Poezie

Ucigașul fără voie

O temniță-adâncă îmi e locuința: Prin dese, prin negre zăbrele de fier O rază pierdută îmi spune ființa Cerescului soare, seninului cer.

Și frigul mă-ngheață; e umed pământul; De ziduri, de lanțuri eu sunt ocolit: Aici suferința așteaptă mormântul, Căci legile lumii așa au voit.

Adus ca o crudă, sălbatică fiară, L-a temniței poartă nădejdea-am lăsat, Și simt chinuire atât mai amară, Cu cât a mea soartă eu n-am meritat.

O noapte fatală! o noapte cumplită! Pe patu-mi de trudă dormeam obosit: Era despre ziuă: soția-mi iubită Ședea lângă mine... un vis, vis cumplit!

Văzui: în bătrâne păduri depărtate Părea că mă aflu; eram călător; Dar calea pierdusem; pe ramuri uscate Cânta cucuveaua cu glas cobitor.

Copacii în preajmă-mi părea că-nviază: Din toată tulpina un geamăt ieșea: Flămândă, cumplită, vedeam că-mi urmează O ceată turbată de lupi, ce urla.

Și eu fugeam iute, fugeam cu grăbire, Dar locul sub mine de sânge-nchegat Silințe-mi zadarnici punea-mpotrivire; De-o rece sudoare eram inundat.

Sufla un vânt iute, și luna-ngrozită În spațiuri veșnici trecea alergând, Cu stinsele-i raze, cu fața-i pălită Întinse pustiuri abia luminând.

Apoi deodată în nori se ascunse, Și lipsa ei dete cumplitul semnal: În spasma nespusă ce-atunci mă pătrunse, Văzui trecând moartea pe palidu-i cal.

Schelet de-altă lume, cu forme cumplite, Rânjind, către mine privea neclintit: În mâna-i uscată, în unghi ascuțite Ținea o femeie... din capu-i zdrobit,

Mușca câteodată, mușca cu turbare, Și creieri, și oase din gura-i cădea: Uimit rămăsesem: la orice mișcare Părea că ea rupe din inima mea.

Dar ceata de fiare o văz... mă sosește... Fierbintea-i suflare acum o simții... Mă plec, cat, și mâna-mi grea piatră-ntâlnește, Curaj desnădejdea îmi dă, și... izbii...

Un țipăt s-aude... eu sar în picioare, Din somnu-mi de groază atunci deșteptat. Soția-mi lipsită de-a vieții suflare Zăcea... capu-i tânăr era sfărâmat! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De-atunci zile multe și nopți osândite Pe fruntea-mi trecură! eu nici am simțit A lor osebire; vedenii cumplite Și țipătu-acela în veci m-a-nsoțit.

Răsună el seara, l-auz dimineața, Precum în minutul prin crimă-nsemnat; Și eu trăiesc încă! trăiesc, căci viața, Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat.

Aici aștept vremea și ziua dorită Să văz dacă dreptul ceresc împărat Privește la fapta-mi, ce este cumplită Sau numai la cuget, ce este curat.