Poezie · 1922
Clipe de seară
Ilarie Voronca · 1 min
Apa amintirilor a vărsat-o seara pe ferești.
Aud an vals vechi, asemeni unui mers cunoscut de mult.
Tu, revii din trecut ca din fața unei oglinzi în care ți-ai privit adânc ochii,
și, cum glasul tău pune flori albastre pe ziduri și pe rochii,
eu, îmi culc sufletul de peste zi și ninsoarea revenirii tale o ascult.
Uite: după perdelele umilite tristețea a prins lumini șterse.
În fiecare casă lumânările galbene, sunt păsări care de singurătate mor,
și prin ungherele întunecoase oamenii se caută pe ei-înșiși,
așa cum după o îndelungată rătăcire, cauți un loc odihnitor.
Acum, la porțile orașului, sania liniștii s-a oprit.
Lătratul câinilor îi stă în cale și clinchetul stelelor, pe noapte ninge.
În mine, zăpezile deznădejdii s-au topit
și valul lor mă-nlănțuie și mă-nvinge.
Astfel, vreau, glasul tău să-mi înfioare trupul,
ca un vânt pânzele unei corăbii,
și pe fruntea mea, degetele tale să întârzie,
cum pe-o strașină de casă vrăbii.
Vezi, afară se țese sufletul pe care de mult îl știi.
Aceleași sfâșieri aruncă Viața în ferestrele mâhnite.
În clavir sunt accente vechi, ca-ntr-un herbar flori păstrate,
și-așa, cucernic, ne-nvăluie, apa amintirilor, cu seara revenite.