Istoria preafrumosului Arghir și a preafrumoasei Elena

(Fragment din partea a II-a)

Tînărul dacă porneaște Departe călătoreaște, Singur numai cu o slugă Merge dînd Domnului rugă. O, Arghire, lungă cale — Lungi necazurile tale — Ia de-a lungul dealurile Și numără jgheaburile Tot prin locuri necălcate Și prin păduri neumblate, Tot prin văi necunoscute, Prin locuri nepricepute, Nededat cu cale lungă Cîte vor să-l mai ajungă. Cîte biruri, cîte sate, Tot întreabă de cetate, La toți le părea minune, Necum ca să-i știe spume. Calcă cîte locuri toate Pînă mai nici nu mai poate Deci în partea pustnicească Cînd era să nimerească, Dintru o peșteră mare, Vedea fum că iasă tare. Și într-acolo grăbeaște, În care dacă priveaște, Vede un om mare foarte, Cît s-au spăimîntat de moarte, A s-întoarce nu cutează. Gîndind fricos să nu-l crează, Ci ș-au făcut îndrăznire Gîndind : sau trai, sau perire, Și în peșteră intrară Dîndu-i întîi bună seară ; Iară omul cel prea mare Dă o groaznică strigare : „Cine iaste ? cine vine ? Cine ce caută la mine ?” Și cînd slobozea cuvîntul, Să cutrămura pămîntul, Numai cu un ochi în frunte, Și părea că-i cît un munte. Arghir tremura de frică Și nu ascundea, nimică, Ci să ruga de iertare Numărîndu-i tot ce are, Și-l întreabă de cetate : Nu știe încătrău bate ? I-au răspuns omul îndată Cu vorbă mai așezată : „Nu i-am auzit de veaste, Necum să știu unde iaste, Dar șezi pînă dimineață Că vin toți satirii față. Știu că trebuie să fie Vreunul care să știe, Și care va ști mai bine Îl voi trimite cu tine.” Atunci Arghir mulțămeaște Și frica-ș mai potoleaște Acest uriiaș, îndată Cu o cină să arată, În frigare vrînd să tragă O căprioară întreagă. Face cină boierească, Ca pre Arghir să cinstească, Masa lîngă foc o pune La lumină de tăciune, Și șăd toți pe lîngă vatră, Pre cîte un jgheab de piatră. Arghir pînă să îmbuce, O ploscă de vin aduce Dintr-ale sale merinde, Care foarte bine prinde. Uriiașul, dacă-l gustă, Cu stomah ca de lăcustă, I-ar fi plăcut ca să tragă Pre gît o bute întreagă ; Dar tot să îndestulează, (Nefiind mai mult, să crează). Așa pînă șăd la masă În sălbateca sa casă, Pre Arghir îl mai întreabă : Ce umblă ? și cu ce treabă Caută acea cetate Prin țări așa depărtate ? Spre care Arghir răspunde, Tot spune, nimic ascunde, Să duc apoi să se culce (Cît e lui Arghir de dulce). Dimineața să sculară, Satirii să adunară, Să întrecea care, care, Aduce cinste mai mare ? Omul începe să facă Ca toți satirii să tacă, Zicînd : „Știu cum mi să pare Că aveți multă umblare ; Nu știți de Neagra-Cetate Unde, încătrău abate ? Nu vă întreb spre stricare Nici spre vreo supărare.” Nu știa cum să răspunză, Măcar cît iarbă și frunză. Iar un șchiop satir soseaște, Și numaidecît grăieaște : „Știu eu de Neagra-Cetate” Dar ei : „Pre unde abate ?” „M-au purtat pre mine dorul Unde mi-am frînt eu piciorul”. Atunci omul poruncește : „Numaidecît te găteaște, Crăișorul de la mine Să-l povățuiești prea bine.” Iar șchiopul să jeluiaște Și zicînd așa grăiaște : „Eu nu cutez a mă duce, Ca acolo să m-apuce. Că eu, mă rog, mă ascultă, Am făcut pagubă multă, Eram hiară stricătoare, Piele de lup mîncătoare, Și au gînd să mă belească, Cine să mă izbăvească ?” Atuncea omul cel mare Înceape a striga tare : — „Mergi ! auzi cînd zic o dată, N-aștepta vorbă rugată.” Omul ajută de milă, Iar șchiopul pleacă de silă. Arghir mai cu bucurie Scurtă din călătorie Bărcuri, cîmpuri, văi și dealuri Preste ape multe valuri ; Zile multe, cale lungă, Nu putea să mai ajungă. Dar odată mai pre urmă Și drumul li să mai curmă. Într-un vîrf de deal sosiră Și puținel odihniră, De unde li să arată Cetatea de mult oftată Acum șchiopul nu mai mearge, Numai înapoi să ștearge, Cărui Arghir mulțămeaște, Apoi iarăși mai porneaște...