Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică

Prefață

Cartea aceasta e spiritul poporului, precum și limba lui. Am scris fidel ceea ce-am auzit, nu am adăugit și nu am omis nimică, chiar dacă mi-a părut ceva naiv. Am căutat numai să pătrund sensul și să fac din bucățile răsipite un întreg. Unde materialul adunat a fost îndestulător și am avut de pe ce studia înțelesul mitologic al credinței sau al mitului, părțile acelea am reușit să le așez destul de precis; acolo însă unde verigile din lanț mi-au lipsit pentru a-mi putea face înțăleasă ideea, a ramas lacună - care se va putea umplea din ceea ce au cules alții. Tot ce stă în lucrarea aceasta e cules de mine, de munca altora nu m-am folosit.

Fiind cartea voluminoasă, n-am putut induce vederile de care m-am călăuzit și da explicații clare asupra modului de a se înțălege cauzele mitologice din expunerile mele; pentru aceasta ar trebui de scris un volum special - lucru ce mi-am rezervat a-l face mai pe urmă; cu două, trei cuvinte ce-aș fi scris între material, dislocam totul și stricam înțelesul general. După modul însă cum expun, cel ce are cunoștinți mitologice va înțălege lesne ceea ce trebuie de conclus.

Credințele s-au constituit după elemente, iar punctul principal de plecare la toate este soarele. Aceea ce în timpul colectărei mi s-a spus de cătră oameni, că „toate merg după soare”, e cu deplin adeverit. Renașterea luminei, creșterea zilei, încălzirea treptată a aerului, încălzirea pămîntului care ne dă hrană, scăderea căldurei și micșorarea zilelor, împreună cu efectele lor, fac motivul tuturor sărbătorilor, credinților și miturilor.

Cele patru elemente din care-mi alcătuiesc volumul nu le-am putut scoate singure, ci în conexitatea lor, cum sînt și în natură; întru cît însă a fost cu putință, am scos în relief caracterul principalului element. Din cele studiate aice, elementele acestea se arată în mitologie împărțite în două genuri: bărbătesc și femeiesc; focul și aerul fac elementul bărbătesc; apa și pămîntul, femeiesc. Căldura aerului venind de la soare, focul și aerul le găsim așa de unite, încît abia se pot despărți. Apa și pămîntul țin în mitologie de influența lunei. Elementului bărbătesc i se atribuie caracter bărbătesc, iar elementului femeiesc, caracterul femeiesc. Tot ce aduce viață, fecunditate e de la Dumnezeu; și tot ce aduce nimicirea acestei vieți, stinghirirea ei, e de la diavolul. Lumina și întunerecul stau față în față și luptă: care pe care va birui. După legile acestea ale naturei și-au format cei vechi credințile și zeii lor.

Iată și cîteva îndegetări pentru aflarea înțelesului unor lucruri expuse în scrierea aceasta. Să luăm bunăoară sărbătorile de iarnă: „Crăciunul”, cînd lumina începe a crește, care e personificată în ființa Domnului Hristos, bine determinat în mituri drept „soarele.” (Creștinismul a trebuit să se acomodeze credinților vechi păgînești.) Atîrnînd de la lumina și căldura soarelui încălzirea pămîntului, care apoi e în stare să dea roadă, vedem la Crăciun sărbătorirea pămîntului și a femeiei, care naște și dă hrană, alăturea cu sărbătorirea luminei și a căldurei, ce condiționează reproducțiunea. Toate atributele acestora sînt puse atunci în vedere, avîndu-și credința lor. Vedem găina, care e un simbol al fecundităței și atribut al zilei, avîndu-și partea; precum și altele, pentru care ar trebui mai mult loc ca să le explic.

Trecînd la alte credinți, le vom putea înțelege pe aceeași cale, luînd în considerare scopul la care servește un lucru și elementul de care ține etc. Despre „sîtă”, de ex., care se aduce în combinație cu lumina - pentru că la lumină totul se vede, pentru că soarele toate le vede -, e întrebată ca oracol cînd s-a pierdut ceva etc. „Sarea” ține de domeniul apei - de o pui pe masă cînd arde casa, focul te îngăduie etc. în fine, mărunțușurile acestea sînt nenumarate, trebuie numai puțină încordare a cugetărei ca să și le poată cineva explica. Cît pentru alte lucruri, ce nu sînt în cadrul mitologiei și pe care totuși le-am adăugat, precum e mîncarea la români, îmbrăcămintea etc., am crezut o necesitate de a arata, în totalitatea sa, viața și caracterul românilor.

Dacă am pus elementele de luptă la aer, și nu la foc, care e principiul puterei - este că astfel mi s-a aratat, așa m-a condus materialul; pentru a le intercala dincolo, îmi lipsea materialul de continuitate - prin aceasta însă am ajuns la rezultatul de a constata intimitatea acestor două elemente, ce par în mitologie a fi unul, complectîndu-se îndeolaltă.

închei, contînd pe indulgența prea onoraților cetitori față de lucrarea aceasta; căci a-și croi cineva singur drumul în pămîntul înțelenit al mitologiei române e foarte greu și se vor afla multe hîrtoape; vor veni însă mai tărziu alții, cari le vor asemana. Eu nu mi-am lucrat cartea după nici un model, m-am povățuit numai de ceea ce singur s-a aratat. Au trebuit ani de zile să edific și să dărîm lucrarea gata - și iar să reedific și iar să dărîm, pănă ce am dat de calea ce mi s-a părut mai nimerită; și, în greaua mea încercare, nu am avut ajutor decît slabele mele puteri.

Colectarea mi-a fost de asemenea foarte anevoioasă și costisitoare; pentru aceasta trebuie să exprim recunoștință soțului meu, Zaharia Voronca, prin al cărui ajutor material am putut-o face; precum și pentru sacrificiul ce a adus, tipărindu-mi volumul de față. Celelalte volume, ce sînt aproape gata pentru tipari, nu știu dacă vor mai vedea lumina zilei. Ele trătează: volumul II, despre om; volumul III, despre natură, iar un mic volum conține povești. Cuprinsul volumului de față fiind prea mare, mă văd silită a-l subîmpărți în alte 3 părți, pentru a putea face mai ușoară mînuirea.

§ 1. Cum s-a făcut pămîntul

Din început era peste tot numai apă; singur Dumnezeu și cu Dracul umblau pe deasupra. Iată să întălnesc amîndoi. „Cum te cheamă pe tine?” - zice Dumnezeu. „Nifărtache”, zice Dracul. „Da pe tine?”, întreabă Dracul. „Pe mine mă cheamă Fărtache”, zice Dumnezeu. „Haide ș-om face pămînt”, zice Dumnezeu. „Haide”, zice Nifărtache. „Bagă-te în mare și ia pămînt în numele meu”, zice Dumnezeu. Nifărtache se bagă și zice: „Iau pămînt în numele meu, nu într-al tău.” Cînd scoate mîna din apă, nu mai era nimic, pămîntul tot s-a fost spălat. „Vezi, zice Dumnezeu, că ai scos în numele tău, nu într-al meu. Mai bagă-te o dată.” Nifărtache se bagă și zice tot ca dintăi: „Iau în numele meu, nu într-al tău.” Dară Dumnezeu a făcut gheață deasupra; pănă ce a spart el gheața, pămîntul iar s-a fost spălat. „Vezi, zice Dumnezeu, iar n-ai făcut cum ți-am zis eu!” Dintăi, Dracul sta pănă în genunchi în apă, pe urma pănă în brîu, amu era pănă în gît. „Ia seama, i-a zis Dumnezeu, că îndată te-neci.” El s-a plecat și tot n-a făcut cum i-a zis. Dumnezeu iar a prins gheață. Cînd s-a suit sus ș-a văzut că amu nu mai are pămînt nimică în mînă și avea să se înece, a zis: „Apoi dar lasă să fie și într-al lui.” Cînd a zis vorbele aceste, atăta pămînt a rămas cît era pe sub unghii și cu acela a ieșit afară. Dumnezeu a luat un pai, i-a scobit unghiile și din țărna aceea a făcut o turtiță, a pus-o în palmă, a suflat și a bătut cu palma deasupra. Cînd deschide, este pămînt cît un pat. Pune turta pe apă: „Amu avem pămînt pe ce ne culca la noapte”, zice Dumnezeu.

Vine seara, se culcă alături, dar Nifărtache îl tot împinge pe Dumnezeu să-l înece. Și l-a tot împins toată noaptea; cînd se uită a doua zi, era pămînt cît este și astăzi, el tot creștea sub Dumnezeu!

§ 2. Binecuvîntarea pămîntului, crucea, botezul

Din început era numai apă. Dumnezeu zbura pe sus ca un hulub, iar Necuratul cu trei rînduri de aripi sta în apă și a fost strîns niște spumă cît casa. „Ce faci acolo?” îl întreabă Dumnezeu. „Vreau să-mi fac un loc, să am pe ce ședea.” „Nu face așa, că nu-i bine, ci fă cum ți-oi zice eu. Du-te în fundul mării și adă pămînt în numele meu.” El n-a vrut să zică așa, căci voia să fie pămîntul al lui, și tocmai a treia oară a zis, cînd nu-i mai rămăsese decît pe sub unghii. Dumnezeu a luat acel pămînt și a făcut un pat de s-au culcat amîndoi. „Mîne îl voi blagoslovi”, a zis Dumnezeu.

Cînd a gîndit Necuratul că Dumnezeu doarme, l-a luat încetișor în brațe ca să-l arunce în mare, dar pămîntul a început a crește și apa a se depărta. Diavolul a prins a alerga cît putea, doar ar ajunge la mal. Mai întăi a alergat spre răsărit cît e pămînt spre răsărit în ziua de astăzi și, văzînd că nu-i capăt, s-a întors iar la culcușul lor, știind că acolo e malul aproape. Acuma a pornit înspre asfințit, dar pămîntul și aice a început a crește sub picioarele lui și a mers iarăși pănă unde e az capătul pămîntului. Văzînd că nu-i încotro, s-a înturnat iară la locul lor, cu gîndul că mai este încă în două părți malul apropiat, vrînd să-l arunce înspre miezul nopții. Dar și aice a mers pănă ce-a ajuns la capăt, de unde iarăși s-a înturnat și a luat-o înspre amiazăzi pănă ce apoi, văzînd că oricît ar merge, nu mai e sfărșit, s-a întors și l-a pus pe Dumnezeu înapoi jos de unde l-a luat. Dar Dumnezeu toate le știa. A doua zi, spune Diavolul cătră Dumnezeu: „Hai, Doamne, ș-om blagoslovi pămîntul.” „Dac-amu-i blagoslovit!” îi răspunde Dumnezeu. „Tu ce-ai făcut cu mine astă noapte, nu i-ai făcut cruce, nu l-ai blagoslovit?”

Alții spun că Dumnezeu ar fi zis: „Nu l-ai botezat (pămîntul)?” și că diavolul l-ar fi tras de picior pe Dumnezeu în cele patru părți.

Diavolul mai întăi să se fi făcut rățoi și, ca rățoi, îmbla pe apă, cînd s-a întălnit cu Dumnezeu. De aceea nu se mănîncă capul de rață. Locul unde a fost cel întăi pat al lor e unde se află Ierusalimul. Acolo e buricul pămîntului.

Dumnezeu, pe unde călca, creștea iarbă și flori, iar în urma Necuratului creștea piatră și năsip.

§ 3. Cum s-a făcut focul, de cînd e cîrja mitropolitului

Dracul s-a apucat să facă focul. Dumnezeu a mers cu un băț bortit de soc și, tot jucîndu-se cu bățul în foc, a întrat un cărbune în băț; așa a avut și Dumnezeu foc. (De atunci bățul acela e cîrja mitropoliților.) Dumnezeu a ascuns focul său în piatră, iară focul

Dracului s-a stins. Dracul a început a-l învinui pe Dumnezeu că i-a furat focul... „Prostule!, îi zice Dumnezeu, nu-mi trebuie mie focul tău, că am foc și în piatră.” Și lovind două pietre, au sărit scîntei: „Uită-te cît de degrabă fac eu foc!” Atunci Dracul a rămas pe jos. „Tot mai mare dar ești tu decît mine!” a zis el lui Dumnezeu.

§ 4. De cînd e lupul, de cînd sînt cînii, de ce n-are dracul călcăi la picioare

Diavolul s-a apucat să facă dihănii de plop, ca să-l mănînce pe Dumnezeu, și a făcut pe lup. Iată vine Dumnezeu! „Ce faci?”-îl întreabă. „Ia, fac și eu, numai nu poate îmbla.” „Mai cioplește-l puțin!”... L-a cioplit. „Dă-mi-l mie, zice Dumnezeu, c-a îmbla.” „Ți-l dau!” Dumnezeu l-a blagoslovit și s-a făcut lup; iar din surcelele cioplite, căței și i-a amuțat asupra Dracului. Dracul, la fugă. Lupul și cînii, după drac. Dracul, de frică, s-a suit într-un copac, da lupul a sărit și l-a apucat de călcăi. De aceea e dracul cu călcîiul rupt.

§ 5. Cum s-a făcut casa

Dracul a făcut casa, dar fără ferești; cara cu sacul lumina în casă. Trece Dumnezeu pe acolo și îl vede tot ieșind cu un sac afară și fuga iar în casă înapoi. „Ce faci, Nifărtache?” îl întreabă Dumnezeu. „Ia, am făcut o casă, dar e întuneric înuntru și m-am apucat să duc soarele ca să fie lumină.” „Degeaba, că n-a fi ce vrai tu! Dă-mi-o mie!” „Dată să-ți fie!” Dumnezeu a luat și-a taiat în părete ferești și îndată s-a văzut. „Dară tot ești tu mai cuminte decît mine”, a zis diavolul lui Dumnezeu.

§ 6. Cum a făcut carul

Tot dracul a făcut și carul. L-a fost făcut întreg, frumos, în casă, cînd să-l scoată afară, nu poate. S-apucă să năruie casa. Trece Dumnezeu pe acolo și vede. „Ce te-ai apucat să faci, Nifărtache?” - îi zice Dumnezeu. „Ia, am făcut un car și nu-l pot scoate afară.” „Dă-mi-l mie.” „Dat să-ți fie!” Ia Dumnezeu și desface carul și merge afară de-l pune iar la loc cum a fost; apoi l-a blagoslovit să fie pentru oameni și amu avem car.

Unii spun că a făcut carul și sania și Dumnezeu s-a tocmit astfeli cu dînsul, ca vara să fie sania a diavolului și iarna carul al lui.

§ 7. Cum a făcut ciubotele

Dracul a făcut și ciubotele. A făcut mai întăi o ciubotă să se încalțe și tot baga amîndouă picioarele într-însa; nu-i vinea în minte să facă altă ciubotă pentru celălalt picior. Vine Dumnezeu: „Dă-mi-o mie, că tot nu știi ce să faci cu ea!” „Dată să-ți fie!” „Mai fă una ca asta.” Dracul se apucă și mai face una. Atunci Dumnezeu s-a încălțat și dracul tare s-a minunat. Iar Dumnezeu le-a dat la oameni și de atunci avem ciubote.

§ 8. Omul

Pe om ,dracul l-a făcut din lut și a început a vorbi la dînsul; dar lutul nu-i răspundea. Trece Dumnezeu pe acolo și îl întreabă ce face. „Ia, fac și eu, numai nu vorbește!” „Dă-mi-l mie!” „Dat să-ți fie!” Dumnezeu a suflat duh sfînt omului și a început a vorbi. Atunci dracul, de ciudă, face: „Ptiu!” și l-a stupit tot. Dumnezeu l-a înturnat pe om cu ceea ce era afară înlăuntru și pe dinafară l-a făcut așa cum e acuma. De aceea omul nu-i curat înlăuntru și noi de aceea stupim, pentru că ne-a stupit atunci dracul. Noi, de cîte ori stupim, pe dînsul îl stupim.

§ 9. Femeia

Dracul a făcut pe Adam din lut , iar apoi l-a dat lui Dumnezeu de l-a blagoslovit și-a înviat. Adam era cu păr pe dînsul. Dumnezeu i-a făcut să aibă și soție; din coasta lui Adam a făcut-o pe Eva. Dracul, cînd a văzut-o, s-a luat la fugă după Dumnezeu, să-i spuie ce este aceea. Atunci Dumnezeu i-a spus că aceea e femeia, soția omului.

§ 10. Fierul, scripca, altițele, vitele, plugul

Zice că tot ce-i pe lume „El” a făcut. Și fierul l-a făcut din piatră; tot fierbea și fierbea și nu știa cum să isprăvească. Dumnezeu a venit și i-a arătat.

Și scripca tot el a făcut-o. Numai borțile la scripcă, ca să răsune, nu le-a fost făcut. (Alții zic că lemnișorul, pe care se rădică strunele, nu l-a știut pune.)

Dumnezeu a venit și a isprăvit și acu avem scripcă de cîntat. (Scripca se zice că mai întăi decît toate cele a făcut-o.)

Și altițele la cămeșe la femei tot diavolul le-a făcut așa frumoase cum sînt, dar nu știa unde să le puie; cerca să le puie ba pe picioare, ba pe trup. Dumnezeu a spus că la umere au să vie, și așa e.

Vitele tot diavolul le-a făcut din lut; numai cît Dumnezeu le-a suflat duh și le-a blagoslovit să fie de folos la oameni. Și plugul diavolul l-a făcut, numai nu știa cum să puie boii; îi punea cu dosul la proțap și nu-i putea porni nici într-un feli. Dumnezeu a pus boii cum se cade și a tras o brazdă, ca să facă și oamenii așa.

El toate le făcea, numai nu știa cum să le încheie. Așa Dumnezeu sfîntul voia și îi da în gînd să facă, ca să le poată lua de la dînsul și le-a blagoslovit să fie pentru noi.

Diavolul îi spunea lui Dumnezeu „fărtate”, iar Dumnezeu îi zicea lui „nefărtate”, dar lui tot i se părea că Dumnezeu îi zice „fărtate.”

§ 11. Pînea, ierburile, copacii

Dracul a făcut și om, și vite, dar nu știa ce să facă cu dînsele. Dumnezeu a luat și le-a împărecheat: pe om cu femeie, pe găină cu cucoș, pe vită cu vită și toate celea. „Bine, a spus dracul, dar din ce vor trăi acestea, cu ce se vor hrăni?” Dumnezeu avea niște gunoi, niște colb în buzunari, vîrî mîna și aruncă pe pămînt. îndată s-a acoperit pămîntul cu de toate: grău, săcară, orz, ierburi, pomi ș.a. „Iată: acesta-i grău, a spus Dumnezeu, cu de acesta și cu poame se vor hrăni oamenii; aceasta-i iarbă, vor paște și să vor hrăni vitele; găina pe lîngă om se va ținea”; și tot așa, a spus Dumnezeu despre toate.

§ 12. Moara

Și moara tot dracul a făcut-o cu totului tot, cum are să fie, numai clenciul, care toarnă grăunțele în piatră, nu era și nu măcina. (Alții spun că numai bortița nu era, pe unde curge făina.) Dară Dumnezeu a îndreptat-o, după ce i-a dăruit-o, și moara a început a îmbla. Atunci dracul a pornit a plînge: „Cum, toate mi le iai, nici pe aceasta nu mi-o lași?” „Nu plînge, că-i a ta, a zis Dumnezeu, numai tu să n-ai treabă la oameni cari vor măcina.” De aceea să țin dracii la moară.

§ 13. Morariul dracului, ursul

Dracul, ca să spărie pe Dumnezeu, a zis morariului să se îmbrace c-un cojoc întors pe dos și să se ascundă sub pod să morăie. Dar Dumnezeu știa toate. Trece pe acolo, da morariul face „mor...r...r” la Dumnezeu. Atuncea Dumnezeu l-a blagoslovit că așa să rămîie și pe loc s-a prefăcut în urs. De atuncea e pe lume ursul. Ursul e din morari!

§ 14. Dumnezeu aruncat în apă

Dumnezeu, cum dormea odată la mal lîngă moară, dracul l-a trîntit în apă, doară l-ar îneca. Dar apa îndată s-a uscat și Dumnezeu nu s-a înecat. Atunci a văzut diavolul puterea lui Dumnezeu.

§ 1. Cum s-au făcut sfinții, îngerii Cum s-au înmulțit dracii

Dumnezeu, după ce a făcut pămîntul, s-a suit în al nouălea ceri, căci sînt nouă ceriuri ca acesta, iar dracului i-a dat să șadă în ceriul ist dintăi și i-a zis să-și facă îngeri, ca să nu șadă singur. „Da cum să fac?” - întreabă dracul. „Spală-te și din stropii de pe mîni se vor face îngeri.” S-a spălat și el, și Dumnezeu. Dumnezeu a stropit din o mînă și din alta și a făcut doi și a mai stropit pănă a făcut doisprezece. Sfinții lui Dumnezeu cei dintăi au fost Sf. Mihail de-a dreapta, Sf. Niculai de-a stînga, pe urmă Sf. Gheorghi, Sf. Dumitru, Sf. Pocroavă (care acopere pămîntul cu omăt și la care se roagă fetele să se mărite, să le acopere capul), Sf. Ilie, Duminica Mare și alții.

Iar Domnul Hristos din nou născut a fost al doisprezecelea, a venit pe urmă. Dar dracul, cînd s-a spălat, a făcut cîtă frunză și iarbă.

§ 2. A) Lupta în ceri

Dumnezeu, după ce-a împărțit lumea cu diavolul și s-au suit în ceri, diavolul hai se apucă cu îngerii lui să-și facă tîrguri, case și la urmă întreabă: „Se poate împușca, Doamne?” „Se poate”, zice Dumnezeu. Atunci dracii au pornit a împușca la ceri, la Dumnezeu doar l-ar da jos din ceriul al nouălea. „Acu am să împușc eu”, a zis Dumnezeu. Cînd a împușcat Dumnezeu o dată cu tunul, toți dracii au căzut la pămînt; unii au murit pe loc, alții s-au stîlcit, iar alții s-au sculat ș-au fugit, care încotro a putut.

De aceea, dacă îți faci casă unde a căzut dracul și a murit, e foarte rău; dacă faci unde s-a stîlcit, ești tot bolnav, iar dacă faci unde s-a sculat și a fugit, îți merge ca din apă.

B) Dracii și Sf. Ilie

Dracii, în ceri, s-au apucat să facă munți, ziduri mari, să ajungă pînă la Dumnezeu, să-l răstoarne. Dumnezeu, dacă a văzut așa, a trimis pre Sf. Ilie și i-a zis: „Ilie! Ia un căluș (păhar) de miere și o azimă de orz și mergi cu tunul de trîntește pe draci la pămînt.” Sf. Ilie cînd a tunat, toți au căzut pe pămînt, unii s-au făcut dohot, iar alții au fugit.

§ 3. A) Diavolul și tunul

Dintăi pe lume, Necuratul îmbla cu tunul și făcea o mulțime de pacosti, omoria oamenii. Atunci Dumnezeu a trimis pe Sf. Ilie și i-a zis cum să se scalde cu dînsul ca să i-l ia. „Hai, îi zice Sf. Ilie, la scăldat, să vedem care va sta mai mult în apă!” Diavolul a spus că el poate sta cît de mult și să între cît de adînc. Cum a întrat și s-a afundat, Dumnezeu a făcut gheață deasupra. Da Sf. Ilie iute a ieșit și a apucat de pe mal două aripi de-a zmăului și tunetul și a zburat. Cînd să iasă dracul, deasupra gheață... Pînă ce a spart-o, Sf. Ilie cu tunul nu-i! Fuga după Sf. Ilie. „Doamne! zice Ilie, mă ajunge, că el are șese aripi, dar eu numai două!” Dumnezeu i-a zis: „Ai puterea în mîni; pune-i un picior pe cap și unul pe spate și taie-i patru aripi, să rămîie și el cu două.”

De atuncea, dracul a rămas pe jos și tot se întoarce cu dosul la Sf. Ilie de ciudă; da Sf. Ilie, unde-l vede, sloboade săgeata să-l omoare, dar diavolul se ascunde și în piatră și nu-l poate nimeri. Numai un cioban, cum păștea oile și cînta din fluier, l-a văzut cum a ieșit din piatră și a dat cu pușca într-însul. Atunci Sf. Ilie a trimis pe un înger să-l întrebe ce vrea pentru treaba ce i-a făcut? El a zis că putere mare, ca să se teamă toți de dînsul, și să-i spuie de ce moarte va muri. Sf. Ilie i-a dat putere și i-a zis că nu-l vor omorî decît cu grîu sfințit la douăsprezece slujbe și cu plumb tot așa, sfințit. (Istoria mai departe a ciobanului acestuia, vezi partea III, § 4.)

B) Straiele diavolului și Sf. Ilie

Ucigă-l crucea avea straie foarte frumoase și Sf. Ilie a vrut să i le ia. A luat și s-a dus la scăldat cu dînsul și Dumnezeu a sleit gheața de 5 stînjîni deasupra diavolului. Sf. Ilie a apucat straiele și a fugit. Diavolul a spart gheața, l-a ajuns și le-a luat. Merge Ilie a doua oară cu dînsul să se scalde. Acuma Dumnezeu a făcut de zece stînjăni gheața. Ilie iar a apucat straiele și a fugit. Diavolul iar a ieșit și de tot să-l ajungă. „întoarce-te îndărăpt, îi zice Dumnezeu lui Sf. Ilie, și taie-i o aripă cu sabia.” Așa diavolul nu a mai avut putere să le mai ia și Sf. Ilie s-a suit cu straiele la ceri.

Ucigă-l crucea s-a apucat și a făcut un lanț cu lăcăți ca să-l prindă pe Sf. Ilie. Odată trece Sf. Ilie pe acolo și Necuratul îi zice:

„într-aceste am să te pun pe tine, să te închid.” „Da ian arată-mi cum”, zice Sf. Ilie. El s-a băgat în lanț; Sf. Ilie a făcut cruce și a zis: „Amin, Doamne!”, și așa a rămas.

Dumnezeu cînd s-a suit la ceri, Necuratul i-a zis: „Mă lași pe mine singur aice, frate?” „Moaie degetul cel mezin și împroașcă și ți-i face frați”, a zis Dumnezeu. El a tot muiat și a făcut o mulțime, că s-au suit la ceri să-l deie pe Dumnezeu jos din stoliță. Atunci Dumnezeu a spus lui Sf. Ilie: „Ilie, n-ai putea să curăți necurățenia asta, s-o prăpădești?” Dumnezeu i-a dat lui putere și, cînd a început a tuna trei zile și trei nopți, așa au curs din ceri ca ploaia. Și cînd bate un om parul în pămînt și nimerește în capul lui, cum au picat ei atunci, îi strică omului, că poate să nebunească, da care-i cu capul în jos și picioarele în sus - că ei au picat fel de fel - nu-i strică nimică. Lui Ilie i-a luat Dumnezeu o mînă, căci trîntea prea tare.

§ 1. Piatra. Munții

Piatra, munții cari îi vedem, dracul i-a făcut; a suflat 24 de ceasuri, că el a vrut să ajungă la Dumnezeu la ceri, dar Dumnezeu a blagoslovit numai cît cu mînă și-au stat de crescut, de au rămas atîta cît sînt astăzi.

§ 2. Năsipul

Piatra dracul a făcut-o, că lui îi era ciudă pe oameni, de ce nu-s ai lui; și pentru că n-a fost așa precum el a vrut, s-a apucat să facă tot pămîntul piatră, să nu crească nimică, ca să n-aibă oamenii ce mînca. Năsipul care este, acela-i sămînța de piatră ce a fost aruncat Necuratul să crească. Dar Dumnezeu a blagoslovit de a rămas așa.

§ 3. Stîncele de la Prut

Diavolul, de ciudă, s-a apucat într-o noapte să iezască Prutul cu stînci, că doar s-or îneca oamenii. Numai o stîncă mai avea să puie și ne prăpădea. Dar Dumnezeu a dat de a cîntat cocoșul și stînca a picat alăturea și noi am scăpat. Stîncele acele se pot vedea la Ștefănești în Moldova.

„Stînca” de la Prut, dracii au făcut-o. înlăuntru e o cucoană a lor și mulți bani. De nu cînta cucoșul, iezeau lumea. Dumnezeu i-a blastamat și i-a făcut stînci.

§ 4. Pămîntul mîncat de diavol

Dumnezeu, cînd a făcut lumea și l-a trimes pe diavol să-i aducă pămînt în numele său, diavolul tot lua într-al lui și-l mînca. Apoi Dumnezeu a făcut, cum știm, pămînt și s-au culcat. Dracul tot împingea pe Dumnezeu și pămîntul sub Dumnezeu creștea, dar și în pîntecele diavolului creștea pămîntul ce l-a fost înghițit, de era aproape să plesnească. Dumnezeu atunci a făcut că a vărsat acel pămînt și de atunci sînt munții.

§ 5. Toiagul lui Dumnezeu

Dumnezeu, umblînd cu Necuratul pe ape, a înfipt toiagul și s-a făcut pămînt. Apoi a trimes pe diavol să-i aducă o ocă de pămînt de prubă. El a mers și a rădicat un munte.

„Vezi că nu ești slugă credincioasă”, i-a zis Dumnezeu. „Mai mergi o dată.” Diavolul a mers și a rădicat alți munți. Dumnezeu iar l-a mustrat și l-a mai trimes și a 3-a oară, tot după o ocă de pămînt și el atunci a rădicat toți munții.

§ 6. Munții Rarăului

Odată, zice că dracii duceau pe oameni de vii în iad. Lui Dumnezeu i-a fost milă și nu a lăsat să-i mai ducă. Atunci dracul a zis:

„Noi cu ce să umplem dar iadul?” „Cu Munții Rarăului”, a spus Dumnezeu. Și de atuncea, pe Munții Rarăului nu crește iarbă; ei sînt fripți de foc și, cînd va veni vremea, sînt iadului făgăduiți.

§ 7. De cînd sînt rîpele

Diavolul, văzînd că nu-l poate îneca pre Dumnezeu (după ce a făcut pămîntul), a luat un topor și a început a sapa gropi adînci în pămînt, doar l-ar pute sparge, să dea de apă, ca pe acolo să-l poată arunca, dar pămîntul și-n afund creștea. Dac-a văzut că nici așa nu poate, a lăsat. Dar de atunci au rămas rîpele care le vedem. Apoi s-a apucat să hătească Prutul, ca să înece oamenii, dar a dat Dumnezeu cucoșul pe pămînt de a cîntat și diavolii au perit. Diavolul, dacă n-a putut să înece pre Dumnezeu, a vrut să înece macar pre oamenii lui Dumnezeu.

§ 8. Munții și potopul

Dintăi a fost pămîntul neted ca pe masă, dar cînd a venit potopul, a spălat apa pe unde era mai moale, iar unde a fost piatră, n-a putut să-i facă nimică și de atunci au rămas munții și văile de astăzi.

§ 9. Albina și ariciul, munții

Zice că Dumnezeu, cînd a urzit lumea, a urzit prea mult și nu încăpea sub ceri. Ce să facă, ce să dreagă? Ia și trimite pe albina să întrebe de arici. Albina a mers la arici, dar acesta nu a voit să-i spuie, zice: „Dacă-i Dumnezeu, lasă să știe singur ce să facă!” Albina, cuminte, nu s-a dus, ci s-a ascuns lîngă borta lui. Ariciul, crezînd că-i singur, zice la sine: „Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă! Da de ce nu strînge pămîntul în mînă boț, că s-ar face ici dealuri, colo văi, și ar încăpea!” Albina, cum a auzit, a zburat la Dumnezeu și i-a spus. Dumnezeu, pentru lucrul acesta, a blagoslovit-o ca să facă miere și oamenii să mănînce și de aceea e albina bună la Dumnezeu. (Alții pun în locul ariciului pe țincul pămîntului.)

§ 10. Ariciul și Dumnezeu

Dumnezeu a fost făcut pămîntul ca o minge și apoi l-a întins cum ai întinde un aluat. Pămîntul a fost drept, neted ca pe palmă și, cînd te uitai, vedeai peste tot locul. Dar ce folos, că pe pămînt izvoare, apă nu erau. Merge Dumnezeu la arici și-l întreabă: „Ei, cum îți pare, am făcut frumos pămîntul?” „Dă, frumos, i-a răspuns ariciul, dar oameni pe dînsul, vite, să știi că nu vor putea trăi, căci n-au apă!” „Apoi, dară, fă tu cum știi!” i-a zis Dumnezeu. Ariciul a luat și s-a bagat pe sub pămînt ș-a rădicat munții, a făcut gîrlele, a scos izvoarele și de la dînsul pămîntul e așa deluros și rîpos cum îl vedem.

Dumnezeu ariciului, pentru binele ce i-a făcut atunci cînd cu albina, i-a dat să aibă ghimpi pe trup, căci înainte era gol și-l mînca orișice.

§ 1. De cînd au barbații montul de la gîtlej

Adam și Eva erau în rai, în al 9-lea ceri. în rai era tare frumos. Era o grădină și în grădina ceea era un măr, din care Dumnezeu le-a zis să nu mănînce mere. Dar un șerpe ședea în măr și a îndemnat pe Eva să guste. Eva a înghițit și i-a dat și lui Adam. Adam ș-a adus aminte de porunca lui Dumnezeu și s-a apucat odată de gîtiță și i s-a oprit bucățica în gît; de aceea au barbații montul acela la gîtlej, da femeia nu, că a înghițit. Pănă atunci oamenii erau îmbrăcați cu unghie pe ei, dar cum au păcătuit, pe loc s-au văzut goi și le-a fost rușine, cînd i-a strigat îngerul. Dumnezeu i-a alungat pe pămînt și i-a blastămat să se hrănească din furcă și din lopată.

Adam și Eva în rai erau foarte fericiți, dar Diavolul a venit la dînșii și le-a spus că de ce șed molcom? Să mai puie mîna unul pe altul, să șăguiască; așa i-a îndemnat la pacat. Atunci Dumnezeu i-a alungat.

§ 2. Contractul cu dracul, cărămida

Cînd au venit ei pe pămînt, dracul a zis lui Adam: „Iscălește-te că vei fi al meu”, căci pe pămînt dracul era stăpînitor. „Dacă nu știu cum”, a zis Adam. Dracul a făcut o cărămidă crudă, Adam a pus mîna, dracul a ars-o ș-a strîns-o în iad. Adam a rămas să fie a lui cu tot neamul său și numai așa i-a dat pămînt, ca să aibă unde lucra.

§ 3. Sufletele la iad

Dracul s-a apucat să facă Evei un copil cu șepte capete. Adam a zis că cine va tăia capetele acele îi va da ce va cere; dar nu știa ce va vroi diavolul. El le-a tăiat pe trei, iar patru singure au murit și pe copil l-a îngropat, dar cu sîngele lui a scris că Adam să-i deie toate sufletele, și cele vinovate, și cele nevinovate. Așa că se împluse iadul de suflete, de gemea. Hărtia cea cu înscrisul a slobozit-o într-un șip în apă, sub o piatră, și-a zis că nime n-a putea-o scoate decît acela ce se va naște din fecioară și se va boteza de două ori. Apoi a făcut un scaun, să-l prindă pe Dumnezeu, căci el voia să fie împărăția lui.

§ 4. Diavolul ferecat. Judecata cea de pe urmă

Diavolul a făcut un scaun, anume ca să-l prindă pe Dumnezeu; după aceasta a făcut bal și l-a poftit să vie. Dumnezeu nu a vrut să meargă. Dar sfinții au zis că dracul a făcut atîtea, să cuvine să meargă macar pe un ceas și Dumnezeu la el. Dracul l-a poftit să șadă pe scaun, dar Dumnezeu se făcea că nu știe cum să șadă: punea ba o mînă, ba un picior întors, zicînd dracului să-i arete. Cum numai s-a așezat dracul, Dumnezeu a zis „Amin!” și deodată s-a trezit Necuratul legat cu trei lanțuri. Cînd s-a scuturat, lumea s-a cutremurat; era legat de stîncă. „Cum, a zis el, aice am eu să stau? Doar eu am dreptul la cele ce am făcut!” „Aice ai să stai, i-a zis Dumnezeu, pîn’ la judecata cea de pe urmă, atunci cei ce vor fi de-a dreapta mea vor fi ai mei, iar cei de-a stînga, dacă se vor scrie ție, vor fi ai tăi și atunci vei scapa!”

§ 5. Jidanii și dejma

De la Adam și feciorii lui s-a înmulțit lumea și-a fost lume pănă la potop, șese mii de ani. Dar toți erau jidani, de aceea jidanii dau în toți anii, la sărbătorile de toamnă, dejmă dracului un jidan.

§ 1. a) De cînd e corabia. De cînd e rachiul

Oamenii se făcuse foarte răi și Dumnezeu a pus gînd să-i prăpădească. Noe era încă un ficior de-a lui Adam. Dumnezeu i-a dat în vis să facă o corabie, la care lucrase de era mai gata. Dracul știa că se face corabie, dar nu știa unde. Merge la femeia lui Noe s-o întrebe ce lucrează și unde lucrează barbatul său și-i aduce un șip de rachiu. Ea îl întreabă, dar Noe nu vrea să spuie, că așa i-a zis Dumnezeu. A doua zi dracul aduce mai mult rachiu și spune să-i deie și lui Noe. El s-a cam amețit, dar tot n-a spus. Tocmai a treia zi s-a îmbatat bine; atunci a spus ce lucrează și-a spus anume locul unde, în pădure. Dracul a mers acolo și-a făcut corabia bucăți. Cînd a mers Noe a doua zi ș-a văzut, a început a plînge. Atunci Dumnezeu i-a zis: „Nu ți-am spus să nu te încrezi femeiei? Ia-te acu și mergi la copacul din care ai tăiat cel întăi lemn, plîngi și citește la rugăciuni și păn’ nu-i găti, să nu te scoli.” Așa a făcut. A plîns și-a cetit și, cînd s-a sculat, corabia era gata; dracul a trebuit s-o facă la loc, întocmai precum a fost.

(în o altă versiune să spune că Dumnezeu, zicînd lui Noe să-și aducă aminte din care lemn a început, el a mers la acel lemn și, bătînd cu toporul, a zis: „îmi pare că dintr-aista.” Iar apoi, mergînd la corabie, a găsit-o pusă toată la loc; îi mai lipseau pe la mărgini niște cîrlige, pe care el le-a atins cu toporul și îndată s-au lipit.)

b) Călinul

Călinul e făcut din sîngele lui Noe. El s-a tăiat la deget pe cînd lucra corabia și, curgînd jos sînge, s-a făcut călinul.

c) Boul ce vorbea

Cînd a venit potopul, Noe a lăsat pe femeia lui, pentru că l-a fost înșelat; a luat altă păreche de oameni și a luat de toate vietățile și dobitoacele de sămînță. Era și un bou, că vorbea, și i-a zis Noe: „Vină și tu cu noi.” Dară el n-a vrut; a zis că va înota singur patruzeci de zile. Și-ar fi scăpat, dar i s-au pus paserile ceriului pe coarne și l-au înecat.

d) De cînd sînt șoarecii, mîțile, oamenii pleșuvi

Dracul nu mai putea de ciudă că corabia plutește și că în ea sînt oameni și de toate și că tot s-a împlinit voia lui Dumnezeu. Ia și se face șoarece și prinde a borti corabia, că doar o va îneca. Atunci Dumnezeu - alții zic că Maica Domnului - a aruncat o mănușă și s-a făcut mîță, de a mîncat șoarecul. Noe, cînd a văzut că amu începe a întra apă, de spaimă s-a apucat cu mîna de părul din frunte și-a smuls un șomultoc, de a astupat borta corăbiei. De atunci a rămas că barbații sînt pleșuvi.

e) De ce are hulubul picioarele roșii? De ce mănîncă corbul hoit?

Noe a trimis pe corb să vadă de nu-i pămînt. Corbul a mers și-a văzut un hoit și s-a pus la mîncat. Așteaptă, așteaptă Noe, corbul nu vine. Ia și trimete un hulub. Merge hulubul și se pune pe stîrv și și-a tăvălit picioarele cu sînge - de atunci au hulubii picioarele roșii - și-l întreabă pe corb de ce nu vine, că stăpînul lor așteaptă? „Spune-i, zice corbul, că nu m-ai găsit.” Dar hulubul a mers ș-a spus așa cum a văzut, ba încă a luat și o ramură în cioc de i-a dus. Noe, de ciudă, l-a blăstămat pe corb ca tot hoit să mănînce și chiar așa e.

f) Noi

Cînd a văzut Noe că este pămînt, a poposit și a făcut altă lume nouă și noi de aceea ne zicem: „Noi”, de la „Noe”, că sîntem oameni noi.

§ 2. De cînd e toaca. Altă versiune despre corabie

Dumnezeu a dat în vis lui Noe ca să facă corabie și să ia de toate legumiile păreche, că are să prăpădească lumea, are să deie potop. Noe a lucrat nouă ani de zile la corabie, că numai oleacă mai avea și era gata. Dar Iuda (dracul) nu știa ce face Noe; s-a apucat ș-a făcut rachiu - atuncea l-a făcut întăi - ș-a mers la femeia lui Noe, zicînd că-i niște apă, niște zamă de sacară, să-i dea lui Noe să bea și să-l întrebe la ce face el lucrul acela. Femeia a luat rachiul și, cînd a venit Noe seara acasă, i-a dat un păhăruț. Lui i s-a făcut a mînca și a mîncat. „Mai dă-mi unul!” A mai băut și i-a venit chef, gust de vorbă. Atunci ea l-a întrebat, iar el i-a spus că Dumnezeu i-a poruncit că are să fie potop și are să înece toată lumea, numai atîta va rămînea cît va lua el în corabie. Femeia s-a dus și-a spus diavolului. Cînd merge Noe a doua zi în pădure, găsește corabia sfarmată. Să pune jos și plînge, și plînge, căci amu știa că vremea se apropie. Vine îngerul la dînsul: „Ce plîngi, Noe?” Iaca cum și iaca cum, „Știi din care lemn ai început-o întăi?” „Știu.” „Ia și fă o scîndurică și două ciocanașe și te du pe rădăcina ceea și toacă.” El a făcut așa și, cînd a prins a toca, toate lemnișoarele au început a se rădica și a se pune unul lîngă altul repede, pînă s-a făcut corabia gata la loc. Și de atunci e toaca. Amu dracul vede că n-are ce face, merge și zice femeiei: „Tu să nu te duci în corabie, pînă nu m-a pomeni pe mine!” Pînă ce-a venit ziua ceea, Noe a chemat toate legumiile păreche, toată legumia: că șerpe, că pasere, că vită - toate au venit ș-a chemat și pe femeia lui: „Vină mai degrabă, că iată amuși începe!” Ea nu vinea. „Vină, îți zic, că iată te îneci!” Ea tot nu vinea. „Da ce dracu, zice Noe, că nu mai vii?” Atunci ea a întrat, da dracul: țup și el după dînsa, că l-a fost chemat. Acolo s-a făcut șoarec ș-a făcut o bortă să între apă. însă șerpele a pus coada și-a oprit apa. Un om avea o mîță, i-a dat drumul și-a mîncat șoarecul și așa a scapat Noe cu corabia.

§ 3. Greșala lui Noe

Noe a greșit lui Dumnezeu, că, după ce i-a murit femeia, a luat pe fata sa. Dumnezeu l-a certat de ce n-a luat pe fata altuia, să nu se ia neamuri, dar fiindcă el n-a știut că nu se poate, Dumnezeu l-a iertat.

§ 4. Originea prostituției

Noe a trăit 260 de ani și a avut 12 feciori și 13 fete. Toți feciorii lui Noe și fetele sale s-au luat unul cu altul, numai o fată a fost ramas. „Da eu ce-oi face?” a zis ea. „Tu-i sluji pe la celelalte”, a zis Noe. „Ba nu, a zis Dumnezeu, ea să fie pentru catane.” Și de atunci sînt prostituatele.

§ 1. a) Fluturele și viermele

Dintru-ntăi și-ntăi, era numai apă și întuneric. Pe apă plutea o grămăgioară de spumă, iar în spuma ceea era un vierme și un fluture. Fluturele a lepădat aripele și s-a făcut om, Dumnezeu, așa de frumos! Da din vierme s-a făcut altă dihanie, „El”, negru, cu coarne și coadă, Necuratul. Dumnezeu l-a trimes pe Necuratul în mare să ceară o mînă de pămînt în numele său și tocmai a treia oară i s-a dat, cînd a cerut în numele lui Dumnezeu.

b) Pregătirea pentru lumină

„Doamne, zice diavolul, toate ar fi bune, numai cît nu se vede!” „Lasă c-om face noi, zice Dumnezeu, că s-a vedea.” „Du-te în cele patru părți ale lumei și-mi caută în pămînt piatră de cea scumpă, cremene și aur.” „Mă duc”, zice dracul. Să duce și caută greu, caută mult, găsește și aduce din două părți. „Mergi și-mi mai adă și din celelalte două părți, căci altfeli nu pot face.” Aduce el, dar nu vrea să dea din mînă. La urmă a trebuit să dea, căci singur nu știa cum să facă. „Na, numai cît fă degrabă.” „Așteaptă, zice Dumnezeu, căci nu se poate face cum gîndești tu. Ție, dacă ți-i urît, caută-ți altă treabă.” Diavolul a scos lut și a făcut un om să seamene cu Dumnezeu, ca să nu fie numai ei singuri; să fie mai mulți.

(Urmează cum știm.)

c) Maica Domnului

„Acuma ce să mai fac?” - întreabă Necuratul. „Fă ce știi.” Dă Dumnezeu în minutul acela să treacă după gîndul lui o gîzuță. Dumnezeu a blagoslovit-o și s-a făcut femeie. Aceea era Maica Domnului, soția lui Dumnezeu. „Da asta ce-i?” „Femeie”, a zis Dumnezeu. „Fă și tu așa una, să fie pentru omul acesta.” Face el, dar era neagră, nu era ca Maica Domnului, Dumnezeu i-a suflat duh și a înviat-o și acu erau ei cinci pe lume.

Merg așa prin întuneric, dar să loveau de mărăcini, de cioate, căci din ceasul ce a făcut Dumnezeu pămîntul au început a crește feli de feli de pomi pe pămînt și pădurea în șepte zile a crescut pînă la ceri. Dracul lucrînd a fost uitat ce a pus la cale cu Dumnezeu. „Acu ce voi mai face?” - zice el lui Dumnezeu. „Du-te și sapă o groapă mare și adîncă, căci are să ne trebuiască pentru suflete, cînd le vom împărți.” El a mers de a smuls un copac și s-a apucat la sapat.

d) Zilele săptămînei

Oamenii pe cari i-a făcut Dumnezeu au început a face la copii și tot făceau în toată ziua cîte unul, așa a vrut Dumnezeu ca să se facă zilele. în ziua întăi, a făcut pe Duminica, fată; apoi pe Luni, barbat; pe Marți, iar barbat; pe Miercurea, femeie; pe Joi, barbat; apoi pe Vinerea, iar femeie, precum și pe Sîmbăta, ca să aibă oamenii sfinți, zile.

„Doamne, ziceau oamenii aceștia, tare ni e greu, că e întuneric; nu s-ar putea să vedem?” „Ba se poate, zice Dumnezeu, dară eu anume așa am voit, ca să știți voi ce-i întunericul și lumina și să povestiți și la copiii voștri, căci vor fi unii orbi, alții proști. Voi să știți că, cum vă este vouă acuma întuneric, așa li e și lor. Mergeți acuma și vă culcați”, zice Dumnezeu și i-a învățat pentru întăia oară cum să se culce, căci pînă atuncea n-au fost dormit.

e) Sabia, soarele, legea

După ce s-au culcat, Dumnezeu s-a apucat să facă soarele. A scaparat o dată cu cremenea în piatra cea scumpă, dar n-a putut face, a ieșit o sabie. A scaparat a doua oară și s-a făcut o grămăgioară, ca o jemnă mică, rotundă. Dumnezeu a suflat duh sfînt și s-a făcut soarele mare și luminos, mai mare decît pămîntul nostru și l-a dat degrabă sub pămînt.

Cînd a socotit Dumnezeu, a sculat oamenii; acuma era mai multă lumină. Să uită toți cu mirare în toate părțile: zorile roșau ceriul, întunericul din ce în ce mai tare să ștergea și ziua albă acoperea pămîntul întreg. Oamenii să uitau plini de bucurie unii la alții, dar erau așa de zgîriați și loviți!

Iată că într-un loc pe ceri, o strălucire mai mare să arată, iar de sub pămînt să rădică pe-ncetul ceva rotund, strălucitor din cale-afară, încît le lua vederile privindu-l: era sfîntul soare, răsărea! De spaimă și de bucurie mare, au căzut toții cu fața la pămînt. Diavolul, de unde era, s-a șters și el degrabă pe ochi: „Ptiu, da asta ce-i?” și vine fuga la Dumnezeu să-l întrebe ce-i acela. „E soarele, zice Dumnezeu, care va lumina de acum înainte lumea!”

După ce s-au săturat îndeajuns de privit, Dumnezeu s-a înturnat la oameni și li-a spus: „Vedeți, v-am făcut să fie frumos pe lume și să vă fie vouă bine. Acesta este soarele, care vă va da lumină și căldură. De acu, cît va fi lumea, așa are să fie, dacă vă veți purta bine și mă veți asculta pe mine, adecă pe Dumnezeu; dac-ăți ținea poruncile cum vi le voi da eu și-ți ști cinsti zilele.” (Oamenii cei doi dintăi, cît au dormit, au fost uitat că zilele sînt copiii lor.) „Aceasta e Duminica, zice Dumnezeu, e sărbătoare, să o cinstiți și să o țineți, să nu lucrați. Acesta e Luni și celelalte etc., ne sînt pentru lucru și vor mai fi și alte sărbători, să le țineți și să le cinstiți, că veți avea bine pe lume și noroc.”

f) Casa, carul, vitele etc.

Vine iar dracul la Dumnezeu. „Am sapat, ce mi-ai spus; acu ce să fac?” „Caută, că vei găsi ce face, că pe urmă avem să ținem sesie”, îi zice Dumnezeu.

Oamenii n-aveau unde ședea, smulgeau lemnul cît era de mare, căci erau urieși; puneau mai multe lemne împrejur, le acopereau cu buruiene și aceea li era casa. Dracul a luat lemnul și l-a cioplit, a îngropat stîlpii în pămînt și a făcut casă cum să cade. (Urmează ca la § 5.)

Oamenii, dac-au văzut, au făcut și ei așa. După aceea, diavolul a făcut carul cum știm. După ce l-a tocmit Dumnezeu, să uită dracul și zice: „E bun carul acesta, dar îi lipsește ceva, am să fac la el din lut doi boi.” Dumnezeu i-a stupit și ei, înviind, a început a crește păr pe dînșii. „Dar la boii aceștia trebuie și o vacă”, zice dracul. Și-a făcut vaca cu ulger și oi și de toate cîte sînt pe pămînt.

g) învățătorii

Dumnezeu îmbla cu oamenii și-i învăța, iar zilele erau sfinte și îmblau cu el. Oamenii făceau la copii, în toată ziua cîte unul, ca să fie sfinți. în ziua întăia au făcut pe Sfîntul Niculai, a doua zi pe Sfînta Varvara și tot așa au făcut, după cum e scris la călindari, pănă ce s-a încheiat anul și au ajuns iară la ziua Sfîntului Niculai. Apoi, după ce a fost norod de ajuns, nu se mai înmulțau așa de tare, au rămas ca noi. Pe atunci, copilul deodată îmbla și pănă la doi ani era cu minte și știa carte. Sf. Niculai pănă în ziua a șeptea a fost băietan mare și cu minte. Dumnezeu l-a învățat și i-a dat de soție pe Sf. Varvara și l-a pus învățători oamenilor, ca să nu fie proști, să știe a trăi: să-i învețe carte și de toate; ca să nu să deie la beție și la altele, să nu fie rău pentru dînșii. Dumnezeu, dacă a văzut cît e Sfîntul Niculai de bun, l-a luat la ceri lîngă dînsul și a pus în locul lui pe Sfîntul Pavel învățători.

h) Sămănăturile, pînea

Oamenii aceștia însă se hrăneau numai cu rădăcini și cu ce găseau prin pădure. Vine iar dracul la Dumnezeu să facă sesie. „Doamne, zice el, oare ce am face să dăm mîncare la oameni?” „Lasă că li-om da noi, zice Dumnezeu; tu, cît ai sapat prin pămînt, nu ai găsit nimic?” „Ba am, găsit nu știu ce.” „Du-te și adă încoace.” Dumnezeu, cînd a făcut pămîntul, a pus într-însul de toate semințele. Dracul a mers de le-a cules și le-a adus. Iar Dumnezeu a aruncat cu mîna în toate patru părți de lume și pănă în seară a fost crescut de toate, dar cîte puțin, numai cîte cîteva fire. A doua zi, popușoii erau de prășit, a treia zi - în spic, a patra zi aveau mătăși, a cincea erau în ținte și pănă la săptămînă au fost copți. Iar popușoiul și grîul aveau ciocalăul și spicul de la rădăcină și pănă în vîrf, după oamenii ce erau. „Ian mergeți, zice Dumnezeu la sfinți, și strîngeți pînile cele, să avem de sămînță!” Apoi Dumnezeu a dat sămînță la toți oamenii și i-a învățat cum să lucreze și pănă la săptămînă pînea iar s-a copt. Dar mai pe urmă se cocea numai de două ori pe an. Dumnezeu și acuma ni-ar da sămănătura gata în șepte zile, dar Dumnezeu vrea ca noi să lucrăm.

i) Florile, albinile

Au mai făcut o sesie. „Ce să facem, Doamne, a zis dracul, să fie frumos pe lume?” „Mergi iarăși și adă-mi din pămînt, că vei găsi ceva mărunțel.” „Am găsit, numai nu știu pentru ce-i?” „Adă-ncoace!” El a adus și Dumnezeu a aruncat cu mîna pe după casă. Cînd s-au uitat oamenii a doua zi, tot cîmpul era o mîndreață, plin de flori! Acuma era așa de vesel pe lume! „Amu, zice Dumnezeu, să mergi că ai să găsești ceva ca niște grăuncioare.” El a mers ș-a adus. Dumnezeu a aruncat pe flori și a blagoslovit de s-au făcut albine. Alergau și bîzîiau la soare culegînd mierea de pe flori, de-ți era mai mare dragul! Albinele sînt tare iubite lui Dumnezeu. Cîte gîjulii sînt, nici una nu este așa curată. De la albine au avut oamenii miere, de s-au îndulcit, iar noaptea nu le mai era întuneric, căci făceau din ceară lumini.

k) Banii

Vine iar dracul la Dumnezeu și întreabă ce să mai facă. „Cît ai îmblat prin pămînt, n-ai dat de ceva ce strălucește?” „Ba am dat.” „Dac-ai dat, acela-i argint, mergi și mi-l adă.” Aduce el. „Da cu aceasta ce avem să făcem?” „Vei videa!” Ia Dumnezeu și face din argint bani și-i aruncă prin lume să-i găsască oamenii. „De-amu, de aceștia ai să faci tu! Aceștia sînt ai tăi și se vor chema bani”, i-a zis Dumnezeu. Căci Dumnezeu, macar că era tovarăș cu dînsul, dar nu-i da nimica din cîte le făceau amîndoi. Diavolul, macar că a adus semințele, dară el nici astăzi nu știe cum să cheamă grîul, săcara, popușoiul etc. Tot una îl întreaba pre Dumnezeu să-i spuie, dar Dumnezeu nu vroia, numai banii i-a spus și i-a dat să fie ai lui. Banii adecă, cari i-a făcut Dumnezeu, sînt curați, pe aceștia i-au găsit oamenii și au făcut și ei alții întocmai de pe dînșii; și dacă nimerești peste astfel de bani, cîștigi, dar care sînt făcuți de pe acei de la diavol sînt numai de bucluc. Pentru aceea, unii oameni cari au bani strîng comori și-i afurisesc să fie ai Necuratului și nu-i mai poate nime lua. - Dracul, cînd a auzit așa, nu mai putea de bucurie, că și lui îi dă Dumnezeu ceva. A luat pe toți dracii lui, au făcut mașini și tot făceau la bani. Oamenii noștri au văzut cum fac dracii și s-au învățat de au făcut apoi și ei.

l) Cum s-au făcut dracii

Dar am uitat să vă spun cum s-au înmulțit dracii.

Oamenii, după ce s-au înmulțit, s-au fost făcut răi și era unii că nu asculta pe învățători. între aceștia s-a fost întîmplat și o fată, care nu se da la nici un feli de lucru bun. Cît s-au necăjit cu dînsa ca s-o învețe, dară n-a fost chip. „Apoi dar să fie a dracului!” - a zis Dumnezeu într-o mînie. El a luat-o și a fost femeia lui și au făcut amîndoi copii așa de mulți, cum e puzderia. Ei și astăzi foarte tare se înmulțesc, dar Dumnezeu îi trimite la soare și-i arde, iar pe alții, Sf. Ilie îi trăsnește.

m) De ce trebuie să fie dracii

Dracii de aceea trebuie să fie, căci altfeli n-ar avea cine rădica Soarele. Soarele e tare fierbinte, că el tare aleargă. Parcă omul, cînd merge repede, nu se înfierbîntă? Ori roata de la căruță, să pui mîna, ce fierbinte e! El atîta că sara, cum asfințește, întră în mare pe sub pămînt și să scaldă vro cîteva ceasuri. De acolo merge drept sub pămînt în mare, la casa lui, de stă două ceasuri pe loc și doarme. Pe urmă să scoală și să scaldă în mare și din scăldătoare îl rădică dracii în sus. în fiecare zi trebuiesc 77 de draci ca să-l rădice. Cît e în mare, ei pun mîna pe dînsul, nu-i frige; iar cum îl scot afară, toți cad arși și a doua zi vin alții în loc. De aceea, pentru că se scaldă, Soarele nu ne arde pe noi, dar dacă nu s-ar răcori, ni-ar frige, ni-ar omorî! Și pentru că Sfîntul Soare se scaldă, nu e nimica așa de curat ca Sfîntul Soare. El e om. Acolo în mare are soție. Soarele e cu aripi de foc. Aripele lui sînt așa rotunde, că vin laolaltă, de se pare rotund, dar în mijloc e un om cu crucea-n spate. Cine se uită bine la Soare îl vede, drept în mijloc. Eu l-am văzut (povestitoriul) tocmai așa cum e, dar după aceea două zile n-am văzut cu ochii nimică.

n) Luna

După ce s-a făcut lumea, a fost Sfîntul Soare șepte ani singur, Luna încă nu era. A mai făcut Dumnezeu o sesie: „Hai, Doamne, zice dracul, ș-om face să vadă oamenii și noaptea.” „Haide”, zice Dumnezeu. „Mergi înapoi în pămînt și-mi adă de unde ai adus piatră de cea scumpă, adă-mi cremene și argint.” îndată li-a venit și la oameni știre că are să le dea Dumnezeu Lună. Necuratul a adus ce-a trebuit , dară Dumnezeu nu a vrut să facă de față cu dînsul. „Acu ce să mai fac?” - întreabă Necuratul. „Ia și te du, zice Dumnezeu, și zidește iadul; zidește-l bine împrejur și-l acopere cu uși de fier pe deasupra.” Diavolul s-a dus. Dumnezeu a scaparat și-a făcut luna - un om. Ș-a făcut drumușor de argint, pe amîndouă părțile cu pomi, și i-a zis să se ducă. „Du-te, zice Dumnezeu, pe drumușorul ista pănă ce-i ajunge la casa Soarelui, căci tu ești lui de ajutori. Dar să potrivești că cu atîta și atîta tot în urma lui să te ții; numai cătră sfîrșit ai să te mai apropii și apoi iar ai să te depărtezi, iar mersul acesta îl vei ținea una pănă în vecii vecilor, după cum ți-l hotărăsc eu acum.”

Soarele acuma știa. Dimineața, cînd s-a sculat, a spus femeiei sale: „Caută că în locul meu îndată are să-mi vie tovarășul, să găsască toate pregătite ca și pentru mine.” Luna a venit la casa Soarelui și, după ce s-a hodinit, a pornit să-și facă lucrul și, odată cu sara, s-a aratat plină la răsărit. Oamenii s-au bucurat că au lumină, iar dracul și mai tare s-a bucurat. „De acuma, zice el, au să poată lucra oamenii și noaptea!” „Ba n-a fi așa, zice Dumnezeu, căci numai o jumatate de Lună se va videa noaptea, iar jumatate, nu.” Căci Luna e om; la început mititel ca și copilul și apoi tot crește, aripile îi cresc împrejur, pănă ce vin una și e rotund. Apoi începe iară a îmbătrîni și a se face tot mai mic, aripile i se taie, pănă ce rămîne ca degetul și iar se naște din nou. Pe lună o rădică numai șepte draci. La Lună ei se duc cu bucurie, căci ea e rece; aripele îi sînt numai de piatră scumpă și luna are argint, nu aur ca Soarele. Pentru aceea Soarele e așa fierbinte, căci aripele îi sînt de foc. Balaurii sau vîrcolacii o mănîncă pe Lună, îi ciuntesc aripele, că se face în toată luna mică. Balaurii fac și piatra cea scumpă.

o) Ceriul, posturile, rohmanii

Mai întăi și întăi, Soarele și Luna mergeau pe sus, prin aer, nu prin ceri, cum merg acu, și li era tare greu. De aceea s-au rugat lui Dumnezeu să puie ceriul deasupra, pentru ca să poată îmbla. Sfinții - cei șepte apostoli - au zis că ei vor face aceasta, numai cît dacă oamenii li-ar ajuta și i-ar ținea, să nu le mănînce carnea; să postească. De aceea sînt șepte posturi. Sfinții șepte apostoli s-au dus sub noi la rohmani - sub fundul mării - acolo este altă lume. Dumnezeu li-a dat aripi și ei au adus de acolo piatră și mai scumpă decît a noastră, de au făcut ceriul ca stecla și i-au pus șepte stîlpi de piatră scumpă. Și de aceea, că țin ceriul - asta e mare muncă -, apostolii s-au rugat lui Dumnezeu ca să postească oamenii, să nu slăbească din puteri. Posturile adecă sînt patru, iară ceilalți trei stîlpi, cari fac șepte posturi, sînt celor patru de ajutori; cînd slăbesc prea tare, țin ei în locul lor. Cînd a fost gata, s-a suit Soarele și Luna în ceri și acum li-e mai ușor, căci merg ca pe podele; iar noi numai ca prin fereastă îi videm. De aceea Soarele nici nu ne frige așa tare, căci înainte tare ardea. Dimineața pănă la amiazăzi, îl trag în sus doisprezece boi, de acolo boii se întorc înapoi, iar la vale îl duc șepte iepuri.

Dar Luna și Soarele de ce gîndiți că sînt roși cînd răsar? Pentru că sînt oameni și li e rușine, căci oamenii le arunc în față gunoi. Gunoiul e tare pacat a-l arunca în fața lor, cînd răsar.

p) Suirea lui Dumnezeu la ceri. Scopul său

Atuncea s-a suit și Dumnezeu la ceri cu sfinții săi ș-a făcut acolo altă lume. Dumnezeu are în ceri de toate, ca și aice. Parcă, dacă n-am avea noi pîne, nu ni-ar da Dumnezeu? De ce dimineața găsești pe frunzele copacilor ceva dulce ca mierea? Aceea e mana lui Dumnezeu.

Și sub noi e lume ca și la noi, numai oamenii de acolo sînt cu capul de șoarec, dar cu trupul de om. De Paști, cînd aruncăm noi găoacile pe părîu, ele merg pănă în fundul mării și se duc la dînșii, pe acolo pe unde se scurg toate apele. Pănă la dînșii ouăle se fac întregi și doisprezece se-nfruptă dintr-un ou. Atunci sînt Paștele lor. Iar mai adînc sub rohmani este altă lume; oamenii ce trăiesc acolo să cheamă „dușmanii.” Și sub dușmani este încă o lume, cu oameni ce au capul de porc, pîntecile mare și sînt îmbrăcați ca domnii. Toate aceste lumi sînt ale lui Dumnezeu și au fost și mai înainte. Parcă Dumnezeu de unde a venit în spuma ceea ca fluture? Să rădicase de la cei de sub noi și a voit să-și facă altă lume și sfinți, pentru ca să se poată sui și mai sus, să-și facă împărăția sa în ceri!

q) Stelele, anul, Dumnezeu

Acuma, iată cum s-au făcut stelele! Cîți oameni se nășteau, Dumnezeu le punea la fiecare cîte o stea în ceri și de aceea stelele din ce în ce să tot înmulțesc.

Dumnezeu, la începutul anului, e tînăr și, la sfîrșit, e bătrîn. De aceea să cheamă „Anul Nou”, pentru că atunci Dumnezeu întinerește, se face un tînăr așa de frumos! Tot astfeli și Sf. Pavel, învățătoriul oamenilor; și acesta, la începutul anului, e tînăr și, pănă la sfîrșit, e bătrîn.

r) Balaurii

La Dumnezeu în ceri sînt balauri. Ei se fac aice pe pămînt din șerpi și, cînd se suie sus, Dumnezeu le deschide ceriul și ei întră. Pe la noi să fie, ne-ar arde. Balaurii ar vrea să scape pe pămînt, ei se ațin cînd se deschide ceriul, dar Dumnezeu nu-i lasă. Numai așa ca să spărie oamenii, se arată cîteodată - li dă Dumnezeu de grije, că de nu s-or pocăi, i-a arde cu foc. Numai la sfîrșitul lumei au să vie și atunci vor peri oamenii de chin și de sete, s-or duce pe la morminte ș-or zice: „Sculați, voi, morților, să întrăm noi, viii.” Balaurii stau la Dumnezeu de jucărie; peste ei pune Dumnezeu pe Sfîntul Gheorghe de-i orînduiește. Cîteodată sînt pe lîngă soare de ajutori, cînd nu se coc grîiele, ajută și ei cu focul lor.

s) Cum s-au făcut paserile, animalele

Paserile, animalele s-au făcut mai pe urmă din oameni - din barbați și din femei.

Cucul e din femeie. Cînele, din om. Lupul, din boieri etc. Iată cum s-a făcut cocostîrcul:

Dumnezeu, după ce a făcut lumea, oamenii, în loc să fie mai cuminți, din ce în ce se făceau mai răi. Dumnezeu li-a dat felurite dihănii: șerpi, șopîrle ș.a., să-i spărie. Dar pe urmă s-au rugat lui Dumnezeu ca să le ia și Dumnezeu le-a strîns într-un sac și le-a dat unui om să le arunce în mare. Omul s-a dus pe cîmp și li-a dat drumul, de s-a împlut iară lumea de dînsele. Dumnezeu atunci s-a mîniat pe acela și i-a zis: „De-acu, dac-ai făcut așa, ai să le culegi” - și l-a făcut cocostîrc. El de atuncea tot le strînge și tocmai cînd le va găti de strîns se va face iar om.

t) Iadul

Diavolul a zidit bine iadul, l-a făcut mare, de încăpeau sute și mii de oameni în el. A făcut niște ziduri groase, cu niște căldări în zid de jur-împrejur, că ar putea încăpea trei case de acestea într-o caldare, iar pe deasupra a făcut uși cu lacăți de fier. Pe ușile acelea ies sufletele cînd nu mai sînt păcătoase; ușile se deschid singure și singure să închid. Cînd a fost iadul cu totul gata, s-a apucat să facă o cușcă de fier în mijloc, dar așa de zdravănă și tare, doar îl va putea prinde pe Dumnezeu. Dar aice pe pămînt era un covali foarte credincios lui Dumnezeu și păzitori de lege. Trimite Dumnezeu la dînsul să-i facă un lanț gros tare și de 94 de șuhuri să-i fie amnarele. Covaliul a lucrat o mulțime de ani la lanțul acela. Cînd a gătit Necuratul iadul, gătise și covaliul lanțul. Merge și Necuratul la Dumnezeu să-i spuie că a gătit lucrul; să vie să vadă și să se împărțască. Merge Dumnezeu cu sfinții, căci Dumnezeu știa gîndul lui. Diavolul i-a aratat prin tot locul, pe urmă îl duce la cușca ce a făcut-o și îi zice lui Dumnezeu să între. „Ba întră tu mai întăi și apoi voi întra și eu”, i-a răspuns Dumnezeu. După ce a întrat, Dumnezeu i-a dat lanțul și i-a zis: „Acuma leagă-te cu lanțul ista și vezi, tare e?” Diavolul s-a legat. Dumnezeu a tras prin gratii capetele și a închis amnarele și-a rămas diavolul ferecat. Cînd s-a scuturat o dată și-a răcnit, ceriul și pămîntul s-a cutremurat! Acela are așa putere, că el ar prăpădi lumea, el atăta că nu are gîndul lui Dumnezeu; să aibă, n-ar vrea să știe de Dumnezeu, l-ar întrece. Și de atunci stă legat.

u) Urieșii

Acu, urieșii ceia, pe care i-a fost făcut Dumnezeu, să făcuse foarte răi, așa că nici de Dumnezeu nu voiau să știe - ziceau că ei sînt Dumnezeu. Ce să facă Dumnezeu și cum să-i prăpădească? A dat cumpene, potopuri - șepte potopuri au fost - și tot nu li-a putut face nimică. Amu trăise 2.000 de ani. Aude tovarășul său în iad că Dumnezeu să necăjește și nu-i poate toropi. Trimite răspuns lui Dumnezeu, ca să-l lese pe dînsul, că el îi va găti de zile. Dumnezeu i-a dat drumul. Cînd a ieșit, a început a strînge nouri și a da ploi, că a ajuns ploaia pănă sub ceri. Atunci urieșii au căzut toți ca grinzele și s-a curățit lumea de ei. Iar un împarat al lor, împaratul Constantin, care striga asupra lui Dumnezeu, stă cu oastea și tîrgul lui tot sub apă și la sfîrșitul lumei are să ție bătălie cu împarații aceștia și are să rămîie pe lume numai el cu oamenii lui. Dar vor fi mici, că vor îmblăti 12 într-un cuptori, din ceia ce au fost odată urieși. Ei de șepte ani de cînd iese și mai au încă zece pănă ce vor ieși cu totul. Atunci lumea noastră se va sfîrși. Iar de nu va ieși împaratul acela să ne prăpădească, Dumnezeu va da alte patemi pe oameni, boale, și tot lumea se va sfîrși.

v) Tunul

Dumnezeu a lasat pe tovarășul său să-i ajute și a zis că nu-l va mai lega, dacă va sta binișor, dar ce folos, că el a început la Dumnezeu cu rău, vroia să sfarme ceriul. Atunci Dumnezeu a luat tunul și cu tunul l-a aruncat cu toți dracii lui înapoi în iad și iar l-a legat, că nu mai poate ieși. Dar dracii lui, de ciudă, tot una se întorc cu dosul la Dumnezeu - au obraz, căci știu că i-a fost tatălui lor tovarăș. - Dar Sfîntul Ilie, pe unde-i vede că fac așa, dă cu sulița, cu tunul într-înșii și ei se ascund sub om, sub vită, întră chiar în casă, doar ar scăpa, dar Dumnezeu mai degrabă iartă pacatele aceluia pe care îl trăsnește, fie cît de păcătos, dar pe dînsul îl omoară.

w) Cele întăi popoare. Talanturile

După ce s-a scurs potopul, nu știu de unde s-au luat doi oameni, Adam și Eva etc., etc. După ce i-a alungat din rai, ei au avut o mulțime de copii și din copiii lor s-au ales jidanii, moldovenii și țiganii. Dumnezeu i-a dat fiecare cu legea sa de o parte. Pe unul într-o țară, pe altul în alta și pe moldoveni i-a lăsat aici.

Apoi Dumnezeu i-a chemat pe fiecare să li deie cîte ceva. Mai întăi s-au dus boierii și s-au închinat lui Dumnezeu. „Ce vreți?” „Avere, Doamne!” Dumnezeu le-a dat avere. Apoi au mers jidanii, că ei s-au îmbracat mai degrabă. „Da voi ce vreți?” „Binele, Doamne!” „Dat să vă fie binele!” Țăranii noștri au ajuns mai pe urmă - pănă ce s-au încalțat cu opincele. „Ce vreți?” - li-a zis Dumnezeu. „Avere.” „Au luat-o boierii!” „Binele dară!” „Dacă l-au luat jidanii!” „Apoi dar, vrun lucru, Doamne!” „Lucrul să fie al vostru!” Și de aceea lucrul e sfînt, căci e de la Dumnezeu.

Merg și țiganii: „Ce vreți?” „Avere.” „Au luat-o boierii!” „Binele!” „Binele l-au luat jidanii.” „Lucrul dară!” „Lucrul l-au luat moldovenii.” „Ce rîs dar e asta?” „De rîs să fiți”, li-a zis Dumnezeu. Și chiar de rîs au rămas.

x) Bisericele. învățătorii

Apoi Dumnezeu a spus la toți cum să-și facă biserici, căci toți aveau biserici din cărnați și din slănină; numai țiganii au mîncat-o pe a lor. Ai noștri însă, după ce s-a zvîntat, au făcut deoparte alta de lemn și mai pe urmă de piatră.

Dumnezeu și mai apoi li-a dat oamenilor învățători, dar tot nu ascultau. Dumnezeu a ales pe Noe și a făcut o corabie mare, în care au întrat o mulțime de oameni, și-a dat alt potop. Atunci s-au ivit șoarecii. Și oamenii aceștia de după potop aveau grîul, popușoiul, ca și pe vremea urieșilor. Dar o femeie a greșit, că li s-a luat darul și a rămas numai cît e azi.

Altă dată, un balaur li-a fost luat apa; Dumnezeu a trimis pe Sfîntul Gheorghi, de-a scos-o de la balaur și l-a omorît.

y) Sfîntul Ioan învățător

Dumnezeu, vrînd să-i deie la lege, tot una îmbla pintre oameni și-i boteza.

Un om și o femeie s-a întîmplat că n-aveau copii. într-o zi, mergînd ei în pădure după bureți, i-a întălnit un bătrîn - Dumnezeu. Li-a spus să beie dintr-un izvor și pănă la anul au avut un băiet. Dar erau saraci și n-aveau cu ce face cumătrie, nici cine le boteza. Mergînd să-și găsească cumătri, iar li-au ieșit în cale cei doi saraci, Dumnezeu și cu Sf. Petru; ei l-au botezat pe băiet și i-au pus numele Ioan. Cînd au venit de la biserică, era încarcată masa cu de toate și cît mîncau nu se mai sfărșea. „Ian du-te afară, zice Dumnezeu cătră femeie, și dă fîn la vacă, că rage.” „Dacă noi n-avem vacă.” „Fă cum îți zic eu.” Cînd se duce... un stog mare de fîn sta lîngă casă, iar în grajdi, vaca de lapte, legată de iesle.

Băiatul acela creștea într-o zi ca alții într-un an. Dumnezeu l-a învățat carte și l-a lăsat oamenilor de învățători.

(Povestește apoi despre trimiterea Domnului Hristos pe pămînt, ca să scoată sufletele din iad și legea așezată de el, pe care o avem astăzi. Apoi istoria Sfîntului Ioan de la Suceava, omorît de jidani și aruncat în boz, pe locul unde se află monăstirea Sfîntului Ioan.)

§ 2. Despre unii învățători trimiși de Dumnezeu

Despre unii învățători trimiși de Dumnezeu găsesc urme și în Botoșani:

O fată de împarat a avut un copil cu un servitor și împaratul a alungat-o. Copilul avea darul să deschidă totul pe ce punea mîna, căci era născut Duminica în timpul liturghiei. El s-a dus în pădure și a găsit un palat. îndată a deschis porțile ș-a întrat cu mamă-sa înlăuntru. (Mai departe nu-și mai aduce aminte bătrîna povestitoare. E însă povestea eroului ce omoară zmeii și care se va găsi în vol. IV, în o serie de povești.)

„Și iarăși a mai trimes Dumnezeu pe unul să învețe oamenii - urmează bătrîna povestitoare - și acela avea mare putere, tot ce vra și ce gîndea, făcea. El avea de lucru cu florile și cu grîiele, dar trebuia să fie curat - așa i-a poruncit Dumnezeu -, dar nu s-a putut stăpîni și Dumnezeu i-a luat darul ce i-a fost dat. Tocmai pe urmă a venit acela care a fost așa precum a dorit Dumnezeu și acesta a dat lumea la cale.”

(Nu spune că e Domnul Hristos, ci cu privire la subiectul acesta, povestește fragmentul Omul de flori cu barba de busuioc, ce se va găsi în partea V, § 4 B.)

§ 1. Contractul și Sf. Nicolai. Trebuința de a se naște Hristos

Dumnezeu a făcut contract cu Nifărtache, ca cei vii să fie ai lui Dumnezeu și cei morți ai lui Nifărtache. Dar văzînd Dumnezeu că e rău, a trimes pe Sf. Niculai să întrebe cine poate lua contractul acela de la el. Sfîntul Niculai a stat 30 de ani la poarta iadului. îl vede Nifărtache și trimite pe un drăcușor la dînsul, să-l întrebe ce vra. Cînd a ajuns drăcușorul aproape, Sfîntul Niculai l-a făcut praf. „Ei, da mînios îi”, zice Nifărtache. „Ian du-te tu, dară să nu te apropii de el”, a zis altui drac. Acesta l-a întrebat de departe și Sf. Niculai i-a spus. Atunci Nifărtache a răspuns: „Numai acel ce se va naște din duh sfînt va putea să-l ia.” Dumnezeu a trimis duhul său de s-a născut Domnul Hristos. Cînd a fost Domnul Hristos de 30 de ani, a mers și l-a luat și de atunci au ramas oamenii să fie judecați după pacatele lor. Atunci a luat și piatra lui Adam (cărămida, vezi § 27 I).

§ 2. Ciuda lui Arhanghel

Lui Adam i-a dat Dumnezeu plugul și i-a zis că numai de trei ori să întoarne și va avea destul. A arat cum i-a spus Dumnezeu; boii erau sălbatici și le-a dat drumul. Vine dracul: „Ce-ai făcut, ție are să-ți mai trebuiască arătură, că ai să ai copii.” „Apoi ce să fac, că am dat drumul la boi?” „Dă-mi tu mie pe toți nepoții și copiii de la copiii tăi după ce vor muri și eu îți voi prinde boii!” Adam i-a dat, căci s-a gîndit că după moarte ce-i trebuiesc? Diavolul a luat pămînt în mînă - contract - și l-a ascuns în beznă. Amu Adam, după ce i-a prins boii, a început a ara cît vedea cu ochii. Vine Dumnezeu și-i zice: „Ce faci, Adame, ari? Ară, ară; vei ara dealurile și vei ara văile, dar tot numai atîta vei avea, cît îți voi da eu!” Și așa-i, că numai atîta avem, cît ni dă Dumnezeu. Să fi ascultat cum i-a spus Dumnezeu, numai de trei ori am fi înturnat cu plugul și aveam de toate destul.

Atunci Dumnezeu, ca să poată scapa pe oameni de la diavol, că era plin, bucșit iadul de dînșii, a trimis pe Arhanghelul Gavriil în iad, ca să slujască diavolului un an - lui Sarsailă cel mare - doar ar afla cum poate să scoată contractul de la dînsul. Dar i-a zis să nu pomenească nimică la ce a venit, să aștepte pănă l-a întreba el. A slujit el acolo un an cu credință, făcînd tot ce i-a spus. Amu anul s-a fost împlinit și diavolul tot nu l-a întrebat la ce a venit. Ei, cînd a ieșit Arhanghelul mînios ș-a trîntit ușa după dînsul, s-a cutremurat iadul și s-a dus drept la Dumnezeu: „Degeaba am slujit un an de zile întreg, că nu m-a întrebat nimica!” „Mai du-te și mai slujește un an, căci trebuie să-ți spuie.” Merge iar și mai slujește un an și, cînd s-a împlinit, îl întreabă diavolul de ce a stat atîta vreme acolo. Arhanghelul îi spune: „Aș vra să știu cum s-ar putea capata contractul ce l-ai făcut cu Adam.” Atunci diavolul i-a zis: „Contractul acela nu-i vrednic să-l ia nimene, numai acela care s-ar naște din duh sfînt, din fecioară.” Arhanghelul, pe ușă și la fugă, diavolul, după dînsul. Atunci a văzut el că a făcut rău că i-a spus și numai, numai să-l prindă. Cînd Arhanghelul să între în ceri, diavolul l-a prins de picior și i-a rupt talpa, acolo unde e la om afundatura ceea. De atunci au ramas oamenii așa, căci înainte aveau talpa dreaptă. După aceea l-a trimis Dumnezeu pe Arhanghelul la Maica Domnului. Ea de mică a slujit în biserică. Părinții ei n-aveau copii ș-au făgăduit să-l dea la monăstire, de-or avea un copil. Maica Domnului a primit duh sfînt de la Arhanghel și l-a născut pe Hristos. Atunci, acele trei zile ce a stat în mormînt, a mers în iad și-a luat contractul și-a dat drumul la toate sufletele. Iar pe diavolul l-a legat și așa șede pănă la a doua înviere. în locul lui a întrat în iad Iuda, că el s-a fost spînzurat de un mesteacăn.

§ 3. Copiii. Altă versiune despre înmulțire

După ce a alungat Dumnezeu pe Adam și pe Eva din rai, le-a dat o palmă de pămînt să o lucreze și să scoată tot ce le va trebui de acolo. Vine diavolul la dînșii: „Da voi ce aveți să făceți cu palma asta de pămînt? Vouă vă trebuie pămînt mult, ca să aveți cu ce hrăni copiii voștri! Eu v-ași da pămînt, dacă mi-ați da ce aveți mai drag pe lume”, zise diavolul. Stătură Eva și Adam un moment și să gîndiră. „îți vom da ceea ce ceri”, ziseră ei, fără să le treacă prin minte ce le va cere. Diavolul le spuse ca să lucreze pămînt cît vor vrea, iar în schimb să-i deie lui cei doi copii, ce-i aveau, fata și băietul lor. N-au avut ce face, i-au dat. Diavolul i-a luat și i-a dus în împărăția lui. Dumnezeu s-a suparat foarte tare cînd a auzit. A luat ș-a trimis pe Sf. Vasile să slujască trei ani la diavol, doar îi va da înapoi. Sfîntul Vasile a mers și a slujit un an - pe atunci era anul trei zile. A mai slujit ș-al doilea, diavolul nu l-a întrebat pentru ce slujește. Cînd a mîntuit al treilea, l-a întrebat și i-a spus. Diavolul de ciudă i-a tras o bataie Sfîntului Vasile, dar n-avea încotro, copiii trebuia să-i deie. A trimis toți dracii din iad să-i caute, dar nu i-au putut găsi. Numai unul șchiop atîta a scotocit, pănă a dat de dînșii, unde erau ascunși.

Sfîntul Vasile i-a luat și i-a adus pe pămînt și de la aceștia s-a înmulțit lumea.

§ 1. a) Binecuvîntarea dobitoacelor

Maica Domnului era tare fără pacat și credea în Dumnezeu; ea era slugă la alt jidan, era fata lui David. La dînsa îmbla ficiorul lui Crăciun și vra s-o ia. Odată a venit el la dînsa cu o alămîie în buzunari. „Ce ai în buzunari, i-a zis Maica Domnului, dă-mi să miros, că tare frumos miroasă.” Și cum a mirosit, a purces grea din duhul sfînt. Domnul Hristos, cînd era Maica Domnului grea, vorbea din pîntece și ea știa că are să fie Dumnezeu, de aceea s-a ascuns de jidani cînd o căutau. Da între jidanii lui Iuda (dracului) să auzeau vorbe că are să vie un împarat nou și ei cunoșteau din stele că s-a născut. Ei au trimis să-l caute și să omoare pre toți copiii, doar îl va omorî și pe Hristos. Maica Domnului l-a ascuns în ieslele oilor, dar berbecii au zis: „Care sînteți cu lapte hrăniți-l și care sînteți sterpe încălziți-l!” Cînd s-a născut Hristos, cu păr de aur, îndată s-a luminat și pe loc a început a vorbi - mă rog, doară e Dumnezeu! - Oițele l-au hrănit și l-au încălzit și, cînd a venit mă-sa, l-a întrebat: „Cum ți-i, dragul mamei?” „Bine, da cum să cheamă dobitoacele aste?” „Oi.” „Blagoslovite să fie și sfințit să fie fruptul lor.” Și de atunci se sfințește de Paști cașul. Pe urmă l-a dus Maica Domnului la porci, de l-a ascuns. Porcii l-au încălzit și l-au hrănit. Cînd a venit Maica Domnului, Domnul Hristos a întrebat-o: „Da dobitoacele aste, mamă, cum să cheamă?” „Porci!” „Apoi blagoslovită să fie carnea de pe dînșii și să se îndulcească oamenii cu ea!” De atunci să taie porcii de Crăciun. S-a dus la vaci, iar așa l-au încălzit și l-au hrănit și iar așa a întrebat-o pe mă-sa: „Da dobitoacele aste mari, cu coarne, cum să cheamă?” „Vite.” „Să fie blagoslovite și ele și din pielea lor să se facă ciubote.” S-a ascuns la cai; dar caii au ros tot fînul de pe dînsul, cît pe ce erau să-l găsască jidanii. Vine mă-sa și-l ia, da Domnul Hristos întreabă: „Da aieste ce-s?” „Aceștia sînt cai, dragul mamei.” „Să nu se mai sature, a zis Dumnezeu, și carnea lor să o mănînce cînii și paserile!” Și chiar așa e.

b) Sfîntul Ioan, botezul, învierea

Apoi a trimis Dumnezeu pe Iosif să-i spuie Maicii Domnului să meargă de acolo și-a mers într-o pădure. Acolo a făcut Domnul Hristos o monăstire și a trăit 30 de ani. Da în pădurea ceea era un om - un bețiv - își vînduse toate straiele de pe dînsul și se îmbracase în papură și-și făcuse o cruce-n mînă și îmbla. Cînd s-a împlinit vremea, a mers să-l caute Iosif și cu Domnul Iisus Hristos, ca să-l boteze. Dar el să rușina, căci nu avea straie. Iosif l-a chemat să vie și așa. El și-a făcut o strachină de papură, de-a turnat lui Hristos pe cap și l-a botezat. Apoi, cînd a fost vremea să fie muncit și-a luat rămas bun de la mă-sa și de la tatăl său și s-a dus la Dumnezeu să-l roage ca să-l scape. De trei ori l-a rugat, dar Dumnezeu a spus că nu se poate și că el nu va suferi, numai umbra lui vor munci-o. Apoi s-a dus de și-a căutat 12 apostoli și s-a pus cu dînșii sara la masă. Dar cahalul îl căuta; el vorbise cu Iuda, pe ce-l va cunoaște, că toți îs una? Iuda i-a spus: „Pe care-l voi săruta, să știți că-i el.” Și s-au pus la masă și Domnul Hristos a zis: „Astă sară, unul din voi mă va vinde.” Dar Iuda a zis: „Poate eu?” „Poate”, a zis Domnul Hristos. „Nu se poate, căci noi pentru tine toți ne vom lupta!” (Căci erau toți înarmați.) „Ba pănă la cîntatul cucoșului, toți aveți să vă lepădați de mine!” „Și eu?” - zice Petrea. „Și tu.” Și-a venit cahalul și Iuda l-a sărutat și, cînd a vrut să-l ia, ceilalți toți au sărit cu săbiile. „Lăsați săbiile în teacă, căci cap pentru cap va merge și cine va tăia de sabie va muri!” Atunci au pus săbiile în teacă și, după ce l-a legat, a zis cahalul: „Care mai sînteți tovarășii lui?.” „Eu nu-s!” „Nici eu!” și toți s-au lepadat. L-au luat și-au dat să-i facă o cruce mare și grea, că de abia să o ducă Dumnezeu în spate, și de aceea teslariul e blastamat; dar covaliul, din o căruță de fier ce i-au fost adus, a făcut numai trei piroane - căci zicea că fierul e cruhos - și l-a blagoslovit Dumnezeu. Și l-au îmbrăcat în cămeșă de urzică și pe cap i-au pus cunună de macieși și pe sub unghii i-au bătut cuie de salce (de atuncea e salcea blastamată să nu crească) și l-au pus între un talhari și un hoț. Da împaratul, cînd l-au adus jidanii la dînsul la judecată și strigau că să-l omoare, a trimis de i-a adus apă și a zis că el nu-i află nici o vină și să spălă - și de atunci se spală jidanii, că ei nu-s vinovați. Și zice hoțul cătră talhari: „Eu am ucis, tu ai furat, dar pe acest nevinovat de ce l-au pus pe cruce?” „A fi făcut și el ceva, n-ai grije”, zice hoțul. Și Domnul Hristos a auzit. Vineri l-au pus pe cruce și sîmbătă în mormînt și au pus doi soldați să-i păzască mormîntul. A doua noapte a venit îngerul Domnului, a rădicat piatra și Domnul Hristos a înviat și s-a suit la ceri. Iar soldaților, de lumina ceea li s-au întunecat vederile și stau și azi acolo cu săbiile scoase și, cînd îi întrebi de cînd stau aice, spun că de ieri. Și cît au să mai steie? „Pănă azi!” Atîta vorbesc. Ei, la începutul lunei, sînt tineri, iar la sfîrșit, se fac cu niște bărbi pănă la pămînt.

c) Copiii. Oul. De cînd au jidanii pistrui

în noaptea dinspre ziua de Paști, cînd era Iisus în mormînt, jidanii să bucurau foarte. Au tăiat un cucoș, l-au fript și l-au pus pe masă și un pește l-au făcut cu borș și au zis: „Cînd va cînta cucoșul ista și cînd va înota peștele în borș, atunci va învia Hristos!” Deodată cucoșul a început a bate din aripi, iar peștele, cum era bucăți, s-a împreunat și-a început a înota și-a stropit pe jidani cu zamă de aceea. - De atunci au jidanii pistrui. - Iar copiii s-au trezit cîte cu un ou roș în mînă și au strigat: „Hristos a înviat!”

d) Iisus leagă pe diavolul în lanțuri și scoate sufletele de la iad. Veacul lumei

La șesă zile a venit Hristos pe pămînt; după aceea a mers în iad și-a scos zapisul lui Adam și toate sufletele din iad. Iar Scaraoschi îi gătise un scaun , ca să se puie să nu se mai scoale de acolo. Cînd l-a poftit să șadă, Domnul Hristos a zis: „Șezi tu întăi, căci eu nu știu cum” și el s-a pus să-i arăte. Atunci Domnul Hristos a blagoslovit să se lege cu lanțurile cele de fier și a zis: „De cîte ori va da țiganul degeaba cu ciocanul pe ilău, să se întărească lanțul tău!” Și dracii tot rod lanțul, dară țiganul îl întărește! Apoi a ieșit Hristos cu sufletele, de le-a dus în rai, iară gura iadului striga: „De ce m-ai lasat gol?” „N-ai grije, fruntea va fi a ta și coada a mea”, a zis Dumnezeu, adecă bogatașii vor fi ai diavolului, iară cei saraci ai lui Dumnezeu. De ciudă, Iuda s-a spînzurat de o răchită - credea că și pe el îl va lua; el nu știa că omul, după ce se îngroapă, sufletul stă trei zile acolo unde a murit - și cînd a venit sufletul lui la iad, iadul era gol; el a făcut întăi pocinocul. Iar Scaraoschi stă legat pănă la a doua judecată.

Lumea asta are să fie 2.000 de ani și ceva, nu se știe cît: un an, doi, zece sau o sută peste 2.000.

§ 1. A. Crăciun, Crăciuneasa și fetele ei

Cînd s-a început lumea, oamenii lucra la lună noaptea, cum ar lucra ziua la lumina soarelui, că erau mai credincioși, nu era legile împărțite. Maica Domnului s-a simțit grea de Ovidenie. Pe atunci era unul Crăciun. Acela pornise 12 cară cu povoară la moară. El era așa de rău, că nu lasa pe nimene să doarmă noaptea; pe fete, pe femeie le bătea, că toate erau betege și stîlcite. Cînd a pornit el de acasă, mă-sa le-a zis la fete: „De-amu culcați-vă cîte oleacă pe rînd, păn’ ce el va veni, și apoi voi dormi eu.” Cînd venea el trăsnind, huind - mă rog, 12 cară cu povară - toate trebuia să fie cu furcile-n mînă.

Vine Maica Domnului în ziua de Ajun la femeia lui Crăciun: „Mă rog, lasă-mă să fac la D-ta!” „Bucuroasă te-aș lasa, dară am barbat tare rău. Uite-te fetele mele: una-i șchioapă, alta-i oarbă, a treia-i oloagă. Da eu uite-te ce am pe trup și pe mîni!” Era toată ucisă. Maica Domnului știa. „Lasă-mă, te rog, macar în ocol să mă duc.” Ea a lăsat-o. Atunci încă nu era stelele pe ceri, numai luna îmbla și oamenii la lună lucra. Cum l-a născut pe Domnul Hristos, boii l-au aburit și femeia lui Crăciun i-a ajutat - atunci s-a aratat și luceafărul de sară pe casa lor și apoi stelele. Crăciun vede de departe și zice: „Oare ce au făcut nebunele cele de mi-au aprins casa?” Trimite Crăciuneasa pe fata cea ciuntă cu rodini la Maica Domnului. Maica Domnului i-a pus mînile de aur la loc. Trimite pe cea șchioapă, i-a pus piciorul. Trimite pe cea oarbă, i-a pus ochii. Vine Crăciun spre casă și se miară: vede stelele pe ceri, luceafărul de miezul nopței, luceafărul de dimineață, apoi zorile de ziuă, ziua și pe urmă soarele răsărind. Crăciun, cînd a văzut aceste toate, auzînd și cine se află la dînsul, a cunoscut puterea lui Dumnezeu. A mers de a adus-o pe Maica Domnului în casă și a cinstit-o - căci, mă rog, a văzut că-i sfîntă, fără pacat.

B. Domnul Hristos, născut prin creștet. Mînile de aur

Dracul a fost făcut cu Dumnezeu lumea și pămîntul și ei tot nu se puteau împaca a cui să fie lumea. Oamenii, bunăoară, cum și azi, se duceau cei mai mulți la dracul. Dumnezeu nu știa ce să mai facă. S-au apucat amîndoi să facă ocoale ca la vite și, în a cărui ocol vor întra mai mulți, a aceluia să fie lumea. Dracul s-a apucat și a pus la poarta ocolului său niște dihănii: urși, momițe, cari jucau, doar ar veni oamenii să se uite. Dumnezeu ce să facă? A făcut o carare și pe amîndouă părțile busuioc și flori, să le fie drag oamenilor de miros și să vie. Tineretul care încotro a apucat spre poarta dracului să să uite la comedie și toți au întrat înlăuntru. Pe drumul cel cu flori s-au luat numai cîțiva bătrîni. „Ei vezi, zice dracul, ce ai tu? Numai vro cîțiva bătrîni și aceștia ca mîne vor muri.” Vede Dumnezeu că-i rău, contractul nu-l putea strica. „Hai și ni-om apuca altfeli”, zice Dumnezeu. „Acela ce se va naște din fecioară neumblată cu om și se va naște prin creștet, acela să strice contractul acesta.” Dracul a gîndit că așa lucru nu se poate și s-a primit. Dumnezeu a suflat duh într-o floare și Maica Domnului a cules-o, a mirosit-o și a ramas grea. Cînd s-a simțit grea, s-a ascuns - și postul Crăciunului de aceea să postește, pentru că tot fugea și s-ascundea, pănă ce s-a lipit de curțile lui Crăciun. El a văzut-o și a zis femeiei sale: „Să nu cumva să-mi oploșești pe haita asta!” Femeia lui Crăciun a bagat-o în grajdi, între vite. Amu era și la dînșii Crăciunul; venise o mulțime ca la sărbători. Da ea tot ieșea din casă și fuga în grajdi ca s-o vadă, că se trudea. A început a o freca să meargă copilul în jos, copilul tot în sus se rădica. Numai ce vede că iesă copilul prin creștet! Cînd s-a născut, lumea s-a luminat. Vine ea în casă, da Crăciun o vede tăvălită de sînge. „Așă-i c-ai mers, n-ai făcut cum am zis eu?” Și ia o bardă și-i taie mînile. Vine ea în grajdi cu mînile tăiate. Domnul Hristos a blagoslovit-o și s-au făcut mînile de aur la loc. Cînd a venit în casă și-a văzut-o Crăciun cu mînile de aur, vine la musafiri și zice: „Cinstiți meseni, sculați-vă, țineți-vă sătui, că la mine e mare minune!” Atunci au văzut cu toții puterea lui Dumnezeu.

Domnul Hristos cîșlegile acelea, toate așezările, toată legea a schimbat și dracului îi era ciudă. Care om era olog, neputincios, orb, el mai bune videri îi da, mai bune puteri. Apoi, în post s-au pus jidanii să-l prindă. Cei 40 de Sfinți erau tovarăși cu dînsul. Pe copii, pe toți i-au înecat, numai Domnul Hristos a scapat. Apoi, în urmă, l-au prins și l-au răstignit și, după ce a înviat, a scos pe toți de la diavol și le-a dat drumul. Sufletele acele stau toate nejudecate pănă la a doua venire, prin lume.

§ 2. a) Pădurețul

Maica Domnului era fată de împarat. Cînd a purces grea din Sfîntul Duh, tatăl ei n-a crezut-o și a chemat pre toți domnii cei mari la sesie și-a dat la fiecare cîte o bucată de lemn de pădureț uscat în gură; la care va înfrunzi, acela i-a făcut copilul. Ea avea un uncheș și la nime n-a înfrunzit, numai la el îndată a slobozit lemnul frunze și floare.

b) Soarele, luna, stelele. Ciobanul, mielul

Maica Domnului s-a ascuns într-o peșteră ca să n-o găsească jidanii și-a născut. La ea s-au coborît soarele, luna și stelele și au venit la rodini. Da un cioban era aproape și a văzut toate aceste. El a alergat toată ziua după un mieluț și, cum l-a prins, l-a adus Maicii Domnului. De aceea să vede pe icoană lîngă Domnul Iisus Hristos un mieluț.

c) Grîul

Pe urmă a fugit Maica Domnului cu copilul pănă ce-a ajuns la un om care ara. Dumnezeu a dat că grîul în ziua aceea s-a copt și, cînd au venit jidanii să întrebe, omul li-a spus că a trecut pe acolo cînd samana și jidanii s-au întors, iar Maica Domnului a scapat.

§ 1. Soarele. Pămîntul. Producțiunea. Ajunul. Maica Domnului. Femeia.

a) Ajunul pentru Maica Domnului să postește, că în ziua ceea Maica Domnului s-a muncit și-a fost suparată; i-a fost greu, n-a mîncat nimica. De aceea și noi toată ziua postim și tocmai sara mîncăm.

în ziua de Ajun nici pește nu se mănîncă, pentru că e cu sînge. Nu se mănîncă nimic ce e cu sînge, pentru că Maica Domnului a fost plină de sînge. Să mănîncă numai cît aceea ce rodește pămîntul: bob, bureți etc.

De Ajun să postește pentru pîne, ca să rodească.

De Ajun se fierbe din toate roadele pămîntului și din toate să guști, ca să rodească. Bobul să mănîncă ca să ai saț, că el, cum mănînci oleacă, cum îți vine ca să bei apă și ești sătul. Perjele, să te îndulcești, să nu te sfădești cu nimene. Sarmalele să le lași mai pe urmă, că ele-s neamurile, ele-s sfădăușe; cît fierb în oală, tot una clocotesc și huiesc, și altul nime nu te ocărește decît neamul. Da perja și grîul îs străinii, că fierb liniștit și-s dulci. Străinii sînt ca pînea și ca zaharul, sînt dulci, nu te batjocuresc. Dar mai întăi să guști din pește, că n-ai friguri peste an.

Preoții

b) De Crăciun, adecă de Ajunul Crăciunului, să fierbe de toate celea, ca să fie pe masă și preotul să cade să le blagoslovească, să fie tot anul bielșug.

La românii de pe lîngă Suceava și-n Moldova, nu se face cina cea de sară, ca în părțile Cernăuțului, ci atunci să mănîncă, cînd vine preotul. După ce a blagoslovit și-a gustat din masă, cum se duce, cei de casă se pun și mănîncă.

Preotul cînd vine, numaidecît trebuie să șadă, căci șed pețitorii, șede norocul, șed cloștele; sub preot se pun grăunțe și apoi le dau la găini, căci clocesc.

în Șcheia, lîngă Suceava, după ce să duce preotul, toarnă grăunțele prin veriga coasei și prin borta lăiței, puind veriga deasupra, și le dă la găini să mănînce, să nu piară.

Cînd vine preotul cu ajunul și cîntă, atunci un copil de pe cuptori să zică: „Găinele se oauă” de trei ori și apoi tot anul ai oauă.

în Ardeal, cum iesă preotul din casă, mătură repede, ca să n-aibă pureci peste an.

(în Botoșani, spun că, pentru a nu avea pureci peste an, să nu rostești în ziua de Ajun cuvîntul „mac” - care atunci să întrebuințează mai mult.)

Mîncările la vite. Gospodăria

c) Din toate mîncările ce faci de Ajun, să pui într-o strachină și să încunjuri casa de trei ori, ca să fie așa plină de toate și sătulă, apoi să dai la vite să mănînce, să se ție sătule și să fie spori în vite.

De Ajunul Crăciunului și al Bobotezei, să iai din toate mîncările de deasupra: grîu, găluște etc. Iai apoi și două plăcinte, una o dai întăi argatului care e la vite, dar trebuie să fie mîncăcios, că apoi mănîncă bine vitele peste an, și cealaltă o rupi în bucățele ș-o dumici în mîncarea vitelor. Cînd le dai să mănînce, zici: „Cinați sănătoase, că și noi cinăm.” D-na Maria Reus, Mihalcea

Ca să se înmulțască vitele, li se dă din toate mîncările de Ajun sara, precum și o bucățică de aluat dospit. Apoi apa ce să spală vasele a treia zi de Crăciun li se dă să beie și să stropesc cu ea, tot pentru înmulțire. Cum e atunci în sara Ajunului plină masa de bucate, așa să se înmulțască, să fie multe vite. Apa cea subțire o fierbi și o strîngi în șipuri și numai cea groasă să dă. Cu apa de la vase să stropesc straturile vara, cînd au muște, și mai e bună și de diochi. De asemenea și cînd să îmbolnăvește vita, să i se dea să beie și s-o spele. Apoi mai stropesc vitele cu ea cînd le scot la cireadă întăi primăvara sau cînd le scot la tîrg, pentru ca să nu le dioache.

Foc în ziua de Ajun și de Crăciun, în ziua de Anul Nou, în ziua de Paști și de înalțare să nu dai din casă, că tot anul ai foc, suparare, huit, pagubă în casă.

Ca să-ți meargă bine în albine, să împrumuți ceva de la altă casă în ziua de Ajun.

în ziua de Ajun să începi tot lucrul ce ai, ca să-ți meargă cu spori peste an.

De Ajun să nu dai nimica de la casă, că n-au frupt vacile.

Nu să dă nimica de la casă, că n-ai noroc la vite și pentru huit. Nici să iai de la nime; nici să dai.

Să nu dai nimica, mai ales aluat dospit, că nu se ouă găinile și pier și n-ai plod la vite (nu se plodesc). Altele anume vin de-ți iau să deie la vitele și găinele lor și-ți iau sporiul tău și mana de la vaci.

Dacă a luat o femeie aluat dospit în ziua de Ajun de la trei case, să facă cu acel aluat pîne și pînea cea dintăi să o mănînce ea cu casenii - dar să nu cadă o fărmătură -, atunci femeia ceea are să aibă pui mulți și cloștele-i vor sta bine și puii se vor ținea gramadă de cloșcă și nici uliul nu-i va mînca.

în Botoșani, nu să dă nimic din casă în ziua de Ajun, nici gunoiul nu să dă afară; nu să împrumută nimică. Care dau însă în ziua de Ajun frupt de la vite, de la oi, atunci pot să deie în zi de săc tot anul, căci nu le strică nimic.

Cenușa nu se dă în ziua de Ajun afară; dar de dai de pomană în ziua de ajun sare și ceapă, apoi poți să dai cenușă tot anul afară și-n zile de post.

în Mahala, dacă mătură în ziua de Ajun sara casa, o poate mătura tot anul sara, că altfel dă norocul afară din casă - dar gunoiul îl aruncă abia a doua zi.

Atunci mătură casa de la ușă spre fund, ca să vie binele și norocul.

Ca să-ți vie pețitorii la casă, de la Ajunul Crăciunului pănă la Iordan, mături casa de la prag spre răsărit, spre icoane, ca să se strîngă, să se adune; nu din fundul casei înspre prag ca să-i alungi - și acele două săptămîni de sărbători nu se aruncă gunoiul afară.

în Siret, de la Crăciun păn la Iordan, nu scot gunoiul afară, că vin tot anul musafiri. Apoi în ziua de Iordan, cînd iese cu Iordanul, pun la fiecare copac gunoi, ca să rodească peste an.

în Mihalcea, de Crăciun, se strîng toate fărmăturile, tot gunoiul la un loc și după Bobotează se aruncă pe straturi. Alții în ziua de Bobotează îl aprind în poartă, dimpreună cu toate cele de la malancă, și trec peste focul acela. Apoi cenușa o împrăștie în pomăt, să fie roadă cît gunoiul.

în ziua de Ajun, dacă nu-ți rodesc pomii, să meargă barbatul și să se facă că-l taie pe copacul acela. Iar femeia cu mînile de aluat, cum a mîntuit de frămîntat, să meargă să-l apuce și să se facă a ruga pe barbat să-l lese, să nu-l taie, că va rodi - și apoi rodește.

De Ajun, cum ai dat pînea în cuptiori, pănă a nu răsări soarele, să mergi în grădină cu lopata în sus și să zici: „Cum e cuptioriul și lopata plină de pîne, așa să fie copacii plini de poame.”

în Camena, cînd e pînea gata în cuptiori, femeile pun un cărbune deasupra și, de se aprinde degrabă, de învie și arde, vor fi popușoii cei devremi buni, de mai încet, vor fi cei mai tărzii buni.

Cina de sară. Grîul. Bucatele de Ajun

d) în Bucovina și mai ales în satele din jurul Cernăuților, la Ajun, grîul e mîncarea cea mai de căpetenie. Cînd să pun la masă sara, întăi din grîu gustă și arunc cu lingura grîu în podea, să să prindă de grindă, că să prind roii, zic ei. în Ropcea, preotul, cînd întră în casă, aruncă grîu în podea, pentru roi. Tot astfel și în satele din jurul Botoșanilor. în Monăstirea Doamnei, lîngă Botoșani, fac și coliva din grîu de duc în ziua de Crăciun la biserică. Grîul se face cu miere; în Bucovina, unii pun și nuci pisate, mai rar să pune și mac.

O femeie din Mihalcea mi-a explicat astfeli însemnătatea grîului: „Noi dacă gustăm sara grîul, făcem închipuirea cinei de taină, că erau 12 cu Domnul Hristos, unul ca unul, încît nu-l puteau cunoaște jidanii. Dar unul dintre apostoli li-a zis: «Acela care va blagoslovi întăi masa și va gusta din grîu să știți că e el» Atunci l-au prins și l-au muncit. Chiar și bucatele, ce le făcem de Ajun, trebuie să fie de 12 feluri, după cei 12 apostoli.”

Celelalte bucate care trebuie să fie numaidecît de ajun sînt: în Bucovina, s-a luat de la catolici obiceiul ca numaidecît să mănînce pește, lucru ce în Moldova nici nu s-a pomenit într-o zi așa de grea de post. în Moldova, se face borș cu bob și cu burechiță. Burechița sînt niște bucățele patrate de aluat, lipite ca niște urechiușe. Să fac și bucate de hribi, dar bucate fără care Ajunul nu poate să fie sînt: „găluștele” (mai ales cu pasat), „varzarele” (plăcinte de post cu curechi, cu ceapă sau cu mac), turtele, bobul și perjele.

în Moldova, la Ajun, însămnătate mai mare au turtele. Acestea sînt „pelincele Domnului.” Să fac niște foi de aluat de grîu, cît mai subțiri - la lumea cea mai bună ca strudelul -, să taie cu o farfurie rotund și să coc pe o tavă, iar la popor în vatră. Apoi se așează cîte o foaie pe farfurie, presurîndu-se cu migdale pisate și zahar legat, parfumat cu apă de flori (apă de flori de portocală). Deasupra se pune altă foaie și să presură tot așa pănă ce se face un teanc destul de înalt; care apoi să taie bucăți. Turte e obicei a trimite prezent pe la cunoscuți. La popor, între turte presor mac cu miere sau „jufă” - sămînță de cînepă pisată cu apă și amestecată cu miere.

Răzeșii din Mihalcea spun că turtele de aceea se fac, pentru că în acea zi femeile i-au adus Maicei Domnului la rodini pelinci și pentru pelinci e mare pomană, cine dă.

La poporul din satele din jurul Cernăuțului, sub fața de masă se pune fîn, pentru că Domnul Hristos a fost născut pe fîn, și de toate semințele ca să rodească, apoi le dau la vite, și mai ales la vaci, ca să nu le poată nimene strica.

De Ajun sara, în Mihalcea, pun sub fața de masă coasa, ca să fie toți sănătoși, iar sub picioare toporul; alții șed pe topor ca să fie sănătoși și tari peste an ca fierul. Sub masă pun cofa cu apă să le meargă bine la vite.

în Siret, se pune chiua sub masă pentru noroc și pleava grîului o pun sub fața de masă. în toate 4 cornurile de masă se pune usturoi și mac. Usturoiul pentru diochi, iar macul ca să presure vita întăi cînd naște, să n-o strîce. Pleava să dă a doua zi la vite.

La masă, cînd te pui, să-ți aduci toate, să le ai la îndemînă, ca să nu te scoli pănă nu gătești de mîncat. Atunci trebuie să șezi, ca să se așeze gospodăria, ca să te iubească oamenii, ca să șadă cloștele, ca să nu-ți fure nimică din casă și din cîmp. Gospodariul poate să se scoale, dar femeia nu; femeia atunci pe barbat îl trimite să-i aducă ce-i lipsește.

Ca să nu-ți fure nimic peste an, cînd te pui la masă, să închizi toate cele cu cheia, cu lacata și-n casă și pe afară, pănă ce nu mîntui de mîncat, atunci poți să deschizi pe unde ai încuiat.

Și iarăși în acea zi,pănă la asfințitul soarelui, să nu dai nimic din casă, să nu împrumuți, că peste an nu se lăcomește nimene a te fura.

Dacă furi în ziua de Ajun sara și nu te prinde nimene, poți să furi tot anul și tot nu vei fi prins.

De Ajunul Crăciunului și al Bobotezei, nu să dă din casă nimică, pentru că să duce din casă tot norocul, n-ai să ai pîne și huit în casă are să fie, iar găinile îți vor mînca totul în grădină.

Un lucru de la casă, dacă a fost împrumutat mai dinainte în sat, de Crăciun numaidecît să-l aduci să facă sărbătorile acasă, căci plînge.

Același lucru l-am auzit și în Botoșani, unde nu să ține că familianții să fie numaidecît la un loc de Ajun.

în satele din jurul Cernăuțului, la cina de sară, să cade să fie toți familianții acasă, să mănînce cina împreună. De este vrun familiant departat, în vro slujbă, el plînge pe afară cînd aude colindînd, știindu-se între străini și că nu face cina acasă cu ai săi; iar mama ce are copii departați plînge și nu mănîncă.

Pe timpul cît stau căsenii la masă, la fereastă copiii colindă, felicitîndu-i. în Mihalcea, lingurarii colindă foarte frumos românește tocmai spre ziuă.

De la masă trebuie să se scoale toți deodată, ca să iasă deodată puii. în Curtești, lîngă Botoșani, mama, cînd se scoală, cloncănește și copiii țipă ca puii. Tot astfeli și în Mihalcea, cu deosebire că femeia aruncă pe jos nuci și copii, țipînd ca puii, le strîng. Femeia tot timpul nu se urnește de la masă, ca să nu se urnească cloștele și ține piciorul pe topor, căci sînt puii tari ca fierul și nu-i mănîncă ulii. în Broscăuți, o fetiță să bagă sub masă și clocește, iar mă-sa îi dă nuci. în Corcești, toți copiii clocesc, trec pe sub masă.

în Mihalcea, se pun din fiecare bucate într-un blid și să lasă pe masă peste noapte descoperit, ca să guste și cei morți. în Broscăuți, de asemenea, să lasă din toată mîncarea macar cîte o lingură, căci e pacat a mînca tot, zic ei.

în Botoșani, în ziua de Ajun, să dă de pomană pentru morți.

Ajunul în Șcheia

e) în Șcheia, lîngă Suceava, de Ajun nu pun fîn sub fața de masă - zice că numai rușii pun - nici sămințuri. Toporul sub masă nu-l pun, da pun potcoavă de găsit în cofa cu apă și de pe potcoavă beau și dau și la vite, să fie tari ca fierul . Iar din toate bucatele mai întăi la vite dau și la păseri, căci înainte erau boale între vite, dar dacă fac așa, li merge foarte bine.

în ziua de Ajun nu dau nimic de la casă; nici foc, nici chibrit și nici nu vine nimene să ceară în acea zi; nu te supără, căci toți știu și să îngrijesc să aibă. Găinele nu le strigă atunci și de Ajunul Bobotezei pentru uli. în ziua de Ajun nu mătură; mătură pănă la ziuă și gunoiul îl dau a doua zi afară. La masă iau cofa cu apă lîngă dînșii, ca să nu se scoale. Și cînd se scoală, să rădică toți odată, să iasă odată puii.

Găinile

f) în ziua de Ajun, la găini li să dă mîncare din sîtă sau din ciur, ca să se ouă mult. Pui grîu, găluște, de toate celea de la masă și învîrtești și tot scuturi, cum curge grîul din ciur, așa să curgă ouăle din găini.

în ziua de Ajun să nu strigi găinile, că alta de te aude poate zice: „Găinile tale și ouăle mele!” Și atunci să ouă găinile ei mult.

Cele două săptămîni de la Ajunul Crăciunului pănă la Ajunul Bobotezei la paseri să da mîncare în ceva cu doage, să fie îngrădite găinile, să nu să ducă în grădină să mănînce. Și în vremea asta să nu le strigi pănă în ziua de Bobotează, ca să nu le mănînce uliul; atunci poți să le strigi, căci, cînd face preotul agheasma și să strigă chiraleisa, toate dihăniile fug, lupii etc., și să împrăștie care încotro pe la păduri.

Sărbătorile Crăciunului să nu să caute în cap, că scurmă găinile în grădină.

în Mihalcea, cele două săptămîni nu să mănîncă pe afară și în picioare, de găini, să nu strîce grădina, de dihănii, să nu le mănînce paserile, vitele, și să nu-i vorbească oamenii. Atunci dacă te păzești să nu te sfădești, să nu te ocărească cineva, tot anul e liniște și bine.

Ca să nu-ți ia uliul puii, în ziua de Ajunul Crăciunului, pui o piatră în cuptiori să steie pănă în Bobotează și noaptea tărziu s-o scoți, s-o arunci spre miezul nopții și să zici: „Cum dorm toți oamenii și nimene nu vede, așa să nu vadă uliul puii mei și să steie împietrit și încremenit.”

Pe la huțani în Putila, de Ajun, ung și astup borțile toate, pentru uli și talhari.

(în ziua de Ajun să fac vrăji contra grindenei, contra gîndacilor, se leagă gura oamenilor ce te vorbesc etc. Acestea vor urma.)

Vadana (Poveste)

g) Vadana e tare blastamată și năcăjită; îmblă cu copiii ei flămîndă și goală și n-are credință de la nimene, numai de la Dumnezeu. Și mare pacat are înaintea lui Dumnezeu acela ce face batjocură de vadană.

îmbla odată Domnul Hristos și cu Sfîntul Petru pe pămînt și-au mers la un bogat să-i găzduiască, dar nu i-a primit. Au mers la o vadană săracă tare. Ea pusese cîteva balegi în cuptiori și amăgise pe copii că să duce la megieșul să aducă făină - și copiii tăceau. „Nu ne vei primi să mînem la d-ta noaptea asta femeie bună?” - zice Dumnezeu. „Ba v-oi primi, dragii mei moșnegi, dar n-aveți să aveți hodină, căci copiii mei tot una plîng și cer să le dau de mîncat.” „Lasă, n-avea grija asta, vom dormi cum vom putea.” Au întrat în casă. Copiii iarăși au început: „Mamă, scoate pînea!” „De ce nu o scoți?” - a zis Dumnezeu. „Dacă n-am ce scoate.” „Destupă cuptioriul, fă cum îți zic eu.” Femeia a destupat și-a găsit cuptioriul plin de plăcinte, de pîni și de colaci. Femeia a căzut în genunchi înaintea lui Dumnezeu și s-a rugat. „Doamne, a zis Sf. Petru, i-ai dat pîne, dă-i ș-o masă să aibă pe ce pune pînea.” Dumnezeu a gîndit - și pe loc a fost înaintea lor masa acoperită și femeia a pus pînea și plăcintele pe ea și iar a căzut în genunchi și s-a rugat lui Dumnezeu. Iar pînile, colacii, plăcintele, orișicît mîncau din ele, nu se mai sfărșau.

Aceasta era tocmai în dimineața Sfîntului Ajun. Săracii s-au dus, iar ea, plină de bucurie, ia și pregătește un șervet cu plăcinte, colaci, pîni, să ducă litie la sfînta biserică, din darul lui Dumnezeu. Apoi merge și duce la megieșul din toate celea, căci megieșul e mare lucru. Dar el, cînd a văzut-o că întră cu darul lui Dumnezeu, a împins-o ș-a dat-o afară: „Ce ne-ai adus, calico, nouă ni trebuie pînea ta, n-avem ce mînca?” Ea a ieșit suparată, strîngînd pînile de pe jos. Fiecare bucată ce o rădica o săruta și o punea în șervet înapoi. O vede Dumnezeu plîngînd. „Uite-te, Doamne, zice Sf. Petru, blastamatul de bogat!” Dumnezeu a chemat-o la dînsul. „Lasă, nu te supara, du-te unde vezi focul acela, că acolo sînt îngerii lui Dumnezeu și-ți vor da ceva.” Ea s-a dus și îngerii i-au dat un cîrlan. L-a dus acasă și l-a pus într-un ocolaș, dar n-avea cu ce-l hrăni. „Tăceți, copii, să nu spuneți la nime, zice vadana, că eu mă duc la megieșul să fur, dacă a făcut el așa cu mine.” Să duce noaptea și ia din trei coșere cîte doi seminceri și din trei stoguri de fîn cîte o mînă de fîn. Le-aduce și le pune în trei locuri la casă și pănă a doua zi s-au făcut trei coșere de popușoi și trei stoguri de fîn. Cîrlanașul behăia pe lîngă casă. Ea se duce dimineața să-i deie mîncare, da lîngă el, o moviliță de galbeni. Megieșul a îmblat pănă la zi cu colinda. Cînd vine acasă, se uită la casa vadanei și să miară. „Uite, haita de fărmăcătoare, ce are la casa ei! Dar de mi-ar trăi biciul meu din cui, voi întreba-o eu pe dînsa de unde le are!” Femeia și-a cumpărat pe bani straie frumoase și toate ce i-a trebuit. O cheamă megieșul la masă la dînsul; o cinstește și o pune în fruntea mesei. Ea lua paharul și-l varsa sub picior, iar Dumnezeu așa da, că să usca. „Eu astăzi sînt cumătră mare, zice ea. „Stau după masă, dar nu beau eu, ci beau straiele de pe mine. Cînd am fost saracă și-am venit la casa voastră să vă firitisesc, cum ați ajuns, s-ajungeți mulți ani înainte sara lui Hristos, voi m-ați dat afară.” „Ia lasă, cumătră, uită ce a fost. Mai bine spune-ne și nouă ce ai făcut, de-ți merge așa de bine.” „Vouă trebuie să vă mulțămesc! Știți moșnegii pe cari i-ați alungat? Ei au venit la mine etc.” „Saracii de noi, aceia au fost norocul nostru și noi n-am știut! Mă rog d-tale - de am ajunge pănă la anul - să ne înveți să făcem și noi așa, cum ai făcut d-ta, să venim la d-ta cu dar.” „De ce nu, v-oi învăța”, zice femeia.

Pănă la anul, ei erau așa de saraci, cum fusese ea. Scorțurile lor de pe pereți acum erau la dînsa , le vînduse. Vin ei cu plăcinte și cu rachiu. Ea a luat și le-a pus pe masă, i-a cinstit, i-a ospătat și li-a dat în loc îndoit, să ducă acasă cu dînșii. „Cumătră, zice omul, de ce nu ne dai afară și nu ne împingi, cum te-am împins noi?” „Asta eu nu voi face, că mă tem de Dumnezeu. Acuma duceți-vă unde se vede para ceea pe cîmp și d-ta să te tocmești cu îngerii pentru sara lui Hristos.” S-a dus la îngeri. „Ai venit, bogate blastamate?” - au zis îngerii. „Am venit.” „Ia fierul acela și-l pune pe inimă” - un fier lung, cu care se împușcă la înviere, de Paști. - L-a luat și l-a pus. „Acum pune amîndouă mînile pe fier!” El a făcut cum i-au spus. Atunci au zis îngerii: „Cenușă s-a născut, cenușă să se prefacă! Pămînt s-a născut, pămînt să rămîie!” Și bogatul s-a făcut praf acolo pe loc.

Furca la sărbători

Peste cele două săptămîni de sărbători nu se lasă fusul cu ață în furcă; caierul trebuie gătit și nici pe rîșchetori nu se lasă ață. Totul trebuie de depanat, că se face holbură-n cînepă.

Furca nu se lasă goală, că nu rodește cînepa. Macar ața ceea cu care se leagă caierul să lasă la dînsa.

în Mahala, pe furcă pun caier proaspăt de sărbători, numai cît n-o leagă. Tot astfeli pun și în Stanești pe Molniță, în furcă, caiere de lînă și de tort.

Pe fus să nu fie nimic de Crăciun. Numai de Ajunul Bobotezei torc cîte un fir, ca să fie pe fiecare fus cîteva ațe, să nu fie fusele goale.

Furca de sărbători s-o pui într-o camară, să no vezi, nici fusul, nici ac, pentru șerpi, că vezi șerpi peste an.

Cît țin sărbătorile, cele două săptămîni, furca să nu steie în casă, nici să nu să toarcă în timpul acela, căci și Maica Domnului n-a tors.

în Bagiurea (Moldova),nu torc de la Ignat pănă după Bobotează pentru vite, ca să le meargă bine și ca să vie pețitori la fete.

Săptămînile din sărbători să nu torci nici o ață îndărăpt, că-ți merge îndărăpt tot anul.

Ursitorul, viitoriul

i) Spre Crăciun, se pun din toate mîncările într-o strachină pe prispă, sub fereastă, dar să nu guști din mîncare, căci noaptea vine ursitoriul de gustă și-atunci îl vezi prin fereastă.

în postul Crăciunului, cum să începe, să strîngi cîte o surcică în fiecare zi - dar să faci singură focul în toată dimineața. - Cu surcelele cele strînse să faci foc în ziua de ajun și să fierbi crupe, dar să nu pui sare. Le pui pe masă și sara vine umbra ursitoriului pe cahlă și mănîncă.

în ziua de Ajun, fata să postească toată ziua și care îmbucătură va lua sara întăi în gură s-o puie-n brîu. Apoi, cînd se va duce la culcat, să puie brîul jos și să bată trei matăni pe brîu zicînd:

Spre Crăciun să măsură apa. Pui 9 păhăruțe de apă într-un pahar sara. A doua zi dimineață măsori din nou și de găsești spori - adecă un pahar mai mult -, gîndul ți se va împlini. De nu găsești spori, nu se va împlini.

Fata, de Ajun, să puie o spelcă sub prag, ca să treacă preotul peste ea cînd va întra în casă. Apoi să o ia și să o puie în cap, să doarmă noaptea cu dînsa și va visa pe cine o va lua.

De Ajun spre Crăciun, să nu închizi ușile sau porțile, căci nu se poate mărita fata. Și nici în ziua de Crăciun să nu lași pe nimene să închidă, căci poate e rău la mînă și-ți închide tot binele și norocul, sau poate singur știe ceva ș-atunci îți face de nu-ți mai întră nimene în casă. Aleargă fuga și închide singur după cine va ieși.

De Ajun să samănă cînepă la trunchi și să grapă cu cămeșa, ca să să facă pînză, drum ursitoriului să vie, să-l vezi. Zici: „Eu nu samăn cînepă pentru pînză de cămeșe, că am, dar samăn drum ursitoriului, în vis să-l visez și-aievea să-l văz.”

Colinzile

j) în vremea de demult, erau tare multe răutăți pe pămînt, boale, și Dumnezeu a dat colinde de-l pomenesc pe Dumnezeu și de atunci au încetat.

Se zice că dracul tot una întreabă: „Să mai scriu ouă roși de Paști?

Să mai colindă la sărbători?” Cînd ouă roși nu s-or mai scrie și cînd nu se va mai colinda, atunci și el va ieși.

Dracii numai spre Crăciun și spre Anul Nou nu umblă și nici o altă necurățenie, căci se tem de băieți, că îmblă atunci cu colinda.

în Ardeal, în ziua de Crăciun se colindă. (Tot astfeli și în Siret.) Crăciunul vine pe un cal alb, după ce cîntă cucoșii de trei ori. Crăciunul e un moșneag.

A. Crăciunul și cucoșul

B. Colinda Păcurariului

(în o altă colindă, tot din Ardeal, se zice:)

C. Colinda Ciobanului

D. Domnului răsărit

E. Florile Dalbe

F. SîntIoan

G. Colinda Domnului Hristos

H. Junelui bun

I. Dimineața lui Crăciun

(în Suceava, de la locul acesta se adaug și următoarele versuri:)

(La Siret, se mai adauge aceasta:)

J. Ho lerum

(Aici spune numele fetei de casă.)

(Altă dată, colinda aceasta să începe precum urmează:)

K. Mărului măr

L. Colinda gospodarilor

M. Colinda fetei

(Urmează ca în colinda precedentă, cu sfîrșitul acesta:)

(O altă variantă a colindei lui Brancoveanu începe astfel:)

(în Ostrița să începe ca în colinda G, apoi:)

(Altă dată să începe:)

N. Patul. Masa

O. Colinda lui Iulia

§ 2. Steaua

Din Crăciun și pănă a doua zi de Bobotează se îmblă cu steaua. Băieții fac o stea cu 12 raze din hîrtie colorată. în mijloc, într-un cerc, pun un fînaraș cu lumînare, iară pe la colțuri clopoței. Mai fac și-o steluță mică, numită luceafăr, cu 8 raze și cu scripți, ca să se întindă încotro vor ei. Straiele lor sînt niște fustanele scurte, albe, iar pe cap au coroane de hîrtie feli de feli. Cu steaua merg patru; unul e înger și trei sînt crai. Jocul lor închipuie cei trei crai și steaua ce s-a aratat, cînd s-a născut Domnul Hristos. în Bucovina, obiceiul acesta e aproape părăsit; mai ales în susul țării. A fost însă demult în foarte mare vigoare, chiar prin sate, în toate părțile; aceasta o dovedesc și cîntecile de stea care, rămîind, se întrebuințează acuma simplu ca colinzi. Cu steaua se îmblă noaptea.

Cînd merg cu steaua pe drum, strigă:

(Doritorii îi cheamă în casă.)

Cîntece de stea

(Mai întăi încep cîntînd toți: „Nașterea ta, Hristoase, etc.” Ș-apoi urmează cîntecele:)

I. Trei crai ai pămîntului

II. Adam afară din rai

III. Cîntece despre moarte

IV. Cele 12 întrebări

V. Cîntec de Bobotează.

§ 3. Irozii

Ehei, nene păzitor, ce lucruri mari ne spui, încît mult ne mirăm cum de n-am auzit și noi? (Apoi răstit:)

Cum vorbești cu îndrăzneală

Și sumeț te arăți cu noi,

Parcă vrai s-aduci sminteală

Cetățenilor eroi?!

îns-aceasta nu va fi

După cum tu socotești,

Irod știe și păzește

Pe poporul ce-l iubește!

Mai bine ț-ai cata

De meseria ce-ai învățat

Și ai păzi oile

Ce tatăl tău ț-a dat!

Voi merge, pre-nalțate împarate,

Și voi face aceste toate.

(Cîntă cu toții cîntecul împaratului.) Din a patriei dulci sinuri

Din a patriei dulci sinuri,

Vrăjmașul mă izgonește,

Departat de ea, suspinuri

Zilele mi le sfîrșește,

O, Moldavie iubită,

O, fericire dorită,

Din inimă neuitată,

Totdeauna așteptată!

Unde sînt acele locuri

Ce mi-au dat suflare mie?

Sufletul meu le dorește

Și pre dînsele privește,

O, Moldavie iubită etc.

M-am făcut un alt Adam,

Privind cu nesăturare

Locul strămoșilor mei

Și strigînd cu lăcrămare:

O, Moldavie iubită etc.

înspre malul unei ape

Dulce, limpede și lină, într-o țară liniștită

Și de măngîiere plină,

O, Moldavie iubită etc.

Tu, fragedă rîndunică,

Cu aripile întinsă,

Zbori, te duci și eu rămîn

Strigînd cu poftă aprinsă:

O, Moldavie iubită etc.

Zefir vesel și voi, nori,

Nu vă oprește nimică, în patrie vă întoarceți

Slobozi, fără nici o frică.

O, Moldavie iubită etc.

Toate-s triste pentru mine,

Toate de otravă pline

Și cea mai frumoasă sară

E otravă mai amară.

O, Moldavie iubită etc.

Dumnezeule înalte,

Ce mai suferi tiranie,

Izgonește-l pe vrajmaș

Și-l izbește cu urgie,

O, Moldavie iubită etc.

Iar tu, patria mea dulce,

Pe noi toți ne adună,

Ca la altarele tale

Să putem cînta-mpreună:

O, Moldavie iubită,

O, fericire dorită,

Din inimă neuitată,

Totdeauna așteptată.

(Craii vin cîntînd„Trei crai de la răsărit.”)

Să vie.

Arapul

(vorbește șepelind)

He, hei! Mi duco și eu la împaratu ca să vorbescu si eu ceva cu el. Da a cui oaste sînteți voi, bre?!

La noi sînt scurți si grosi

Și cu fesul ista rosi.

- Bre, da ce bacsisu dam eu la tine, arată tu la mine care-i împaratu la voi?

Eu ce bacsis dam ție? împaratu, cînd m-a videa pe mino, un palicar amore frumusel ca mine, din cap păn’ în piciore numai aur si argint, la cap - galbeni mari, la trup - galbeni mici, la picioare si călcăi (arată călcăiul)

dam ție de-aici!

Ține-ți ție, măi țigane, și-ți cumpără opinci și te-i da de Paști cu fetele în scrînciob.

Ei, ce bacșiș vrei tu de la mine?

Eu ție ț-oi da:

Două furci ș-un grindei

Ș-o funie de tei

Și sopon ți-i cumpara singur și ț-oi face paradă cu toată armata mea, dincolo de părîul țiganului.

Luați-l și mi-l duceți la-nchisoare

Și puneți ca să-l păzască,

Nu cumva să se prăpădească.

(Soldații îl duc. - Apoi cîntă toți: „Eu sînt Soldan Viteazul.”)

(vine)

Ha, ha, ha! Mi cheamă împaratu! Ha, ha, ha! Se vede că are nevoie de mine!

I-a fatat mîța cea mijlocie

Si mă cheamă la cumătrie.

Da mi ducu la împaratu

Că mi chematu!

(Ciobanul și ostașul pun cața și sabia cruce lui în față și-l duc. Harapul să împiedecă.) Da ce-i aste, bre, aice?

(se oprește)

Bre, da frumoasă paradă la spînzurătoare are împaratu ista: Harapu!

Bre, da mi ducu la împaratu

Că mi chematu!

(îl oprește)

Da cum te duci tu la împaratul? Da acestea din brîu ce sînt? (Pistoalele)

Ha, ha, ha! Vezi că mi am si eu dreptate! Dă la mine o iapă chioară s-o femeie frumoasă, să mi duc la împaratu la moară, să rîsnesc o fiertură de rîsniță. Dați la mine armele, bre, că m-a iertat împaratul!

(Cîntă toți:)

Asta-i zi prăznuitoare,

Preaslăvită sărbătoare!

Fericiți mulți ani vă fie

Cu mult dar și bucurie

Și cu dragă sănătate

Cu deplină bunătate.

Și ca pomii să trăiți,

Ca pomii să-nfloriți

Și ca ei să-mbătrîniți!

De la d-l Iancu Glavan, Botoșani