Poezie

Mormintele. La Drăgășani

Când vizitam odată locașurile sfinte, Mărețe suvenire din vremi ce-au încetat, Eu mă oprii pe valea bogată în morminte, Unde atâți războinici ai Greciei slăvite Strigarea libertății întâi au înălțat.

Ziua de mult trecuse: natura obosită... Se odihnea: nici zgomot, nici cel mai ușor vânt; Nimic viu: eram singur în lumea adormită, Și stelele deasupra pe lunca părăsită Luceau ca niște candeli aprinse pe-un mormânt.

Din vreme-n vreme numai, de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un vuiet depărtat, Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri, Sau ca ale mulțimii întărâtate valuri, Când din robie scapă un neam împovărat.

Și ochii-mi s-ațintiră pe semnul mântuinței Ce singur se înalță în locul de suspin, Protector al durerii, nădejde-a suferinței, Labarum vechi al luptei, simbol al biruinței, Prin care-a-nvins barbarii creștinul Constantin.

Și mă gândeam l-aceia ce umbra-i învelește, La Grecia modernă ce ei au sprijinit; Căci jertfa pentru nații la cer se priimește, Căci sângele de martiri e plantă ce rodește Curând, târziu, odată, dar însă nelipsit.

Precum cei dintâi preoți ce crucea o purtară. Din peșteri, din pustiuri, săraci, disprețuiți, În circ, amfiteatruri, puterea înfruntară, Pe purpura română credința așezară, Și-nvinseră pe idoli în Capitol slăviți,

Așa sângele-acelor ce-aicea se jertfiră Născu pe-ai libertății vestiți răzbunători; Parnasul și Olimpul cu fală se priviră Când flotele barbare zdrobite le zăriră, Și flacăra din ele suindu-se la nori.

Sunt vrednici de vechimea din veacuri fabuloase, Sunt mari cum fu robia sub limpedele-i cer, Și lupta și izbânda a Greciei frumoase, Iar Boțari, Miauli, colosuri fioroase, Se par ca demizeii eroi ai lui Omer.

A! dac-a ta viață de lume admirată, Când nației gemânde veniseși ajutor, De asprele ursite nu ar fi fost curmată, De-ai fi văzut tu ziua în ceruri însemnată, Arold al deznădejdii sălbatic călător,

O nouă epopee, poemă strălucită, Creștină Iliadă pământu-ar fi-ncântat. Ca trâmbița-nvierii de suflet presimțită, A veacurilor stinse cenușă-ar fi mișcat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pământul țării noastre e azi adăpostire L-a grecilor țărână; iar agonia lor Cu jale a văzut-o a Oltului oștire, Și semne de frăție, dovadă de iubire Le-a dat ea îndestulă în ziua de omor.

Căci nu gândiți, o umbre de lume depărtate, Că locul morții voastre e luptelor străin; Oștirile creștine de cruce însuflate, Adesea se văzură aici împreunate Sub Uniad românul, sub Mateiaș Corvin.

Și cât ura robiei, a patriei iubire În limbi deosebite se vor numi virtuți, Cât vor număra grecii între vestite zile Ziua când Leonida căzu la Termopile, Și cât va purta Oltul diadema-i de munți,

Voi veți trăi; căci vouă Grecia e datoare, Căci voi ați dat semnalul la libertatea sa; Și-n vremi de suferință, în vremi de apăsare, Nădejde și credință, virtuți mântuitoare, A voastră pomenire ades va deștepta.