Vulpoiul predicător

Un vulpoi coprins de boală, La putere foarte prost, Însă învățat în școală, Logica știind de rost, Făcu plan ca să vorbească Și să predice-n pustii; Se silea să dovedească, C-un stil dulce, vorbe mii, Că cu o simplicitate Și cu traiul cel cinstit, Cu năravuri lăudate, E oricine fericit; C-astă lume desfrînată Totdauna ne-amăgește, Fără a ne da vrodată Cîte ne făgăduiește. Dar la buna-i predicare Nimini nu da ascultare. Cîțiva șoarici, cerbi de munte Veneau rar să o asculte; Însă ei în depărtare, Neavînd nicidecum stare Fără cinste sau favor, Nu putea da-ncredințare, Slavă astui orator. Așa el schimbă vorbirea, Defăimă năpăstuirea, Pe urși, tigri, lei, pardoși, Arătînd a lor turbare Și a sîngelui vărsare, Și că sînt nesățioși. Atunci cerbi, ciutele toate Ascultau întru mirare, Și în lacrimi cufundate Plecau de la adunare. Vulpea-și făcu mare nume; Un leu foarte cu credință, Domn p-acea parte de lume, Să o vază-avu dorință: Deci și ea cu bucurie La palat grăbi să vie, Unde ajungînd vorbește; Tonul ei înmărmurește P-ai pădurilor tirani: Cu putere ea descrie Slaba nevinovăție, Pradă acestor dușmani, Cufundată în durere, Cerînd la-nalta putere Asupră-le ajutor. Curtezanii în mirare Ascultau cu supărare, Căci așa vrea prințul lor, Care plin de bucurie La palat pofti să vie Vulpea în acel minut. „Ce-ai vorbit, îi zise,-mi place, Căci prin tine mi se face Adevărul cunoscut; Însă pentru osteneală, Spune fără de sfială, Ce vrei? slujbă, rang sau bani?“ Oratorul zise-ndată: „Prințule, în loc de plată, Aș pofti cîțiva curcani.“