Momîța

Momîța precum să știe Din fire atîta isteață Cu ageră ghibăcie Și nu mai puțin măreață, Orice vede precum omul Vre să facă și ea-ndată, Ia seamă la lucru, cată, Pîndește ce face omul, S-apucă ca să lucreze Vre-ntocma să-l imiteze, Și l-asta are dreptate, Toate ale ei cercetate Fiind de om mai aproape Decît bestiile toate Cu mîna ei să se-ndoape Pe două a umblare poate. Di-ar ave orangotanul Gură atît de omenească Cum e barba și gîtlanul Ar putea să-mpărățească.

În casa unui om mare Aflîndu-se o momîță Și-ntr-o zi de sărbătoare Văzînd pe-o cuconiță Cum făcea parura sa, Rămîind singură-n casă Momîța pe teapa sa Nu vru mai gios să se lasă. După ce întîi se unse Cu profumuri, cu pomadă Pe la locurile-ascunse, Pe la cap și pe la noadă, Puse-n capu-și o bonetă Și la gît o cordeletă. Vrînd apoi a se și rade Cu briciul rade și nasul, Și vrînd ca să fugă, cade, Călcînd cordela cu pasul; Aice să tumbănește Pe scări, rotogol ca napul, Lovindu-se sparge capul, Pînă gios se tot stîlcește.

Nu ni fie de mirare Văzînd pi-o biată momîță Avînd astă neputință, Căci oameni cu cuvîntare, Mente cu înțelepciune Pățesc altele mai răle Pentr-a lor deșărtăciune, Căzînd în mii de smintele, Cînd nu se cunosc pre sine, Ce sînt sau ce pot mai bine? Cu ceia ce-s nu se-mpacă Ce ar fi, vor să se facă, Ce firea nu i-au făcut, Nici cultura i-au putut.