Plîngerea deputatului — Grigore Alexandrescu

Prea înaltă stăpînirre, este vreme, socotesc, Cu adîncă plecăciune, două vorbe să-ți șoptesc : Ți-am slujit cu înfocare, și la orice ai urmat, Faptele măriii tale glasul meu le-a lăudat. Și în versuri, și în proză, tuturor am dovedit, C-așa bună stăpînire de mult nu s-a pomenit. Cînd asprimea, nedreptatea (vorba fie între noi) Apăsa sărmana lume cu necazuri și nevoi, Eu povățuiam norodul a-mpleti cununi de flori, Și strigam că se pogoară fericirile din nori. Pîn-acum, cu toate-acestea, pentru cîte am făcut, Vreo dreaptă răsplătire de la nimeni n-am văzut ! Doamna mea, să ne-nțelegem, căci de nu mi-i răsplăti, Veacul fericirei noastre, veac de fier îl voi numi ! Voi lua cu înlesnire virtuți mari ce am răpit Din America vestită și ușor ți-am dăruit. Opoziția m-așteaptă, ea dorește al meu vot Și-i vedea cînd s-o aprinde sîngele de patriot ! Drepturile țării mele care nu prea să păzesc Sînt materie destulă ca să strig și să vorbesc ! D-or voi apoi să-ntrebe cum defaim ce-am lăudat, Atunci ... atunci voi răspunde că vremile s-au schimbat, Că era odată bine, cel puțin de suferit, Dar acum românul jalnic a ajuns nenorocit, Că țăranul pătimește, că se află-mpovărat, Că la judecată pierde tot acel nevinovat, Că dreptatea este surdă, că pravila a căzut, Că intriga e cinstită, și meritul nevăzut. C-un cuvînt numai eu singur o să strig cît stigă toți. Ș-o să las patriotizmul moștenire la nepoți !

„Poporul suveran“ 3 Septembrie 1848