Poezie · 1922

Elegie

lui Camil Baltazar Eră o ploaie, al cărei țipăt ne pătrundea, dureros ca miorlăitul pisicilor noaptea pe-acoperiș. Fiecare picătură fărâma, departe un luminiș și sufletul ne rămânea: zid de toamnă aplecat și roz.

Simțeam sfârșindu-se în noi o tinerețe chinuită; Amintiri din copilăria tristă veneau, ca niște țipete adânci și grave. Vedeam viața; o fereastră întunecată și cernită și glasul tău: privirea unei pășărici bolnave.

Apoi, nedeslușite mâhniri s-au prăbușit ca niște punți șubrede în noi. Buzele tale zdrobeau, cu picăturile de ploaie, luminișuri și deznădejdea a izbucnit în pieptul nostru: apăsător puroi.

Așa — ca două tristeți — am mers prin parcul ud. Pomii plângeau șl ei viața rătăcită și amară... Și-acum, încă, departe de tine, poete, aud elegia, pe care sufletele noastre și-au spus-o, acolo în liniște, în ploaie și în sară.