Poezie · 1909
În tren
E iarnă și trenul stă gata să plece,
Vagonul se umple de oameni străini.
Mi-e inima strânsă... E șapte și zece.
Mă ‘ntorc la fereastră și stau ca pe spini.
Dă-i, neamțule, drumul că n-avem răbdare!
E gata... Un șuier, un repede zvon,—
Și simt că se mișcă cu noi... Salutare!
Trec umbre grăbite pe lângă vagon.
E clipa când glasul durerilor tace.
Duc mâna la frunte și ochii mi-i strâng, —
În suflet de-odată un gol mi se face...
Dă-i neamțule drumul, că-mi vine să plâng!
Acum, pe de laturi, încep să rămână
Semnale, macazuri, vagoane și fum;
Trec umbre de oameni cu steaguri în mână, —
Și trenul, năvalnic, s-așterne la drum.
Adio!... Adio, romantică Urbe!
Adio, zădarnic și dulce trecut!...
Din goană, când-trenul se ‘ndoaie la curbe,
Scot capul afară și lung te salut,
Adio, adio!... Sclipesc în lumină
Priveliști de-o clipă ce-n zare apun.
În față le cade o verde cortină, —
Și trenul aleargă, aleargă nebun...
Și visul încearcă din nou să mă fure.
Un șes, peste care trec umbre de nori,
E viața-mi pustie, un colț de pădure
Cu vârfuri uscate și cuiburi de ciori...
Dar toate de-a valma se schimbă, — și fumul,
Ca negura deasă din sufletul meu,
Se mistue-n urmă... Dă-i neamțule drumul,
O clipă să-mi pară că nu mai sunt eu!
În arie largă se-nvârte pământul.
Începe să curgă întregul teren...
Pe netede șesuri ne ducem ca vântul.
Cantoanele albe se uită la tren...