Poezie · 1914

Singur

Cu cea din urmă rază ce tremură-n amurg, Se-ntunecă palatul bătrânului Habsburg. E noapte. Vântul toamnei aduce de departe Un freamăt de suspine prin sălile deșarte, Căci a pornit monarhul încovoiat și chel Oștiri din șapte neamuri să moară pentru el !

Făclia luminează fantastice vitraiuri Și-n umbra colorată ca umbra din seraiuri, În liniștea capelei pe-o treaptă-ngenuncheat, Cu fruntea-n mâini se roagă bătrânul împărat: — "Stăpâne, codrii urlă și râurile gem, Din fiece colibă se-nalță un blestem Și-n inima mea scurmă părerile de rău ! Stăpâne, slobozește de-acum pe robul tău..."

Dar vântul geme-n noapte: "E prea târziu, bătrâne ! Pe țarinile noastre de-a pururi va rămâne Sinistră, ca o pânză de doliu, umbra ta. O, dacă El te iartă, noi nu te vom ierta !..."

Tresare împăratul. Mișcând încet din buze, Încearcă să-și adune gândirile confuze... Dar două diamante strălucitoare curg Încet-încet pe nasul bătrânului Habsburg, Și-n liniștea solemnă, cum pică pe parchet, Par două lacrămi grele și mari — de spermanțet.