Poezie

Rugăciunea

Al totului părinte, tu, a cărui voință La lumi nenființate ai dăruit ființă, Stăpâne creator! Putere fără margini, izvor de veșnicie, Al căruia sfânt nume pământul nu îl știe, Nici omul muritor!
Dacă la cer s-aude glasul făpturii tale, Fă ca întotdeauna pe a virtuții cale Să merg nestrămutat. Când soarta mă apasă, cum și când îmi zâmbește, Când veselă m-ajută, când aspră mă gonește, Sa pot fi neschimbat.
Mândria-n fericire să nu mă stăpânească, Mâhnirea în restriște să nu mă umilească, Dreptatea să o știu. Conștiința să-mi fie cereasca ta povață, Prin ea tu mă-ndreptează, și când greșesc mă-nvață Cum trebuie să fiu.
Fă să doresc de obște al omenirii bine, Să mă cunosc pe însumi, și altul decât tine Sa nu am Dumnezeu. La oameni adevărul să-l spui fără sfială, De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nșeală Să nu îmi răzbun eu.
Și fă ca totdeauna al meu suflet să vază Lumina așteptată, a nemuririi rază, Dincolo de mormânt, Acolo unde viața cea veșnică zâmbește Sărmanului acela ce-n viață pătimește, Gonit pe-acest pământ.
Știu cum că lumea noastră între globurile multe, Ce sunt pentru mărirea-ți cu un cuvânt făcute După un veșnic plan, Nimica înainte-ți nu poate să se crează, C-așa de puțin este ș-atâta însemnează Un val în ocean.
Cunosc cu toate-acestea și văz cu-ncredințare Că-n fapta cea mai mică și-n lucrul cel mai mare Deopotrivă ești, Că la a ta dreptate nu este părtinire, Că îngrijești de toate, că fără osebire Și-asupra mea privești.
Cu tunetul din ceruri tu ocolești pământul, Înflorești cu natura și răcorești cu vântul, Ești viața ce ne-ai dat. Ascultă dar, Stăpâne, supusa rugăciune Ce sufletul o-nalță, ce inima depune La tronu-ți ne-ncetat.
Până-n ceasul din urmă amorul tău să-mi fie Comoară de nădejde, de dulce bucurie, Izvor de fericiri; El singur să-mi stea față în acele minute, Când planuri viitoare și amăgiri trecute Se șterg ca năluciri.

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere