Viața câmpenească

Așa, simpla viețuire Eu știu să o prețuiesc Și de acea fericire Voi bucuros să-ți vorbesc. Dar florile și verdeața, Apusul și dimineața, Și fluierul câmpenesc, Cu patimi, cu chinuri grele, Cu starea inimii mele, Nicicum nu se potrivesc. Departe de-acele locuri,

Ce poate m-ar fi-nsuflat, De țărăneștile jocuri Ce-adesea m-au încântat, Cuprins de nemulțumire, De grijă și de mâhnire, De soarta mea ocolit, În rele ce mă-mpresoară, Ce gânduri, idei omoară, Duhul își pierde puterea: E greu să descrii plăcerea, Când sufletul e mâhnit. Însă a mea mulțumire

Pentru a ta găzduire Eu tot nu o pot uita, Și cât va sta prin putință Voi pune a mea silință Adevăru-a imita; Măcar în vorbele mele Să pot să găsesc vopsele, Să știu să-ntrebuințez Culorile osebite, Tonurile felurite, Care stilu-nsuflețez; S-arăt atâta simțire, Câtă simțeam mulțumire, Când dulcea serii răcoare În preajmă-mi se întindea, Și patimi sfâșietoare, Ca aburi din lac, din mare Deșertul mi le-absorbea. Cuprinsul, unde odată

Împreună-am viețuit, Și plăcerea-adevărată Zilele mi-a îndulcit, Este un câmp lat, ce are De vechi și firești hotare Un mal către răsărit, Iar către apus o apă, Ce saduri, grădini adapă, Ce udă țărmul setos, Și-n ramuri multe-mpărțită Curge mândră, liniștită, Pe patu-i cel nisipos. Casa pe-o muche clădită

Singură câmpul domnind, De umbră neocolită, O vezi în aer albind. Să zic că a ei zidire E lucru cu osebire, Că e de-o arhitectură Cap d-operă în natură, Deloc nu mi-ar părea greu: Însă această minciună, Deși îndestul de bună, Apasă cugetul meu. Așadar, iau îndrăzneală Și spui că adevărat N-are nimic de mirat. Dar are, fără-ndoială, Tot ce e neapărat. Spre patru părți ale lumii

Patru ferestre privesc, Și dacă pe tonul glumei Slobod îmi e să vorbesc, Al lor număr, micșorime, Cu a casei înălțime Atât nu se învoiesc, Încât ochiul ce le vede Cu lesnire poate crede Că se plătea altădată Vreo dajdie însemnată Sub nume de ferestrit; Măcar că nu mi se pare Nici undeva am citit, Că la vreo întâmplare Nobilii să fi plătit. Astfel de năravuri proaste, Dacă vreodată-au fost, N-au putut fi ale noastre, Ci-ale norodului prost. Numai el singur plătește, Fiind mai obișnuit; Iar de ce, nici se vorbește: Păcatul ar fi cumplit. Pricina e delicată, Și prea puțin câștigăm, La mulțimea nensemnată, Adevărul s-aruncăm. Dar în vorbă neplăcută

Ca să nu ne încurcăm, Și ca nu, din întâmplare, S-aduc la mulți supărare, Descrierea începută, Mai bine să o urmăm.

Aproape de casă-ndată, Spre miazănoapte s-arată O biserică smerită, Un templu dumnezeiesc, Unde muncitorul vine Prinoasele să-și închine; Unde ruga umilită, Ca tămâia cea sfințită Este la cer priimită De părintele obștesc. Tot către această parte, Un sat puțin însemnat În două rânduri se-mparte, Pe linie așezat. Poezii și proză În vale se văd desișuri, Saduri, livezi, alunișuri, Pe urmă ochiul zărește Un deal ce se prelungește Verde și împestrițat. Coastele-i sunt învelite De vii, de semănături, De țarine felurite, De crânguri și de păduri. Munții mai în depărtare Se văd ca tulbure nor; Vara le e la picioare Și iarna pe fruntea lor. Iată, după-a mea părere,

Locul atâta dorit, Unde zile de plăcere, Zile scumpe am trăit. Frumoasă singurătate, Bunurile-adevărate În sânul tău le-am simțit, Pace, liniște, viață, Toate-acolo mă-nsoțea, Și din orice dimineață Mulțumirea se năștea. Dacă vreo cugetare C-o umbră de întristare Fruntea mea acoperea, Ușoara-i întipărire, Ca cercul acel subțire, Ce-ațâță din întâmplare Pe-o undă nemișcătoare Un vânt cu lină suflare, Trecea, se pierdea de sine, Ș-al firii glas simțitor, Și ideile senine Luau iarăși cursul lor. Adeseori pe câmpie

Departe mă rătăceam, Adesea cu bucurie În dulci gânduri mă pierdeam. Simboluri de tinerețe, Fluturi cu vesele fețe Privirea mea o trăgea: Pe iarbă în depărtare Fluturele părea floare; Dar când umbletu-mi simțea, Insectele-amăgitoare Se-nălțau, găseau scăpare Aripile-și scuturând; Și eu c-o dulce mirare Vedeam florile zburând.

Nori deși, negri, câteodată Cerul îl întuneca, Și ploaia-n ei adunată Pe câmpia-nsetoșată În torente se vărsa; Apoi razele-i robite Soarele-ncet desfăcând, Și-n munți, valuri aurite Norii umezi prefăcând, C-o privire-nflăcărată Lumea el o cuprindea, Și o mreajă purpurată Peste dealuri întindea. Când acea stea arzătoare,

Aproape de-al ei sfințit, Părea a da sărutare Pământului ce-a-ncălzit, Și, mai întorcând o rază Ca zâmbet prietenesc, Sta un minut să o vază Ochii care o doresc; Ochii acei pentru care Este cel din urmă soare Ce ei poate mai privesc; Supus la acea uimire, L-acea adâncă simțire, Care sub ceruri senine Seara aduce cu sine, Slobod de griji, de dorințe, În cugetu-mi mulțumit, Slăvind o-naltă putere, Eu ascultam în tăcere Al multor mii de ființe Concertul nemărginit. Și când luna-argintuită,

Albind iarba de pe vale, Ieșea plină, ocolită De stelele curții sale, Pe dealurile râpoase, Stam, mă opream să privesc Cerurile semănate De globuri nenumărate, Care, făclii luminoase, În umbra nopții lucesc. Prin aluniș sufla vântul,

Frunza ușor clătina, Nucii bătrâni ca pământul De-a lungul se desina; Unda cea armonioasă A unui ascuns izvor, Ca o șoaptă amoroasă S-auzea în preajma lor. Curmând adânca tăcere A câmpului liniștit, Un glas cânta cu plăcere Un cântec obișnuit. Ăst glas, această câmpie, Noaptea care mă-nvelea Gândiri de melancolie În inimă-mi învia, Și florile tinereții, Visuri, nădejdi, amăgiri, Acea ghirlandă-a vieții Țesută de năluciri, Care, câte una-una, Treptat s-au desființat, Ca frunzele ce furtuna De verzi le-a smuls, le-a uscat, Mi s-arăta înainte; Cu gândul mă întorceam La locurile dorite, În valea ce-atât iubeam. Vedeam livada, grădina, Poteca ce des călcam, Părul înalt și tulpina Unde copil mă jucam. Astfel în țări depărtate, Unde străin te numești, De-auzi pe neașteptate Limba care o dorești, Limba acea părintească, În care tu te gândeai, Ce-n vârsta copilărească Cu maică-ta o vorbeai, Oricât de urâtă fie, Aspră, grea la auzit, Se naște o bucurie Un ce neobișnuit, O simțire vie-adâncă În sufletu-ți rătăcit, Și crezi că te afli încă În țara ce-ai părăsit. A! dacă o provedință

Asupra mea ar privi, Dacă smerita-mi dorință Soarta o ar împlini, Departe de-ai tiraniei Tovarăși nelegiuiți, De cursele vicleniei De oameni neomeniți, De tot ce se crede mare În fapte ce necinstesc, De zâmbete protectoare, Care le nesocotesc, Uitând acea zeitate Care-n zgomotosu-i zbor Staturilor înălțate Le suflă căderea lor, La câmp, locaș de plăcere, Eu mulțumit aș trăi, Liniștit și în tăcere, Ziua mea aș împlini. La binele ce îmi place, Și neamului meu doresc, Pe voi câți puteți a-l face Aș cerca să vă pornesc: Aș pune mica mea parte, Silința-vă lăudând, Isprava nu prea departe, Bună, dreaptă arătând, V-aș arăta răsplătirea. Ș-un înger ajutător, Și cinstea, și mulțumirea Ce inimile aprinde; Iar celuia ce se vinde, Un trăsnet răzbunător.