Privighetoarea și păunul

Filomela drăgăstoasă Văzînd vremea cea frumoasă, Zile dulci de fericiri, Povestea cu întristare La eho răscîntătoare Tristele-i nenorociri. Atunci însă deodată Un păun i se arată (Domn era într-acel loc). Veni plin de supărare; Mînios și c-un ton mare Astfel îi vorbi pe loc: „Nu vezi că nu-ți șade bine, Că nici nu ți se cuvine, Cu acel cioc urîcios, Cu a ochilor grosime, Cu a penii-ntunecime Să cînți în ast crîng frumos? Frumusețea cu dreptate Cît va vrea a cînta poate, Pe ea cîntece n-o stric: Dar tu cum n-ai stîmpărare? Eu sînt frumos de mirare, Și tot nu vorbesc nimic.“ Filomela îi răspunde: „Iartă-mă, nu poci ascunde, Frumoasă de loc nu sînt; Și de cînt cîteodată În pădurea adîncată, Soarta mea este de cînt. Tu însă, ce cu mîndrie Astfel îmi poruncești mie Și atîta zgomot faci, Tu nu cînți, căci n-ai putere, Și singura-ți mîngîiere Este căci gîndești că placi. Trupul tău frumos s-arată, Și cu coada-ți lăudată Poate mult să strălucești: Dar amorul vederi n-are; La auz s-aduci mirare, Asta vezi să dobîndești.“