nici semn de cruce.

(1892)