Mistere din București — Ioan M. Bujoreanu

Frații Lungeni. Grădina Kiseleff. Pădurea Bănesii

Era una din cele mai frumoase diminețe ale lui mai: soarele nu răsărise încă; o lumină roșcată care se desina pe bolta cerului, alungată de razele lui, îi anunța apariția peste un cuart de oră. Totul era în tăcere; zgomotul trăsurilor și al oamenilor matinali nu începuse a asurzi pe leneșii carii deschideau ochii în miezul zilei. Abia dacă se auzea în depărtare neplăcuta ciocănitură a fierăriilor. O fereastă a unei case cu două etaje, așezată în mahalaua Gorgani, era deschisă spre a atrage în camera dependentă curatul aer al dimineții. O grădină spațioasă se prezenta vederei aceii ferește, din carea trandafirii și liliacul înălțau în atmosferă mirosul lor dulce și atrăgător; pasările zburau din arbore în arbore neștiind pe care să aleagă și cum să esprime mai bine, prin ciripiturile lor armonioase, mulțumirea ce simțeau că se regăsesc în acea lună favorită, în care natura radioasă le ascultă cu o vie plăcere. Doi oameni se aflau la fereastă privind în grădină; ei fumau din două ciubuce lungi de lemn de iasomie și sorbeau clin vreme în vreme puțină cafea neagră din ceștile ce se aflau dinaintea lor. Unul din acești doi oameni atinsese de al cincizecilea an; părul îi era cărunt; pe întinsa lui frunte nu se zărea nici o încrețitură care să-i numere anii la întîia vedere; talia îi era potrivită, ochii săi verzi erau plini de atracție, gura îi era rumenă -și părea că se deschide numai pentru a surîde, obrazul său rotund avea un ce franc și amabil care anunța un om vesel și cumsecade. Ce lalt era numai de douăzeci și șapte ani; întru toate semăna celui dintîi, se deosebea numai printr-o talie mai regulată și printr-o barbă neagră rotundă ce purta și care era în proporție cu fizionomia lui. Aceștia erau frații Lungeni, carii se iubiseră cu tandreță din cea mai fragetă copilărie a lor și carii își pierduseră părinții de cincisprezece ani. Ce l mai în vîrstă, Ștefan, rămăsese cu îngrijirea și educația fratelui său Matei. Cînd acest din urmă intrase în al nouăsprezecelea an, Ștefan, cu tot amorul fratern, se văzu silit a se despărți de Matei spre a-l trimite în streinătate ca să îmbrățișeze vreo specialitate, căci dînsul avea de singură ocupație agricultura, ceea ce apucase de la părinți. Matei își săvîrșise studiile în Paris și revenise în brațele fratelui său, licențiat în drept. Lunga despărțire nu răcise nicidecum aceste două inimi tandre care erau strîns legate.

O lună trecuse numai de la înturnarea lui Matei; ei erau nedespărțiți; la teatru, la preumblări, acasă se aflau împreună; nu era cu putință să-i întîlnească cineva unul fără altul. Ei ocupau o singură cameră, se culcau și se sculau la ora fixată, aveau aceleași obiceiuri, aceleași mulțumiri, aceleași principii. Seara proiectaseră ca în acea dimineață să-și ia dejunul în pădurea Bănesii, în mijlocul mirosului micșunelelor și ghioceilor, și să petreacă în liniște, căci era zi de lucru și lumea ocupată de interese nu putea să turbure mulțumirile lor filosofice.

— Să ne îmbrăcăm, fratele meu, zise Ștefan lui Matei. Soarele s-a ivit și zgomotul a început să se împrăștie pe toate ulițile Bucureștilor.

— La aceasta mă gîndesc și eu, răspunse Matei sculîndu-se și părăsind fereastă ca să-și lepede halatul de noapte și să-l suplineze cu îmbrăcămintea de zi.

— Eu găsesc totdauna plăcere la aceste distracții inocente, reluă Ștefan trăgîndu-și cizmele; nu știu dacă și dumneata, Matei, iei parte deopotrivă cu mine. Modul viețuirei dumitale pariziane trebuie să fi devenit un obicei de care anevoie te-ai putea desface. Am auzit de la cei carii au vizitat acea capitală a lumei că la reîntoarcerea lor aci simțeau dezgust, atît în privința marei deosebiri a clădirilor ce esistă între acelea ale Parisului cu ale Bucureștilor, cît și în a distracțiilor carii la noi sunt prea restrînse, de vreme ce acolo nu-i ajunge cuiva ani întregi ca să vază atîtea mii de lucruri frumoase și demne de admirat.

— Mai întîi, fratele meu, observă Matei, știi bine că eu nu am fost în Paris decît pentru studiu. Este adevărat că am avut destul timp ca să vizitez toate locurile de acolo, teatrele, grădinile publice, muzeele, espoziții și altele; cu toate acestea, nu s-a întipărit în mine decît suvenirea cunoștinței, căci din natură, ca și dumneata, am avut o inimă oarecum solidă. Nu regretez Parisul; simț, din contra, o mulțumire nespusă că m-am reîntors pe pămîntul nașterei mele, unde mii de suvenire dulci îmi umplu sufletul. Distracțiile ce-mi propui, și la care iei atîta mulțumire. Îmi convin deopotrivă. Mă las dar în dispoziția dumitale ca să faci din mine orice vei voi.

— Și-voi abuza de această voie ce-mi dai, fratele meu, zise Ștefan zîmbind. Pînă te vei prezenta la ministrul Justiției, ca să-i arăți diplomele de studiile ce ai săvîrșit și să elevii folositor patriei prin buna întrebuințare ce vei face dintr-însele, vom merge chiar mîine, de vei voi, la moșia noastră Cătunu, unde vom petrece o săptămînă. Acolo îți vei aduce aminte de bunii noștri părinți, unde sunt și înmormîntați, și totdeodată de copilăria noastră, de jocurile noastre inocente, de grădina plantată de însuși sărmanul nostru tată, și de o mulțime de alte lucruri carii crez că-ți vor produce multă mulțumire.

— O! cît ești de bun, iubitul meu frate, zise Matei îmbrățișînd pe Ștefan. E de mirare cît știi să citești în sufletul meu. Nu îndrăzneam să-ți propui aceasta în temerea de a-ți vătăma vreun interes care să te reție în București.

În timpul acesta un servitor intră în cameră și spune lui Ștefan că doi porumbei sunt fripți, înfășurați într-o legătură cu alte provizii de ale mîncării, și că trăsura îi așteaptă la scară.

— Să mergem, fratele meu, zise Ștefan puindu-și pălăria, pe cînd Matei căuta pe a lui.

— Sunt gata și eu, răspunse Matei după ce a găsit pălăria. Putem pleca.

— Domnule, să vă însoțesc și eu? întreabă servitorul. Sunt trebuincios să vă serv unde vă duceți?

— Nu avem trebuință de tine, Mihai, observă Ștefan; caută-ți de treabă; ne putem servi și singuri. Astăzi să ne aștepți pe la ora prînzului. De va veni cineva să ne caute, îi vei spune că ne poate găsi după-prînz, oricînd va voi.

— Am înțeles, domnule, zise servitorul închizînd ușa după dînșii.

Frații Lungeni se urc în trăsură și ocolesc drumul drept ce trebuia să la, căci pe cele mai multe strade erau gropi mari și heleștaie permanente.

— Îmi aduc aminte, fratele meu, că de cîte ori mergeam la Băneasa, apucam pe lîngă poliție, iar nu pe la Mihai-Vodă.

— Vezi Matei, sunt mai mulți ani de cînd nimeni nu se ocupă de pavarea stradelor; toți critică această, neglijență și nimeni nu se gîndește a repara relele ce critică.

— Nici o înfrumusețare nu găsesc în capitala noastră de opt ani de cînd o părăsisem.

— Din nenorocire nici una; și crez că vor trece mulți ani fără să vedem vreo îmbunătățire.

După o jumătate oră, trăsura se oprește alături cu bufetul șoselei ca să se odihnească caii. Timpul era frumos, nici o trăsură nu se vedea, decît o caretă în care se afla o damă bătrînă citind o romanță franceză.

— Să ne dăm puțin jos, fratele meu, zise Matei; nu mi-e foame încă, și avem timp să trecem și în pădurea Bănesii.

— Nici mie nu mi-e foame, iubite Matei, zise Ștefan puind piciorul pe scara trăsurei, pe cînd Matei făcea asemenea. Preumblîndu-ne pîn aceste alee frumoase și respirînd dulcele miros al floarei teilor, te voi întreține despre minunile ce se petrec în această grădină, atît de frecuentată de bucureștenii noștri. Am atîtea întîmplări să-ți comunic, că mi-ar trebui mai multe zile ca să ți le înșir pe toate.

— Doresc să știu tot ce se petrece în capitala noastră, zise Matei apucînd brațul fratelui său și pierzîndu-se amîndoi pîn cotiturile grădinei. Am auzit destule curiozități de la amicii carii veneau din București și cu carii mă întîlneam în Paris; socotesc însă că acele informații sunt necomplete. Așa crez; dar spune-mi, nu ai aflat nimic din cele ce se petrec în această grădină?

— Îți mărturisesc în sinceritate că nu știu nimic, fratele meu.

— Această grădină, Matei, a devenit izvorul depravațiilor ambelor sexe, randevuul tutor întîlnirilor amoroase, tutor infidelităților, corumpțiilor și crimelor. Este adevărat că cea mai mare parte a verei o petrec la moșie, îndeletnicindu-mă cu lucrarea pămîntului, dar aceasta nu m-a oprit de a frecuenta adesea capitala, unde interesele casei noastre mă chemau adesea, și a afla tot ce se petrecuse în lipsa mea.

— Pe cît îmi aduc aminte, la plecarea-mi de aici, depravarea nu era atît de mare, zise Matei așezîndu-se pe o bancă dinaintea unui jedou, pe cînd Ștefan aprindea o țigară. Lumea părea mai rușinoasă; nu zic că și atunci nu erau escepții, dar cîte o întîmplare de asemenea natură era așa de rară, încît producea o indignație generală în auzul oamenilor cumsecade. Și cu toate acestea, în secolul în care trăim, civilizația s-a introdus destul și la noi, și în măsură cu dînsa crez că și moralitatea.

— O Doamne, Matei; ce vorbești de civilizație, de secol?… La noi toate se iau și se înțeleg pe dos; civilizație la noi nu vrea să zică moralitate, ci lux, vanitate, febleță de caracter, ruină…, și acestea toate nu tîrăsc după dînsele și crima? Ce mai vrei, privind jedoul ce vezi dinaintea noastră, îmi readuce aminte o tristă împrejurare survenită în anul trecut. Din întîmplare mă aflam pe această bancă, pe la 11 ore din noapte, cu un amic al meu. Pe cînd mă întrețineam cu dînsul despre mai multe, ne pomenim cu un tînăr ce venea repede din partea șoselei și oprindu-se lîngă jedou, în desperarea cea mai mare, scoate un pistol din buzunar, îl bagă în gură, pe cînd eu și amicul meu, repezindu-ne spre dînsul, îi strigam să se oprească, trage… și la pocnitura pistolului, nenorocitul și căzuse defigurat și fără simțire. Eu și amicul meu rămăsesem mărmuriți. Detunătura pistolului atrăsese mai mulți curioși, între carii se aflau și din cunoștințele mele. Toți ne întreb; noi le comunicăm împrejurarea, esaminăm cadaverul, cînd un tînăr din mulțime îl recunoaște și cu lacrămile în ochi declară că nenorocitul fusese funcționar în Ministeriul Finanțelor; că în acea zi se îmbrățișase cu camarazii săi, luîndu-și adio și spuindu-le că se desparte de dînșii pentru totdauna. Acel tînăr esplică în urmă cum el căzuse subt influența, unui amor nenorocit, că iubise pe o streină care nu de mult timp părăsise Bucureștii spre a se duce de unde venise, și că dînsul, om slab de caracter, în lipsă de bani, căci își tocase averea cu dînsa, și neputînd să o însoțească, avusese recurs la sinucidere. În fine, cadaverul fu transportat la părinții lui de oamenii poliției, și eu cu amicul meu părăsirăm un loc unde venisem și pe care-l alesesem ca să ne răcorim de căldura zilei.

— Cunosc această împrejurare astfel precum mi-o spui, zise Matei; am aflat-o de la un amic încă de atunci, și mărturisesc că nu iert unui om a se lăsa biruit de o patimă care se putea șterge cu timpul.

— E prea adevărat, reluă Ștefan; și, în fine, se găsesc destui oameni slabi carii nu se pot lupta cu nenorocirea.

— Vezi, fratele meu, și necumpănirea în cheltuieli aduce multe rele. Am observat pe mulți carii, fără altă avere decît o singură leafă, țin un tren de capitaliști. În zadar m-am silit să dovedesc izvorul acestor mistere, dar mi-a fost cu neputință ca să ghicesc, afară numai dacă acești oameni își procur bani făcînd crime.

— Neapărat că asemenea oameni sunt necinstiți și criminali, precum zici, Matei; dar unii mai fini se tem de a comite crime, și întrebuințez alte mijloace mai oneste ca să trăiască în opulență. Sunt o mulțime carii au misir, particulare și pentru care li se plătesc foarte bine; unii sunt purtători de bilete dulci, alții fac pe caraghioșii, alții spioni, alții cîștig bani prin măsluitul cărților, și ce e mai de însemnat este că astăzi s-a introdus în București o modă nouă, ca damele noastre în vîrstă și avute, și în neputință de mai face conchete, să atașeze pe lîngă persoana dumnealor lingăi de talere pe carii natura îi înzestrează cu o frumusețe brută, în lipsă de orice altă cualitate. Rămîne cineva în mirare observînd cît sunt de bine întreținuți: îi vezi instalați în otelurile cele mai scumpe, mobila cea mai elegantă, trăsuri, bijuterii, haine, lefuri mai mari decît ale miniștrilor, și ce este mai curios, că aceste ființe nemernice carii zbîrnîiau cîtva timp în lume, fiind bine văzuți și bine priimiți pîn casele ce frecuentau, se fac nevăzuți și pier ca nălucile din lume după ce sunt abandonați de întrețiitoarele lor. Atunci se reîntorc la teapă, vînd tot ce cîștigaseră, înșală pe toți nerozii, ajung în cele din urmă să mănînce de la cîrciumă pe datorie; iarna tremură în casă și nu au paltoane să iasă în oraș, căci sunt ipotecate pe la uzurari carii cer dobîndă cîte un galben la galben pe lună, și cînd vreo trebuință neapărată îi silește să iasă, îi vezi umblînd în cîte o jachetă soioasă și aceea împrumutată de la un altul ca dînșii, cu capul în jos, făcînd puțină vorbă cu cunoștințele pe pod și țiind mîinile, ca să nu le degere, în buzunarele de la spate ale hainei, în lipsă de mănuși de jacmar. Vezi dar că nu e de mirare ca după toate acestea să ajungă la estremități, să săvîrșească crime. S-a dovedit mulți din acești oameni, intrînd în case oneste și neîntîlnind pe nimeni, fură tot ce se prezintă înaintea lor; iar găsind pe cineva lipsit de ajutor, îl sugrum fără milă, sparg sipete, scrinuri și alte mobile, cu mare artă, își garnisesc bine buzunarele și se fac nevăzuți.

— Acestea sunt consecințele viciului, fratele meu; dar ceea ce mă surprinde mai mult și nu poci înțelege este că asemenea mizerabili cum pot fi priimiți în case și în societăți onorabile?

— Nu întîmpină cineva greutate de a se întroduce în societăți, căci așa e lumea. Dacă un om este galant și cu parale, și dacă lucesc cîteva briliante la piept și la degete, e bine văzut și bine priimit; nimeni nu-l întreabă nici cine este, nici cum îl cheamă; criticile încep după naufragiu.

— Ca după obicei, intrerupse Matei.

— Dacă întrebi potecile acestei grădini de lumea ce o calcă, una îți va spune că într-o seară a priimit pe un om căsătorit cu o amantă și după trecere de o oră pe soția lui cu un amant, și că cîteodată s-a întîmplat să se întîlnească piept la piept și să se prefacă a nu se recunoaște.

— Acestea sunt menajuri condiționale, fratele meu. Mi s-a întîmplat să auz că asemenea mizerii se urmez și în alte țări streine.

— Ascultă, Matei, aceasta nu e totul; vei afla alte mizerii, precum le cualificași dumneata, care-ți sunt poate necunoscute și pe care nu crez să le fi auzit: m-am mai informat după la unii, alții, că cofetarul care ține bufetul acestei grădini păstrează o dulceață particulară cu cantaride pentru praticele bune. Aceste pratice sunt vreo cîteva dame venerabile, carii nemaiputînd conta pe succesul atracției lor fizice, au recurs la efectul acestor insecte ce trimit pe fiecare zi cîte un elegant la institutul Mărcuța. De te vei adresa unui boschet, îți va spune că un bărbat își adusese soția amantului care o aștepta, și că pentru o asemenea delicată și onorabilă mijlocire din partea bărbatului, amantul îi plătea bine. Un alt boschet îți va mărturisi că o femeie devenise amanta bărbatului sorei sale, și că din această cauză sărmana sa soră ofticase și murise. De vei trece mai departe, vei afla că o bătrînă carea, după ce-și mîncase averea cu eleganții, și în lipsă de amanți la modă, își rechema suvenirile trecute într-un mod înjositor. Și multe altele, iubite Matei. Ori pe unde te-ai întoarce, ai afla cîte ceva nou. Termin dar descrierea acestei grădini căci te-ar obosi în punctul că nu ai mai fi în stare să mă asculți.

— Tremur auzind acestea, dar din norocire că asemenea grozăvii sunt rare.

În acest moment privirile fraților Lungeni se opresc asupra unui om din popor care era acoperit de o bluză compusă de petece și găurită în mai multe locuri. Acel om părea foarte preocupat: el se uita pîn toate părțile; ar fi crezut oricine că el pierduse ceva. Pe o bancă găsește o panglică, se repede, o la și se depărtează încet strîngînd panglica, băgînd-o în sîn și reîncepînd esercițiul său cu aceeași preocupație. Ștefan începe a rîde. Matei, în mirare, îl privește ca cum ar fi căutat să ghicească subiectul rîsului fratelui său.

— Uitasem să-ți spui, iubite Matei, că în toate diminețile, o mulțime de zdrențăroși, ca cel ce văzuși, fac inspecția generală a grădinei. Ei găsesc diferite obiecte, precum: ace de cap, coafiure, panglice, batiste, resturi, de țigări și cîteodată ceasornice și bani. Aceasta este concluzia scenelor amoroase ce se petrec nopțile de vară în grădina Kiseleff.

— Știu destule și mai mult decît trebuie, zise Matei posomorît. Eu unul nu mă voi preumbla decît foarte rar în această grădină devenită cuibul viciurilor.

Matei se sculase după bancă. Ștefan îi la brațul și amîndoi se îndreptez spre poteca care conducea la trăsură.

— Este timpul ca să mergem în pădurea Bănesii, zise Ștefan cînd se apropiă de trăsură. Caii sunt bine odihniți și astăzi mă simț ca niciodată, cu un mare apetit, eu care am un stomac foarte slab.

— Vom face dar onoare porumbeilor fripți, zise Matei sărind în trăsură.

— Așa mi se pare, adăogă Ștefan după ce se așeză lîngă Matei.

Vizitiul, care, în așteptarea stăpînilor săi, se dase jos să se răcorească cu un pahar de rachiu de la bufetul grădinei, se suise la postul său îndată ce-i zărise de departe, și dete limbă cailor cînd îi văzu așezați.

— E de prisos să-ți mai spui că mergem la pădurea Bănesii, zise Ștefan vizitiului cînd trăsura începu să pornească.

— Știu aceasta, domnule, răspunse vizitiul. Mihai a avut grijă să mă înștiințeze cînd mi-a zis să înham caii.

— Bine, bine. Să oprești la poarta intrărei în pădure, îi zise Ștefan silindu-se a aprinde un chibrit și neputînd reuși din cauza unui mic vînt ce adia ușor. Văz că nu voi putea fuma din această țigară, adăogă el, întorcîndu-se spre Mihai. Voi fi silit să renunț pînă vom ajunge la pădure. S-a înrădăcinat atît de mult în mine gustul tutunului și mulțumirea de a fuma neîncetat, încît pe tot momentul trebuie să-mi năbușesc pieptul de acest fum otrăvitor.

— Să ne oprim puțin, fratele meu; te voi ajuta să aprinzi țigara împiedecînd cursul vîntului cu pălăria mea.

— Nu e trebuință, Matei; mai întîi, peste cîteva minute vom fi așezați pe verdeață dinaintea dejunului nostru. Și zicînd acestea, Ștefan azvîrlă țigara și bagă mîna în buzunar ca să scoață batista. Curios lucru! adăogă el surprins. Am uitat să iau o batistă de acasă.

— Trebuie să fie într-un alt buzunar, observă Matei. Îmi aduc aminte foarte bine că o aveai în mînă cînd ne aflam așezați pe banca din grădină.

— Negreșit că am uitat-o acolo; cu toate acestea este prea cu putință ca să o fi pus din nebăgare de seamă într-un alt buzunar.

Ștefan cată pîn toate celealte buzunare ce mai avea la haine și nu găsește batista. Mirarea sa fu mare cînd se încredință că-i lipsește și punga.

— Vezi bine că pe bancă trebuie să o fi lăsat, de vreme ce nu o găsești, îi zise Matei care-l observa.

— Am meritat această lecție, strigă Ștefan. Din nenorocire însă că nu aveam într-însa decît cinci galbeni și vreo cîțiva sfanți.

— Ce înțelegi prin această lecție? întreabă Matei surprins și neputînd înțelege bine ce-i spunea fratele său. Nu cumva banii despre carii vorbești îi aveai legați în vreun colț al batistei? Să ne întoarcem; să nu pierdem timpul. Poate să fie încă pe banca unde am șezut.

— Acum e de prisos, zise Ștefan zîmbind. Banii îi aveam în pungă și punga nu o mai găsesc; înțelegi bine că mi-a furat-o.

— Cine?

— Negreșit că unul din acei pungași zdrențoși din carii ți-am arătat.

— Cum se poate? zise Matei uimit; eram doi, și unul din noi ar fi putut surprinde pe acel cutezător.

— Acei zdrențoși cunosc în perfecție arta de a fura fără să simți. Negreșit că vreunul ascuns la spatele băncei pe care ședeam a șters și punga și batista din buzunarele de la spate. Aceasta s-a mai întîmplat și la alții, chiar din cunoștințele mele au simțit asemenea pierderi în onorabila grădină Kiseleff. Dar ce e pierdut e pierdut; să nu ne mai gîndim. Iată că am ajuns; să ne dăm jos.

Trăsura se oprește dinaintea porței de la pădurea Bănesii. Matei ia legătura cu proviziile pentru dejun, și dă doi sfanți vizitiului zicîndu-i să treacă cu trăsura lîngă hanul de mai-nainte, unde să-și cumpere de ale mîncărei și să odihnească pînă la înturnarea lor. După aceea reunește pe fratele său care îl aștepta pe poteca pădurei.

— Să trecem lîngă mica fîntînă din vale, îi zise Ștefan luîndu-i brațul. Acolo este o apă minunată și sper că o vei găsi mai bună decît aceea de Dîmbovița.

— Aș dori mai întîi să facem cîteva jururi pîn pădure, zise Matei. Este multă vreme de cînd nu am mai văzut aceste locuri.

— Cu plăcere, iubite Matei; și ai dreptate căci apetitul se mărește în proporție cu preumblarea. Lasă mai întîi legătura cu proviziile noastre lîngă acest arbore și o vom relua înturnîndu-ne.

Zicînd acestea, Matei lasă legătura ce ținea și amîndoi străbat mai multe poteci ale pădurei ascultînd cu o vie mulțumire cîntecile pasărilor de tot felul. Trecînd pe lîngă pavilionul din mijlocul pădurei, ei se opresc puțin ca să observe mai multe caricaturi făcute cu creionul pe ziduri și să citească o mulțime de grifonage, care de care mai scandaloase.

— Bagi de seamă aceasta, fratele meu, zise Ștefan trecînd cu Matei spre fîntînă: parte din bucureștenii noștri, nu destul că sunt depravați, ba încă găsesc lăudabil de a arăta și într-un loc public imoralele fapte ce săvîrșesc pe toate zilele și care sunt, poci zice, singura lor ocupație.

— Curios lucru! zise Matei cu mîhnirea în suflet; nu e cu putință să trec într-un loc public ca să nu văz decît viciuri. Oare virtutea nu o poate întîlni cineva pe nicăiri?

— Sunt mai mulți ani de cînd a fugit, strigă Ștefan. Și este cu putință ca ea să stea la un loc cu atîția inemici puternici!… Dar ce mai vorbesc de asemenea lucruri; cînd ne-ar auzi cineva, ar începe să rîză de noi și să răspîndească în lume vorbă că sărmanii frați Lungeni au căzut în doaga lui Diogen și că toți filosofii moderni sunt comparativi celor carii se adăpostesc în stabilimentul Mărcuței. Înțelegi bine că în locurile publice frecuentate de depravație nu este permis nici măcar a vorbi de virtute în temerea de a nu fi tratat de smintit; cu toate acestea sunt escepții multe, căci altfel am fi pierduți. Dar iată fîntînă; să ne așezăm aci pe verdeață.

— Ce apă limpede! zise Matei cu admirație. De ar fi rece pe cît pare a fi gustoasă!

— Este foarte bună, răspunse Ștefan, care desfăcuse legătura cu provizii. Apa de la Herăstrău însă este și mai rece, poci zice și mai gustoasă. Am făcut o bună comparație; aceea îmi place mai mult.

— Cum de nu am mers acolo? observă Matei tăind felii dintr-o jimblă care nu atîrna decît trei litre și aceasta cu consimțimîntul…

— Grădina de la Herăstrău este destul de retrasă, unde am fi putut găsi o tinichea ca să bem apă, de vreme ce aci ar fi trebuit să o bem în pumni, dacă Mihai nu avea îngrijirea de a pune un pahar în legătura cu provizii.

— Acolo nu am fi fost singuri, iubite Matei, zise Ștefan mușcînd dintr-un picior de porumbel. Afară de aceasta, nu am fi fost nici bine priimiți, căci cofetarul sau mai bine stăpînul aceii grădini, care este un grec, privește cu o mină respingătoare pe necunoscuți și mai cu seamă pe cei carii anunță că nu-i vor destupa cîteva butilii de șampanie.

— Dacă nu am uitat, grădina de la Herăstrău era odată foarte priimitoare și stăpînul ei avea o bună conduită cu toată lumea, chiar cu acei oameni carii veneau să se preumble fără ca să la cel puțin o cafea.

— Lucrurile s-au schimbat de atunci, zise Ștefan, care terminase și cel de al doilea picior de porumb și se ocupa cu distrugerea restului. În acel timp, stăpînul gradinei avea nevoie să-și atragă pratice, căci abia deschisese grădina, și de aceea priimea și pe bun și pe rău deopotrivă. Atunci nici că se găseau la dînsul vinuri streine; dar de vreo cîțiva ani, de cînd o mulțime de streine au venit în București ca să stoarcă de parale pe vanitoșii noștri, toate dejunurile, toate prînzurile și supeurile fine în acea grădină se fac vara. Înțelegi dar că grecul a făcut bani și că noi nu am fi găsit loc nicăiri, căci ori pe unde te-ai fi întors, ai fi văzut locurile prinse de grupe amoroase. Și afară de aceasta, am fi intrat în dizgrația unui funcționar însărcinat cu buna ordine care frecuentează adesea acea grădină.

— Și pentru ce, fratele meu?

— Pentru că acel onorabil funcționar se supără prea mult cînd vede necunoscuți asistenți la petrecerile dumisale amorozo-șampaniale.

— Se vede că nu prea are mult de lucru la dregătoria ce dirige, observă Matei mușcînd dintr-o bucată de cașcaval de Penteleu.

În acest moment, două călugărițe trec pe lîngă dînșii și salută pe Ștefan care ridicase capul cînd le auzise umblînd. Ștefan le înapoiază salutarea și, după ce ele se depărtează în pădure, începe a zîmbi.

— Se vede că cunoști pe aceste călugărițe, zise Matei mușcînd din prăjitură.

— Negreșit, răspunde Ștefan. N-ai văzut cînd m-au salutat.

— Am observat aceasta, zise Matei. Cine sunt?

— Cea mai tînără dintre ele, căreia îi zicea odată Nodreanca, s-a călugărit, nu de bună voie, ci silită de oarecari împrejurări foarte curioase. Ce a bătrînă, ce-i zicea Bruneasca, s-a călugărit tot din împrejurări nu mai puțin curioase decît ale celei dintîi. Viețuirea amînduror formează cîte o istorie completă, demnă de cunoscut; nu știu însă dacă ești dispus să mă asculți.

— Totdauna te-am ascultat cu plăcere, fratele meu. Și mai întîi, cele ce-mi spui nu sunt lecții pentru mine?

— Ei bine, Matei, de vreme ce este așa, și fiindcă vom sta aici cel puțin două ore încă, căci nimic nu ne silește ca să plecăm, te voi întreține despre călugărița cea mai tînără. Dar mai întîi îți voi face descrierea unei petreceri de loto într-o seară de iarnă în casa Nodreanului, bărbatul acestei călugărițe, căci din acea seară își și la începutul istoria ei.

O adunare de mahala

Sunt mai mulți ani de cînd s-a introdus în adunările noastre de iarnă jocul lotoului, care este așa de inocent cît și oarecum amuzant, și mai cu seamă pentru acele familii puțin avute, carii își petrec nopțile fără ca să le coste nimic. Pe orice uliță și în orice societate și-ar îndrepta cineva pașii în nopțile de iarnă, ar fi sigur că va întîlni o mulțime de dame, domnișoare, bărbați tineri și bătrîni, împrejurul a două sau trei mese de loto, silindu-se, care de care, cînd îi ajunge rîndul, să surnumească cifrele după bilele ce scoate din săculeț cu epitete mai mult sau mai puțin spirituale, și se întîmplă foarte adesea ca să se strecoare în surnumirea cifrelor trivialități, răutăți, critici și vorbe picante, conform educației personalului ce compune societatea.

Voi face dar tabloul personalului și modul petrecerei societăței ce frecuenta casa Nodreanului.

Doamna Nodreanca fixase cîte o seară pe săptămînă ca să se strîngă acasă la dînsa persoanele ce compuneau adunările obicinuite ale mahalalei, ceea ce se și urma regulat de mai multe săptămîni. Dar în măsură cu înaintarea timpului, se strecurau din vreme în vreme necunoscuți subt diferite numiri și titluri cînd erau recomandați la intrarea lor într-o casă, spre esemplu: că erau din cutare provinție și că-și trag originea din cutare familie istorică, pe care nu o cunoștea nimeni, căci neapărat nu se ocupase cu lectura istoriei sau nu aveau poate timpul de a căuta și de a constata origina familiilor acelor domni în cărțile respective. Cu toate acestea se întîmplă mai totdauna ca acele familii istorice să-și tragă origina după taraba unei măcelării sau după lavița unei cîrciumi, părăsind șorțurile acelor onorabile comerțuri ca să se introducă în societăți prin mijlocirea capitalului ce realizase în mai mulți ani.

Într-o sîmbătă seara era mulțime în casa Nodreanului. Două camere spațioase destinate pentru priimire nu erau destul de încăpătoare ca să conție numărul invitaților. Jocul lotoului începuse: multe persoane carii nu găsise loc împrejurul meselor ocupau cîte un scaun și țineau cartoanele pe genuchi. În capul celei dintîi mese se afla o cucoană bătrînă și uscată, care purta niște ochelari fără coade, atîrnați de vîrful nasului și care își acoperise capul de un bonet alb cu funte mari; la dreapta și la stînga ei erau așezate cinci fete ale sale, toate trecute în vîrstă și aspirante la maritagiu; aceste șase dame compuneau familia Bărzoaielor, carii veneau înainte de toți și de toate ca să ocupe locurile principale; negreșit ca să atragă privirile societăței și să se găsească pețitori pentru acele cinci odoare carii gemeau subt jugul spe- ranței de mai mulți ani. Cu toate acestea ele nu lipsise de a se lupta în contra naturei ingrate, biruind-o prin buna întrebuințare ce făcuse din tinerețea lor.

La o altă masă erau așezați un domn bătrîn cu tînăra dumisale consoartă și juca loto de nevoie, ca să nu-și piarză din vedere mironosița care avea o figură vicleană și niște ochi ce se preumblau neîncetat pe tinerii carii se aflau vizavi de dînsa. Acestuia îi zicea domnu Gogman, care, din economiile ce făcuse în viață, cumpărase mai multe moșii și o femeie tînără, frumoasă și de familie bună.

Lîngă doamna Gogman se instalase cu forță o văduvă cu cincizeci ani în spinare și pretindea că în lăsatul de sec abia atinsese de al douăzeci și noulea. În toate adunările se așeza lîngă doamna Gogman sperînd că din mulțimea curtezanilor acesteia, carii se așezau vizavi de dînsa, va atrage privirile vreunuia și asupra încîntătoarei dumisale creaturi care purta cu cochetărie o coafiură încărcată de pompoane și de flori a căror greutate era în cumpănă cu capul său. Ar fi presupus cineva că acea damă căreia îi zicea doamna Bîlcioaia purta două capete demne de espus la vreo menajerie.

Alături cu doamna Bîlcioaia se afla o damă cu o talie de tambur-major, care se împodobise cu toate bijuteriile ce avea acasă. Figura ei era portretul fidel al unei pasări care se tînguie noaptea, și era așa de strînsă în corset încît abia putea respira. Această damă era măritată din amor cu un domn Brunescu, om în vîrstă, scurt, uscățiv, purtînd niște ochi de pisică în fundul capului, un nas comparativ cu ciocul unui vultur, al cărui vîrf intra în linie curbă într-o gură deschisă totdauna ca să asculte politica țărei, chiar atunci cînd nu se trata de dînsa. Domnu Brunescu conta foarte mult pe onoarea odoarei dumisale, ceea ce îl făcea ca în toate adunările unde era tîrît de dînsa să-și aleagă un loc care era mai retras și să se anueze după voie.

Un domn la modă, care nu de multă vreme începuse să zbîrnîie în lume, era neîncetat așezat lîngă doamna Bruneasca. Acestuia îi zicea domnu Mirinescu, care trecea în lume de atașe al doamnei Bruneaschi și care nu îndrăznea să deschiză gura într-o societate decît numai cînd elefantul dumisale îi da voie. În adevăr, domnu Mirinescu era bine făcut, bun băiat, dar nu prea avea parale; și ca să și le poată procura, hotărîse să înghiță cîte trei sau patru hapuri în douăzeci și patru ore. Ce e drept, hapurile erau foarte mari, anevoie de luat, dar doamna Bruneasca îi observa că ele nu pot supăra pe o fragă care se bucură de o constituție atît de solidă. Cu toate acestea ele făceau un efect contrariu, căci pe doamna Bruneasca o îngrășa peste măsură, iar pe sărmanul domnu Mirinescu îl redusese subt forma unei caracatițe.

Vizavi de domnul și de doamna Gogman, și de doamnele Bîlcioaia și Bruneasca, se aflau trei domnișori dintre carii, cel dintîi, căruia îi zicea domnu Repezeanu, purta un gheroc foarte ros, dar curat și încheiat de sus pînă jos ca un militar; atît numai că seara haina neagră nu se cunoaște dacă este nouă sau veche. Pe deasupra gherocului, acest domn, care neapărat avea vederea scurtă, atîrnase o mică lornetă de gît pe care o aducea din vreme în vreme la ochi ca să cunoască cifrele, deși cîteodată le însemna fără să se serve cu acea sticlă. Al doilea domnișor, care-și dregea neîncetat părul frizat și căruia îi zicea domnu Verigescu, lăsa să se vază un lanț falș de ceasornic, agățat de o jiletă albă, deși timpul era foarte aspru și etichetă nu esista în acele adunări. Ce l de al treilea domn, pe care-l înzestrase natura cu un gît de cocor și cu o statură de o înălțime rară, și care era fiul răposatului Săpunescu, era acoperit de un frac sau mai bine de un cvecher care se vede că-l purta de mai mulți ani, căci talia acei haine nu corăspundea nicidecum cu talia [lui]; după amîndoi umerii acestui domn se ridica două gulere ale cărui vîrfuri îl țineau neîncetat cu nasul în sus, ceea ce da domnului Săpunescu un aer foarte arogant.

A treia masă era ocupată de bărbați, dame și domnișoare carii aveau privirea și spiritul pironite pe cartoane, în temerea de a nu scăpa vreun număr din vedere. Domnul Nodreanu lipsea de mai multe zile, căci el plecase la o moșie, unde-l chemau interesele pentru mai multă vreme. Consoarta dumisale, care era frumoasă, tînără și bine făcută, nu lua parte la jocul lotoului căci, ca stăpînă de casă, urma să se ocupe cu priimirea și cu tratamentele invitaților.

— Dar așezați-vă odată, strigă bătrîna Bărzoaie; a trecut un ceas și numai o partidă am jucat.

— Aveți toți cartoane? întreabă doamna Nodreanca, învîrtindu-se între invitații săi.

— Eu aș voi să le schimb, zise una din domnișoarele Bărzoaie.

— Pentru ce să le schimbi, cucoană Aristițo? observă doamna Bîlcioaia. Abia o partidă s-a jucat, și le găsești rele pentru că n-ai cîștigat. Așteaptă cel puțin vreo trei sau patru partide; și afară de aceasta abia sunt de ajuns pentru toți.

— Cine strigă numerile? întreabă doamna Gogman, adresîndu-se către domnu Repezeanu.

— Dacă aveți plăcere, le voi striga eu, răspunse acesta, uitîndu-se cu lorneta ca să găsească săculețul cu bilele, pe cînd domnu Gogman călca pe consoarta dumisale pe picior, ceea ce însemna ca să nu se prea adreseze către tineri.

— Eu le strig, zise domnu Mirinescu, arătînd săculețul cu bilele și uitîndu-se drept în ochii doamnei Bruneaschi.

— Aide, sînteți toți gata? reluă bătrîna Bărzoaia; știți că s-a strîns treizeci firfirici în caniotă!

— A! dacă i-aș putea cîștiga! strigă o domnișoară Bărzoaie sărind pe scaunul său, voind să arate printr- aceasta că era sprintenă și ușurică; dar scaunul nu fu destul de solid ca să reziste unei asemenea greutăți; el se sfăramă și acea domnișoară era să cază dacă surorile sale, carii prinsese de veste, nu o rețineau. Ah! Dumnezeul meu, adaogă ea; cît p-aci era să caz. Ce șubrede scaune are doamna Nodreanca!

— Ai dreptate, domnișoară, încuviință doamna Bruneasca. În viață-mi nu mi s-a întîmplat să se cletene un scaun cu mine; dar aci mă tem foarte că voi cădea și eu ca dumneata.

Doamna Nodreanca, care era o damă bine crescută, le aduce două fotele fără a se supăra de puțina delicateță a acelor dame; ea se mulțumește numai a le răspunde că dacă ar fi băgat de seamă unde se așed, le-ar fi adus fotele îndată și că dacă pusese scaune, aceasta o făcuse în vederea ca să aibă loc mai mulți invitați.

— Tăcere că începem, reluă bătrîna Bărzoaie, care părea a fi prezidentul adunărei și care făcea cu fetele sale mai mult zgomot decît toți. Începi de trage, domnule Mirinescu.

— Ochelarii, strigă domnu Mirinescu cu o voce de pisică, după ce scoase o bilă din săculeț.

— De nu i-aș fi avut în două locuri, m-aș fi făcut foc pe dumneata, domnule Mirinescu, zise bătrîna Bărzoaie însemnînd numărul 88 pe amîndouă cartoanele.

— Eu nu-l am nicăiri, zise doamna Gogman.

— Nici eu, observă domnu Verigescu.

— Anii cucoanei Bîlcioaii, reîncepu domnu Miricescu scoțînd o altă bilă cu nr. 40 și începînd a surîde ca o mireasă, crezînd că printr-aceasta pronunțase o vorbă de spirit.

— Ei, bată-te sănătatea, domnule Mirinescu, zise doamna Bîlcioaia; negreșit că trebuie să fie douăzeci și nouă în cap; i-am împlinit în lăsatul de sec.

— Dacă nu mă înșel, este nr. 40, observă domnu Săpunescu, care își aruncase ochii pe bila ce scosese din săculeț domnu Mirinescu.

— Da, da, este 40, zise doamna Bruneasca rîzînd.

Auzind acestea, doamna Bîlcioaia sare cu furie după scaun; în săritura ce face îi cad mai multe flori din cap.

— E de mirare, domnule, ca să îndrăznești să vorbești ceea ce nu este, strigă ea aruncînd o căutătură furioasă asupra domnului Mirinescu. Nu cumva dumneata mi-ai văzut biletul de botez sau mă cunoști după măsele că am această vîrstă?

— Nu te ofensa, cucoana mea, îi zise doamna Bruneasca pe cînd sărmanul Mirinescu se ghemuise după dragonul său. Trebuie să aibi această vîrstă; nu-ți aduci aminte că dumneata erai logodită cînd eu mă jucam încă cu păpușile?

— Nu eram nici o logodită, îi răspunse doamna Bîlcioaia cu dispreț. Și dumneata te-ai jucat totdauna cu păpușoi, iar nu cu păpuși.

— Atunci nu știi ce vorbești, cucoană Bîlcioaio, reluă doamna Bruneasca, care începuse și ea să se înfu- rieze. Prea vrei să te faci mititică; mai întîi întreabă și pe domnișoara Zinca Bărzoaia, care era și dumneiei împreună cu noi.

Auzind bătrîna Bărzoaie că pe fata ei o amestecă în vîrstă doamnelor Bîlcioaei și Bruneaschi ridică capul, se scoală repede după scaun cu o mînie grozavă, și prin mișcarea ce face, ochelarii îi sar deodată din vîrful nasului.

— Mă rog, mă rog, ce zici? strigă ea adresîndu-se către doamna Bruneasca. Nu cumva pe fetele mele le puneți în rîndul dumneavoastră, cucoanelor, cînd nici cea mai mare n-a împlinit șaptesprezece ani?… Să faceți bine ca altă dată să nu mai vorbiți de fetele mele, c-o să vă pară rău. Luați-vă de păr cît poftiți, dar nu-mi amestecați și fetele în daraverile dumneavoastră. Auzi, auzi, să zică că fetele mele au copilărit cu dumnealor!… Mega și chirie!… Și, zicînd acestea, bătrîna Bărzoaie își face cruce, se reașază la locul său și își atîrnă ochelarii de vîrful nasului.

Atît doamna Bîlcioaia cît și doamna Bruneasca nu se hotărăsc a răspunde bătrînei Bărzoaie, care căuta cu lumînarea pricină de gîlceavă și anevoie ar fi scos-o la căpătîi cu dînsa.

— Nu-mi poate trece, pentru Dumnezeu! reluă în fine doamna Bîlcioaia. Auzi, eu de patruzeci ani!… dar la spune-mi, mă rog, domnule Mirinescu, o femeie de patruzeci ani mai face copii?

— Dar ce, dumneavoastră ați făcut vreunul? întreabă domnul Săpunescu fixînd pe doamna Bîlcioaia.

— Da, domnule, răspunse aceasta; în anul trecut am făcut un drăguț de îngeraș, să-l soarbă cineva cu lingura.

— Curios mi se pare! observă domnu Verigescu. Am înțeles, cucoană Bîlcioaia, că dumneavoastră sînteți văduvă de mai mulți ani, și nu pricep cum ați făcut un copil în anul trecut!…

— Îmi pare rău, domnule, că te amesteci unde nu-ți fierbe oala, îi răspunse cucoana pomponată și înflorată. Ai face mai bine să pricepi și să înțelegi că iarna nimeni pe pămînt nu poartă jiletă albă decît dumneata.

— Cel puțin eu îți mărturisesc, cucoana mea, zice acest domn ofensat, că nici eu nu am văzut pe vreo damă puind o grădină cu flori pe cap, ca dumneata. Mă iartă, dar parcă ești o bre…

— Ah! ce obrăznicie, strigă doamna Bîlcioaia făcîndu-se că leșină. Curînd o sticluță cu odicolon că-mi vine rău.

Și zicînd acestea, ea se lasă pe spate. Doamna Gogman, care se afla lîngă dînsa, o stropește cu odicolonul ce-i trecuse doamna Nodreanca, și domnișorul cu jileta albă, ca să evite scandalul ce se pregătea în contra sa, se face nevăzut din adunare, cu toate că nici o damă nu se gîndea a-i face împutări, căci doamna Bîlcioaia merita această lecție. Mirinescu era în punctul de a se lăsa de jocul lotoului și de a trece săculețul cu bile la un altul, dar doamna Bruneasca îl reține lîngă dînsa apucîndu-l de pulpana hainei. În fine, doamna Bîlcioaia își revine în sine, și fiindcă domnul cu jileta albă plecase din adunare, liniștea se stabilește.

— Domnule Mirinescu, fii bun de strigă numerile cum trebuie; ai văzut ce izvorăște din glumele dumitale!

— Fiți sigură de aceasta, cucoană Virginio, zise îndată tînărul. Veți vedea că de acum înainte nu-mi voi mai permite glume în considerațiunea observațiunei ce-mi faceți. Șaptesprezece, cinci, treizeci și trei; adăogă el după ce scoate trei bile din săculeț.

— Nu prea iute, domnule Mirinescu, observă bătrîna Bărzoaie; asta este cusurul dumitale; umbli ca poștia… Ah, Dumnezeul meu!… bucatele îmi vin la gură… Mi se pare că erau prea grase, și ticăloasei mele de bucătărese îi zic totdauna: Frusino, nu-mi plac bucatele grase; acum dacă te vezi într-un morman de grăsime, căci eu cumpăr orice cu îndestulare, pui ca nebunul cît ai dinaintea ochilor; dacă s-a cumpărat mai multă decît trebuie, oprește și pe mîine… curios lucru! ce greață am astă-seară; va trebui să iau trei hapuri de ale lui Morizon cînd mă voi pune în așternut. Dar nu mai scoți vreun număr, domnule Mirinescu? le strigi prea urît; cînd prea multe, cînd nicidecum?

— Așteptam să isprăviți ceea ce aveați de spus, îi răspunse el scoțînd un număr din săculeț. Douăzeci și unu.

— Îl am în două locuri! strigă domnișoara Bărzoaie sărind pe fotoliul său.

— Bagă de seamă, cucoană Zinco, să nu sfărami prin săriturile dumitale și fotoliul ce-ți aduse doamna Nodreanca, observă doamna Gogman care nu putea suferi pe toată familia.

— Ai mare greșală, doamnă Gogman, zise bătrîna Bărzoaie; fetele mele nu sunt grele, și dacă sar mereu pentru fitece lucru, pricina este că sunt prea vii, prea deștepte, prea zburdalnice; vezi, tinerețea așa e, bat-o pîrdalnecu. Îmi aduc aminte că și eu făceam ca dînsele cînd eram tînără. Și fetele mele îmi semăn întru toate.

— Patruzeci și nouă, strigă domnu Mirinescu, scoțînd o altă bilă din săculeț.

— Să-l bată Dumnezeu că nu-l am pe nici un carton, zise bătrîna Bărzoaie. Ce neroadă sunt de nu mă țiu de un fel de cartoane! Ieri alesesem pe cele bune și astăzi le schimb pe altele rele.

— Ce, s-a mai strigat numere? întreabă domnu Gogman, care de cîteva minute avea ochii ațintați pe lorneta vizaviului său.

— S-a mai tras multe, îi răspunse domnu Mirinescu.

— Atunci, mă iertați, adăogă domnu Gogman… n-am băgat de seamă… mă gîndeam la oarecare interese ale casei. Fii bun, domnule Mirinescu de-mi spune ce numere au ieșit acum în urmă?

— Patruzeci și nouă, douăzeci și unu și șaptesprezece.

— N-am pe nici unul din aceste numere, reluă domnu Gogman.

— Domnule Gogman, ar trebui să bagi seama, zise bătrîna Bărzoaie ridicînd capul. Cînd cineva joacă loto nu trebuie să vorbească, nici să se gîndească la interesele casei, decît numai cînd este acasă.

— Cucoană, te rog să-ți cauți de treaba dumitale, și fă bine de nu te amesteca de ceea ce fac alții. Ori poate nu ești bine unde ai mîncat bucatele grase?

— Nu ești complezant cîtuși de puțin cu damele, domnule Gogman. Cînd începi să vorbești, îmi vine greață.

— Prea ești grețoasă, cucoană.

— Aferim! iaca vorbă!… dar nu voi să mă supăr, fiindcă te cheamă domnu Gogman. Nu mi s-a întîmplat să auz în viață-mi un nume mai pocit ca al dumitale și care să se potrivească cu dumneata.

— Bine că numele dumitale este mai breaz, zise domnu Gogman bătrînei Bărzoaie.

— Treisprezece, strigă tare domnu Mirinescu, voind să precurme disputa.

— Nu mi-a plăcut niciodată să am cartoane cu punctu lui Iuda, zise îndată bătrîna Bărzoaie, care nu-și pierdea cumpătul, fiindcă era prea obicinuită cu certurile. Îmi aduc aminte că bucătăreasa mea pune ceapă multă în bucate. Ce apa este pricina de mi s-a stricat stomacul.

— Nouăsprezece.

— Uite, frate, că uitai: cum ziseși, domnule Mirinescu?

— Nouăsprezece.

— Dar mai-nainte?

— Treisprezece.

— Dar naintea lui treisprezece?

— Atunci va trebui să le reîncep pe toate.

— Așa, domnule; reîncepe-le pe toate, te rog, fiindcă sunt sigură că am scăpat două sau trei numere din vedere. Uite, dacă mi-o mai pune vreodată ceapă multă în bucate, oi să gonesc pe ticăloasa mea de bucătăreasă. Îmi aduc aminte că tot din pricina asta am fost bolnavă acum două săptămîni. Mi-e frică numai că nu mai am hapuri pentru astă-seară… Ce număr a ieșit naintea lui treisprezece, domnule Mirinescu?

— Șaptesprezece.

— Îți mulțumesc, acum poți urma; am două caterne (patru în rînd) .

— Eu nu am nici unul, zise cu întristare doamna Bruneasca… De ce nu tragi și pentru mine, domnule Mirinescu? Asta nu este frumos.

— Cînd aș fi în sac ca să poci vedea bilele, numai pentru dumneata aș scoate, doamna mea; răspunse grațiosul domnu Mirinescu. Și doamna Bruneasca începu să zîmbească, ca cum ar fi rămas încîntată de acest răspuns al atașeului său, căruia îi aruncă pe furiș o căutătură amoroasă.

— Aștept pe nouăzeci și pe patrusprezece, zise bătrîna Bărzoaie.

— Și eu am un catern! strigă o tînără fată de la a treia masă.

— Curios lucru! zise domnu Săpunescu, care părea prea distrat. N-am pus pînă acum mai nici un număr… Mi se pare că am prea urîte cartoane… dar asta nu mă face să mă mir, căci sunt prea nenorocit la acest joc!… Nu-mi aduc aminte ca să fi cîștigat odată măcar.

— Optzeci și nouă, strigă domnu Mirinescu, scoțînd un alt număr din sac.

— Ah! Dumnezeule!… ce aproape este de numărul nouăzeci care-mi lipsește!

— Treizeci și unu.

— Treizeci și unu? strigă domnul care purta lornetă; așteaptă, opriți!…

— Ce, ai cîștigat? întreabă bătrîna Bărzoaie cu ne- astîmpăr.

— Nu, dar am pe amîndouă cartoanele acest număr… cu care fac două terne (trei în rînd) .

— Uite, frate, cum m-am speriat; am crezut că făcuse cuinul… Domnule, te rog, nu mă mai speria astfel, dumneata care ești așa de liniștit la acest joc. Pe unde suntem, domnule Mirinescu? N-am auzit numerile din urmă.

— Dar doamnă, dacă vorbești întruna, nu este greșala mea.

— N-am vorbit eu, ci dumnealui a zis: opriți!… O! cînd aș vorbi și eu la loto, s-ar auzi și musca!… Ce număr a ieșit, domnule Mirinescu? Și, te rog, mă iartă de supărare.

— Treizeci și unu.

— Mai-nainte?

— Optzeci și nouă.

— Dar acum?

— Acum vom vedea ce este…

— Două, strigă domnu Mirinescu scoțînd încă un număr.

— Îl am și pe acesta în două locuri… mă face să-mi bată inima, Dumnezeule! ce frumoase cartoane am: sunt acoperită de catrene!… Dar am presimțire c-o să mă facă să cîștig numărul nouăzeci… Sunt amorezată de numărul ăsta… Domnule Mirinescu, mă faci să rabd prea mult. Păcat numai că-mi vin bucatele la gură.

— Parcă ziseși că dumneata, cucoană, nu vorbești și că ești așa de liniștită la jocul lotoului, că se aude și musca, observă domnu Săpunescu fixînd pe bătrîna Bărzoaie.

— Ai face mai bine, domnule, să vezi că porți niște gulere ca două coarne de cerb, îi răspunse bătrîna Bărzoaie care nu suferea pe nimeni să-i facă observații. De aceea îi ascultau toți neroziile fără să o contrarieze în temerea de a nu se espune a priimi răspunsuri insolente.

— Patruzeci și patru.

— Îl am și pe acesta. Mă rog, stați… nu mai am sticle; cucoana Gogman le-a luat pe toate.

— Eu, cucoană Bărzoaie? zise aceasta cu dispreț. Poftim, vezi ce am dinaintea mea!… Îmi pare rău că porți ochelari și tot nu vezi.

— Ba văz prea bine, cucoană. Firește că n-or să fie sticle de ajuns pe cîtă vreme le arunci vizaviului dumitale și rîzi cu dînsul.

Bătrîna Bărzoaie, cînd nu se putea adresa cu espresii proaste către o persoană care îi impunea, profera răutăți, cea ce și făcu în privința doamnei Gogman în vederea că bărbatul ei, fiind gelos, să-l întărite și să arunce scandal în menagi. Ea cunoștea în detaliuri toate menagiurile, viețuirea bărbaților cu nevestele lor și toate intrigile amoroase. Domnu Gogman, auzind că soția sa aruncă cu sticle în tineri, fără ca el să o vază, se scoală înfuriat, tîraște pe nevasta sa după dînsul, fără ca ea să se înprotivească, știindu-l cît era de brutal, și cînd era să plece din adunare, se adresează către stăpîna casei cu lacrămile în ochi:

— Cucoană Virginio, zise ea doamnei Nodreanchi; ies foarte mîhnită din casa dumitale și crez că multe dame vor face ca mine, pe cîtă vreme vei mai priimi în societatea dumitale pe acele Bărzoaie carii și-au priimit educația în cîrciumi și în case de pierz… Ea nu sfirși acest din urmă cuvînt că ieși cu soțul său, care o trăgea după dînsul cu putere.

— Ce? ce a zis fleoarța aia? strigă bătrîna Bărzoaie, căzîndu-i pentru a doua oară ochelarii din vîrful nasului. Auzi, cîrciumă!… Slavă Domnului, familia mea este cunoscută de toată lumea… Ei, taci, tîrfă nerușinată… că… c… ți-oi arăta eu; ai uitat cînd te întindeau crai la Cișmegiu și prostu de bărbată-tău mînca smîntînă cu cartofi la moșie. Dumnezeule, ce bărbați proștii au mai ieșit astăzi la maidan; uite, n-aude, n-a vede…

Doamna Nodreanca ieșise după domnu Gogman și după soția sa ca să le ceară iertăciuni și să-i liniștească. La înturnarea sa în casă, vine lîngă bătrîna Bărzoaie și-i zice:

— Îmi pare foarte rău, cucoană, că te agăți de toată lumea. Mă iartă, dar nu voi să iasă nimeni nemulțumit din casa mea. Te porți așa urît, încît mi-e frică că nici un om n-o să mai calce pe la mine.

— Poftim vorbă!… iaca na… dacă vrei să te cerți cu mine pentru o marțafoaică ca Gogmănoaia, m-aș mînia grozav; te încredințez, cucoană Virginio, că rău faci de o priimești pe la dumneata. Astfel de femei sunt arătate cu degetul, și acum văz că am făcut rău ca să-mi aduc fetele. De știam că o să fie și Gogmănoaia aici, nu eram nebună să fac așa mare nerozie. Mă rog, ce era să auz de la acea femeie, decît blestemății și vorbe nerușinoase, și copilițele mele, mulțumesc lui Dumnezeu, sunt cele mai cinstite, așa de cinstite și bune, că ferice de cei carii le vor lua. Orice ar vrea cineva la dînsele găsește: tinerețe, frumusețe, învățătură; ce e drept, zestre mare nu am să le dau, căci sunt multe și răposatul bărbată-meu, Dumnezeu să-i odihnească țărîna, n-a avut parte să trăiască ca să le sporească zestrea. Mi se pare însă că o femeie bună face mai mult decît zestrea și decît toate comorile din lume. Dar n-au avut parte, mititelele. Așa a lăsat Dumnezeu ca sufletele bune să sufere.

Și bătrîna Bărzoaie zicînd aceste din urmă cuvinte, își aduce batista la ochi ca să șteargă niște lacrămi care nu curgeau niciodată din uscații ei ochi.

Nu era cu putință ca să-i observe cineva vreo insolență, căci dacă răutatea ei atrăgea niște consecințe supărătoare, începea să facă discursuri lungi, să suspine și să plîngă, și printr-o asemenea metodă închidea gura la toți. Doamna Nodreanca, care era cu totul preocupată de altceva, rămase mulțumită și trecu în o altă cameră. În fine, zgomotul ce se făcuse la ieșirea domnului și doamnei Gogman se înpuținează și toți se reașează pe la locurile lor.

— Trebuie să stricăm această partidă și să începem alta, căci acum lipsesc doi, dintre carii putea să cîștige unul; zise domnu Mirinescu, care se pregătea să bage numerile în săculeț.

— Negreșit că așa urmează, încuviință doamna Bruneasca, care nu avea nici un tern pe cartoanele sale.

— Ba să mă iertați, strigă bătrîna Bărzoaie luînd batista de la ochi și puindu-și ochelarii. Partida nu se poate strica. Dumneavoastră ați voi să o stricați căci nu aveți nici un carton, iar eu care am cartoanele pline de caterne nu-mi vine neted la socoteală. Cum vă place, zău, să trageți spuza tot pe turta dumneavoastră? Scoate alte numere, domnule Mirinescu, și nu mai spune glume de-ale dumitale. O! bată-te sănătatea, ce haz ai!… atîta numai că nu vorbești serios.

Nu era cu putință să se strice partida, și fiindcă nimeni nu pretindea să se reînceapă alta, doamna Bruneasca face semn adjutantului său ca să urmeze.

— Optzeci și unu, zise domnu Mirinescu scoțînd un număr.

— Poftim, ce vă spuneam?… cu acest număr am mai făcut un catern și acum nu mai am decît caterne pe cartoanele mele.

— Douăsprezece.

— Am ieșit! am ieșit! strigă tînără fată de la a treia masă; am făcut cuinul… am cîștigat!

— Și aveam șase caterne, zise bătrîna Bărzoaie oftînd. Nu se întîmplă niciodată ca să piarză cineva cu șase caterne! Dar mă rog, nu stricați sticlele pînă mai întîi nu se face revizie.

Se face revizie cuinului fetei și bătrîna Bărzoaie vede cu mare părere de rău că este bună.

— Trebuie să ne încredințăm asemenea dacă sunt toate numerile în săculeț, observă doamna Bîlcioaia. Nouăsprezece și patruzeci și nouă nu s-au strigat nicidecum.

— E de prisos, zise bătrîna Bărzoaie; eu singură le-am numărat de două ori nainte de a ne pune la joc, și erau toate pe deplin.

Doamna Bîlcioaia însă nu păru mulțumită pe acest răspuns. Ea luă săculețul cu bilele de la domnu Miri- nescu, le numără pe toate și vede că lipsesc două; și, ca să se încredințeze că nu făcuse o greșală, le numără încă o dată.

— Ce vă spuneam eu? zise ea; iată că tocmai nouăsprezece și patruzeci și nouă lipsesc.

— Cum se poate? strigă toți afară de bătrîna Bărzoaie care zice uneia din fetele sale:

— Aristițo, maică, fiindcă tu te scoli mai de dimineață, să poruncești mîine Frusinei ca să nu mai cumpere grăsime multă. Și zicînd aceasta, aruncă bilele subt masă, căci ea le ascunsese în poală de la începutul jocului.

La zgomotul ce fac bilele aruncate, toți se scol să le caute.

— Le-am găsit eu, zise domnul care purta lorneta, puind numerile pe masă.

— Uite ce faci dumneata, domnule Mirinescu, dacă nu bagi bine de seamă, observă bătrîna Bărzoaie; cu numerile acelea putea ieși un altul. Eiste adevărat că eu nu am nici pe nouăsprezece, nici pe patruzeci și nouă, dar oricum asta nu face nimic.

— Madam, să mă pardonezi; eu nu am făcut nici o greșală.

— Să mă slăbești din madamă, domnule; madame sunt numai în hanul Zamfirescului; ai înțeles? strigă bătrîna Bărzoaie, care ținea la cuconie ca la ochelari și ca la fetele sale.

— Cucoană Bîlcioaio; fii bună de trece caniota cu firfiricii, strigă cu bucurie tînără fată care cîștigase.

— Ba lăsați caniota aici, observă bătrîna Bărzoaie. Poftim numai banii.

Ea răstoarnă firfiricii din caniotă în mînă și-i încredințează domnului Săpunescu ca să-i treacă tinerei fete.

— Aide, cucoanelor și domnilor, puneți alți firfirici, adăogă ea, întinzînd un coșuleț. Domnule Mirinescu, este rîndul meu ca să trag; te rog, trece-mi săculețul cu cifrele.

— Lipsesc doi firfirici, strigă tînără fată după ce numărase banii. Mi se pare că am auzit că se adunase treizeci?

— Negreșit că treizeci; eu i-am numărat, zise bătrîna Bărzoaie. Cine nu a pus? întreabă ea.

Toți spun că au plătit. Cu toate acestea lipsesc doi firfirici.

— Negreșit că domnișoara care a cîștigat, zise bătrîna Bărzoaie, a luat banii fără ca să fi pus la joc.

— Mă iartă, doamnă; mai întîi am trecut firfiricii mei domnului Săpunescu care i-a pus pentru mine în coșuleț… Nu este așa, domnule? zise ea, adresîndu-se către domnu Săpunescu.

— Da; o! cît pentru asta… sunt sigur; răpunz cu cinstea mea.

— Poate să nu fi băgat de seamă, domnule Săpunescu?

— Cucoană, sunt totdauna băgător de seamă cînd este o chestie de bani!… răspunse domnu Săpunescu, luînd îndată un aer ofensat.

— Eu am pus înaintea tutulor, zise bătrîna Bărzoaie. Cucoană Virginio, știe bucătăreasa dumitale să gătească bine?

— Da, cucoana mea, și prea bine încă.

— Atunci te rog să-mi dai voie ca să trimiț pe Frusina mea s-o învețe cum să potrivească bucatele din grăsime.

— În sfîrșit, tot lipsesc doi firfirici, și voi să limpezesc greșala asta, zise domnu Săpunescu. Cu atît mai mult că cucoana Bărzoaia m-a învinovățit că nu sunt băgător de seamă… și cînd este vorba de bani, o asemenea închipuire mă supără.

— Dar ce Dumnezeu, domnule Săpunescu! Nu trebuie să te busumflezi și să te aprinzi ca chibritul… mi-a scăpat vorba asta ca orice alt cuvînt fără ca să-mi treacă prin minte că te vei supăra… uite, frate, m-a apucat o durere grozavă în coasta din dreapta: nu știu dacă mai am acasă ceva hapuri de ale lui Morizon.

— Nu e vorba de hapuri; trebuie ca lipsa să se acopere.

— Ei, dacă e vorba așa, să știți că domnu Gogman a uitat să puie, căci se gîndește la interesele casei cînd se pune la loto.

— Domnul care purta lornetă era pe punctul de a încredința că văzuse pe domnu Gogman cînd pusese doi firfirici în coșuleț, dar fiindcă domnu Gogman lipsea și nevoind a mai prelungi discuția, se hotărăște a păstra tăcerea.

Deși nu-i venise rîndul, bătrîna Bărzoaia la cu asalt săculețul cu bilele.

— Băgare de seamă că încep, strigă ea luînd un aer prezidențial. Douăzeci și unu!… Îl am… Treizeci!… Nu-l am… Patru… Îl am… Treizeci și două!… Îl aveam de două ori pe cartoanele mele de ieri… Nouăzeci!… A împielițatule!… a!… ticălos de nouăzeci!… pe tine te așteptam adineaori!… Acum îmi vii?… să te duci dracului… de ce nu ai ieșit în cealaltă partidă?… Vai de mine! ce mîncărimi am pe nas!… Parcă m-ar înțepa cineva cu ace…

— Să pui o lipitoare, îi zise domnu Săpunescu cu un mare sînge rece și neridicîndu-și ochii după cartoane.

— Nu e trebuință de lipitoare, dar să vezi, domnule… mi-e frică grozav să… am avut…

— Cucoană, așteptăm să scoți bile, zise doamna Bîlcioaia.

— Ai dreptate… numaidecît… văz eu că va trebui negreșit să iau trei hapuri în seara asta… unsprezece… numai să-mi fi rămas vreo cîteva. Douăzeci… nu-l am… curios lucru! credeam că-l am… Nouăsprezece! cu asta am făcut un ambo… Douăzeci și patru… nu-l am… șaisprezece… iar nu-l am… Apropo, cucoanelor… ați auzit că Gorăneasca se ține cu un arendaș bătrîn, și că bărbată-său habar nu are?

— Ce spui, cucoană Bărzoaio? întreabă cu grabă doamna Bruneasca, care lua o plăcere nespusă la intrigile amoroase.

— Așa, frate, reluă bătrîna Bărzoaie; și ce bine o ține!… a dat peste dînsa un noroc cît Colțea: s-o vezi împopoțonată, malacovată și gurguțată în caretă ca o pupăză, parcă nu ar ști nimeni cine este și prin ce mijloace și-a făcut caretă. Dar zău, bine face; dacă bărbată-său nu-i dă ce-i trebuie, eu una o laud.

— Frumoase esemple dai, cucoană, fetelor dumitale carii sunt nevinovate, cum ziceai, și că cea mai mare nu împlinise nici șaptesprezece ani; observă doamna Bîlcioaia, care căuta de mult a o atinge despre vîrstă, căci vîrstă era coarda ei simțitoare.

— Ce?… cum?… ce fel?… să vezi… ba nu… adecă… Optzeci și patru!… să-l bată Dumnezeu că nu-l am nici pe ăsta, zise bătrîna Bărzoaia, care era înfundată cu vorba și nu știa ce răspunde.

— Are dreptate doamna Bîlcioaia, cucoană Bărzoaio; observă domnu Săpunescu. O mumă care are fete multe de măritat nu trebuie să încuviințeze naintea lor că o femeie cu bărbat are și amanți și că bine face.

— O! bată-vă sănătatea să vă bată!… vreți să mă supărați și mai multe nu. Apoi dacă nu știți, ce să vă fac eu?… Fetele mele sunt înțelepte; ele mă ascult numai la ce este bine, iar nu și la ce este rău… eu poci prea bine îndruga și verzi, și uscate, și…

— Și fetele dumitale ascultă numai ce e verde, observă domnu cu lorneta.

— Așa, precum zici, domnișorule, răspunse zîmbind bătrîna Bărzoaie, care începuse împreună cu ceilalți a nu se mai putea înțelege.

— Dar ce, cu patru cartoane joci, cucoană Aristițo? întreabă doamna Bîlcioaia pe una din fetele bătrînei Bărzoaie.

— Ba mă iartă, cucoană, răspunse aceasta; dacă însemnez încă pe două cartoane, aceasta o fac numai să văz care sunt mai bune.

— Cel puțin fii bună de ne spune dacă joci cu cele de sus sau cu cele de jos?

— Cu cele mijlocii, cucoană Bîlcioaio.

— Negreșit, pentru că ai mai multe numere însemnate pe dînsele…

— Tot dumneata te găsești cu odorog-troncurile, cucoană Bîlcioaio?… zise bătrîna Bărzoaia care nu suferea pe nimeni să se atingă de fetele sale.

— Iar s-a început disputele?… Mi se pare că nu o să mai isprăvim partida asta cu odorog-troncurile, cu hapurile și cu istoriile, zise domnu Săpunescu încet; și doamna Bîlcioaia îl privi cu amor, ceea ce făcu pe domnu Săpunescu să-și ridice gulerile și mai mult.

— Optzeci și nouă. Am ieșit… iar am cîștigat… strigă aceeași tînără fată. Poftiți de revizuiți pe rîndul lui optzeci și nouă, adăogă ea, dînd cartonul bătrînei Bîrzoaie carea, după ce se încredințează că cuinul fetei este bun, îi dă banii oftînd și zice:

— Nu știu ce păcatele de nu mai am noroc la jocul ăsta de la o seamă de vreme!… Și ce e de mirare că am uitat punga acasă. la vedeți, fetelor, nu aveți un sfanț de prisos?

— Nu avem, mamă, răspunse una din fetele ei pentru toate. N-am luat bani de acasă crezînd că dumneata vei fi luat mai mulți ca să ne dai și nouă.

— Cu toate acestea nu putem rămînea astfel, reluă bătrîna; nădăjduiesc că voi găsi pe cineva complezant aci ca să ne împrumute cu vreo doi-trei sfanți.

Nici unul nu răspunse la această cerere, căci bătrîna Bărzoaie venea la petrecere totdauna fără bani și se împrumutase în mai multe rînduri, dar niciodată nu se gîndise ca să plătească.

— Văz că nimeni nu are bunătate să ne împrumute; dacă este așa, eu și cu fetele mele vom juca fără ca să punem parale și vom rămînea datoare celui ce va cîștiga.

Un ofițer, care venise de un cuart de oră și care nu luase parte la jocul lotoului, profită de această încurcătură ca să strice lotoul și, apropiindu-se de mesele de joc, zise r

— Ia lăsați-vă de loto, și veniți mai bine să vă fac un burlot de stos.

— Bravo! domnule Turanov; strigă cu bucurie bătrîna Bărzoaia; iată o idee frumoasă!… ne-am și plictisit cu lotoul; stosul are haz!… aștepți să-ți vezi visul cu ochii, și ce plăcere cînd o găsești sonică!

Jocul lotoului se strică; doamna Nodreanca aduce cărți noi și pontorci și, încredințîndu-le domnului Turanov, se adresează către invitații săi:

— Cucoanelor și domnilor, pînă a nu vă pune la joc, poftiți de luați dulceață. Și zicînd acestea, ea începe să împartă dulceață la toată compania.

— Nu prea e legată dulceața dumitale, cucoană Virginio, observă bătrîna Bărzoaie; dar mie așa-mi place și dacă nu-ți este cu supărare mai dă-mi încă una. Cu plăcere, cucoana mea; zise Nodreanca, dîndu-i încă o farfuriuță cu dulceață.

— Acum la stos, strigă domnu Turanov amestecînd cărțile.

— Ori ne storci, ori te stoarcem, zise bătrîna Bărzoaia, luînd pontorci și ocupînd cu fetele ei locurile principale ale mesei.

Domnu Turanov știa bine că Bărzoaiele nu aveau lescaie în buzunar, dar nu zice nimic, căci, precum se vorbea în lume, el era strîns legat în amiciție cu domnișoara Aristița Bărzoaia, și despre care împrejurare, iarăși se vorbea că muma sa avea deplină cunoștință.

— Cine taie? reluă domnu Turanov, după ce amestecă cărțile și după ce scoase din buzunar cîteva lire și sfanți.

— Eu, răspunde domnișoara Aristița Bărzoaia, tăind cu o carte.

— Un sfanț ochiu, parole și el mazo, este cartea mea, zise bătrîna Bărzoaia fără a scoate o para pe masă.

— Prea o iei repede, cucoana mea, observă domnu

Turanov.

— Ți-am spus că ori ne storci, ori te stoarcem, strigă bătrîna Bărzoaia.

— Prevăz că o să se consume mult tibișir, zice doamna Bîlcioaia.

— Sunteți toți gata? reluă domnu Turanov.

— Suntem, răspunseră pontatorii: poți întoarce cărțile.

În acest moment se aude huruitura unei trăsuri care se oprește la scară. Doamna Nodreanca, care se pusese la joc, îl părăsește îndată și se duce să vază cine este. Ea se întoarce în urmă cu un strein, tînăr, bine făcut și foarte elegant.

— Domnu Negreanu!… strigă bătrîna Bărzoaie privind într-un mod semnificativ pe doamna Nodreanca.

— Eu însumi, zise domnu Negreanu, salutînd în dreapta și în stînga pe toată compania. Dar ce, v-ați apucat de stos și pe mine nu m-ați așteptat?

— Dacă vii așa tîrziu! observă doamna Nodreanca. Se vede că ați mai fost și la altă adunare?

— Nu, doamna mea, zise domnu Negreanu. Nu numai că nu am fost la altă adunare, ba încă nici nu m-am gîndit la aceasta. Oarecari împrejurări m-au reținut acasă pînă în momentul acesta. Îndată ce am isprăvit, m-am grăbit să viu în plăcuta dumneavoastră companie.

„Ce bine vorbește domnu Negreanu!… și ce briliante frumoase are la piept și în degete!… cugetă bătrîna Bărzoaia oftînd. Minunat ar fi de un ginere pentru Zinca mea! Ș-apoi ce familie veche, strălucită, care se trage din a lui Negru-Vodă! ”

— Cine face bancul? întreabă domnu Negreanu.

— Eu îl fac, răspunse domnu Turanov, care, îndată ce văzu pe acest domn, băgă lirele în buzunar.

— În cealaltă seară mi-ai luat cincisprezece lire. Ia să vedem dacă tot așa nenoroc oi să am și în seara asta?

Și zicînd aceasta, domnu Negreanu se apropie de masa de stos.

— Tot bancul, adăogă el, puind o carte pe carea o găsise înaintea lui din întîmplare.

— Am presimțire că astăzi îi să mă prădești, zise domnu Turanov amestecînd cărțile. Atîta numai că din norocire nu am asupră-mi decît banii ce sunt dinaintea mea.

— Buni sunt și ei, numai să-i cîștig. Mi-e frică însă să nu mă mai încurci și astă dată, reluă domnu Negreanu tăind cărțile.

În rîndul acesta nimeni nu se gîndește a pune vreo carte. Toți sunt în nerăbdare ca să vază dacă se sparge bancul sau se îndoiește. Domnu Turanov începe să tragă cărțile.

— Ce carte ai? întrebă el pe domnu Negreanu.

— Figură, răspunse acesta după ce se uită la colțul cărței.

— Cînd aș putea bate un rigă, aș fi prea mulțumit să pierz pe valet și pe damă, zise domnu Turanov.

— Mi se pare că te înșeli, domnule Turanov, observă doamna Nodreanca, care se afla lîngă domnu Negreanu.

— Nu crez, cucoană Virginio, răspunse ofițerului trăgînd cărțile. Și dovadă că după cum îmi ies voi avea noroc și în seara asta… iată că riga pierde. Am cîștigat.

— Nu te pripi, domnule ofițer, zise domnu Negreanu. În adevăr, joc mai totdauna cu riga, dar astă-seară mi-a venit în idee să schimb cartea și să joc la noroc.

— Ce spui?… nu este riga? întreabă domnu Turanov trăgînd înainte. Atunci să știți că am pierdut; ba nu, am cîștigat! adăogă el cînd văzu valetul.

— Nici valetul nu este, zise domnu Negreanu, dînd cartea pe față care era o damă de pică.

— Nici valetul!… Atunci s-a sfîrșit; la-ți banii, domnule Negrene: este foarte rar ca să cîștige un bancher trei figuri într-o talie.

— Aci! strigă domnu Negreanu cînd văzu că cîștigă cartea ce pusese. Și ceea ce-mi place mai mult este că dama cîștigată este tot cea de pică.

— Așa frate, e de mirare; parcă a fost un ce făcut.

— Eu m-aș fi prins pe toate bonetele cîte le am acasă că domnu Negreanu trebuia să cîștige pe dama de pică, observă bătrîna Bărzoaie, privind cu ironie pe doamna Nodreanca, care se face că nu bagă de seamă.

— Ce să-ți fac? zise domnu Turanov scoțînd lirele ce-i mai rămăsese în buzunar; știam bine că mă vei pune în capange.

— Vezi, așa te învață. Ce -mi spuneai că nu mai ai parale?… Măcar să am eu noroc să cîștig tot ce ai asupră-ți.

— Ba te încredințez pe cinste că nu mai am decît aceste lire, zise ofițerul aruncînd cinci lire pe masă și, începînd să amestece cărțile. Tot pe damă pui astă dată? întrebă el așezînd cărțile dinaintea Negreanului ca să le taie.

— Negreșit, răspunse acesta. Aș fi un nerod mare cînd aș fugi de dînsa.

— Cît pui miza?

— Ce miză vrei să pui decît iarăși tot bancul?

— Prea e mult.

— Ce, te-ai speriat?

— Ba nu, dar poate să pierzi și-ți va părea rău.

— Trage, că nu-mi pare rău nicidecum dacă voi cîștiga.

Domnu Turanov întoarce cărțile, și a doua carte este tot dama de pică. El rămîne uimit și cărțile îi cad din mînă.

— Să-ți spui drept că cu dama de pică ai face minunii în seara asta.

Și zicînd aceasta, domnu Turanov caută pîn buzunare, pe cînd domnu Negreanu trăgea lirele cîștigate.

— Vezi dumneata, observă acesta din urmă, îmi spunea că nu mai are bani și umblă să scoață alții!

— Aceștia nu vrea să zică bani, domnule Negrene, zise ofițerul, scoțînd dintr-un buzunar vreo cinci jumătăți de sfanți, niște firfirici și creițari. Dar ca să mai englendisim, mai pune o carte și pe ăștia.

— Trage un valet pentru toți banii, zise Negreanu luînd dulceață.

Domnu Turanov trage cărțile, și valetul iese la a patra carte.

— Iar ai cîștigat, domnule Negrene, zise doamna Bîlcioaia cu mirare.

— Ce spui! Păcat că am așa mare noroc și numai sunt bani. Și domnu Negreanu la tot mărunțișul ce se afla pe masă și—l dă servitorului.

— Acum să vă tai și eu un bănculeț, cucoanelor și domnilor, adăogă el, așezîndu-se în locul domnului Turanov și răsturnînd pe masă o pungă cu mai multe lire, galbeni, și diferite monete de argint.

— Ce de aur! zise bătrîna Bărzoaie cu admirație. Și ce om galant!…

Doamna Bîlcioaia era amorezată grozav de domnu Negreanu fără ca acesta să știe. În toate serile ea pierdea cîte cinci și șase galbeni cînd el tăia stos, sperînd că printr-aceasta îi va atrage simpatia, dar ea era așa de urîtă încît Negreanu abia dacă își arunca ochii asupră-i.

Doamna Bruneasca găsea asemenea o mulțumire nespusă de a se afla în compania acestui domn la modă, care o considera ca și pe doamna Bîlcioaia. Cu toate acestea, doamna Bruneasca avea parale și, oricînd îi venea capriciul de a cumpăra marfă de aceea care are mare căutare astăzi, nu avea decît să se uite în dreapta și în stînga și să hotărască unde să-și deschiză punga. Astăzi este așa de anevoie de a roade cineva cîte un oscior! Banii sunt ochii dracului, și asupra sărmanului domnu Mirinescu făceau un efect volcanic.

O singură persoană lipsea din această societate și pe carea domnu Negreanu o căutase îndată ce intrase în casă. Aceasta era doamna Gogman, o veche cunoștință a acestui domn, cu care avusese o amiciție particulară, dar el nu se gîndi a întreba de dînsa căci ar fi fost o indiscreție care ar fi nemulțumit cu osebire pe stăpîna casei. El la cărțile și începe a le amesteca pe cînd toți pontatorii înconjurau masa de stos.

Bătrîna Bărzoaie și cu fetele ei, carii, precum am văzut, nu aveau nici un sfanț asupră-le, nu știau ce să facă. Întîmplîndu-se să piarză și să nu aibă cu ce să plătească, ar fi fost o rușine mare în fața unui om ca domnu Negreanu. Cu toate acestea, fiindcă ea era obicinuită să la totul în gît, se gîndi mai întîi că dînsa sau fetele ei trebuie să cîștige și că prin urmare o să scape de rușine. În această intenție ea comunică acest proiect odoarelor sale și începu a juca fără însă a pune bani pe carte, ci însemnînd miza cu tibișir.

Jocul începe. Domnu Negreanu arată multă nepăsare cînd pierde, indiferență mare cînd cîștigă. Doamna Nodreanca se pune asemenea la joc și resimte o plăcere nespusă cînd vede pe domnu Negreanu că cîștigă. Domnu cu lorneta fugise din adunare, căci nu numai că nu avea bani, dar nu-i mai rămăsese nici ce să ipotecheze pe la uzurari. Din norocire pentru bătrîna Bărzoaie și pentru fetele sale, ele cîștigă mult, și pe la douăsprezece ore toată societatea își la noapte bună de la stăpîna casei.

Un singur om rămîne, în urma tuturor, în casa Nodreanului, și care nu era nicidecum dispus ca să plece.

Domnu Negreanu

Din cele ce văzurăm, domnu Negreanu părea a fi un om prea cumsecade, prea bogat și cu maniere prin carii se deosebea oarecum de celealte persoane ce frecuentau casa Nodreanului. Cu toate acestea ne înșelăm foarte mult asupra acestui domn, care era cu totul altceva decît ceea ce părea a fi în lume. Vom face dar o mai întinsă cunoștință cu acest domn de care ne vom împiedeca prea adesea, luîndu-i în revistă nașterea, creșterea, viețuirea lui. precum vom vedea mai la vale.

El își priimise nașterea de la niște părinți țigani, carii fuseseră mai întîi gazdă de hoți și locuise într-o pădure, în cualitate de cîrciumari, și în urmă, temîndu-se a nu fi descoperiți de guvern, se strămutase ca clăcași în satul Ciochina din județul Ialomița, unde. pe lîngă cultivarea pămîntului, lucrau ciure și linguri de lemn Această familie țigănească era cunoscută subt numirea de Bolboacă, și fiul lor, care atunci nu avea decît zece ani, îi ziceau Neagu. Părinții acestuia aveau mare febleță de dînsul, căci era prea deștept și avea niște obiceiuri necorăspunzătoare cu sistemul viețuirei lor ordinare. Singura ocupație a lui Neagu, deși într-o vîrstă așa de crudă, era de a se afla în adunările logofătului și deputaților satului și de a asculta cu mare băgare de seamă întreținerile acestora asupra diferitelor chestii publice pe care le citeau în buletinele oficiale și în ordinele prefecturei. Neagu găsea o vie mulțumire cînd cădea conversația asupra luxului, averilor, trăsurilor și petrecerilor oamenilor din capitală pe care le credea ca niște povești sau basne. El nu lipsea de a întreba totdauna pe logofătul și pe deputații satului dacă în adevăr se află un tîrg așa de mare și așa de frumos ca București și ce trebuie să facă cineva ca să poată trăi într-înșii. La acestea i se răspundea că mai-nainte de toate trebuie să cunoască cineva carte multă și să aibă noroc și minte, fără care nu poate trăi în București.

Astfel dar, Neagu, de cîte ori se înturna acasă la părinții lui, nu lipsea de a-i întreține neîncetat de politică, de carte, de bani, de București și de diferitele noutăți ce auzea de la logofăt și de la deputați. Părinții lui erau uimiți cînd îl auzeau vorbind, și cîteodată nu-l înțelegeau nicidecum, ceea ce îi făcea să crează că copilul lor se va face om mare, căci dacă de mic avea asemenea apucături, dar trecînd într-o vîrstă înaintată, ce va trebui să fie? De aceea ei nu-și închipuiră că era de trebuință ca să-l învețe meșteșugul ce cunoșteau, ci-l trimise d-a- dreptul la școală. Neagu învăța mai bine decît toți ceialți copii și după doi ani știa să scrie și să citească bine.

El nu mai găsea de cuviință să consulte pe logofăt și pe deputați căci avea mai bune cunoștințe decît dînșii. Toate buletinele, ordine ale autorităților către sfatul sătesc și toate cărțile ce se găseau în acel sat erau citite și recitite de dînsul. O singură dorință rămăsese lui Neagu, care era de a face un voiaj în București și de a se convinge din vedere proprie despre cele ce se petrec în această capitală. Ocazia nu-i lipsi, căci un țăran care era apăsat de arendaș și căruia nu i se făcuse dreptate nici de subprefectură, nici de prefectură, se hotărî a pleca în București să reclame. Și ca să se despăgubească de cheltuiala drumului, încărcă un car cu lemne din a căror vînzare să se poată susținea în zilele ce va trebui să lipsească din sat. Neagu îi făcu petiția, și, spre recunoștință, îl rugă să-l însoțească, încredințîndu-l că nu va face nici o cheltuială cu dînsul. Țăranul consimți la aceasta și fixă plecarea lor pentru a doua zi în revărsatul zorilor. Neagu era în delirul bucuriei, și în acea zi nu lipsi de a comunica această nuvelă la tot satul. Un țăran bătrîn îi observă că ce să caute el în București dacă nu are parale.

— Ce-mi trebuie parale? îi zise el. Dacă am ochi buni și picere țepene, nu-mi este destul ca să umblu pîn toate părțile și să văz toate frumusețile?

— Ascultă, fătul meu, reluă bătrînul; frumusețile Bucureștilor se văd numai cu parale și cu parale multe încă; ș-apoi îi să dai peste feluri de mîncări care de care mai bune și mai gustoase, ce nici s-au văzut, nici s-au pomenit în satul nostru, și tu îi să faci zîmbre dacă nu vei avea cu ce să cumperi.

— Ai dreptate, moș Stane, că așa trebuie să fie.

După această scurtă întreținere, ce avu cu bătrînul țăran, Neagu pleacă îngrijat și se gîndește mult la ceea ce va trebui să facă ca să dobîndească parale, căci părinții lui erau oameni scăpătați și abia dacă-și puteau susține esistența cu puținul ce cîștigau din ciure și din linguri de lemn. Înturnîndu-se acasă, Neagu supărat nu adresă nici un cuvînt părinților săi și aceștia nu îndrăzni să-l întrebe, căci în simplitatea lor aveau oarecare respect pentru dînsul. El nu voi nici să mănînce, nici să bea, ci, trîntindu-se în patul său, se întoarce cu fața spre zid declarînd că dorește să nu-l supere nimeni nici cu vorba, nici cu zgomotul. Părinții, ca să-i facă pe voie și să nu-l supere, după ce cinară, găsiră de cuviință a pleca pentru vreo două ore la vecini. Astfel Neagu rămase liber a se gîndi la mijloacele ce va trebui să întrebuințeze ca să-și procure bani. Și fiindcă părinții lui nu se aflau în casă, începe să scormonească pîn toate părțile, dar nu găsește nimic; deschizînd un tron, în care se aflau hainele și rufele lor, zărește un ștergar înnodat la un colț. El îl la îndată, desface nodul și găsește patru sfanți și vreo cincizeci creițari. Mai întîi voi să-i la pe toți, dar știind că familia lui nu va avea ce să mănînce a doua zi, oprește doi sfanți și douăzeci și cinci creițari și pe ceilalți îi leagă în ștergar pe care-l vîră în tron la locul de unde-l luase.

„Ce să-mi ajungă acești doi sfanți și douăzeci și cinci gologani, cugetă el. Ca să trăiesc bine în București și să rămîi acolo, căci acum sunt hotărît a nu mă mai întoarce în sat, îmi trebuie bani. Ce voi face ca să am bani, căci bani mulți îmi trebuie și fără bani nu poci pleca. Trebuie să-i am negreșit și-i voi avea. Mi-a intrat în cap să jefuiesc pe arendaș, și mai multe nu. De ce dracu o fi strîngînd bani omul acela? Negreșit ca să-i cheltuiască în București, iar nu aici. Nu-mi aduc aminte în care carte am citit, dar știu că zicea într-însa că dacă jefuiește cineva pe un om bogat și nemilostiv nu are nici un păcat. Zău că-mi vine să fac un carambol arendașului, adăogă el rîzînd și ridicîndu-se din pat. Astăzi a plecat la Călărași și desigur că se va întoarce mîine! Ce bine s-a brodit ca să plec și eu mîine. Așadar, în noaptea aceasta voi avea de lucru, numai de nu s-ar deștepta tata și mama și mai cu seamă slujnica arendașului și isprăvnicelul. ”

După o mică gîndire, el ia un ciocan și un piron gros de fier din traista cu unelte a tată-său, le bagă în sîn, se lungește pe pat și se face că doarme. După trecere de o oră și jumătate, părinții lui se întorc, intru în casă pe vîrful degetelor și se culcă în cea mai mare liniște ca să nu-l deștepte. Ei nu întîrzie de a adormi și pe la miezul nopței, cînd totul era în tăcere în sală, mizerabilul țigan se scoală, trage zăvoru, deschide și închide ușa casei lor, așa de încet, încît nici el nu a auzit cea mai mică scîrțîitură. Cînd se vede afară, se uită pîn toate părțile, ca să se încredințeze că totul este liniștit și că nu poate fi descoperit de nimeni.

Casa arendașului era foarte în apropiere de a lor; el își îndreptează pașii spre dînsa, sare un gard, care servea de împrejmuire acelei case, și cînd voi să treacă pe prispă, i se păru că aude un zgomot. Spaima îi fu mare, dar întorcîndu-se, zărește un cîine mic care începe să-l latre. Groaza îl cuprinse și mai mult în temerea că va fi descoperit, și ca să evite lanțurile pușcăriei, carii îl așteptau, scoate ciocanul clin sin și lovește pe cîine cu atîta putere, că sărmanul animal cade mort și se lungește pe pămînt fără a putea scoate cea mai mică tînguire.

Emoția îi fusese mare, mai cu seamă că pentru întîia oară se încerca a comite o nelegiuire. Întîmplarea cîinelui îl zăpăcise destul; în fine, se dezmeticește și începe a se învîrti împrejurul casei arendașului care-i era foarte cunoscută și în care intrase în mai multe rînduri. După ce băgă de seamă că slugile dormeau și că camera în carea locuia arendașul era deșartă, la o scară ce se afla în curte, o proptește de zidul din dos al casei, ca să nu fie observat, se urcă pe casă și se încearcă a se lăsa pe coș; dar aceasta îi fu cu neputință căci coșul era prea strîmt și abia dacă-i intrau picerile. Văzînd că această încercare nu-i reușaște, se dă jos și se învîrtește pe lîngă o fereastă căutînd metodul de a o sparge și de a intra în cameră fără a face zgomot. Îi veni ideea de a se servi cu uneltele pe carii le luase de acasă și cu carii omorîse pe sărmanul cîine. El bagă pironul pîntre cerceveaua unui ochi de fereastă și îl îndeasă cu atîta putere că sfăramă încuietoarea și ochiul de fereastă se deschide fără rezistență. După ce mai întîi se uită în dreapta și în stînga și nu vede pe nimeni, intră pe acel ochi de fereastă, îl închide după dînsul și se găsește într-un întunerec complet; cînd se văzu în camera arendașului, frica și bucuria ce resimțea deodată îl făcu să tremure. El începe a umbla încet și ajungînd lîngă o ladă mare de lemn, pipăie capacul, vrea să-l ridice, dar nu izbutește căci lada era închisă și cu cheie și cu lacăt.

Demonul îi inspiră îndată mijlocul de a o deschide tot prin ajutorul pironului, și făcu astfel că după cîteva minute banii arendașului erau în posesia lui. În ladă se afla o pungă mare cu sfanți și o mică besactea cu diferite monete de aur. El la punga cu o aviditate satanică, sfărâmă broasca de la besactea și scoate dintr-însa tot aurul pe care-l leagă într-un ștergar și-l vîră în sîn. După aceasta mai caută pîn ladă și găsește încă o hîrtie în carea erau înfășurați firfirici și jumătăți de sfanți; o fură și pe aceasta și o bagă tot în sîn. În urmă, ia punga, deschide ochiul de fereastă, iese, și nu se oprește decît într-un coșar din curtea casei lor. Acolo el desface, punga, și văzînd deodată atîta bogăție, crede că este un vis. Ca să plece la București cu toți banii, putea fi descoperit de țăranul cu care mergea; găsi dar de cuviință a îngropa punga cu sfanți și a duce cu sine aurul și mărunțișul ce avea în sîn. În această intenție, el iese afară din sat și îngroapă punga cu sfanți lîngă un arbore izolat. După ce bătu pămîntul la loc, astfel ca la întîmplare de [va] veni cineva pe acolo, să nu poată cunoaște, leagă aurul în ștergar cu mare parte din mărunțișul în argint ce avea, lăsînd prea puțin afară de cheltuială pentru drum, se întoarce acasă la dînsul, deschide și închide ușa cu mai mare băgare de seamă decît făcuse la ie- șire-i, se așază ușor pe patul său și resimte o mulțumire ce nu se poate descrie cînd văzu că părinții lui dormeau încă de un somn profund și că nu fusese observat de nimeni.

El nu putu dormi toată noaptea, și cînd începu a se lumina de ziuă, deșteaptă pe părinții lui, se îmbracă dinaintea lor, așază într-o traistă cîte ceva de ale mîncărei, ca să aibă pe drum, își la ziua bună și pornește spre casa țăranului cu care urma să meargă în București. Țăranul era gata, încărcase lemnele și aștepta pe Neagu. După sosirea acestuia, ei plecară îndată, ieșiră din sat și în trei zile ajunse în București. Neagu se desparte de țăran după patru zile de la intrarea lor în capitală; el se asociase cu feluri de vagabonți, și fiindcă avea și bani, învățase și aflase în puține zile mai mult decît trebuia pentru a ști ce să facă și cum să trăiască. Țăranul, săvîrșindu-și trebuința, îl caută neîncetat, dar negăsin- du-l, și pricepînd că s-a ascuns de dînsul, se hotărăște să plece căci interesele familiei îl rechemau la sat.

Cînd Neagu se văzu liber într-un oraș, unde nu putea fi cunoscut de nimeni, se duce la un magazin de haine și roagă pe neguțător să-l îmbrace cum va ști mai bine. Neguțătorul, care nu se gîndea decît la interesul său, începe a-l îmbrăca de la cămașă și pînă la cizmă. După aceea, Neagu îi plătește suma ce-i ceruse fără să [se] tocmească, ba încă îi dăruiește trențele lui de țară ca să le dea la vreun cerșător. Pînă a nu pleca din magazinul de haine, el întreabă pe neguțător dacă sunt odăi de dat cu chirie. Neguțătorul îi vorbește despre mai multe hanuri și Neagu pleacă să se așeze la cel care cădea mai în apropiere de acolo.

Pentru a nu obosi pe lector, vor afla în puține cuvinte că acest Neagu Bolboacă, care își schimbase numele familiei cu acela de George Negreanu, se perfecționase în modul viețuirei din București numai în trei ani de la intrarea-i în acest oraș. Și fiindcă el avea bani și noroc mare, prin ajutorul cărora cîștigă mult în jocul stosului și al biliardului, se împrietenise și cu oameni mai cumsecade, pe carii, ca să-i conserve, le plătea totdauna dejunuri, prînzuri și altele.

Cu toate acestea, fiindcă orice lucru început trebuie să-și aibă și sfîrșitul, se întîmplă ca Neagu Bolboacă sau mai bine domnu George Negreanu să sfîrșască banii cu desăvîrșire. El se adresă mai întîi către amicii ce-și formase ca să-l împrumute, dar nu găsi pe nici unul dispus să-l îndatoreze. Neștiind ce să facă, ca să-și procure bani, de care nu fusese lipsit trei ani, se gîndi mai întîi a se duce incognito pînă la sat ca să dezgroape punga cu sfanți de lîngă arborele izolat; dar renunță îndată la o asemenea cugetare, presupuind că printr-aceasta va alerga singur la pieirea lui în cazul cînd ar fi descoperit.

„Cu toate acestea trebuie negreșit să dezgrop acei bani, își zicea el; sunt ai mei, buni, drepți ai mei, și orice s-ar întîmpla, voi face această călătorie. Dar n-am nici cu ce porni de aci; hangiul nu mă mai creditează căci nu i-am plătit de trei luni o para măcar și vine neîncetat de mă supără. Îmi trebuie bani și numaidecît… Ce să fac?… ”

Și zicîndu-și acestea, începu să se gîndească la mijlocul ce va întrebuința ca să-și satisfacă dorința; dar toate cugetările sale se raportau la o nouă hoție și cînd un om se espune a săvîrși crime, ocazii nu-i lipsesc. Din întîmplare hangiul era neînsurat și seara, după ce închidea camera ce ocupa, se ducea la cafenea unde petrecea regulat pînă la 12 ore din noapte. Neagu observase aceasta, și fără a amîna nelegiuirea ce proiectase ca să jefuiască pe hangiu, o fixă chiar pentru noaptea aceea. El avea mai multe chei de la mobilele sale; le la pe toate, și pe la 11 ore, cînd totul era în tăcere, se duce drept spre camera hangiului. Ajungînd, se încredință mai întîi că nu este observat de nimeni, și după aceasta încearcă mai multe chei din carii nu se potrivește nici una; încercînd pe cea din urmă, se întîmplă ca să se înțepenească în broasca ușei. În acest moment, hangiul și un servitor pun mîna pe dînsul. El se sperie și nu găsește un cuvînt ca să se disculpe; cere iertare hangiului, dar acesta nu-l ascultă, îl leagă și împreună cu servitorul îl duc la poliție unde se arestează. Neagu își tăgăduiește crima dinaintea prefectului, dar cînd hangiul arătă că dovedesc cheile lui din carii una este înțepenită în broasca ușei, el pleacă capul și nu mai zice nimic. A doua zi, fu trimis la procuror și, în interogatoriul ce i se la, a trebuit să arate unde este născut, cum a furat banii arendașului, cum i-a cheltuit în București și cum demonul îl ispitise ca să săvîrșască și această din urmă crimă. După înfățișarea la cea din urmă instanță judiciară, el fu osîndit la munca Giurgiului pe termen de un an și jumătate. În intervalul acesta, părinții lui și arendașul jefuit fură încunoștiințați. Ce i dinții veniră să vază și să se bucure de minunatul lor fiu, iar arendașul, care nu cunoștea încă pe fur, și care credea că odată îl va dovedi și că se va despăgubi, își pierdu toată speranța cînd auzi că Neagu Bolboacă îl jefuise și că-i cheltuise toți bănișorii în București. El socoti de prisos să mai reclame fără efect și să-și piarză timpul și punga în străgăniri și cheltuieli vane.

Neagu avu timpul să se gîndească în temniță că avusese niște apucături urîte și să se pocăiască. Dar singura lui gîndire era țintuită la acea pungă cu sfanți în care prevedea fericirea sa viitoare.

„După ce voi ieși din temniță, își zicea el, voi avea răbdarea ca să stau în sat cu părinții mei cel puțin doi sau trei ani; iar după trecerea acestui timp, voi pretexta că nu mai poci trăi în acel sat și că plec în București să m-apuc de vreun meșteșug. Nimeni nu va fi în drept să se opuie și să mă reție; și arendașul nu mai are la cine să reclame căci eu singur mi-am mărturisit fapta. Iar bine că mi-a ieșit greutatea de la inimă că voi fi descoperit curînd sau mai tîrziu de arendaș… ”

După ce se împlini termenul osîndei, Neagu pleacă la sat unde rămase și avu răbdare să stea trei ani. Din norocire pentru dînsul, arendașul nu mai ținea moșia, Ciochina și, prin urmare, nu avu a se teme de nimic. Cînd era gata de plecare, el comunică cu cîteva zile înainte la tot satul ce avea de gînd să facă, își luă ziua bună de la toți și într-o noapte, după ce dezgroapă punga cu sfanți, pe care o găsește la locul unde o pusese, în loc de a pleca la București, găsi de cuviință a se duce în Craiova, unde să stea mai mulți ani pînă îl vor uita cu desăvîrșire cunoscuții lui din București și foarte tîrziu să revie a se restatornici în capitală.

În Craiova, el reîncepu acelaș mod de viețuire cu cărțile, cu biliardul și cu alte jocuri la noroc. De astă dată însă, el fu înțelept, prevăzător, căci, dacă era favorizat de noroc, cîștigă mult, iar cînd nu era, pierdea puțin; nu mai plătea prînzuri și dejunuri pe la amicii ce făcuse și, prin urmare, după trecere de mai mulți ani, în loc de a împuțina capitalul dobîndit fără muncă din punga furată, în care găsise patru mii de sfanți, îl întreise cu toate cheltuielile ce făcuse. Cînd avu în posesia sa un capital de o mie galbeni, se hotărăște, în fine, să revie în București, unde toți îl uitase și unde își propunea a ține aceeași linie de conduită ca în Craiova. După sosire-i în capitală, se instală la un otel, iarăși subt numele de George Negreanu și începu să caute în adunări publice pe toți amicii lui din trecut. Bucuria îi fu mare cînd băgă de seamă că nimeni nu-și mai aducea aminte de dînsul. Dorința lui era ca să se însoare în București și să intre într-o familie bună, crezînd că cu banii ce strînsese și cu o fizionomie frumoasă și înșelătoare ce avea, va putea ajunge la scop. El fu introdus în mai multe societăți, de un amic intim, cu titlul de proprietar în județul Mehedinți, că se trage din familia principelui Negru Basarab și că cea mai mare parte a vieții sale o petrecuse pîn străinătate. Cu asemenea titluri, el fu bine priimit pîn toate casele, precum îl văzurăm și în casa Nodreanului, unde era privit ca un personagiu deosebit și admirat în parte de bătrîna Bărzoaie. La intrare-i în casa Nodreanului, simțise o plăcere nespusă de a fi în conversație cu doamna Virginia, consoarta sa, și aceasta se crezu mult mai presus de ceea ce era cînd fu prevenită de complezențile unui personagiu ca domnu Negreanu. În una din zile, domnu Negreanu declară Virginiei amorul ce resimțea pentru dînsa și Virginia, care aștepta cu nerăbdare o asemenea declarație, se sili a răspunde cu grabă că focul, în care ardea domnu Negreanu pentru dînsa, nu mai puțin o consuma și pe dumneiei. Acesta a fost începutul legămîntului lor, și astfel Virginia, deși femeie de spirit, de familie onorabilă și bine crescută, căzuse de mai mult timp subt influința acestui țigan precum vedem adesea virtutea femeiască făcînd naufragiu și devenind treanța unor oameni comparativi domnului Negreanu.

Acest domn era de mai multe luni în relații intime cu Virginia fără ca bărbatul ei să știe sau să aibă cea mai mică bănuială de ceea ce se petrecea în lipsa lui la moșie. Domnu Negreanu ajunsese foarte departe cu amorul său; știind că Virginia poseda o zestre mare și că ea nu avea încă un copil care să o lege de bărbat, se nutrea de speranța că o va face să se despartă de domnu Nodreanu și că o va lua de soție. Acest proiect îl și comunicase amantei sale, care, mai întîi, rămăsese confuză și nu știa ce să răspunză, dar fiindcă ea avea o febleță oarbă pentru amantul ei, se hotărîse, în fine, a face acest pas și a sfărăma toate nodurile conjugale. O asemenea faptă nu se putea săvîrși formal. După multe consultații, ei hotărîse să fugă în Brașov, unde să stea cel puțin un an, timp ce credeau de ajuns ca să potolească furia bărbatului și să trateze divorsul în lipsa lor printr-un avocat dibaci și bine plătit. Fuga se proiectase chiar în noaptea cînd se făcuse adunarea la care asistarăm și unde a sosit timpul ca să revenim.

După plecarea persoanelor ce venise la petrecerea Virginiei, nimeni nu rămăsese în casă, precum știm, decît domnu Negreanu. Virginia ieșise după invitați ca să-i petreacă și să-și la noapte bună de la dînșii, și la înturnarea ei în casă, găsește pe domnu Negreanu care o aștepta la ușă; ea se aruncă în brațele lui zicîndu-i:

— De ce ai venit așa tîrziu, Iorgule?

— A trebuit să întîrziez, scumpă Virginie, pînă am făcut toate pregătirile pentru fuga noastră! răspunse domnu Negreanu sărutînd-o.

— O! te crez; eram sigură de aceasta. Bine că plecară mai devreme; îmi era frică că se va sparge adunarea tîrziu. Cîte ore sunt?

— Unsprezece și jumătate, răspunde domnu Negreanu după ce consultă ceasornicul său. Birja va fi la scara otelului unde șez, la o oră și jumătate; bagajele mele sunt gata și eu asemenea; te-ai pregătit și dumneata, Virginio?

— Dumnezeul meu! încă nu… n-am avut timp… credeam că te vei fi lăsat de această idee.

— Să mă las de această idee?… Dar este cu putință!

— Pentru ce să fugim, Iorgule?… Nu suntem destul de fericiți și în București, pe cît timp ne iubim și avem ocazie a ne vedea adesea fără a fi spionați sau bănuiți?

— Este prea adevărat; dar nu sunt mulțumit cu desăvîrșire. Ascultă, Virginio: te iubesc atît de mult că mă simt în neputință de a mai trăi fără dumneata. Ca să nu te poci privi în lume precum te privesc acum, este un supliciu pentru mine. Trebuie să ascunz la toți simțimintele mele, să vorbesc măsurat cu dumneata și să mă tem neîncetat ca curînd sau mai tîrziu voi fi descoperit. Vezi, acestea mă neastîmpără, mă sugrumă, și crede-mă, dacă nu vom fugi, vom întîmpina multe piedici; amorul nostru se va afla fără îndoială și lumea, care este cunoscătoare și căreia îi place să bîrfească și să împrăștie scandalul, va încunoștiința pe bărbatul dumitale și mi se pare că el nu va sta liniștit și nepăsător cînd va ști asemenea lucruri.

— Ai dreptate, zise Virginia pe gînduri.

— Atunci grăbește, reluă domnu Negreanu. Timpul ne este prețios.

Virginia cheamă pe o servitoare care-i era fidelă și cu carea se înțelesese, și-i ordonă să-i aducă un geamantan și un sac de voiaj. Servitoarea iese și după cîteva minute se întoarce cu obiectele cerute. Atunci Virginia, împreună cu servitoarea încep a așeza în geamantan rufe, haine, boccele și diferite lucruri femeiești; în urmă strică un scrin al bărbatului său din care la bani, bijuterii și altele, pe care le pune în fundul sacului de voiaj. Domnu Negreanu, care observase totul cu coada ochiului, se prefăcu a nu băga de seamă spargerea scrinului. Virginia se pregătise întru toate și, fiindcă nu mai avea nimic de făcut, scoate cinci galbeni din buzunar și-i dăruiește servitoarei sale, șoptindu-i la ureche cîteva cuvinte; după aceea, întorcîndu-se către domnu Negreanu, îi zise:

— Sunt gata, Iorgule. Putem pleca.

— Este și timpul, observă domnu Negreanu, uitîndu-se la ceasornic. Sunt douăsprezece ore și jumătate. Tocmai bine pînă să ajungem acasă la mine.

El se scoală și ajută servitoarei ca să transporteze bagajele Virginiei în birja care-i aștepta la scară. Așezarea bagajelor se săvîrși cu mare iuțeală, și cînd totul fu dispus pentru plecare, doamna Nodreanca se înfășură într-o mantilă, iese cu amantul ei la braț, se pun în trăsură și birjarul dete limbă cailor.

— La otelul de unde m-ai luat, zise domnu Negreanu birjarului cînd ieși afară din curtea casei sărmanului Nodreanu.

După un cuart de oră trăsura se oprește în curtea Otelului de Europa, mai-nainte Brener, unde locuia domnul Negreanu. O căruță de birjă, la care erau înhămați patru cai, aștepta în curte. În cîteva minute bagajele sunt strămutate în căruță. Negreanu și Virginia se așed în această trăsură, care iese pe poarta otelului și nu se oprește decît la bariera Podului Mogoșoaiei, unde fu reținută de un jandarm.

Negreanu sare din căruță și intră în casa căpitanului de barieră. Acesta îi cere biletu de drum și Negreanu, după ce pune un icosar pe masă, îi răspunde că se duce cu nevasta lui la moșie pentru cîteva zile. Căpitanul de barieră nu se gîndește a-l întreba nici cum îl cheamă, nici care-i este moșia, căci icosarul îi astupase gura; el se mulțumește numai a-i zice:

— Vă sărut mîna, cucoane; puteți pleca totdauna fără răvaș, căci vă cunosc eu prea bine.

Fără să asculte mulțumirile căpitanului, Negreanu iese cu grabă, se urcă în căruță și ordonă birjarului să meargă iute, încredințîndu-l că nu numai îi va plăti peste tocmeală, ba încă se va însărcina și cu hrana cailor dacă va fi mulțumit de dînsul.

La aceste promisii ale Negreanului, birjarul învîrtește biciul și dă drumul cailor. Într-o oră și jumătate luase mai mult de o poștă și caii nu răsuflase decît la comuna Săftica, unde se plătise banii podului și unde Virginia ceruse un pahar cu apă; iar pe la patru ore despre ziuă, căruța se oprește dinaintea hanului din pădurea Țigănești.

— Pentru ce ne-am oprit aici în pădure? întreabă domnu Negreanu pe birjar.

— Ca să răsufle caii și să-i adăp, îi răspunse acesta; ș-apoi, toate birjele, după drumul dintre Ploiești și București, aici fac conacul, căci este calea jumătate.

— Ei bine, răsuflă-i și adapă-i, reluă domnu Negreanu; dar grăbește căci nu avem vreme de pierdut.

Birjarul trage căruța lîngă un puț, unde un țăran bătrîn își adăpa boii.

— Bună seara, chir Radule, zice țăranul birjarului. Dar ce ai pățit să pleci noaptea așa de tîrziu?

— Ce să facem, moșule? Noi birjarii nu plecăm pe chefuri, ci cînd ne pică mușterii.

— Dar ce, nu dăhami caii?

— Nu, moșule, fiindcă mușterii mei nu pot să aștepte.

— C-apoi n-au încotro; ori nu știi că Ialomița a venit din mal în mal și că a stricat podul?

— Măre, ce spui moșule? Așa să fie?

— Dec, dacă m-am uitat singur cu ochii mei; să fi văzut, chir Radule, ce mori, ce copaci, ce bușteni, și cîte halea toate veneau pe Ialomița!… că zău că și așa gîrlă împielițată e nevoie mare: aci o vezi că vine cît muntele cu spume la gură, aci se face mititică ca o broască.

Negreanu și Virginia, carii ascultau această conversație, rămîn uimiți. Birjarul se apropiă de fereasta căruței:

— Auzirăți cuconașilor, ce spune bătrînul ăla?

— Am auzit, zice Negreanu.. Ce trebuie să facem?

— Să conăcim aici la han, și mîine diz-de-dimineață oi să mă repez călare pînă la gîrlă să văz dacă a dat îndărăt.

— Dar hanul trebuie să fie cu feluri de oameni, și mie nu-mi place să stau cu alții la un loc, zice Virginia cu neastîmpăr.

— Apoi de, cuconiță, cam sunt pe la hanuri de toată mîna, și o noapte nu e lucru mare.

— Mai bine rămîi în căruță.

— Dar de ce așa, cuconiță, și nu mai bine să trecem drumul de-a-curmezișul la monastire? Ziua se vede de aici.

— Ce monastire? întreabă domnu Negreanu.

— Monastirea de maici. Ce, nu o știi, cucoane?

— Nu te-aș fi întrebat dacă știam, zice Negreanu cu nerăbdare.

— Apoi de, mă iartă, reluă birjarul. Cine nu cunoaște mănăstirea Țigăneștii?

— Ce zici dumneata, Virginio? Ai plăcere să rămînem în noaptea aceasta la monastire?

— Dar dumneata ce zici, Iorgule?

— Eu zic că acolo ne vom repauza foarte bine; și în tot cazul nu te las în căruță căci poate să răcești.

— Bine, Iorgule, dacă crezi că e bine, eu nu mă opui. Voința dumitale este și a mea.

— Cuconașilor, hotărîți la un fel, căci caii n-au băut apă și trebuie să știu cum și ce fel.

— Să mergem la monastire, zice Negreanu după o mică gîndire.

La aceste cuvinte, birjarul începe a scoate găleți cu apă din puț și, după ce adapă caii, le pune căpestrele, cîrmește trăsura și trec la monastire unde găsesc ospitalitate.

Să lăsăm pe Negreanu și pe Virginia și să ne întoarcem în București, ca să vedem ce se întîmplă în lipsa lor.

Consecințele acestui fapt

Nodreanu, bărbatul Virginiei, era în vîrstă de treizeci și cinci de ani; era bine făcut, avea o talie potrivită și o fizionomie uscățivă, impozantă și amabilă. El se întoarce de la moșie a doua zi după fuga nevestei sale pe la cinci ore după-miazăzi. Servitorii ieșiră nainte-i, deschiseră ușile și mare fu mirarea sărmanului om cînd nu găsește pe Virginia în casă. El se adresă către servitoare:

— Ioano, unde este Virginia?

— Nu știu, cuconașule, răspunse servitoarea. Aseară a fost adunare și după plecarea musafirilor, cuconița m-a gonit din casă zicîndu-mi că nu mai are trebuință de mine. Astăzi de dimineață cînd am venit să-i aduc dulceață, nu am găsit-o în casă și așternutul era cum îl lăsasem.

— Ce vorbiți? nu vă înțeleg, strigă Nodreanu înfuriat. Nu știți unde s-a dus?

— Nici că ne-a pomenit că se duce undeva, zice servitoarea, decît cum vă spusei, cuconașule, că m-a gonit afară din casă și eu, ca o slugă, m-am supus poruncilor cuconiței.

— Dumnezeule, este cu putință!… murmură sărmanul Nodreanu… după aceea, urmă: Singură rămăsese Virginia după ce au plecat musafirii?

— Eu… sin… gură am lăsat-o, zice servitoarea cu sfială.

— Ce fel singură?… observă un servitor. Nu știi, Ioano, că te-am întrebat cine rămăsese la cuconița cînd am văzut birja aceea din curte care a plecat pe la miezul nopței?

Ioana nu știe ce să încurce. Nodreanu se apropie de dînsa cu furie:

— Așa, ticăloaso, tu știi tot și mie nu-mi spui nimic?… te fac eu îndată să vorbești. George, strigă el întorcîndu-se spre servitor: rupe numaidecît vreo douăzeci nuiele din salcia din grădină și adu-le aici.

George servitorul iese și Nodreanu începe a se preumbla cu neastîmpăr. Privirile lui se opresc pe scrin cînd vede două cutii deschise. El trage cutiile, se uită într-însele și nu găsește nici bani, nici bijuteriile ce lăsase înăuntru.

— Nelegiuita, nu mai rămîne îndoială că a fugit… dar pentru ce a fugit, Dumnezeul meu!… nu-mi aduc aminte ca să o fi mîhnit în ceva! O! Virginio! de ai ști tu cît sufăr!… cît te-am iubit!… ce mare rușine mi-ai făcut!…

Și sărmanul om începe a plînge ca un copil. Ioana se uită la dînsul și nu știe ce partidă să la. Ca să scape de bătaie, era cu neputință; ca să-i mărturisească, îi era frică că apucase să tăgăduiască. Nodreanu se scoală după canapeaua pe carea se trîntise și cu lacrămile în ochi vine repede spre dînsa:

— Ascultă, Ioano, îi zice el; te iert dacă nu ai voit să-mi spui ce s-a întîmplat în lipsa mea, căci negreșit Virginia ți-a poruncit să-mi ascunzi totul, și tu, ca o slujnică credincioasă, ai ascultat-o; uite, jur că nu-ți fac nimic dacă-mi mărturisești ce știi și ce ai văzut; ba încă, te cinstesc bine. Iar dacă și după aceasta te împrotivești, apoi să știi că pe viul Dumnezeu te omor în bătaie; te omor, m-ai înțeles?

Nodreanu pronunță aceste din urmă cuvinte cu atîta furie și încredințare, încît servitoarea începu să tremure. Ea se hotărăște a-i mărturisi totul.

— Iertare, cuconașule, zice servitoarea căzînd în genuchi: sunt o biată proastă și ca slugă a trebuit să fiu oarbă și supusă și la bune și la rele ale stăpînului. Ești bun, cucoane; rău a făcut cuconița de a lăsat pe un boier ca dumneata pentru bărbosul ăla negricios, care venea totdauna la dumneata.

— Ce bărbos?… Ce vrei să zici?… ridică-te, Ioano… spune-mi toată împrejurarea de la început.

— Să-ți spui, cuconașule; nu voi ascunde nimic. Aseară a fost sîmbătă și știi că în toate sîmbetele se face adunare la dumneavoastră. A venit o mulțime ca după obicei, și după ce au plecat toți musafirii, a rămas numai domnul ăla bărbosu ce-i zice domnu Negreanu. Cuconița m-a chemat în casă și mi-a poruncit să-i aduc geamantanu și săculețul de drum. Eu i-am îndeplinit porunca, i-am ajutat de a așezat mai toate rufele, rochii, boccele, panglice, pălării și o mulțime de lucruri, iar ce o mai fi luat din scrinul dumitale nu știu, căci eu nu am văzut; atîta numai am băgat de seamă că a luat cîte ceva din el și le-a pus în săculeț. După aceea mi-a poruncit să așez geamantanul și săculețul în birja domnului aceluia și a plecat cu dînsul. Unde s-au dus amîndoi nu știu, căci nu mi-a spus nimic. Atîta am văzut, atîta am spus; acum, cuconașule, omoară-mă, bate-mă, dacă socotești că sunt vinovată.

În măsură ce asculta pe servitoare, sărmanul Nodreanu abia dacă mai putea respira; inima lui era zdrobită de durere, sîngele-i se urcase în cap și dacă nu avea o constituiție mediocră, neapărat că trebuia să cază subt lovitura unui atac de apoplexie. El cere un pahar cu apă fără a face vreo împutare servitoarei și-i ordonă să înștiințeze pe vizitiu ca să puie îndată caii la trăsură. Servitoarea iese mulțumită să-i esecute ordinile și Nodreanu rămîne singur în cameră.

„Nelegiuita!… să mă abandone pentru un om pe care abia îl cunoștea și căruia îi arătam atîta prieteșug!… O! dar aceasta nu va rămînea astfel. Îi voi regăsi, voi omorî pe acel mizerabil… Nu voi asculta decît furia mea… Iată ce va să zică a nu se gîndi cineva cînd intră în relație cu oameni necunoscuți! Iată ce rezultă cînd bărbatul își iubește soția, cînd îi face toate plăcerile, toate capriciurile și-i lasă toată libertatea!… Ce rușine! o! ce mare rușine!… Dumnezeule, ordonă pămîntului să mă înghită. La ce-mi va folosi viața în viitor? Cum voi mai putea ieși în lume fără ca să nu roșesc? Dar aceasta nu este cu putință, visez!… ”

Și nenorocitul Nodreanu își lăsă capul pe mîini ca cum ar fi fost în delir. În acest moment servitoarea intră în cameră țiind o tavă pe care era un pahar cu apă și se oprește lîngă ușă așteptînd ca stăpînul său să-i ordone să înainteze.

— O! nu visez; strigă Nodreanu sculîndu-se; nenorocirea este reală, și cu toate acestea nu poci crede. A pus caii? întreabă el pe servitoare cînd o vede.

— Îndată vor fi înhămați la trăsură, răspunse ea aducîndu-i apă.

Nodreanu soarbe o dată din paharul cu apă și îl aruncă:

— Adu-mi pălăria, mantaua, și ieși curînd de spune vizitiului să tragă numaidecît trăsura la scară.

Ioana îi aduce pălăria, mantaua și pleacă îndată. Nodreanu se îmbracă, la două pistoale mici dintr-un sertar al scrinului, le vîră în buzunarul mantalei și iese afară din casă. Trăsura nu întîrzie de a trage la scară; el sare înăuntru și ordonă vizitiului să apuce pe podul care conduce la bariera Giurgiului, iar lui George, servitorul său, îi zice să-l însoțească și să se puie pe capră lîngă vizitiu.

Voind să meargă la acea barieră ca să la informații, Nodreanu credea că fugarii au trecut pe acolo ca să se îmbarce, după sosirea lor în Giurgiu, și să treacă în Austria. Ajungînd la bariera Giurgiului, coboară din trăsură, intră în casa căpitanului și întreabă pe acesta dacă noaptea, dimineața sau peste zi, au trecut un bărbat cu o femeie. Căpitanul îi răspunde că noaptea nu a trecut decît trei neguțători, dar că de dimineață și peste zi au ieșit pe acea barieră feluri de oameni și de femei.

— N-ai observat pe un om oacheș și cu barbă, însoțit de o damă tînără și frumoasă? întrebă Nodreanu cu neastîmpăr.

— Nu m-a iertat timpul să bag de seamă, răspunse căpitanul; atît numai te poci încredința, domnule, că toți cîți au ieșit pe această barieră au avut paspoarte și bilete de drum.

— Fii bun, te rog, domnule căpitan, de-mi spune numele persoanelor carii au trecut, și pentru această îndatorire vă voi mulțumi.

— Cu plăcere, zise căpitanul prezentîndu-i o condică și arătîndu-i unde să citească.

Nodreanu scoate șapte sfanți pe carii îi dă căpitanului; după aceea citește pe condică numele voiajorilor dintre carii cunoștea pe cei mai mulți, și se încredințează că soția lui nu trecuse pe acolo. El mulțumește căpitanului, își la ziua bună de la dînsul și se urcă în trăsură.

— La bariera Podului Mogoșoaii, strigă el vizitiului după ce se așează: dă drumu cailor.

Trăsura pornește. Nodreanu cugetă:

„Dacă nu au trecut la Giurgiu, negreșit că trebuie să fi apucat spre Brașov. Iar dacă nu voi dobîndi nici o deslușire de la căpitanul barierei Podului Mogoșoaiei, nici că mai rămîne îndoială că sunt încă în București. În asemenea caz, pe de o parte, mă voi duce la poliție a cere să dea de știre pe la toate barierile, ca să nu-i lase să iasă, iar pe de alta, îi voi căuta toată noaptea pîn toate părțile. Va trebui să-i găsesc pe mizerabili și aceste pistoale vor ști să spele dezonoarea mea. ”

Pe cînd Nodreanu făcea aceste cugetări și altele multe, trăsura se oprește la bariera Podului Mogoșoaiei; el ordonă să tragă trăsura alături cu casa căpitanului, se dă jos și intră în camera acestuia, care era ocupat cu vizarea biletelor de drum.

— Ce poftiți, domnule? întreabă căpitanul pe Nodreanu cînd îl văzu intrînd pe ușă.

— Vei afla îndată, domnule căpitan, răspunde Nodreanu așezîndu-se pe o bancă. Doresc mai-nainte să termini cu voiajorii carii te aștept și după aceea te vei ocupa de mine.

— Voi termina îndată, domnul meu, zice căpitanul; mai am încă trei bilete de vizat și sunt al dumitale.

Nodreanu nu mai răspunse nimic, și căpitanul, după ce săvîrșește vizarea biletelor și rămîne singur, se apropie de dînsul și-i zice:

— Acum sunt al dumneavoastră, domnule; ce poftiți?

— Dacă îți aduci aminte, domnule căpitan, spune-mi, te rog, ce voiajori au trecut în noaptea aceasta de la 12 ore înainte pe la bariera dumitale?

— Nimic mai lesne, domnule, căci așa tîrziu nu a trecut decît un boier cu cucoana dumisale la moșie, și mai tîrziu niște neguțători din Ploiești.

— Ce boier? cum îi zicea?

— Dacă nu mă înșel… cuconu… ăsta… cum păcatele îi zice?… nu-mi aduc aminte, dar îl cunosc.

— La ce moșie zicea că se duce?

— Crede-mă că nu știu ce moșie, dar sunt sigur că are o moșioară pe alocurea.

— Nu era un om oacheș și cu barbă neagră rotundă?

— Da, da, era oacheș și avea barbă; ai dreptate.

— Îți foarte mulțumesc, domnule căpitan; m-ai obligat prea mult; și spre recunoștință te rog priimește aceasta. Căpitanul întinde mîna ca cerșătorii și la cîțiva sfanți ce-i dete Nodreanu; iar acesta, fără a pierde timpul, iese repede din casă, se suie în trăsură și ordonă vizitiului să meargă înainte și să se oprească pe la toate cîrciumile ca să întrebe dacă au văzut pe fugari trecînd pe acolo.

Trăsura pornește cu iuțeală; după cai cădeau șiroaie de spume, de multă goană. Noaptea apucase pe voiajor pe la satul Merinania. Vizitiul oprește caii ca să-i răsufle puțin și Nodreanu trimite pe George să spioneze la cîrciumă și să se informeze de fugari. George se întoarce fără nici un rezultat. De aci trăsura pornește și se oprește la hanul de la satul Săftica, ca să se plătească hangiului taxa podului, care era mai mare decît cea fixată de guvern, fără a se observa de nimeni. Nodreanu întreabă dacă un bărbat cu o femeie s-au oprit în noaptea trecută acolo ca să plătească banii podului.

— Da, domnule, răspunde hangiul; pe la trei ceasuri din noapte a trecut pe aici o căruță de birjă cu patru cai în care se aflau un bărbat și o femeie ce era îmbrăcată cu o mantelă neagră!

— Cum ai putut observa aceasta? întreabă Nodreanu cu nerăbdare.

— Fiindcă acea femeie mi-a cerut apă de două ori, și bărbatul, care se afla cu dînsa, îi zicea să nu bea apă multă că poate să răcească, și ea îi răspundea că nu o supără apa.

— Din vorbirea lor ai putut afla cum îi cheamă? reluă Nodreanu.

— Porecla nu o știu; am auzit numai pe acel domn zicîndu-i Vișinio și pe femeie zicînd bărbată-său Iorgule.

— Îți mulțumesc, îți mulțumesc chir…

— Stoica mă cheamă.

— Îți mulțumesc, chir Stoico; să știi că m-ai îndatorat foarte mult. Și spre recunoștință, te rog să priimești acești sfanți.

Nodreanu aflase de la hangiu ce voia să știe.

„Nu mai încape îndoială că ei au fost, își zise el: dea Domnul însă să-i sosesc pînă nu trec granița căci eu nu o voi putea trece fără pasport. Am însă speranță mare în Atotputernicul; nelegiuiții va trebui să rămîie noaptea aceasta la vreun han și eu mă voi duce zi și noapte în fuga cailor; ai mei nu vor fi în stare să mai facă decît o singură poștă, dar ajungînd la satul Potigraf, voi lua cai de poștă și voi lăsa acolo pe ai mei.

— Mișcă, zice el vizitiului.

Acesta dete drumul cailor fără a încunoștiința pe stăpînul său că sunt obosiți, căci observația sa ar fi fost fără efect. În fine, pe la nouă ore ei ajung la hanul din pădurea Țigănești. Vizitiul oprește ca să odihnească și Nodreanu ordonă lui George să se ducă la han ca să cerceteze despre fugari. După cîteva minute, George se întoarce însoțit de un țăran.

— Cuconașule, zice el cînd se apropie de trăsură; găsii pe țăranul acesta la han și mi-a spus că el a văzut ieri noapte pe călătorii după carii ne ducem.

Acest țăran era cel care vorbise cu birjarul lui Negreanu cînd își adăpa boii la puț și în toate serile el venea la han cu alți țărani, unde beau și conversau pînă la zece ore.

— Apropie-te, creștine, îi zice Nodreanu.

Țăranul înaintează și cînd se alătură de trăsură își scoate căciula.

— Fii bun, moșule, de-mi spune ce trăsură a trecut? Ce fel de oameni erau într-însa și cam pe la ce vreme din noapte?

— Apoi să vezi, cucoane, zice țăranul scărpinîndu-se. Cînd se îngîna ziua cu noaptea adăpam boii la puțul hăla de colo; abia scosesem găleata din puț cînd mă pomenesc cu chir Radu, birjaru, că se oprește cu căruța acolo ca să adape caii, și eu drept l-am întrebat că ce caută de pleacă noaptea așa tîrziu, și mi-a spus omu că atunci îi picase mușterii. În căruță era un boier și cu o cucoană, dar eu, de, nu i-am văzut, fiindcă era întunerec; atîta numai știu că le-am zis să nu treacă înainte că e Ialomița mare și că nici pînă acum n-a mai dat îndărăt. După ce le-am spus asta, boierilor le părea prea rău; se vede mititeii că aveau vreo grabă mare, și fiindcă nu aveau încotro, au fost siliți să conăcească la mănăstire. Acolo sunt și pînă astăzi, și nevasta mea le-a dus niște găini, niște oușoare și două ulcelușe cu lapte; dar să le dea Dumnezeu bine că ni le-a plătit peste cap.

— Îți mulțumesc, moșule, asta voiam să știu; la acești doi sfanți și du-te la han să bei.

— Să-ți dea Dumnezeu tot binele, cuconașule, zice țăranul depărtîndu-se.

George se suie pe capră și vizitiul nu mai așteptă ordinul stăpînului său. El cîrmește trăsura și apucă spre monastire.

— Să nu tragi în curtea monastirei, zice Nodreanu vizitiului, ci să oprești la o parte; voiesc să intru singur și să nu fac zgomot.

— Prea bine, cuconașule.

„Îi voi surprinde în sfîrșit, cugetă el; voi omorî pe acel mizerabil, și să vedem pe nelegiuita ce va zice cînd se va afla față în față cu mine?… Mai întîi îi voi spiona, îi voi asculta, și cînd va sosi timpul, le voi arăta că pe Nodreanu nu-l dezonorează cineva fără vărsare de sînge. ”

Trăsura se oprește lîngă pădure. Nodreanu sare jos, dă bani vizitiului ca să cumpere de la han fîn și orz pentru cai, iar lui George îi ordonă să la seama de trăsură și de cai pînă la întoarcerea vizitiului.

— Ascultă George, adăugă el; dacă nu mă întorc curînd sau dacă nu trimiț să vă cheme, să veniți îndată să mă căutați, căci acesta va fi semnul că mi s-a întîmplat ceva.

— Prea bine, cuconașule, răspunseră servitorii.

Nodreanu pleacă și, ca să se liniștească puțin, se hotărăște să viziteze mai întîi locurile fără ca să fie observat de cineva. Pe timpul cînd el își îndrepta pașii către o căsuță izolată, zărește la o mică distanță un ce negru că se strecoară ca o umbră înaintea lui, dar fiindcă nu văzuse bine, crezu că i se păruse. Trecînd mai la dreapta, bagă de seamă că se găsește pe marginea unui heleșteu; el se oprește puțin și pentru un moment îi vine ideea să se arunce în apă ca să scape de o viață ce-i devenise nesuferită.

„La ce-mi folosește ca să mai trăiesc!… își zise el. Dumnezeu știe cît mi-am iubit nevasta, cît am cinstit-o, și cu toate acestea nu am avut parte de dînsa. A omorî pe acel Negreanu, mă întreb: el ce strică?… ca bărbat mi-a curtat nevasta, căci i-a plăcut, și asemenea lucruri se văd în toate zilele, dar ea nelegiuita nu trebuia să-l asculte! Ba strică și el mizerabilul, căci negreșit el a îndemnat-o să fugă împreună”, strigă sărmanul Nodreanu care nu știa ce să crează și cum să mai raționeze.

În vremea cînd el făcea diferite cugetări stînd nemișcat pe marginea heleșteului, aude la o mică depărtare un zgomot mare provenit dintr-o greutate aruncată în apă. Nodreanu spăimîntat abia întoarce capul ca să vază ce este cînd zărește o umbră fugind dinaintea sa.

„Ar crede cineva că noaptea umblu numai fantome în această monastire, cugetă Nodreanu la această vedere. “

Cum însă el nu avea superstiții, nici frică de vizii, fu împins de curiozitate ca să vază ce se aruncase în heleșteu. Fără dar a pierde timpul, își îndreptează pașii spre partea de unde ieșise zgomotul și zărește la lumina lunei pe un sărman copil plutind dasupra și depărtîndu-se în curgerea apei. La această tristă vedere, Nodreanu uită pentru un moment împrejurarea soției sale; inima lui se strînge și nu se mai gîndește decît la mijlocul de a scăpa pe acea nenorocită creatură. El nu știa să-noate, dar uitîndu-se pîmprejur zărește două luntrii vechi susținute de doi pari bătuți pe marginea heleșteului. El sare într-una din ele, și fără a pierde timpul, deznoadă frînghia, la o lopată pe care o găsește în luntre și apucă în direcția unde zărea pe copil. El îl sosește, îl apucă și-l depune în luntre, dar nenorocitul copil, care se născuse de curînd, murise îndată ce fusese aruncat în heleșteu. Nodreanu vede că l-a sosit foarte tîrziu și fiindcă nu mai putea să-l scape, îndepărtează luntrea la mal, iese pe uscat țiind pe copil în brațe, îl depune jos, îl mai pipăie ca să se asigure dacă a mai rămas vreun semn de viață, și încredințîndu-se că este mort, la lopata din luntre, sapă o groapă într-un loc umed din care se ridica pămîntul cu ușurință, așază cadaverul înăuntru, scoate o cruce ce avea atîrnată la gît, o pune pe pieptul copilului și azvîrli pămînt peste dînsul recomandîndu-i sufletul Atotputernicului.

„Dumnezeule! este cu putință!… cugetă el, depărtîndu-se de mormîntul copilului. Cum îngădui să facă copii niște pisici carii îi mănîncă!… ”

Și zicînd acestea își îndreptează pașii către o căsuță izolată căci nu găsea de cuviință a intra în monastire, presupuind că prin zgomotul ce va face cu intrarea lui va deștepta pe toți și Negreanu va găsi ocazie să se facă nevăzut. Oprindu-se lîngă acea căsuță, el voi să bată la ușă ca să-i deschiză și să întrebe în ce parte se găsesc fugarii, dar aude la fereastă o voce de om și alta de femeie. Perdelele nu erau așa de bine împreunate ca să nu se vază de afară în casă. Nodreanu se uită pîntre perdele și care îi fu mirarea cînd vede pe un țăran cu o locuitoare de acolo dezbătînd niște chestii carii își iau rezultatul numai noaptea. El înțelege bine că nu va putea intra în acea căsuță și înaintează cătră o chilie. Întorcîndu-se, zărește lîngă dînsul pe o călugăriță înfășurată așa de mult încît numai ochii i se vedeau. Nodreanu o salută și se apropie de dînsa. Călugărița stă în loc și-i înapoiază salutarea.

— Sărut-mîna, maică, zice Nodreanu oprindu-se lîngă dînsa; sunt călător și am venit să mă odihnesc aci noaptea aceasta. Nu am putut trece înainte fiindcă Ialomița este mare.

— Știu, domnișorule, răspunde călugărița cu o voce așa de miuită ca cum nu ar fi fost naturală. Mai avem încă doi călători de ieri-seara carii nu au putut trece gîrla și carii se aflu acum într-o chilie afară din monastire. Dacă aveți plăcere vă voi duce acolo căci alături se mai află o altă chilie foarte curată unde veți fi mulțumit. În arhondărie s-a spălat scîndurile și nu veți avea loc fiindcă mobila este resfirată pîn sală.

— Cu plăcere, maică, zice Nodreanu mulțumit că aflase unde erau găzduiți fugarii.

— Atunci poftiți cu mine, adăogă călugărița arătîndu-i drumul.

Nodreanu se la după călugăriță care merge înainte. După ce făcură cîțiva pași împreună, călugărița se oprește și-i zice:

— Să nu-ți fie frică, domnule, dacă vom trece o pădurice, căci la noi în monastire nu sunt hoți.

— Nu sunt așa de fricos, maică, zice Nodreanu zîmbind.

— Vezi dacă trecem pe aici, pricina este ca să scurtăm din cale, căci altfel am fi ocolit mult.

Nodreanu nu mai zice nimic; el merge alături cu conducătoarea sa și după ce înaintară în păduri la vreo sută pași, călugărița scoate un pumnal de subt rasă și lovește pe Nodreanu cu atîta sete încît sărmanul om cade fără cunoștință și fără a putea scoate decît un țipăt stins.

Asasinul era Negreanu, care, temîndu-se a nu fi surprins de bărbatul Virginiei, avusese îngrijirea a plăti bine unei călugărițe ca să privegheze zi și noapte pe voiajorii ce vor intra în monastire și să vie să-l vestească. Călugărița însărcinată cu această misie era aceea care trecuse ca o umbră pe lîngă Nodreanu cînd acesta apucase spre monastire. Ea comunicase Negreanului sosirea acestui voiajor și nelegiuitul, pentru a evita o nenorocire sigură, se îmbrăcase cu haine călugărești ca să înșele pe Nodreanu și să scape de dînsul în modul cum văzurăm.

Negreanu nu rămase mulțumit pe o singură lovitură de pumnal; el repetă loviturile în mai multe rînduri și cînd se încredință că sărmanul Nodreanu care înota în sînge nu-i mai rămăsese o scînteie de viață, îl apucă de picere și începe să-l tîrască spre heleșteu ca să-l arunce în apă. În acest moment vizitiul și George servitorul, carii erau în căutarea stăpînului lor, se prezantez înaintea Negreanului cînd acesta se silea să tîrască cadaverul. Asasinul rămase încremenit. El lasă pe mort și voiește să fugă, dar fidelii servitori pun mîna pe dînsul, îi leg mîinile și picioarele și-l lasă lungit pe pămînt; după aceasta se apropie de cadaver, se uit cu milă la stăpînul lor și se încredințez, din încercările ce fac ca să-i scape viața, că toate vor fi în van.

— Nu destul, tîlharule, că ai fugit cu stăpîna mea! ba încă ai omorît și pe stăpînul nostru nelegiuitule?… strigă George întorcîndu-se spre Negreanu pe care îl cunoscuse.

Și zicînd acestea, George și vizitiul se reped spre Negreanu și încep să-l lovească cu atîta furie, că asasinul începe să răcnească pe cît îi permitea organele respiratorii.

— Iertare, iertare, strigă el; am fost un nebun, un nelegiuit. Ce voiți de la mine? sunt gata să vă dau sute de galbeni, numai lăsați-mă. Să-ți bagi în ochi sutele tale de galbeni, tîlharule; noi ăștia săracii nu ținem la galbeni d-ai voștri, furați după la unii-alții, strigă fidelul George, dînd asasinului o lovitură de pumn care-i sfărâmă mai multe măsele și-i umple gura de sînge.

Țipetele Negreanului se auzise în toată monastirea; mai toate călugărițele venise să asiste la această scenă. Virginia se scoală și vine să vază rezultatul nelegiuitei sale fapte. Starița pornește pe un om călare ca să cheme pe subprefectul plasei și acesta nu întîrzie de a se prezenta cu mai mulți gendarmi la locul unde se săvîrșise crima. Cadaverul este transportat în monastire și încredințat călugărițelor ca să-l spele, să-l îmbrace și să i se citească cele cuvenite pentru morți. Toți cîți se aflau în pădure apuc spre monastire împreună cu subprefectul, care intră într-o cameră destinată pentru oaspeți și după dînsul culpabilul, servitorii Nodreanului și toți gendarmii.

Servitorii declară subprefectului toată împrejurarea de la înturnarea Nodreanului în București și pînă la surprinderea asasinatului. Negreanu cere voie a rămînea singur cu subprefectul. Acesta ordonă servitorilor și gendarmilor a ieși din cameră și a aștepta puțin în sală. După ieșirea lor, Negreanu se aruncă în genunchi dinaintea dregătorului și cere iertare.

— Ceea ce ai făcut, domnule, este anevoie de iertat, observă subprefectul. Acum gătește-te la suferințe, la lanțuri de picere și la ocnă pe viată.

— În mîna dumitale stă moartea și viața mea, zice Negreanu tremurînd; pe lîngă recunoștința mea sufletească, iată îți prezantez tot ce am.

Și Negreanu scoate o pungă mare de piele de căprioară plină cu galbeni, și o dă subprefectului.

La vederea unei pungi înțesată numai cu galbenași, ochii subprefectului arunc scîntei de bucurie. El invită pe Negreanu să se scoale, dezleagă frînghiile cu carii era legat și, luînd punga, îl roagă să se așeze lîngă dînsul.

— Sunt foarte dispus, domnul meu, ca să te scap din pericolul ce te amenință, îi zice subprefectul; crede că aceasta o fac mai mult din iubirea de umanitate, iar nu pentru punga ce-mi prezentași; fapta dumitale însă a făcut un zgomot destul de mare și nu știu cum să te dezvinovățesc fără ca să nu mă compromit. Mai întîi, te rog, spune-mi ce te-a silit să săvârșești o asemenea crimă? Cine este mortul și prin ce întîmplare v-ați găsit la această monastire?

— Nu voi ascunde nimic, răspunde Negreanu. Îți voi arăta împrejurarea în puține cuvinte. Iată cum: eram amorezat cu o damă măritată căreia îi zice Virginia Nodreanca și mă înțelesesem cu dînsa să-și lase bărbatul, să fugim împreună în Brașov și de acolo să tratăm judecata de desfacere printr-un avocat bine plătit. Virginia a consimțit la aceasta, și cealtă ieri noaptea, pe cînd bărbatul său se afla la moșie, am fugit cu dînsa; dar dracul mi-a stat împrotivă de nu am putut trece înainte. Gîrla era mare și a trebuit să aștept aci în monastire pînă va da îndărăt. Se vede că bărbatul a picat de la moșie curînd după plecarea noastră, ne-a mirosit urma și a venit după noi. Eu, care eram cu frica în sîn și mă păzeam, am observat cînd a intrat în monastire, m-am îmbrăcat cu acea rasă pe care o aveam pe mine, mi-am schimbat vocea, l-am întrebat ce caută și sub pretextul că-l duc să găzduiască într-o chilie afară din monastire, am intrat cu dînsul în pădurice încredințîndu-l că pe acolo este drumul cel mai scurt. Cînd m-am văzut cu dînsul singur într-un loc unde nu puteam fi observat de nimeni, am scos un pumnal ce aveam ascuns sub rasa călugărească, l-am lovit deodată fără veste și l-am omorît. După ce mă încredințai că nu mai dă cel mai mic semn de viață, iau cadaverul și încep să-l tîrăsc spre heleșteu ca să-l azvîrl în apă, cînd mă pomenesc deodată cu acei doi oameni că mă leagă și încep să mă bată cu atîta înverșunare că am fost silit să țip ca să scap. Înțelegeți acum că la zgomotul ce am făcut am deșteptat pe toate călugărițele carii au venit împreună cu starița la locul unde se săvîrșise fapta. Ce ea ce s-a întîmplat nu mai știu, decît că după un cuart de oră te văzui pe dumneata însoțit de gendarmi.

— Mai cunoaște altcineva fuga dumitale din București cu nevasta Nodreanului?

— Socotesc că numai slugile lui.

— Oricum, omorul a făcut zgomot; ajutorul dar ce-ți poci da este ca să te apăr cît voi ști mai bine în tacrirul ce-ți voi lua. Acum ca dregător nu am ce face, trebuie să te trimiț la cîrmuire, vei merge în trăsura mea și în urmă voi veni să vorbesc cîrmuitorului.

Și fără ca să mai aștepte răspunsul Negreanului, subprefectul cheamă pe căprarul de gendarmi și zice să aștepte puțin. El face o cîrtie către cîrmuire și după ce o săvîrșește, o strînge și o dă căprarului ordonîndu-i ca împreună cu un gendarm să ducă pe Negreanu la cîrmuire.

— Ascultă, adăogă subprefectul, adresîndu-se către căprar: cînd veți ajunge la tact, să zici vizitiului să puie caii la trăsură și în trăsură să duceți pe domnu la cîrmuire.

— Am înțeles, cucoane, zice căprarul de gendarmi invitînd pe Negreanu să iasă cu dînsul.

— Să vie aici cei doi oameni ai mortului și doi dorobanți.

Căprarul și gendarmul ies cu Negreanu care vede că rău a făcut de a dat banii subprefectului. După ieșirea lor, vizitiul, George și doi gendarmi intru în camera ce ocupa subprefectul.

— Știu tot, zice subprefectul servitorilor. Domnul acela se duce să-și priimească osînda ce i se cuvine pentru omorul ce a săvîrșit și pe care l-a mărturisit. Dumneavoastră acum sunteți liberi. Luați pe mort și—l duceți în București ca să-l îngroape familia lui; și ca să nu întîmpinați în drum sau în București vreo nemulțumire, veți arăta, oricui vă va întreba, această cîrtie, care constată nevinovăția voastră.

George și vizitiul iau cîrtia din mîna subprefectului și un galben ce acesta le dete de cheltuială și ies să-i esecute ordinile și să săvîrșască ultimele datorii către bunul lor stăpîn.

După ieșirea acestor fideli servitori, subprefectul se adresează către cei doi gendarmi carii se afla dinaintea lui:

— Voi, zice el gendarmilor; să păziți pe cucoana care se află aici în monastire ca să nu fugă; plecați de găsiți pe stariță, întrebați-o în ce odaie se află și rînduiți-vă la ușă în sentinelă.

După cîteva minute acești doi gendarmi erau la postul lor.

Subprefectul, care săvîrșise totul cum era mai bine, atît în formă cît și în interesul său, vine la stareță, o roagă să îngrijască de arestantă, înlesnindu-i trebuincioasele, își la ziua bună de la dînsa și iese din monastire ca să numere gălbenașii ce cîștigase.

Negreanu fu judecat de toate instănțiile judecătorești, împreună cu Virginia. El fu osîndit la ocnă pe viață și Virginia fu esilată la monastirea Dintr-un lemn pe trei ani după a căror espirare se și călugări…

— Iată istoria acelei călugărițe tinere ce trecu pe lîngă noi și care era palidă ca o moartă; zice Ștefan Lungeanu fratelui său.

— Este prea interesantă, fratele meu, se grăbește a răspunde Matei.

— A celeialte călugărițe mai bătrînă este tot așa de interesantă, dar este tîrziu și trebuie să plecăm.

— Sunt numai douăsprezece ore, observă Matei uitîndu-se la ceasornic; mai avem destul timp pînă la ora prînzului.

— Văz că ești curios ca și mine. Ei bine, Matei, ascultă și împrejurările acelei bătrîne călugărițe.

Necalculul. Orbirea. Duelul

Se afișase de mai multe zile reprezentația cîtorva piese de teatru ce purtau niște titule promițătoare că vor fi unele din acelea carii mulțumesc cu osebire publicul. Această reprezentație se anunțase pentru o joie seara, în beneficiul unuia din cei mai buni actori români. Biletele se vînduse mai toate, astfel că nu mai rămăsese unul măcar în ziua reprezentației. Dacă însă unii amatori veneau în urmă și stăruiau a intra în teatru, trebuia să cumpere biletele de la evrei cu un preț împătrit. Începutul spectacolului se fixase la opt ore seara și curtea teatrului era plină de trăsuri încă de la șapte ore și jumătate. Zgomotul gendarmilor și al servitorilor se auzea de departe ; lumea începuse a intra în teatru în cea mai mare confuzie și îmbulzeală ca cum s-ar fi temut că va pierde șirul vreunui act dacă nu va fi instalată înainte de ora fixată. Damele erau ca niciodată în mare toaletă, căci ele se gătesc totdaună mai bine cînd prevăd că va fi lume multă. Mirosul parfumurilor se răspîndea cu putere în toată sala teatrului. Nu se mai auzea decît fîșiiturile rochiilor de mătase și disputele oamenilor din parter cu așezarea pe la locurile lor. În fine, maestrul de capelă dete semnalul lovind cu o baghetă tinicheaua unei lampe. Zgomotul se împuțină și orchestra începu uvertura. Cortina se rădică după zece minute și toți spectatorii își ațintez privirile spre decorațiile scenei. Publicul aștepta să înceapă piesa, cînd directorul teatrului apare pe scenă în frac și în mînuși albe anunțînd publicului că, dintr-o întîmplare neprevăzută de boală a unei actrițe, nu se mai poate reprezenta piesa promisă, care rămîne a se da cu altă ocazie, dar că se va suplini cu o alta ; el își termină discursul declarînd că fiecare este în drept a-și retrage banii de la casier, și după ce cere iertare publicului, cortina se lasă. Toți spectatorii păreau nemulțumiți de această împrejurare ; unii dintr-înșii au voit să înapoieze biletele, dar casierul plecase și cu voie, fără voie a trebuit să se mulțumească pe ceea ce se va reprezenta. Așa se întîmplă mai totdaună cu reprezentațiile estraordinare ; fie sigur cineva că, de cîte ori biletele sunt vîndute toate, trebuie negreșit să se ivească vreo întîmplare neprevăzută ca să se amîne piesa.

Abia se lăsase cortina, că după cîteva minute un servitor al teatrului intră repede în o lojă de lîngă scenă, aprinde mai multe luminări și ține ușa lojei deschisă. O damă în vîrstă nu întîrzie de a intra în acea lojă cu o tînără fată care abia dacă era de patrusprezece ani. Toaleta acelei dame era din cele mai esagerate : o coafiură încărcată de panglice, de flori și de dantele era așezată pe un cap gogoneț, redus subt forma unei păpuși, căci nu putea deosebi cineva într-însa o ființă umană la vederea sulimanului cu care se spoise ; o coletă de briliante era atîrnată de gîtul ei, care era așa de gros ca și capul ; iar îmbrăcămintea sa consta în o rochie de catifea verde, decolté, dasupra căreia se ridicau niște umeri comparativi cu ai unui tambur-major. Aceasta era doamna Bruneasca, pe carea am văzut-o la soareaua doamnei Nodreanu, și care rămăsese văduvă de un an și jumătate. Tînăra persoană care venise cu dînsa era fata ei, cu deosebire numai că aceasta era frumoasă și nu semăna în nimic mumei sale. Toate lornetele se îndreptară spre doamna Bruneasca, căci cea mai mare parte din spectatori nu o cunoșteau, și doamna Bruneasca, văzînd că e observată nu știe cum să se așeze mai bine pe scaunul său și ce mișcări cochete să facă ca să fie admirată. Un domn din parter, care cunoștea puțin pe doamna Bruneasca și care trecea în lume de un domnișor la modă, căci era de treizeci ani și avea o fizionomie frumoasă, îi vine ideea să o curteze cînd se încredințează că acea doamnă voia să profite de văduvie. Și fiindcă el avea lipsă mare de bani, nu crezu de cuviință a amîna proiectul său pentru altă dată, în temerea de a nu se găsi un altul să-i ia chilipirul de la mînă. În această intenție, tînărul se scoală după stala ce ocupa și se duce să facă o vizită doamnei Bruneaschi ; el intră în lojă, salută pe doamna Bruneasca și pe tînăra sa fată, și ele se scol să-i înapoieze salutarea.

— Este multă vreme de cînd nu v-am mai văzut, domnule Gălețescu, zice domna Bruneasca acestuia, invitîndu-1 să se așeze lîngă dînsa. Se vede că nu ați fost în București ?

— Este adevărat, doamna mea, că am lipsit afară în mai multe rînduri, dar am avut și ocupații așa de multe că nu m-a iertat timpul să mă ocup de societăți. Vedeți dar că am fost silit să neglijez cunoștințele mele.

— Nu poate pretinde cineva curtoazia unei persoane cînd acea persoană este ocupată, reluă doamna Bruneasca. De aceea nu vă fac nici un reproș dacă de mai multe luni nu v-am mai văzut pe la mine.

— Sînteți așa de bună, doamna mea, că nu mai rămîi la îndoială că m-ați iertat.

— Și dumneavoastră foarte complezant, domnule Gălețescu, zice doamna Bruneasca făcînd cochetării. Dar credeam că piesa începuse ; am venit așa de tîrziu la teatru, că am rămas, mi se pare, în urma tutulor ; am găsit teatrul plin.

— În adevăr, ar fi trebuit să înceapă, dar fiindcă, din întîmplare, s-a îmbolnăvit o actriță, reprezentația piesei ce se anunțase a rămas pentru altă dată.

— Îmi pare bine că s-a întîmplat astfel ; vezi, domnule Gălețescu, dacă am întîrziat, pricina este că noi damele punem mult timp în toaleta noastră ; cînd credem că am isprăvit, ne mai rămîne o mulțime de mici lucruri de făcut, căci nu poate ieși cineva în lume ca o treanță, și dumneata care cunoști modele, trebuie să înțelegi aceasta.

— Și sunteți cea mai gătită din tot teatrul, și totdeodată cea mai frumoasă !... zice Gălețescu privind cu amor pe doamna Bruneasca.

Doamna Bruneasca, care nu era obișnuită cu asemenea complimente, simte o plăcere nespusă auzind pe ale domnului Gălețescu, ceea ce o făcu a-i răspunde ;

— Domnule Gălețescu, nu știu bine dacă merit complimentele ce-mi faci ; sunt însă încredințată că ai o creștere și niște maniere așa de frumoase că nu mi s-a întîmplat să le găsesc în nici unul din tinerii noștri.

— Doamna mea, eu nu am avut intenția să vă fac un compliment, ci am spus un adevăr pe care nu l-ar putea contesta decît niște oameni orbi și fără cunoștință de gust și de bonton. Și fără ca să mai vorbesc pentru alții, mărturisesc în sinceritate că eu unul găsesc o mulțumire nespusă ca să vă admir.

Doamna Bruneasca, care din ce în ce mai mult rămînc încîntată, mulțumește domnului Gălețescu pentru acest din urmă compliment printr-o strînsoare de mînă și acesta o strînge și mai tare privind-o cu amor.

Tinăra fată, care ascultase tot și care era destul de înțeleaptă, întoarce capul îndată ce vede că domnul, care intrase în loja lor, ajunsese prea departe cu muma sa, și privind în teatru se preface că nu vede, nici aude ceea ce se petrecea între dînșii. Conversația se interumpsese, și, în momentele de tăcere, Bruneasca se felicita că a dobîndit un amant la modă, iar Gălețescu era încintat că a reușit cu atîta înlesnire, proiectînd ca să o stoarcă de parale în măsură cu febleța ce va dobîndi de dînsul. Uvertura reîncepe, cortina se ridică și domnu Gălețescu se scoală ca să plece, dar doamna Bruneasca îl reține și-l roagă să stea în lojă de unde va vedea așa de bine ca și din parter. Domnu Gălețescu consimte și rămîne cu dînsa pînă la fine. La ieșirea din teatru, doamna Bruneasca esprimă domnului Gălețescu nespusa mulțumire ce i-ar face ca să o însoțească acasă, și acest domn la modă nu se împrotivește, căci aceasta era dorința lui.

Nu găsesc de cuviință a ne duce cu dînșii acasă, nici a intra în împrejurările ivite în acea seară. Este destul ca să știm că domnu Gălețescu a plecat a doua zi din casa doamnei Bruneaschi, ducînd cu sine doi nasturi de briliant pentru piept, pe carii îi dăruise ca un suvenir al începutului amorului lor.

Ne aducem aminte că doamna Bruneasca fusese odată în relații intime cu tînărul Mirinescu, precum am văzut aceasta la soareaua doamnei Nodreanchi ; dar legămîntul lor nu mai esista de multă vreme, căci Mirinescului i se atacase sănătatea și se hotărîse a nu-și mai vinde sufletul pentru bani. Doamna Bruneasca nu se deconcertase pentru această pierdere ; ea era bogată și, cînd cineva este bogat, găsește foarte lesne aceste feluri de marfă în toate piețile Bucureștilor. În văduvie, ea schimbase mulți amanți, trăia foarte bine, dar în doi ani vînduse o moșie și mai era datoare vreo șase mii galbeni. Aceasta însă nu o neastîmpăra căci îi rămăsese alte patru moșii, trei case mari și o pădure pe carea o cumpărase bărbatul său spre tăiere. Doamna Bruneasca vinde pădurea și două case, se plătește de datoria de șase mii galbeni și-i mai rămîne trei mii de cheltuială. Aceste vînzări s-au făcut prin domnu Gălețescu, căruia pentru osteneală i s-a dat o mie galbeni afară de alte două mii pe care le esploatase indirect prin înțelegere cu cumpărătorii caselor și pădurei.

„Iată o speculă sublimă, își zicea Gălețescu ; sunt numai cîteva luni de cînd cunosc pe acea Bruneasca și am cîștigat trei mii galbeni afară de altă mie sau două cîștigate în bijuterii, obiecte și bani. Peste un an, doi sau trei, totul va fi al meu, și voi lăsa cu buza umflată pe bufnița mea care crede că mă prăpădesc după dînsa. E de mirare cît sunt de neroade femeile bătrîne de se ruinez cu noi tinerii, crezînd că le iubim !...“

Dacă Bruneasca ar fi avut cunoștință de cugetările Gălețescului, oricare ar crede că l-ar fi depărtat din casa sa și că ar fi luat măsuri să previe ruina ce o amenința. S-ar înșela însă foarte mult, căci aceste femei sunt oarbe, neprevăzătoare, pasiunea le întunecă mintea, și ce este mai curios că au curagiul de a critica pe altele; căința le vine foarte tîrziu, și prăpastia în carea au căzut o văd numai în momentul cînd nu le mai rămîne un ban de cheltuială.

Este dar învederat că un asemenea sfîrșit trebuie să aibă și bărbatul și femeia carii se lasă tîrîți de pasiuni. Au pierdut odată calculul sau echilibrul, căderea le este sigură ; și o cădere fără reparație, o cădere din cele mai. suferibile, carea, după ruină, tîraște cu sine dezonoarea, critica, hula societăței.

Să ne întoarcem puțin privirile la familia doamnei Bruneaschi, la copiii ei, căci ea avea o fată, aceea pe carea o văzurăm cu dînsa la teatru, și un băiat de optsprezece ani, care îmbrățișase cariera armelor și care se afla la Craiova, aproape de un an, cu regimentul în care servea ca cadet.

Tînăra fată cunoștea toate intrigile mumei sale deși timpul cel mai mult îl petrecea în pensionul unde studia. Ea suferea fără a deschide gura și prevedea atît ruina mumei sale cît și dezonoarea familiei. Băiatul nu știa nimic din toate acestea și era o fericire pentru dînsul, căci cel puțin nu era espus a vedea depravația mumei sale, care îi trimitea din vreme în vreme sume foarte mici ce abia îi erau de ajuns pentru susținerea sa. Doamna Bruneasca, din cauza imoralei sale conduite, nu mai fu priimită în nici o casă onestă, și toate damele din vechile sale cunoștințe refuzau să o însoțească la preumblări, la petreceri sau în locuri publice, în temerea de a nu-și atrage criticile lumei. Doamna Bruneasca, care pierduse toată rușinea și care nu voia să știe de opinie publică, nu se decuragează de disprețul lumei, nici de criticile ce se proferau în contra ei și despre carii avea deplină cunoștință, ci rămase indiferentă. Cu toate acestea îi trebuia o companie, o amică care să o însoțească, și fiindcă nu găsește pe nici una dispusă, scoate pe fată din pension și începe să o tîrască după dînsa în toate părțile pe unde se ducea. Astfel, sărmana fată deveni martoră pasivă a tuturor acțiilor mumei sale. Bruneasca se preumbla cu dînsa la Șosea unde avea întîlniri cu Gălețescu și o lăsa ore întregi singură, țintuită pe cîte o bancă pe timpul cînd ea se pierdea cu amantul ei pîn boschetele grădinei Kiseleff. Nenorocita copilă nu murmura, căci pasiunea mumei sale era așa de mare, că orice plîngere din parte-i ar fi atras fără îndoială vorbele cele mai aspre și chiar lovituri. Ea vedea bine că este redusă a suferi în tăcere și ruga pe Dumnezeu a o scăpa de un supliciu de tot momentul. Singura ei scăpare nu era decît într-un maritagiu și bărbați buni s-ar fi găsit pentru dînsa dacă muma sa s-ar fi silit a-i căuta. Ce trebuia să devie această copilă avînd neîncetat dinaintea ochilor niște esemple atît de urîte ! ? Negreșit ca și muma sa și mai rău poate. Dar fata era în stare de a judeca binele și răul ; ea ura pe Gălețescu și condamna conduita celei ce nu trebuia să-i dea viața.

Timpul trecea repede și doamna Bruneasca își pierdea mințile din ce în ce mai mult. În cîteva luni, ea cheltuise acei trei mii galbeni ce-i rămăsese din vînzarea caselor și a pădurei și contractase datorii noi. Domnu Gălețescu cheltuia din greu și își mărea capitalul în proporție cu ruina acelei femei nesocotite, carea își neglija copiii, viitorul lor, și chiar viitorul ei.

Tînăra fată începuse a se obicinui cu acest fel de viețuire a mumei sale și suferea mai puțin căci nenorocirea este torturoasă la început și dacă dură, se familiariză cineva cu dînsa în măsură cu trecerea timpului. Rușinea mumei sale devenise publică și prin urmare era ireparabilă ; de aceea și criticele încetase căci lumea este variabilă și se ocupă totdauna de cîte ceva nou.

Doamna Bruneasca se afla într-o joie după-prînz la Șosea și după obicei era însoțită de fata sa. Ele se dase jos din trăsură ca să se preumble pîn alee ; după ce făcură mai multe tururi, osteniră și se puseră pe o bancă lîngă un tînăr domn, galant și binefăcut, care părea că așteaptă pe cineva. Tînăra Bruneasca, căreia îi zicea Eliza, se găsește din întâmplare așezată lîngă acest domn, care începe să o observe. Eliza pleacă capul și caută să se întoarcă către muma sa ca să converseze cu dînsa ; dar doamna Bruneasca era foarte supărată și nu deschidea gura, căci nu zărise încă pe domnu Gălețescu. Cu toate acestea, ea voiește să-i vorbească negreșit ca să scape de observațiile acelui domn.

— Ce lume multă a venit astăzi la Șosea, muma mea ? zice ea doamnei Bruneaschi.

— Ți se pare că este multă, îi răspunde aceasta supărată. Și pe Gălețescu încă nu l-am văzut.

Tînăra fată își pleacă capul și-și mușcă buzele, ca cum ar fi fost mîhnită că a făcut o asemenea întrebare mumei sale, care amesteca pe amantul său în toate vorbirile de orice natură ar fi fost. Domnișorul care se afla pe bancă, îndată ce aude pronunțîndu-se numele Gălețescului, se întoarce spre doamna Bruneasca și-i zice :

— Pe Gălețescu îl așteptați, doamna mea ?

— Da, domnule, răspunde doamna Bruneasca cu iuțeală. L-ați văzut undeva ? Știți ceva despre dînsul ? Cum de nu a venit la Șosea ?

— Nu a venit încă, dar trebuie să sosească acum, zice tînărul domn. Tatăl meu l-a însărcinat cu un comision și îl aștept aci ca să-mi spuie rezultatul.

— Vrea să zică și dumneavoastră așteptați pe domnu Gălețescu ? reluă doamna Bruneasca cu o bucurie vizibilă.

— Precum vedeți, doamna mea, răspunde tînărul domn.

— Poci avea norocirea să aflu familia dumneavoastră, domnule ?

— Cu plăcere, doamna mea. Nu știu dacă cunoașteți familia Dăngescului ?

— Cum să nu o cunosc, domnule ? zice îndată doamna Bruneasca. Am auzit adesea vorbindu-se de domnu Dăngescu.

— Eu sînt fiul cel mic al Dăngescului și mă numesc Grigore.

— A ! Dumneavoastră sunteți fiul domnului Dăngescu ? zice doamna Bruneasca cu oarecare respect. Mă iertați că nu am avut norocirea să vă cunosc ; ne-am așezat pe această bancă fără ca să avem cel puțin politeța să vă complimentăm.

— Nu face nimic, doamna mea. Nu puteam avea această pretenție pe cîtă vreme nu ne cunoșteam. Îmi veți ierta indiscreția dacă la rîndul meu iau curajul a vă întreba cu cine am onoare ?...

— Elenca Bruneasca, răspunde aceasta făcînd un compliment ca o fată de doisprezece ani. Poate ați auzit pe domnu Gălețescu vorbindu-vă de mine ?

— În adevăr acel domn ține de casa noastră, zice Grigore cu mîndrie, dar nu mi-a vorbit o dată de dumneavoastră. Cu toate acestea îmi pare bine că cu ocazia aceasta v-am făcut cunoștința. Domnișoara trebuie să fie negreșit fiica dumneavoastră ?

— Da, domnule, răspunde Bruneasca, pe cînd tînăra fată pleca ochii. Este unica mea fiică, Eliza.

În acest moment o trăsură se oprește pe șosea în dreptul băncei, unde se aflau așezate aceste trei persoane ; domnu Gălețescu sare jos și reunește compania ; el salută pe dame și vine spre Grigore Dăngescu plecîndu-se dinaintea lui cu mare respect, fără a avea aerul a se ocupa de doamna Bruneasca.

— Bine ai venit, Gălețescule, îi zice Grigore Dăngescu fără să se scoale ; este o jumătate oră de cînd te aștept pe banca aceasta.

— Mă iertați, cucoane Grigore, zice Gălețescu cu acelaș respect. A trebuit să întîrziez pînă am îndeplinit comisionul cu care m-a însărcinat cuconu Stamate, tatăl dumneavoastră.

— Te crez, Gălețescule. Ce voi spune tatălui meu ?

— Că totul s-a săvîrșit astfel precum dorea.

— Prea bine ; acum ocupă-te de doamna Bruneasca, care te așteaptă și care se vede că are să-ți vorbească ; eu voi conversa cu domnișoara dacă îmi dă voie.

— Mai încape îndoială, cucoane Grigore, se grăbește a zice doamna Bruneasca începînd și ea să cuconească pe Dăngescu, cînd văzu pe amantul său că-i poartă atîta respect. Crez încă că ne faceți mare onoare, adăogă ea, îmboldind pe Eliza ca să se întoarcă bine spre Grigore, pe cînd Gălețescu se așeza pe colțul băncei lîngă gîsca sa, căreia îi smulsese penele pe jumătate.

— Cum vi se pare timpul de astăzi, domnișoară ? întreabă Grigore pe Eliza ; luna a început să se ivească și promite o seară din cele mai frumoase.

— Este adevărat, domnule, răspunde Eliza cu modestie. Așa crez că seara va fi prea frumoasă.

— V-am văzut adesea la Șosea și la teatru cu muma dumitale ; se vede că ați ieșit din pension ?

— Da, domnule, sunt mai multe luni de cînd am ieșit din pension, sau mai bine de cînd muma mea a găsit de cuviință.

— Este și timpul, domnișoară ; deși prea tînără, dar sunteți oarecum formată și negreșit că nu veți întîrzia de a vă mărita.

— Nu știu să vă răspunz la aceasta, domnule, zice Eliza plecînd ochii cu rușine. Dumnezeu singur cunoaște viitorul meu.

— Care va fi frumos, și mai frumos încă pentru fericitul bărbat care va avea norocirea să vă ia de soție.

Eliza nu răspunde nimic. Ea simte o plăcere secretă că a făcut cunoștința lui Grigore, și ca copilă ce era, în vîrsta iluziilor și pînă aci nenorocită, crezu că acesta ar fi fost trimis de Dumnezeu ca să o scape de atîtea suferințe. Grigore asemenea nu-și putea da socoteală de impresia ce-i făcuse Eliza îndată ce o văzuse. Deși tînăr, variabil, trăit în lumea mare și neputînd sta la un loc cînd se afla într-un loc public, dar compania Elizei îl pironise pe banca unde ședea și nu părea nicidecum dispus ca să plece ; el reîncepe conversația.

— Este multă vreme, domnișoară, de cînd am dorința să vă cunosc în persoană, dar nu știu cum s-a întîmplat de nu am avut timpul. Mulțumesc dar acestei fericite întîlniri care îmi procură o asemenea dorită ocazie.

— Sunt și eu mulțumită că am avut onoarea să vă. cunosc, zice Eliza cu modestie.

— Sper că-mi veți da voie să vă vizitez cîteodată, domnișoară.

— Cu plăcere, domnule Grigore ; veți fi bine priimit de cîte ori vă veți gîndi la noi.

— De acum înainte socotesc că mă voi gîndi numai la aceasta ; nu știu cum s-a întîmplat, domnișoară, dar te încredințez pe onoare că găsesc o mulțumire nespusă de a fi în compania dumitale.

Tînăra Eliza se roșaște pînă în albul ochilor ; ea pătrunse îndată sensul acestor din urmă cuvinte ale lui Grigore, dar mulțumirea ce resimțea și modestia sa naturală o opri de a răspunde. Grigore citi în ochii tinerei fete că ea nu părea ofensată de mica sa declarație și că din contra produsese un bun rezultat. Doamna Bruneasca era așa de ocupată de amantul său că nu putuse auzi nici unul din cuvintele ce se schimbase între Grigore și Eliza. Ea pretindea de la Gălețescu ca să rămîie cu dînsa, dar Gălețescu îi arăta că nu putea lăsa pe Dăngescu singur, căci avea trebuință să-i comunice în detaliuri comisionul cu care fusese însărcinat de tatăl său. După mai multe vorbiri, Gălețescu roagă pe Bruneasca să se preumble cu fata sa cel mult o oră ca să rămîie cu Grigore și să aibă timpul să-i vorbească. Bruneasca consimte la aceasta, se scoală după bancă și Eliza se ridică îndată ce vede pe muma sa. Ele fac cîte un compliment grațios lui Grigore și acesta, după ce le salută, se mîhnește cînd vede pe Eliza depărtîndu-se cu muma sa spre trăsură.

— Ce dracu de nu mai reținuși pe acea Brunească ? zice el Gălețescului care rămăsese acolo ; găseam o plăcere nespusă de a conversa cu tînăra ei fată.

— Mă iertați, cucoane Grigore, zice Gălețescu. Dacă știam aceasta, negreșit că aș fi reținut-o oricît ați fi avut plăcere ; dar nu mi-ați făcut nici un semn și am crezut că dacă rămăseserăți aici, doreați să știți în detaliu ceea ce am făcut cu comisionul tatălui dumneavoastră.

— Puțin mă interesează comisionul tatălui meu ; îi vei spune mîine de dimineață detaliurile. Pe mine m-a însărcinat numai să aflu de la tine dacă ai săvîrșit totul în bună regulă.

— În cea mai bună regulă precum v-am spus, zice Gălețescu.

— Atîta am voit și atîta sunt autorizat să știu ; detaliurile nu mă privesc. Ia spune-mi, cine este acea Brunească ?

— O damă văduvă.

— Ce interese te leagă de dînsa ?

— Umblu în interesele casei sale ; sunt avocat.

— De cînd dracu te-ai făcut avocat ?... nu ai cea mai mică idee de legi.

— Este adevărat, dar ca om fac ce poci ca să cîștig mai mult.

— Mi se pare că este altceva. Ia ascultă, nu cumva tînăra Eliza ți-a amețit capul și voiești să o iei de nevastă ? Cel puțin, are zestre bună ?

— Crede-mă, cucoane Grigore, că nici nu m-am gîndit la acea Eliza, cu atît mai puțin ca să o iau de soție.

— Negreșit îmi vorbești astfel unde ai văzut că-mi place.

— Jur pe viul Dumnezeu că vă spui curatul adevăr; și ca să vă convingeți de aceasta, vă invit să-i faceți curte, căci e curățică și nu e de lepădat.

— Ce spui ? zice Grigore cu mulțumire. Dar cum să fac ?... crez că ar fi foarte anevoie... trebuie să pretinză ca să o iau de nevastă.

— Aș... nevastă... îi puteți spune verzi și uscate, făgăduieli cu chila, marea cu sarea... înainte mereu pînă o amăgești și adio pentru totdauna.

— De... de... de... Ce lesne se fac lucrurile din gură !... Așa zău, îi faci curte, îi făgăduiești marea cu sarea, o amăgești și adio. Ce, așa crezi că se înșel fetele de astăzi ?... Ele știu mai multe drăcii decît bărbații.

— Se poate, dar Eliza este cu totul altfel : ascultă-mă pe mine ; ia lucrurile încet, arată că o iubești, că voiești să o iei de soție, hotărăște și o zi pentru cununie, și fata va crede tot ; după trecere de cîteva zile îi veți zice că ați auzit din lume că este amorezată cu cineva, sau cu mine dacă voiți ; ea va jura că nu ; dumneata să nu o crezi, să te faci că voiești să pleci și să nu te mai întorci niciodată. Eliza dacă vă va iubi o să vă reție și socotesc că este de prisos ca să vă spui mai mult... rămîne la iscusința dumitale.

— Înțeleg, înțeleg, zice Grigore ; mă voi conforma poveților tale și de izbutesc îți fac un prezent frumos. Apropo, unde șade doamna Bruneasca ?

— Pe ulița Mogoșoaiei, peste drum de mine.

— Îți mulțumesc, știu casa, și de mîine voi începe curtea căci nu-mi place să aștept. Acum la revedere, Gălețescule, adăogă Grigore depărtîndu-se.

— Cu tot respectul, zice Gălețescu apucînd spre șosea. Grigore Dăngescu deși bun băiat, bine crescut, dar era corumpt de alți asemenea lui. El iubea pe Eliza, dar nu se gîndea ca să o ia de soție, cu atît mai puțin la dezonoarea și la suferințele tinerei copile în urma abandonului. Pentru dînsul nu era mai mult decît o femeie care îi plăcea ca multe altele și nu putea crede că și ele pot avea punct de onoare și de ambiție.

Fără a se gîndi mai mult, el pune în lucrare povețile Gălețescului, prin carii îi promisese că va ajunge la scop. A doua zi se duce la doamna Bruneasca ca să-i facă vizită și să curteze pe Eliza. Ele îl priimesc cu multă plăcere și doamna Bruneasca, care era disprețuită de lume, se găsește prea onorată de vizita lui Grigore Dăngescu. După întîia vizită, Grigore, care se consulta totdauna cu Gălețescu, îl întreabă ce trebuie să mai facă și cînd rămîne fata singură. Gălețescu îi răspunde că doamna Bruneasca lipsește între opt și zece ore seara, și că în timpul acesta Eliza este totdauna singură. Grigore face încă o vizită ziua și în urmă începe a veni seara. In adevăr, el nu găsește pe doamna Bruneasca la orele arătate de Gălețescu, și fiind singur cu Eliza începe a-și juca așa de bine rolul, că după trecere de o lună, sărmana copilă cade victimă. Doamna Bruneasca cunoștea amorul Dăngescului pentru fiica sa, știa asemenea că el vine mai în toate serile la dînsa, dar, sau că credea că o va lua de soție sau că puțin se interesa de copila sa, ceea ce era mai probabil, ea nu făcuse nici o imputare Elizei, nici se gîndi a arăta lui Grigore cea mai mică bănuială că se supără de desele lui vizite la orele cînd ea lipsește...

Eliza era încredințată din promisiunile amantului său că nu va întîrzia a o lua de soție și Grigore amînase pretinsa lor cununie după o trecere de patru luni ca să aibă timpul, pretexta el, să înduplece pe tatăl său. Dar cele patru luni trec și nimic nu se hotărăște încă. Sărmana copilă nu știa ce să mai crează și într-una din zile declară amantului său că această viețuire a lor mi mai poate dura secretă, care în curînd va deveni publică și că un maritagiu grabnec este de urgență : ea era însărcinată. Grigore îi dă parola sa de onoare că-i va comunica a doua zi rezultatul și înturnîndu-se acasă la dînsul trimite să cheme pe Gălețescu. Acesta vine îndată și Grigore îl invită să se așeze lîngă dînsul.

— Ascultă, Gălețescule, îi zice el. Știi că am izbutit să înșel pe Eliza Bruneasca. Este mult timp de cînd o port cu minciuni că o voi lua de soție, dar toate lucrurile își au o margine ; Eliza a început a mă sili prea mult și eu nu mai știu cum să o amăgesc.

— Nimic mai lesne, răspunde Gălețescu îndată. Îi veți spune cînd o veți mai vedea că tatăl dumitale pleacă la băi unde va întîrzia două luni. După trecerea acelor două luni îi veți spune altceva tărăgăind-o cu vorba pînă se va sătura de făgăduieli și va începe să vă facă reproșuri ; atunci vă veți supăra pe dînsa și o veți lăsa buștean. Eu unul așa am făcut cu toate femeile și mi-a mers binișor; după ce că totdauna eram greșit și le făceam toate carambolurile din lume, tot ele veneau de-mi cădeau la picere și-mi cereau iertare. O asemenea conduită trebuie să aibă toți bărbații cu femeile dacă vor să fie iubiți ; altfel, dacă bărbatul nu e bărbat, femeia îl îmbrobodește ca pe o brezaie, îi pune coarne în plină ziuă și-l opărește cu apă fiartă.

— Și eu am avut o asemenea conduită cu femeile, observă Grigore, însă cu femei carii nu țineau la onoare, la viitor și carii, cu cît se înduplecau de lesne, cu aceeași înlesnire mă și uitau cînd le abandonam. Eliza însă a fost o fată onestă, m-a iubit și mă iubește cu nebunie, am înșelat-o, am nenorocit-o ; ea este însărcinată. Ce să fac ?

— Sau să o luați de soție, ceea ce nu se poate, căci cuconu Stamate nu ar consimți niciodată, sau să nu mai mergeți pe la dînsa din minutul acesta.

— Este adevărat că nu o poci lua de soție și că nu aș îndrăzni niciodată să vorbesc de aceasta tatălui meu care, spre răspuns, m-ar goni din casă. Abandonînd-o, precum îmi zici, este foarte lesne și sunt silit a face aceasta, dar ea are un frate în Craiova care s-a numit sublocotenent de o lună și care va veni în București cel mult peste două săptămîni. El iubește pe sora sa pe cît este iubit de dînsa. Eliza va mărturisi totul și crezi tu, Gălețescule, că acel frate va lăsa pe sora sa nerăzbunată ?

— O ! Doamne, zice Gălețescu ; ceea ce este făcut este făcut ; cine strică alt decît sora sa ? pentru ce a fost neroadă de s-a lăsat înșelată !... Bărbații sunt făcuți ca să curteze pe femei și să le înșele ; atît mai rău pentru dînsele dacă cad în gheara lor !...

— Să lăsăm cugetările la o parte, observă Grigore. Eu unul mă tem foarte de fratele Elizei care poartă astăzi o sabie ce știe a mînui și cu care poate cere satisfacție pentru onoarea familiei. Eu nu știu să apuc o armă în mînă ; dacă sunt provocat de dînsul, va trebui să mă bat; și bătîndu-mă, voi fi învins, voi fi mort și, drept să-ți spun, nu am cea mai mică dorință să mor.

— Dacă te provoacă, denunță-1 guvernului ca să oprească duelul.

— Atunci va fi în drept să mă pălmuiască în public și toți îi vor da dreptate și-i vor lua partida.

— Mă însărcinez eu ca la o asemenea întîmplare să nu-1 lase muma sa să facă un pas.

— Și cine te asigură că el va asculta pe muma sa care și-a mîncat starea cu tine și care are o conduită atît de imorală ? El și-a făcut cariera, este ofițer și nu mai voiește să știe de casă părintească.

— Atunci, cucoane Grigore, ca să scapi de asemenea închipuiri ce v-a intrat în cap, singurul mijloc nu este altul decît să faceți un voiaj într-o țară streină și să lipsiți din București cel puțin doi ani. în curgerea acestui timp totul va lua o altă fază.

— A ! vezi așa ; această idee este cea mai nemerită ; îmi place și îmi convine : chiar astăzi voi ruga pe tatăl meu să mă trimiță în Paris ca să studiez ; sunt sigur că va consimți și peste trei zile voi fi în vapor. Îți mulțumesc, Gălețescule ; ești om de spirit, și voi profita de povețile ce-mi dai.

Gălețescu pleacă de la Grigore mulțumit că, scăpîndu-1 de primejdia la care era espus, scăpase și el ca unul ce fusese cauza dezonoarei Elizei.

A doua zi, Grigore intră în camera tatălui său și îl roagă atît că dobîndește voia lui de a pleca în străinătate ca să studieze cum să toace mai cu înlesnire banii ce priimise.

Eliza așteaptă rezultatul întrevorbirei ce avusese cu amantul său, dar așteptarea sa fu zadarnică. Mai multe zile trecuse și Grigore nu venise la dînsa. Crezînd că este bolnav, ea trimite pe o servitoare ca să se informeze de dînsul. Dar care fu desperarea sărmanei copile cînd, după înturnarea servitoarei, află că Grigore plecase la Paris : ea leșină îndată ce aude această noutate, se dezmeticește și cade iar în nesimțire. Doamna Bruneasca este încunoștiințată ; ea vine îndată și găsind pe Eliza în această stare, începe împreună cu servitoarea a stropi cu odicolon și a o fricționa. Eliza își revine în sine ; ea privește pe muma sa, care ședea lîngă dînsa, și nu îndrăznește mai întîi să-i răspunză la întrebările ce-i face : cu toate acestea, trebuia negreșit să-i spuie tot. După cîteva momente de gîndire, Eliza zice servitoarei să iasă și, cînd rămîne singură cu muma sa, îi mărturisise tot amorul ei cu Dăngescu. Doamna Bruneasca, care aproba toate chestiile amoroase, dete dreptate fetei sale și hotărî a se duce la bătrînul Dăngescu ca să-i ceară reparație. Ea iese din camera fetei sale și ordonă să puie caii la trăsură. Domnu Gălețescu vine și doamna Bruneasca, care-i spunea tot, nu lipsește de a-i comunica împrejurarea fetei sale.

— Și ce vrei să faci ? o întreabă el.

— Să mă duc la părinții lui Grigore și să-i rog cum voi ști mai bine ca să încuviințeze însurătoarea lui cu fata mea.

— Ascultă, drăguța mea, reluă domnu Gălețescu. Eu cunosc pe Dăngești și mi se pare că nimeni nu te-ar putea povățui mai bine decît mine care te iubesc și-ți doresc binele.

— Povățuiește-mă dar, sufletul meu, zice Bruneasca întreținutului său. Voi face orbește tot ce-mi vei zice, căci cine îmi voiește binele mai mult decît tine, precum ziseși ?

— Află mai întîi, reluă Gălețescu, că bătrînul Dăngescu este omul cel mai neapropiat și că, ducîndu-te la dînsul să te plîngi în contra fiului său, ar fi în stare să te gonească din casă, și pe viul Dumnezeu, cu tot respectul ce-i datorez, nu aș suferi niciodată ca amanta mea să fie ofensată de cineva.

— Ce bine vorbești, inima mea ! înterumpe doamna Bruneasca cu amor. Ei bine, nu mă voi duce.

— Al doilea, urmă Gălețescu. Dăngescu nu ar consimți niciodată ca vreunul din copiii săi să se însoare cu o fată de boier de clasa a doua, căci el, ca om bogat și în relație cu cei mari, visează numai protipendadă. Al treilea, Grigore nu iubește pe Eliza și a voit numai să o înșele, căci, dacă ar fi avut de gînd să o ia de soție, nu ar fi plecat la Paris tocmai în minutul cînd a aflat că biata copilă este însărcinată. Și al patrulea, că aflînd bătrînul de aceasta, cum cunoaște amorul nostru, ar crede că eu te-am povățuit, m-ar scoate din foncție, mi-ar face cîte rele i-ar sta în mînă și îți mărturisesc că mi-e frică de dînsul.

— Atunci, s-a sfîrșit totul, zice doamna Bruneasca ; nu mai fac nici un pas din minutul acesta. Dar Eliza este însărcinată precum știi ; ce trebuie să fac ca să-i ascunz rușinea ?

— O ! Doamne, draga mea, observă Gălețescu : ce te neastîmperi pentru așa mic lucru ? nu ai decît să chemi pe o babă meșteră să-i dea ceva să bea și să trimiță copilul în lumea cealaltă.

— Voi face și aceasta, zice doamna Bruneasca.

Iată rezultatul povățuirilor Gălețescului care, nemulțumit că ruina pe Bruneasca și că o făcuse de rîs în toată lumea, nenorocea și pe niște ființe inocente carii nu se gîndise a-i face cel mai mic rău.

Doamna Bruneasca cheamă pe o femeie bătrînă, care dă Elizei o băutură ca să scape de sarcină. Sărmana copilă care era bolnavă de multă mîhnire, bea medicamentul ce i se oferă fără să aibă știință la ce va fi folositor. Dar avem destule exemple că asemenea băuturi fac adesea un efect contrariu și babe de acestea pricepute au omorît multe femei cu medicamentele lor. Aceasta se întîmplă și cu Eliza. Ea se îmbolnăvește rău și în două zile slăbise așa de mult că nu mai era în stare să cunoască om sau să înțeleagă pe cineva. Un medic fu chemat și neputînd pricepe boala, căci nu i se explicase de nimeni, începe să îndoape pe Eliza cu atîtea medicamente, care de care mai tari și mai contrarii boalei sale, încît sărmana copilă, în culmea debilităței, nu mai avu putere să se lupte cu boala. Medicul o hotărăște la moarte, pleacă și trimite să i se plătească vizitele. Doamna Bruneasca îi plătește și cheamă pe un altul. Acestuia i se mărturisește de astă dată cauza boalei Elizei. După ce esamină pe bolnavă, medicul declară că l-a adus foarte tîrziu și că orice i-ar da va fi în van. Doamna Bruneasca nu știe ce să mai facă și lasă pe Eliza în mila lui Dumnezeu. Nenorocita fată simte în fine că are puține momente de viață, și rămîind singură cu o servitoare, îi cere condei și cîrtie pe care scrie cu mare anevoință. După ce termină scrisoarea, o strînge, o sigilează și încredințînd-o servitoarei, o roagă cu jurămînt ca să o dea fratelui său cînd se va înturna din Craiova. Servitoarea o priimește cu lacrămile în ochi, consolă pe Eliza cum putu mai bine și iese din cameră ca să puie scrisoarea într-un loc sigur.

Eliza începuse a suferi mai puțin, căci cu cît viața umană se apropie de sfîrșit, cu atît delirul sau răul încetează. După două zile, nenorocita fată, ajunsă în culmea debilităței, espiră pe la două ore din noapte, mulțumită că a scăpat de atîtea suferințe cu cîte nu ar fi fost în stare să se lupte. Doamna Bruneasca este muncită mai mult de conștiință decît din mila părintească ; din ochii ei curg cîteva lacrămi și, după ce o îngroapă, nu trece o săptămînă că reîncepe viețuirea de mai-nainte cu iubitul său Gălețescu, care îi mîncase starea mai mult de jumătate.

Tînărul ofițer Brunescu nu numai că nu aflase de moartea Elizei, ba încă pînă aci nu avea cea mai mică cunoștință de viețuirea mumei sale. În fine, el se întoarce în București cu regimentul unde servea și se mîhnește mult cînd aude că sora sa a murit fără ca să o fi văzut cel puțin în ultimele momente. Doamna Bruneasca, care era în doliu, se preface că suferă mai mult decît dînsul și se silește să-l console prin cuvinte părintesco-ipocrite. Atunci domnul Gălețescu începuse să viziteze pe amanta sa numai noaptea și pe la orele cînd ofițerul lipsea de acasă, în temerea de a nu fi surprins de dînsul. Doamna Bruneasca îi zicea să nu se teamă de nimic căci ea este stăpînă și că nimeni nu are drept să o controleze ; domnu Gălețescu încuviința aceasta, dar îi observa că la început, pînă îl va obicinui, să fie mai secreți.

Într-o seară, cînd tînărul Brunescu se dezbrăca să se culce, servitoarea îi dă scrisoarea sorei sale. Ofițerul desface scrisoarea cu lacrămile în ochi, începe să o citească și se înfuriază în măsură cu înaintarea în lectură. El întreabă pe servitoare cine este Gălețescu despre care îi scria sora sa și servitoarea, care nu putea suferi pe acel domn, îi spune tot ce știa. Avînd cunoștință că moartea sorei sale se trăgea din amorul cu Grigore Dăngescu și că Gălețescu, pe care îl cunoștea puțin, ruinașă și dezonorase familia, se îmbracă îndată, trimite să-i aducă o birjă în care își pune lucrurile necesare și se mută la un otel cu hotărîre să-și răzbune și să nu mai calce în viață-i pragul casei părintești.

A doua zi, doamna Bruneasca află că fiul său a dezertat din casa sa, dar acesta nu o neastîmpără nicidecum, ci din contra fu mulțumită că a scăpat de un copil care poate i-ar fi făcut observații asupra conduitei sale și la care nu ținea, cum nu ținuse nici la fiica sa. Gălețescu este informat de aceasta și ia măsuri ca să se păzească de tînărul ofițer și să-l evite oriunde l-ar întîlni. Doamna Bruneasca, care mirosise cauza plecărei fiului său, îi trimite răspuns ca să vie să priimească partea ce i se cuvenea din averea tatălui său si totdeodată că nu-1 va mai recunoaște de fiu dacă nu se va mărgini în ceea ce-1 privește fără a se amesteca în faptele ei. Tînărul Brunescu priimește această știre cu dezgust și cu nepăsare ; el răspunde mumei sale că nici el nu o mai consideră de mumă, iar cît pentru averea ce-i rămăsese de la tatăl său și pe carea o dirigia dînsa să se lepede de epitropie și să o depuie în tribunal.

După aceasta, tînărul Brunescu urî atît de mult pe muma sa, cu cît o iubise poate mai înainte. El nu se mai gîndi a face vreun rău Gălețescului decît a răzbuna pe sora sa care-i cerea aceasta prin scrisoarea ce-i lăsase.

Un an trece încă. Doamna Bruneasca contractase atîtea datorii cu niște dobînzi așa de mari, încît starea ce-i mai rămăsese și care i se vîndu la mezat abia fu de ajuns ca să despăgubească pe toți creditorii și să-i rămîie vreo patruzeci mii lei pentru asistența sa. Gălețescu o lasă cu lacrămile pe ochi fără a se gîndi a i le șterge, și doamna Bruneasca cheltuiește în cîteva luni banii ce-i mai rămăsese ca să întoarcă pe amant și să-l înduplece a se împăca cu dînsa ; dar Gălețescu o respinge și o gonește din casa sa ca pe o servitoare.

Doamna Bruneasca rămîne pe drumuri fără ca să aibă cel puțin consolația că mai este iubită de Gălețescu. Acesta își făcuse poziția : înaintase în foncție, devenise un personagiu distins și era în relație cu cele dintîi familii din București.

Grigore Dăngescu aflase de moartea Elizei și această nuvelă nu mișcase nicidecum o inimă corumptă ca a lui. În timpul șederei sale la Paris, în loc de a studia ceva, cheltuiește toți banii ce avea și mai contractează datorii de cincizeci mii franci. După espirarea termenelor mai multor creanțe, neavînd cu ce să plătească, fu închis la Clichy. Tatăl său află de aceasta ; mai întîi se înfuriază dar în urmă, încredințîndu-se după la unii-alții că toț tinerii nobili și de spirit fac asemenea cheltuieli, îi plăteste datoriile, îl scoate de la închisoare și-l recheamă îi București ca să se bucure de un moștenitor care promitea a-i cheltui averea cu mare artă. Grigore se întoarce în sînul familiei cu totul schimbat decît la plecare-i în Paris, unde, neapărat fiind întunerec, își pierduse vederea căci purta o lornetă pe carea erau scrise studiile și moralitatea ce dobîndise în bordeiele de acolo.

Părinții și fratele său cel mare, căruia nu-i semăna în nimic, îi fac oarecari mici observații asupra nesocotitelor lui cheltuieli. Grigore le priimește cu respect și le promite că se va modera pe viitor, promisii de acelea ca ale tuturor copiilor de felul lui stricați de părinți.

Tînărul ofițer fu unul din cei dintîi care află de întoarcerea lui Grigore de la Paris. Dorința de a răsbuna onoarea sorei sale se redeșteaptă îndată ; el se informează de dînsul și, după ce-1 cunoaște, caută ocazia să-l întîlnească ca să-l provoace. Ocazia se înfățișă după cîteva. zile : Brunescu se găsea într-o după-prînz în grădina Herestreului, unde, așezat pe o bancă, se gîndea la nenorocita soartă a familiei sale ; se dispunea ca să plece cînd aude un zgomot de pași și de rîsete ; el ridică capul și recunoaște pe Grigore Dăngescu, care era însoțit de Gălețescu și de un ofițer, amic al lor. La vederea Dăngescului tot sîngele Brunescului se revoltă în măsură cu o furie care îl făcea să-i țăcănească dinții în gură. EL se scoală după banca pe carea ședea și se oprește în fața acelor trei persoane :

— Domnule, zice el lui Grigore cu o căutătură teribilă : avem și unul și altul cîte o datorie de împlinit ; și pentru aceasta ne trebuie o esplicație.

— Ce poftești, domnule ? îl întreabă Grigore care nu-1 cunoștea.

— Socotesc că vei ști ce poftesc cînd vei afla că sunt fratele Elizei Bruneaschi, adăogă el, apropiindu-se și mai mult de Grigore.

Acesta rămîne mărmurit cînd aude numele Elizei pronunțat de fratele ei. Vocea-i se stinge pe buze și voi să treacă înainte după invitația Gălețescului, dar Brunescu îl oprește strigînd :

— A, mizerabile ! Nu destul insulta, dezonoarea, îndrăznești încă să mai adaogi și disprețul !... dar aceasta nu va fi precum crezi ; aici, nu mai departe, îmi vei da satisfacție de dezonoarea sorei mele pe carea ai băgat-o în mormînt.

— Domnule, îi zice Grigore încuragiat de Gălețescu, nu numai că nu te cunosc cine ești, dar și mai puțin am cunoscut pe sora dumitale. Este dar o mare îndrăzneală din parte-ți, ca să mă oprești din preumblarea mea.

— Negreșit, domnule, că aceasta este o mare îndrăzneală din parte-ți, zice Gălețescu care se baza pe sprijinul ofițerului de care era însoțit.

— Ei bine, vom vedea îndată, strigă tînărul Brunescu cu turbare privind cînd pe Grigore, cînd pe Gălețescu. Domnule Dăngescu, privește aceasta, adăogă el scoțând scrisoarea sorei sale din buzunar și dînd-o lui Grigore să o citească ; iar cu dumneata, domnule, zice el adresîndu-se către Gălețescu, avem și împreună o socoteală de lichidat și crez că nu o vom amîna pe mîine.

— Minciuni, calomnii, strigă Grigore aruncînd scrisoarea Elizei. Și zicînd acestea voi să plece, dar Brunescu trage sabia din teacă și, oprindu-1, îi strigă cu o voce tunătoare :

— Să nu faci un pas mai mult, că te tai în două. Domnule sublocotenent și frate al meu de arme și de onoare, zice el adresîndu-se către ofițerul care venise cu Grigore și cu Gălețescu. Ești june, trebuie să fii și om de onoare pentru că porți sabie și epolete... te fac judecătorul meu : spune-mi, te rog, dacă ai fi avut o singură soră pe pămînt pe care să o fi iubit, care să fi fost înșelată prin cuvinte lașe, care să fi murit din cauza dezonoarei sale și care la moarte-i ți-ar fi cerut prin scrisoare să o răzbuni, ce ai ii făcut ?

— Domnule Dăngescu, trebuie neapărat să te bați cu domnul Brunescu, zice ofițerul întorcîndu-se spre Grigore ; priimește sabia mea spre apărare. Și la aceste cuvinte, el scoate sabia și o prezentează Dăngescului.

— Ce spui, domnule Constandinescu ? zice Grigore cu jumătate vocea și apucînd sabia în nesimțire. Crezi că trebuie neapărat să mă bat ?... Dar eu nu poci să mă bat cu dumnealui care știe să mînuiască o sabie.

— Jur pe viul Dumnezeu că nu cunosc duelul, zice Brunescu ; vedeți că port o sabie, dar nu m-am servit niciodată cu dînsa.

— Este adevărat că domnu Brunescu nu știe duelul, observă Constandinescu ; este numit sublocotenent de curînd și armia nu are nici un profesor de duel. Prin urmare, cunoștințele sunt egale și eu voi fi secondantul domnului Brunescu, iar domnu Gălețescu, secondantul dumitale.

— Eu, domnilor, nu voi să fiu secondantul nimănui, zice Gălețescu îndată. Și fiindcă nu am a face nimic aici, plec și vă las să vă bateți cît veți voi.

— Ce, voiești să mă lași singur ? zice Grigore mîhnit. Nu vei face aceasta, Gălețescule ; te aleg de secondantul meu.

— Dumneata mă alegi... aceasta este lesne de zis, îi răspunde cu sînge rece Gălețescu. Dar să vedem, eu priimesc ?...

— Trebuie să priimești, reluă Grigore, aprinzîndu-se din ce în ce mai mult. Ba încă este de datoria ta, căci tu ești pricina de mi se întîmplă o asemenea nenorocire.

— Eu !... te înșeli... zice Gălețescu cu sînge rece. Nu am avut niciodată amestec cu daraverile dumitale, domnule; și mă mir cum crezi că eu voi suferi ca să mă tîrăști de nas. Mi se pare că nu-ți sunt dator nimic, nici am fost vreodată sluga dumitale.

Și zicînd acestea, Gălețescu se învîrtește într-un picior și începe să se depărteze.

— Oprește, ticălosule, strigă Grigore ridicind sabia asupra lui. Acum cunosc cît ai fost de mizerabil și cît ești de.laș. Tu m-ai adus în această poziție teribilă și tu m-ai îndemnat să înșel pe acea sărmană copilă. Vezi că sunt față în față cu fratele Elizei, și că-mi cere satisfacție pentru dezonoarea ei, și voiești să pleci ?... să mă abandoni în aceste momente !... Dar nu va fi așa ! Înainte de a mă bate cu domnu Brunescu, trebuie să mă măsor puțin cu tine.

— Eu nu mă bat cu dumneata, murmură Gălețescu cu jumătate vocea.

— Domnule Brunescu, zice Grigore întorcîndu-se spre acesta, te rog fii bun de împrumută sabia dumitale domnului Gălețescu, căci mai întîi trebuie să mă bat cu dumnealui.

Tînărul Brunescu prezintă sabia sa Gălețescului, dar acesta începe să fugă. Grigore se repede după dînsul, îl ajunge, ridică sabia și îl lovește cu atîta putere încît îi taie capul în două. La această lovitură, Gălețescu cade mort fără a putea scoate un singur țipăt.

Nici unul nu se glndește a veni în ajutorul acestui șarlatan care nu era destul de bine pedepsit cu atîta pentru mîrșeviile ce comisese. Grigore însuși nu simte nici o remușcare, ba nici chiar milă cînd îl văzu înotînd în sînge. El se depărtează de cadaverul Gălețescului, vine în nesimțire spre Brunescu, care îl aștepta cu sabia în mînă, și începe a se bate cu dînsul. Lupta era egală ; duelul se esecuta fără nici o regulă. Nu se putea cunoaște care va fi învingătorul.

În fine, justiția divină se pronunță. Dăngescu priimește o lovitură de sabie pc tîmpla dreaptă și cade fără cunoștință. Constandinescu și Brunescu îi dau ajutor, îl ridică, îl duc la trăsura care îi aștepta la poarta grădinei și îl transportă în București, acasă la dînsul. Părinții lui Grigore sunt desperați la această vedere și amenință pe ofițeri cînd aceștia le mărturisește împrejurarea. Un medic este chemat, dar foarte tîrziu căci Grigore espirase chiar în momentul cînd fusese lovit. Brunescu și Constandinescu fură dați în judecată crimenală, și judecata luă o turnură ilegală, căci bătrînul Dăngescu, avînd o influență foarte mare, făcu ca amîndoi ofițerii să fie degradați și osîndiți pe trei ani la monastirea Snagovului.

Doamna Bruneasca rămîne fără copii, fără amant și fără stare.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ea se călugărește tot la monastirea Dintr-un lemn, unde nu știu dacă se va fi pocăit pînă acum, zice Ștefan Lungeanul fratelui său cînd termină istoria bătrînei călugărițe.

— Curioase sunt istoriile acestor două călugărițe, zice Matei pe gînduri. Ce de împrejurări triste !...

— Acestea sunt consecințele orbirei omenești. Iată unde ajungem și ce devenim cînd buna judecată zboară din mințile noastre. Dar trebuie să fie tîrziu ; adăogă Ștefan, uitîndu-se la ceasornic ; sunt două ore trecute.

— Atunci să mergem acasă, zice Matei, sculîndu-se. Este și timpul.

Frații Lungeni se scol din locul unde ședeau, ies din pădure, se pun în trăsură și se întorc la casa lor din Gorgani.

— După-prînz ne vom pregăti pentru mîine, zice Matei lui Ștefan cînd se aflau la masă. Crez că nimic nu ne mai reține în București.

— Negreșit, răspunde Ștefan ; și o dată la moșie, îți voi spune o istorie prea interesantă a cărei intrigă am urmărit-o în toate amănuntele. Nopțile le vom ocupa întrețiindu-te de aceasta.

Drumul spre satul Cătunu

A doua zi, prea de dimineață, frații Lungeni erau pe drumul ce conducea la moșia lor Cătunu, care cădea în depărtare de o poștie și jumătate de București.

Cînd soarele începuse să se ivească, ei făcuse calea jumătate. Ajungînd în dreptul unei văi, Ștefan ordonă surugiului să oprească caii ca să-i răsufle.

— Să trecem puțin în această vale, zice Ștefan lui Matei. Mi-este sete și izvorul de acolo are o apă minunată. Ești dispus să mă însoțești?

— Da, fratele meu, zice Matei; aceasta este și dorința mea.

La aceste cuvinte, ei sar din trăsură și pornesc spre izvorul din vale, unde găsesc un căuș cu care scot apă și din care Matei bea cu mare plăcere.

— Ce locuri poetice! zice Matei privind cu admirație pozițiile acelei văi. Iată paradisul terestru! Iată viața! Iată fericirea! Să ne așezăm puțin pe iarbă, fratele meu. Avem destul timp pînă să se odihnească caii.

— Ce avem alt de făcut decît aceea ce ne place? zice Ștefan, așezîndu-se lîngă Matei.

Amîndoi priveau aninii din vale și ascultau ciripiturile paserilor carii răsunau în eco în toată întinderea văii, cînd deodată aud un zgomot la o mică distanță de dînșii. Ei se întorc să vază ce este, dar nu zăresc nimic, căci la spatele lor se ridica pămîntul ca o moviliță care le împiedeca privirea despre acea parte. După cîteva minute, deosebiră dialogul următor între un flăcău și o fată de țăran, carii credeau că nu sunt auziți:

— Ei, lasă-mă, Stoico, zicea fata țăranului. Poate se întoarce tata de la cîmp și nu găsește nimic gata de-ale mîncărei.

— Dar ce, așa de curînd crezi tu, Floareo, că o să se întoarcă moș Neagu de la cîmp? Mai e de furcă pînă la amiaz cînd bine știi că vine.

— Așa este, Stoico, dar oricum poate să ne vază cineva și să gîndească alte halea, și știi că satul nostru: este nevoie mare… vorbește și ce nu este.

— Iaca na, dar cine vrei să ne întîlnească aici, Floricico?… ce Dumnezeu!… că doar nu s-o fi dus cineva la baba Stana ca să dea cu bobii și să afle unde suntem. Abia venirăm cale de o jumătate poștă și hop să ne întoarcem.

— Că nu veneam noi așa cale dacă nu trimitea zapciu pe tata la chir Năstasiadis ca să-i muncească cu sapa și la moșia asta care a mai luat-o în harendă.

— Bre, neiculiță, că s-a umplut grecul hăla de bani; zău că cîștigă mai mult din moșie decît cuconu nostru; cînd ar fi al meu Cătunu, aș goni pe grec după moșie șl aș băga eu toate părăluțele în pungă.

— Aceștia sunt țărani după moșia noastră, șoptește Ștefan lui Matei.

— Am înțeles, zice Matei; dar să ascultăm; mă interesă prea mult întreținerea lor.

— Dar ai auzit tu, Stoico, un lucru? reluă tînără țărancă.

— Ce să auz, Floricico?

— Cuconașu nostru hăl mai tînăr s-a întors din tara sfranțozească?

— Am auzit, Floareo, și asta era să-ți spui și eu. Ce mîndreță trebuie să hie de dînsul!… Și-o mai fi aducînd aminte de mine cînd ne jucam cu arșice pe bătătura din curtea boierească?

— Ba ce, tot la arșice s-o fi gîndind el; acum trebuie să fie mare, să-i fi crescut barba; n-o mai fi știind nici românește, mă Stoico?

— Mai știi, Floareo?… te închină.

— Trebuie să vie cu cuconu mare la Cătunu; oi să mă duc să-l văz și eu, zice Floarea bătînd din palme.

— Ho, ho!… fă bine de nu te bucura astfel și să mi-ți cauți de treabă. N-am poftă să te vază căci te bagă chelăreasă.

Matei și Ștefan nu se putură opri de a rîde la aceste cuvinte. Țăranca urmă:

— Și dacă m-o băga chelăreasă, ce o ieși de acolo? Poate să-mi facă o zestre și să mă mărite, căci taică-tău e om bogat și știi că nu te dă după mine dacă nu am zestre.

— Ba să mă ierți; mă lipsesc de zestrea boierească, că știu eu cum are să ți-o dea. Mai bine te iau așa săracă cum ești.

— De, nu te supăra, Stoico; iaca am vorbit și eu… Îndec, acum să nu mai glumim?

— Ba că glume, zău; vrei să vezi pe cuconașu hăl tînăr!… ș-apoi ala este stăpîn, și cu stăpînu să nu bagi în plug.

— Că trebuie să fac una din două, ori mă iei, ori lasă-mă să mă mărit. Mă tot porți cu vorba, dar degeaba; nu ajungi pînă acolo unde crezi.

— Dacă așa ți-e vorba, apoi să ne vedem sănătoși, Floricico; vrea să zică nu mă iubești ca să mă iubești, ci vrei numai să te măriți, hie cu cine o hi.

— Știam eu bine c-o să-mi vorbești astfel, Stoico; cauți să-mi găsești pricină ca să nu mă iei de nevastă, dar hie, mai bine că nu mă iei ca să vezi în urmă, după ce te-i însura cu alta, că eu numai pe tine te-am iubit, iar nu cum crezi.

— Atunci de ce nu ai răbdare pînă găsesc vreme bună lui taica ca să-i spui că voi să te iau de nevastă?

— Pentru că de un an mă tot porți cu vorba asta și nu-i mai găsești vreme niciodată. Dar ce, flăcăii se însor acum cu cine le place părinților, ori cu cine le place lor? Ș-apoi, noi nu suntem ciocoi mari ca să avem trebuință de zestre?

— Să fiu al dracului, Floareo, dacă mă gîndesc la zestre! Vezi tu, lui taica i-a intrat în cap gîngăniile astea boiereștile, pentru că a crescut în curte boierească și tot de acolo i se trage averea; și noi copiii trebuie să facem pe voia părinților, pentru că ei ne-au făcut.

— Oricum, e degeaba, căci nu o să vrea pentru că eu sunt săracă și puțin îi pasă dacă mă iubești.

— Dacă nu vrea, fug cu tine și ne cununăm fără să știe nimeni.

— Asta nu o voi eu, ca să vorbească satul în urmă că eu te-am pus la cale. Săracan de mine, cine te-a scos înaintea mea să te iubesc!… Și Floarea începe a plînge.

— Nu mai plînge, Floricico, că eu fără tine nu poci să trăiesc, nici să iau altă nevastă; dacă aveam de gînd ce crezi, nu-ți vorbeam tot halea și tot halea de un an de zile; vezi bine că dracu ne stă d-a curmezișu.

— Nu mă mai plîng de tine, îi zice tînără țărancă ștergîndu-și lacrămile. Dar oricum, din asta încolo nu trebuie să ne mai întîlnim, pentru că de cîte ori mă întîlnesc cu tine trebuie să și plîng. Ține inelul hăsta ca să știi cît te-am iubit și cît te iubesc; și dacă vreodată ți-o da voie taică-tu ca să mă iei de nevastă, așa îi veni. să mă mai vezi.

Și zicînd acestea, tînără țărancă dă inelul flăcăului, se scoală și pleacă fuga cu dînsul. Frații Lungeni ii privesc și Ștefan îi recunoaște pe amîndoi. El se hotărăște să-i cunune a doua zi, dar nu spune nimic lui Matei voind să-i menajeze surpriza.

După un cuart de oră, ei se scol după verdeață și, fiindcă aveau plăcere să umble pe jos, ordon surugiului și servitorului ca să-i urmeze la pasul cailor de departe. Vorbirea Stoichii cu Floarea despre îmbogățirea arendașului intrigase pe amîndoi frații, și mai cu osebire năpăstuirea ce se făcuse țăranilor după moșia lor ca să muncească pe moșie streină, ceea ce Ștefan nu știa, nici i se spusese de cineva. Cînd amîndoi se întrețineau de aceasta, zăresc pe un țăran bătrîn, care săpa o grădină neîmprejmuită; ei își îndreptez pașii spre dînsul, crezînd că acela trebuie să fie tatăl tinerei țărănci. Și nu se înșelase căci, apropiindu-se de dînsul, Ștefan îl recunoaște îndată.

— Dar ce, Neagule, tu ești? cum s-a întîmplat să te găsesc pe aici?

Țăranul ridică capul și, recunoscînd pe stăpînul său, își scoate căciula îndată:

— Cuconașu nostru! strigă el cu mirare.

— Precum vezi, dar spune-mi, prin ce întîmplare te găsesc săpînd aici? repetă Ștefan.

— Apoi nu v-a spus arendașu că ne aduce de muncim și la moșia hasta de cînd a luat-o în harendă?

— Nu știu nimic, dar voi pentru ce nu mi-ați spus aceasta ca să opresc pe arendaș de a vă face o asemenea nedreptate; sau dacă nu am fost la Cătunu, de ce nu v-ați plîns la zapciu?

— Să ne plîngem la zapciu!., . dar la ce am fi folosit, cuconașule, cînd el ne-a trimis doi dorobanți pe spinare ca să ne pornească?

— Rău a făcut, căci aceasta nu este drept.

— Cine zice că a făcut bine?… săracii de noi mergem din butie în butie, cuconașule; cum este mai rău!… am ajuns ca niște dobitoace, doar că numai jugul nu ni-l pune de gît. Poate mîine-poimîine o să fim siliți să mergem să muncim și într-o țară streină; de, mai știi de năpaste! ?… apoi beilicurile nu se mai isprăvesc; dacă arendașul are nevoie să-i muncim și peste zilele legiuite, ne la de la lucrul nostru cu zurbaua și ne duce la dînsul, iar dacă ne plîngem la zapciu, vezi ala este și mai rău, căci ne dă afară în brînci, zicîndu-ne că chir Năstasiadi este om cinstit și că noi suntem niște pungași. Iaca, coconașule, ne pierdem vremea degeaba, ba încă păgubim și cîteva găini și oușoare de plocon.

— Fii pe pace, Neagule, căci în viitor nu vor mai merge lucrurile astfel; acum s-a întors și fratele meu de la Paris și vom veni la Cătunu cînd el, cînd eu. Să ne spuneți dar toate năpăstuirile ce vi se fac de zapciu și de arendaș, și vom lua măsuri ca să nu mai întîmpinați pe viitor asemenea străgăniri.

— Să trăiți, coconașilor!… Să vă facă Dumnezeu parte de norocire că de, și noi pe dumneavoastră vă avem de stăpîni.

— Dar pe mine mă cunoști, moș Neagule? întreabă Matei.

Țăranul fixează pe Matei și-l observă cu mare băgare de seamă:

— Apoi de, coconașule, dumneavoastră, boierii, vă schimbați ca florile și este anevoie ca să vă cunoască cineva; ș-apoi eu sunt un biet unchiaș care mi-am pierdut vederea cu munca: să fi fost în floarea mea, te-aș fi cunoscut cît de colo.

— Dumnealui este Matei, fratele meu, zice Ștefan.

— Coconu Matei!… săracul de mine, ce prost sunt de nu cunosc pe stăpînii mei!

Și țăranul vine să sărute mîna lui Matei, care i-o refuză mulțumindu-i.

— Bre! că mare te-ai făcut, cocoane Matei!… te știam copil și eu ca hă la prostu socoteam că tot copil oi să te te văz. Acum Dumnezeu să-ți dăruiască o cuconiță frumoasă.

— Îți mulțumesc, moșule, îi zice Matei. Acum să pleci atît dumneata cît și toți sătenii din Cătunu carii au venit aici; întoarceți-vă acasă și să nu mai ascultați pe arendaș, căci îl vom goni după moșie; pe viitor, o vom căuta noi.

— Că bine faceți, coconașule; încailea să știm că ne jupoaie de piele stăpînii noștri, iar nu streinii după drumuri.

— Noi nu vă jupuim, ci o să vă punem la loc pieile care vi le-a luat unii și alții.

— Să trăiți, cuconășeilor; dar, mă rog de iertăciune; nu că doar am zis-o asta cu gînd rău, dar așa vine vorba.

— Nu e nimic, moșule, pleacă și să ne vedem sănătoși. Vezi de aibi grijă să înștiințezi tot satul ca să vie mîine la han să facă horă și să bea fără plată. Voiesc să serbez venirea fratelui meu.

— Să trăiască cuconașii, stăpînii noștri, strigă cu bucurie bătrînul țăran, care se vede că găsea o plăcere nespusă de a da oala peste cap fără să-l coste parale.

Ștefan și Matei umblu încă cîteva minute; ei aud clopotele cailor de la trăsura lor, carea îi sosește. Matei voia să mai umble pe jos și Ștefan asemenea; ei ordonară servitorilor ca să-i urmeze încă de departe și să se apropie cînd vor fi chemați. Matei la pușca, un ghiozdan de vînătoare în care se afla necesariul, și, împreună cu Ștefan, apuc pe verdeață lăsînd drumul bătut după care se ridica praf la cea mai mică suflare a vîntului. Înaintînd pîn crînguri și în urmă într-o pădurice, Matei, care găsea, o plăcere nespusă la vînătoare, se oprea neîncetat de cîte ori vedea cîte o pasăre. Zărind o turturică la o mică distanță, el pune pușca la ochi, dar cînd voi să tragă, pasărea își la zborul la marea mîhnire a vînătorului. Ștefan rîdea și găsea o mulțumire nespusă cînd vedea pe Matei luînd atîta plăcere la vînătoare. Trecînd mai departe, două turturele se prezint pe o cracă dinaintea vînătorului; acesta nu apucă să ridice pușca la ochi că pasările zbor pe o altă cracă a unui arbore mai depărtat.

— Se vede că nu ai noroc la vînătoare, Matei, îi zice Ștefan; și trebuie să fii un teribil vînător de vreme ce pasările nu apuc să te zărească că încep să o croiască la fugă.

— Zi mai bine, fratele meu, că sunt un vînător nedibaci și că vînatul rîde de mine îndată ce mă vede. Nu băgași de seamă că acele două turturele au trecut puțin naintea noastră și au început să cîrîie ca cum mi-ar face în necaz și ar rîde de nedibăcia mea?… Dar, oricum, nu le voi lăsa în pace, și oriunde m-ar duce, le voi urmări pînă le voi înfunda.

— Cum vrei, Matei, zice Ștefan; sunt prea curios să văz care va fi biruitorul.

Matei nu răspunde, el se pleacă și înaintează pe brînci în direcția vînatului; cînd crezu că sosise timpul ca să puie pușca la ochi, turturelele săriră pe un alt arbore, Matei le urmărea neîncetat, turturelele se depărtau mereu, și Ștefan privea de departe rîzînd de această scenă și înaintînd încet.

Trecuse o jumătate oră în acest esercițiu și Matei nu putuse încă reuși să găsească o poziție convenabilă pentru a viza pasările; ca să le lase, nu voia cu nici un preț sperînd că, în fine, vor cădea subt lovitura puștei. Dar cu cît se depărta mai mult, cu atît reușea mai puțin, pînă cînd turturelele, speriate cu desăvîrșire, zburară prea departe și se făcură nevăzute. Matei nu știa ce să mai zică, nici ce să mai gîndească; el ostenise umblînd pe brînci, sudoarea îi curgea după frunte și fiindcă era biruit se așează pe iarbă așteptînd pe Ștefan. Acesta îl reunește și se pune lîngă dînsul, zicîndu-i:

—Vezi, bată-le sănătatea de turturele!… osteniră pe gogeminte voinicu de vînător!

— Este și de rîs, zice Matei ștergîndu-se pe frunte; de cînd mă silesc să le împușc și în zadar; sunt în punctul de a crede pe Buffon că aceste pasări au instinctul lor particular și că cîteodată întrec inteligența oamenilor.

— O crez aceasta, și îți mărturisesc din esperiență că dacă le intră cîte un vînător la mînă, îl necăjesc binișor.

— Este adevărat că pe mine mă necăjiră destul și au avut toată dreptatea.

— Pentru că și dumneata le-ai necăjit pe dînsele. Crez însă că altă dată îți vei răzbuna. Acum, să mergem, fratele meu; servitorii ne-au pierdut din vedere și sunt sigur că nu știu în ce direcție am apucat.

— Să plecăm, zice Matei sculîndu-se, dar crede-mă că nici nu mai știu pe unde suntem; acele turturele m-au preocupat așa de mult, încît mi-am pierdut capul.

— Din norocire eu nu am pierdut pe al meu, reluă, Ștefan; știu unde suntem.

— Așadar, ne putem întoarce pe unde am venit?

— Am face o cale zadarnecă dacă ne-am întoarce pe pașii noștri; putem însă tăia drumul și să ieșim îndată din crîng; uite, nu avem decît să apucăm la stînga pe poteca aceea ce se vede dinaintea noastră și vom ieși îndată la drum.

— Numai de nu am umbla mult căci sunt cam ostenit, zice Matei, urmînd pe fratele său.

— Fii pe pace; drumul nu va fi lung.

Ei apucară pe acea potecă și, după cîteva minute de umblet, auziră un zgomot mare la oarecare depărtare de dînșii. Frații Lungeni se opresc și uitîndu-se pîn toate părțile, ca să vază de unde ieșea zgomotul, zăresc între niște arbori o căsuță țărănească în forma unui coșar.

— Ce să fie acest zgomot? întreabă Matei pe Ștefan.

— Neapărat că sunt muncitori du pîn satele vecine carii au venit acolo ca să bea.

— Dar ei se bat: nu auzi ce vaiete, ce țipete!… să ne întoarcem sau să ocolim drumul, fratele meu, nu e de mirare ca să fie hoți și să ne iasă înainte.

— În adevăr este ceva, zice Ștefan preocupat, dar nu trebuie să ne temem de nimic, suntem armați.

— Ce să fie o pușcă în contra a patru sau mai multe, căci hoților nu le lipsesc armele?

— În orice caz, Matei, am nenorocirea de a fi prea curios și cu orice preț voi să știu ce se petrece acolo.

— Pentru Dumnezeu, nu-ți espune viața dintr-o simplă curiozitate, fratele meu, îi zice Matei rețiindu-l.

— Sunt sigur că nu-mi espui nicidecum viața, și vel vedea Matei. Dumitale dacă-ți este frică, așteaptă aici pînă mă voi întoarce.

— Nu-mi este frică nici mie, zice Matei îndată, dar oricum, ce idee ca să intrăm în mijlocul acelor bețivi?

— Nu vom intra înăuntru, ci vom asculta. Dacă am descoperi vreo crăpătură pe unde să vedem fără ca să fim zăriți, aș avea o mulțumire nespusă.

Matei nu mai zice nimic și urmează pe fratele său. Ajungînd la spatele acei căsuțe țărănești, care era de gard și dezlipită pîn toate părțile, Ștefan se oprește deodată cu Matei.

— Aici vom fi de minune, zice Ștefan; vom auzi tot ce se petrece înăuntru și plecîndu-ne puțin vom putea să și privim pîn găurile gardului.

— Prea bine, zice Matei, care încerca pușca ca să se încredințeze dacă era plină. Dar nu e de mirare să iasă cineva afară și să ne descopere.

— Cît va ține zgomotul, sunt sigur că nimeni nu va ieși, iar îndată ce se va liniști, ne vom căuta de drum.

Matei văzînd că prin nici un mod nu putea potoli curiozitatea lui Ștefan, care se plecase și începuse să se uite pîn gard, făcu și el asemenea.

Iată ce se petrecea în acea căsuță, care era o cîrciumă izolată și unde, precum zisese Ștefan, o mulțime de muncitori veneau de la lucru ca să bea fiindcă aveau credit și găseau vinul bun.

Cum se întîmplă mai totdauna, țăranii sunt zgomotoși în toate acțiile lor. La lucru, ca și la petrecere, ei strig, se înjur, cîteodată se și bat și aceasta cînd vinul începe să le amețească creierii. Se strînsese dar, la acea mică cîrciumă, vreo douăzeci oameni între carii se afla și un preot de țară, dar după îmbrăcămintea lui nu se deosebea dintre ceilalți țărani, căci portul era acelaș, atîta numai că el avea o barbă lungă și ceilalți țărani rădeau pe a lor.

— Cine joacă brîul cu mine? striga un țăran care ținea în mînă o oală mare plină cu vin.

— Dar nu avem lăutari, mă Neacșule, observă un alt țăran.

— Eu joc și totdeodată și cînt, zice preotul începînd a cînta și a juca brîul cu Neacșu.

— Brava, moș popo, strigă Neacșu, clar vezi nu bombăni și de cele bisericești că e păcat mare.

— Ce acum dacă m-am făcut popă, nu trebuie să mai petrec și eu?

— Apoi cam așa vine vorba, tătucuie, zice un țăran care privea pe dănțuitori scărpinîndu-se.

Preotul nu voi a răspunde îndată, ci începu să joace cîntînd: sî, sî, sî, dirai, dirai; uite-mă, iac-așa, ba aminterea, dirai, dirai, dirai; hop, o dată, ș-altă dată, dirai dirai. În urmă răspunse:

— Ia ascultă, mă Stoico, caută-ți de scărpinatu tău și nu te amesteca unde nu-ți fierbe oala. Cînd aș ști că sunt oprit de a mai juca brîu și de a bea din bîrdaca lui chir Stan vinișor care înțeapă la limbă și care te răcorește pînă în măduva oaselor, mi-aș rade barba fără vorbă multă.

— Că zău bine ți-ar ședea, mă tată, observă un țăran.

— Taci din gură, blestematule, nu te lega de barba mea că te afurisesc în biserică.

— Hei, că Dumnezeu tot de blestemile tale o să-i hie aminte.

Preotul nu răspunse nimic; el urmează de a dănțui și de a cînta, cu antiriul sumes și cu căciula de oaie (în lipsă de potcapiu) așezată la o parte:

— Așa Neacșule, tot așa, ba așa, dă-i așa — I!… ha! I!… ha! — Nu așa, tot-așa, uite-așa — I!… ha! I!… ha! Acasă la preoteasă — I!… ha! I!… ha! — A venit ieri o mireasă — I!… ha! I!… ha! — Și a vrut aci pe loc — I!… ha! I!… ha! — Ca să-i citesc de deochi. —I!… ha! I ha ha! — Așa, Neacșule, tot așa, ba așa, dă-i așa, uite-așa, na așa, tot așa…

— Mă, dar năzdrăvan a mai fost moș popa, zice un țăran. Ian ascultă, moș popo, unde dracu ai citit bazaconiile astea?

— Dar unde focu vrei să le citească, mă Ilie, decît în Psaltichie, observă un alt țăran.

— Tăceți din gură blestemaților, strigă popa care devenise roșu ca un rac din cauza danțului și multului vin ce băuse. Ce tot troncăniți de Psaltichie? Dar ce socotiți că în Psaltichie nu sunt și de astea?

— Ce spui, moș popo, măre așa să fie?… că zău că nu-mi vine a te crede.

— Să-mi sară potcapiul din cap dacă nu e cum zic eu, reluă popa începînd a bea vin din oală.

Un tînăr țăran care se afla la spatele lui îi la potcapiul din cap sau mai bine căciula de oaie și o trîntește jos cu mare zgomot. Preotul se întoarce și lovește pe țăran în cap cu oala ce ținea în mînă. Amîndoi încep a se înjura și a se bate astfel că toți cîți se aflau în cîrciumă abia putură să-i despartă. Ștefan și Matei se ridicară de unde se aflau îndată ce se convinse de cele ce se petreceau în cîrciumă și se dispuse a pleca cînd începu bătaia între preot și țăran.

— Este foarte trist, fratele meu, de a vedea cineva pe un preot mînînd o viețuire așa de scandaloasă. Ce trebuie să facă țăranii, în simplicitatea lor, avînd înaintea ochilor niște asemenea urîte esemple!

— Ei nu sunt atît simpli pe cît crezi, Matei, ca să nu poată judeca binele din rău.

— Eu nu văz în împrejurarea aceasta ca ei să fie înțelepți. Înțeleg că pot să disprețuiască pe om, iar nu să-și ridice respectul ce trebuie să aibă către religie insultînd și lovind pe reprezentanții ei.

— Cum vrei să fie religia respectată în locașul lui Bacus? zice Ștefan rîzînd.

— Ai dreptate, fratele meu. Nu mă gîndeam că toți acei muncitori erau beți cînd au început a bate pe preot.

— Negreșit, căci altfel cucernicul preot nu ar fi fost espus să priimească ghionturi de la umilitul țăran care poate știe mai multă carte decît dînsul. Cu toate acestea, Matei, nu trebuie să ne formăm o urîtă opinie de preoții noștri. Acela pe care-l văzurăm este un desfrînat. Metro- polia a fost încunoștiințată de urîta lui conduită și în curînd va veni ordin ca să i se rază barba.

— De unde știi aceasta, fratele meu?

— De la un proprietar de moșie, vecin al nostru, la care mă aflam într-o zi și unde am văzut pe acel vicios.

— Atunci trebuie să fie încunoștiințat de ceea ce-l așteaptă.

— Fără îndoială, căci altfel nu și-ar permite o asemenea conduită.

Matei nu mai zice nimic. El urmează pe Ștefan care apucase pe o potecă ce conducea la drum, și după ce ieșiră din pădurice, se suiră în trăsura lor carea îi aștepta. Satul Cătunu nu era departe de acolo. După o jumătate oră de umblet începu să se zărească vîrful casei proprietaricești și la această vedere Matei nu se putu opri de a se ridica ca să contîmple casa lor părintească, în carea se născuse și copilărise.

— Nu știu cum să esprim mai bine mulțumirea ce resimt la vederea casei noastre de la Cătunu pe carea nu am uitat-o un minut, nici mi-a ieșit vreodată din memorie. Este clar adevărat că toate mulțumirile omului se nasc și se sfîrșesc pe pămîntul nașterei sale și că toate celelalte distracții și iluzii ce-și face sunt trecătoare și se șterg ca un vis.

— Toate sunt vanități, iubite Matei, toate sunt trecătoare, precum zici; timpul șterge totul și nu lasă sărmanului muritor decît o singură consolație: suvenirea și amorul unei familii iubite. Și care poate fi oglinda mai fidelă a unei adevărate fericiri decît o casă în care știi că au petrecut părinții, moșii și strămoșii! ?… o grădină în carii s-au preumblat!… un pămînt care respiră numele lor!…

— Și să vînză cineva niște asemenea pămînturi pentru lux și corumpții!.. Să nu știe cel puțin unde sunt așezate!…

— Vor ști mai bine streinii carii le cumpără, zice Ștefan pe gînduri.

După cîteva minute trăsura intră în curte și se oprește la scară. Servitorii, carii auzise de departe clopotele cailor și carii ieșise să întîmpine pe stăpînii lor, le ajută să se coboare din trăsură. Frații Lungeni intru în casă și cel dintîi lucru ce făcură fu de a se spăla și de a schimba hainele, căci cele de drum erau pline de praf.

După ce vizitează toate apartamentele, Matei iese afară, se preumblă în grădină și intră într-un pavilion frumos care era situat în centrul ei. Acolo se aflau portretele părinților lui și la această suvenire tînărul om nu se putu opri de a reține cîteva lacrimi ce-i curse din ochi și carii erau espresia recunoștinței pentru îngrijirea ce ei avusese de a le asigura viitorul și independența.

Ștefan ordonase să le pregătească prînzul. Pe la două ore, ei se pun la masă și Matei mănîncă cu un așa mare apetit, încît mărturisește că în viață-i nu-și aducea aminte ca să-l mai fi avut vreodată. Toți țăranii se strînsese în. curte îndată ce aflase de sosirea stăpînilor lor. Ei esprimă, lui Matei bucuria ce simt de a-l revedea și îl felicit cum știu mai bine pentru buna venire. Matei le mulțumește și Ștefan le zice să se strîngă a doua zi la han unde să bea și să petreacă fără nici o cheltuială.

— Ascultați, băieți, adăogă a zice Ștefan. Nu uitați de a aduce mîine la han pe Floarea, fata lui Neagu, și pe Stoica Grăsoiu; dar amîndoi să fie curat îmbrăcați și îmbodobiți cu toate panglicile cîte le au acasă.

— N-aveți grije, coconașule, zice un țăran. Îi vom aduce ca să nu atingă pămîntul.

Țăranii se retrag mulțumiți și frații Lungeni rămîn în pavilionul din grădină.

Luna apăruse și serata era una din cele mai frumoase. Ștefan nu era dispus să intre în casă, și nemaiavînd nici un subiect interesant, zice fratelui său:

— A sosit timpul, Matei, să încep istoria ce m i-am propus a-ți spune. În toate serile ca acum, te voi întreține, cîte două și trei ore, pînă o voi sfîrși-o; sper că o vei găsi prea interesantă.

— Te ascult și te voi asculta totdauna cu plăcere, fratele meu, zice Matei respirînd curatul aer al serei care diferea mult de al Bucureștilor.

— Acea istorie, Matei, își la începutul sau mai bine nașterea dintr-o seară de bal mascat, cum se întîmplă mai totdauna ca el să fie izvorul a tot felul de intrigi. Voi începe dar cu balul mascat.

Balul mascat

Balul mascat este cea mai plăcută petrecere de iarnă în București pentru oamenii fără griji și fără nici un fel de ocupație. Asemenea ființe sunt într-un număr atît de mare, încît au puterea de a atrage după dînsele și oameni serioși carii nu vor să fie cu desăvîrșire filosofi căci neapărat s-ar espune a petrece într-o monotonie completă.

Într-o duminecă seara din luna lui ianuarie era bal mascat în sala numită Slătineanu sau Momolu, unde venise lume aleasă și nealeasă, bună și rea, nobilă și nenobilă sau mai pe românește de toată mîna, în vedere că sala, deși priimitoare numai de nobleță, precum se citea pe afișe, nu respingea însă pe servitori, nici pe femeile publice, dacă cei dintîi erau bine îmbrăcați și cele de al doilea costumate cu oarecare cuviință. Sala era bine iluminată; o mulțime de măști se întorceau în tot sensul, pîn apartamente; unile țipau, altele rîdeau, neștiind cum să amețească mai mult pe sărmanii bărbați, carii, în zăpăceala lor, luau pe unile drept altele.

Se zice că spiritul social se poate recunoaște numai într-un bal mascat unde ambele sexe se întrec a da probe de înțelegere, de apropouri și de bomouri; cu toate acestea se întîmplă mai totdauna ca bomourile să se prefacă în nerozii, căci cu cît cineva se silește a fi prea mult spiritual, cu atît reușaște mai puțin; dar într-un bal mascat se trec toate și cu tot rezonul se zice de unii că el este creat pentru intrigi amoroase, adecă școala unde învață cineva a curta pe dame și a risca declarații de amor fără a i se face reproșuri.

Dar să intrăm puțin în intrigile de bal mascat și să ne ocupăm de cele ce se petreceau în acea duminecă seara în sala Slătineanu.

Pe la unsprezece ore și jumătate, sala era plină de clame mascate și de bărbați civili și militari. Noblețea se deosebea prin niște costume elegante, luxoase și prin oarecari maniere mai convenabile vizavi de bărbați cînd se întîmplă să intrigheze pe unii. Ce lelalte dame mascate se cunoșteau după îmbrăcăminte și după umblet căci nu se jenau, nici căutau a trece de ceea ce nu erau.

Totul era în mișcare, nu se mai auzea decît rîsete. țipete și fîșîiturile dominelor de mătase. Mai toți bărbații se preumblau cu cîte o damă mascată la braț pe carii unii le cunoșteau, iar alții se sileau a le cunoaște. Pe la douăsprezece ore, un bărbat ca de cincizeci ani, scurt, gros, cu o fizionomie foarte respingătoare și cu părul vîlvoi intră în sală și începe să observe cu cea mai mare băgare de seamă pe toate măștile ce treceau pe lîngă dînsul. Acesta era domnu Gogman cu care am făcut cunoștință la soareaua Virginiei Nodreanchi. Domnu Gogman sosise atunci de la moșie și, negăsind acasă pe tînăra dumisale consoartă, venise să o caute în balul mascat, sigur fiind că o va întîlni acolo, și nu se înșelase căci doamna Gogman era una din mulțimea măștilor ce se aflau în clup.

Pe cînd domnu Gogman se afla la pîndă, făcînd observațiile sale, domnișoara Aristița Bărzoaia, care era mascată și care se preumbla cu un tînăr domn, se oprește dinaintea lui și începe să-l intrigeze prefăcîndu-și vocea ca să nu o poată cunoaște.

— Dar ce vînt te-a abătut astă-seară în clup domnule Gogman?… nu cumva ți-ai pierdut nevasta și ai venit să o găsești aici?

— De unde știi dumneata, mască, ce am venit să caut în clup? zice domnu Gogman cu nerăbdare.

— Vai de mine, cînd nu aș ști cine ești, aș mai rămînea la îndoială!… Dar mi se pare că lipseai la moșie?

— Acum vezi bine că lipsesc de la moșie, răspunde domnu Gogman cu o voce seacă.

— Am priceput, am înțeles că ești supărat, reluă domnișoara Bărzoaia. Dacă aveai maniere mai frumoase cu mine, ți-aș fi arătat numaidecît pe doamna Gogman căci am văzut-o în clup și o cunosc. Dar fiindcă mi-ai dat niște răspunsuri așa de anoste, nici să te mai gîndești că vei afla ceva de la mine.

— Ce fel, eu, măsculiță? zice domnu Gogman intrigat; zău, ești supărată pe mine?… mă iartă… dar nu m-am gîndit niciodată să…

— Ha, ha, ha! ce mină are!… se cunoaște că acum a venit de la țară.

Și domnișoara Bărzoaia se depărtează rîzînd la marea uimire a sărmanului Gogman care este aproape să-și piarză capul.

În adevăr, doamna Gogman venise în clup și voia să profite de absența bărbatului său pe care-l credea la moșie. Ea era la modă, prea curtată, și niciodată nu-i lipseau amanții pe carii schimba ca mînușile.

Pe timpul cînd domnu Gogman o căuta în clup, dumneiei era instalată pe o canapea într-o cameră retrasă, unde conversa și rîdea cu un domn care de puțin timp îi cîștigase favoarele. Lîngă această grupă amoroasă se afla domnu Turanov cu o damă mascată, carii asemenea nu se jenau nicidecum de a vorbi și bune și rele în auzul mulțimei.

— Măsculiță, zicea domnu Turanov damei cu care se afla; de ai ști cît te iubesc, ai fi mai indulgentă cu mine și m-ai lăsa cel puțin să sărut această mînușiță care este una din cele mai delicate din cîte am văzut.

— Ce lingușitor ești, domnule Turanov, zice dama mascată ofițerului, lăsîndu-l să-i sărute mîna.

Domnu Turanov, pe care-l cunoaștem asemenea de la soareaua Nodreanchi, știm că era în oarecari relații cu domnișoara Aristița Bărzoaia, dar fiindcă aceasta nu-l supărase încă și crezînd că ea nu venise la clup, își permisese fără temere puțină libertate cu măștile. Cu toate acestea, el se înșela foarte mult, căci domnișoara Bărzoaia, dacă punea gheara pe cîte un tînăr, pe care-l exploata regulat de parale, îl ținea de aproape. Ea zărește pe domnu Turanov cînd sărută mîna damei mascate, dar își reține mînia și se hotărăște să aștepte ca să-l surprinză mai bine și să-i facă reproșuri. În această intenție ea intră cu domnul cu care se preumbla în camera unde văzuse pe amantul său și, după ce se așază, începe să-l observe cu mare băgare de seamă.

Domnu Turanov era departe de a crede că amanta lui venise la bal, cu atît mai puțin că era observat și la o mică distanță de dînsul. El urmă de a curta pe mască:

— Ascultă, dragă măsculiță; te rog spune-mi dacă am fericirea să te cunosc și dacă am onoarea să mă cunoști? Mi-ai face o mare mulțumire cînd ai fi destul de bună…

— Ha, ha, ha! ce întrebare îmi faci, domnule Turanov? zice masca rîzînd. Dacă nu ne-am cunoaște, te-aș fi intrigat în seara aceasta?

— Este adevărat, și bine faci de rîzi, răspunde domnu Turanov umilit; văz bine că am zis o nerozie; nu m-am esprimat bine… te-am rugat să-mi spui eine ești, căci nu aș putea ghici niciodată.

— Ha, ha, ha! reîncepe a rîde și mai tare dama mascată. Această întrebare este și mai curioasă decît cealaltă!… Gum ai crezut, domnule Turanov, că vei afla cine sunt cînd vezi că am pus o mască și că am venit să petrec la clup în intenția ca să un fiu cunoscută?… Ha, ha, ha! în adevăr are cineva de ce rîde; îmi vine a crede că te-ai amorezat de mine! Dar bine, frate, nu te gîndești că poate să fiu o slută, o bătrînă sau o urîtă?…

— Toate le-aș crede, măsculiță, dar că ești urîtă sau bătrînă, niciodată! Femeile bătrîne și urîte nu au obicei să pronunțe asemenea vorbe. Astfel dar, nu mai rămîi la îndoială că trebuie să fii o frumusețe rară. Inima mea are instinctul de a cunoaște pe femeile care-i plac.

— Frumoasă inimă trebuie să aibi atunci, zice masca flatată de acest compliment; din nenorocire eu nu am o asemenea inimă căci de multă vreme am aruncat-o pe fereastă.

— Cum, măsculiță, ai aruncat inima pe fereastă!… și pentru ce?

— Pentru că am găsit de cuviință să trăiesc fără inimă, răspunde dama mascată.

— Curios lucru! Eu care credeam că voi întîlni o inimă carea să mă iubească!…

— Vezi bine că te-ai înșelat. Eu nu mai poci iubi; cu toate acestea, am capricii.

— În loc de inimă?

— Da, domnule Turanov, zice dama mascată strîngîndu-l de mînă.

— A! înțeleg… disprețuiești pe bărbați și amorul, dar nu cu desăvîrșire! Ce l puțin, măsculiță, vei fi destul de bună să-mi spui dacă ești măritată?

— Am fost măritată; astăzi însă sunt văduvă și nu crez că în viața-mi să mai pui la această loterie.

— Fiindcă ești sigură că vei pierde. Bine faci; și eu sunt de această idee.

— De cînd ai început a mă înțelege, îmi placi prea mult, domnule Turanov, și îți mărturisesc că ești omul cu care îmi propusesem a mă amuza în această seară de bal mascat.

— Mă simț prea fericit că această alegere ai făcut-o în mine.

După această întreținere, carea se făcea în auzul tuturor, domnu Turanov începe a vorbi încet cu dama mascată, căci negreșit găsiseră de cuviință a nu mai fi auziți de mulțime. Domnișoara Bărzoaia nu-și mai poate reține furia; ea era în stare să sară din locul de unde se afla și să insulte pe dama mascată, care intriga pe amantul său, dar se reține căci în acest moment domnu Gogman, care nu cîștigase nimic din observațiile sale, intră deodată în acea cameră.

Doamna Gogman face o săritură pe canapeaua unde ședea cînd zărește pe bărbatul său, dar acesta nu bagă de seamă și își îndreptează pașii spre domnișoara Bărzoaia care îi făcea semn să înainteze.

— A! te recunosc, măsculiță, zice el așezîndu-se lîngă domnișoara Bărzoaia. Dar te pierduși deodată din ochii mei; în zadar te-am căutat pîn toată sala, mi-a fost cu neputință să te regăsesc.

— Iată că m-ai regăsit, domnule Gogman, și îmi pare prea bine de aceasta.

— Negreșit că ți-ai luat seama și că vei avea bunătate să-mi arăți pe nevasta mea?

— Da, da, am voit numai să te necăjesc, zice încet domnișoara Bărzoaia. Îți voi arăta pe doamna Gogman cu condiția însă ca să nu faci scandal și totdeodată să lași să mai treacă puțin ca să nu înțeleagă că eu ți-am spus.

— Voi face cu plăcere tot ce-mi vei zice, numai arată-mi-o că mor de nerăbdare.

— Ascultă, domnule Gogman: dacă ai vedea-o cu vreun bărbat cu care să vorbească încet și să se strîngă de mînă, ce ai face?

— I-aș bate pe amîndoi, răspunde domnu Gogman înfuriindu-se; o! i-aș omorî fără îndoială.

— Chiar aici în clup?

— Zău că nu aș mai fi stăpîn pe mine.

— Atunci nu ți-o arăt căci ești primejdios și nu voi să se întîmple asemenea grozăvii din pricina mea.

— Măsculiță, mă faci să ies din toate răbdările; îmi spui niște lucruri carii mă fac să-mi fiarbă sîngele și în urmă îți bați joc de mine?… Asta nu este frumos.

— Zi mai bine că mi-e milă de dumneata, domnule Gogman, căci bărbatul care se află cu nevasta dumitale ar fi în stare să te taie cu sabia.

— Ce fel să mă taie cu sabia?

— Fiindcă este ostaș și că dumneata ca civil nu ai avea cu ce să te aperi.

— A! este ostaș!… fie; crez că aș fi în stare să-i dau o ostășie pe spinare ca să nu o poată duce.

— Atunci s-a sfîrșit, zice domnișoara Bărzoaia întorcînd capul. Nu poci să ți-o arăt fiindcă mai întîi nu sunt sigură că este aceea ce mi s-a părut.

Domnu Gogman începuse a se uita pîn toate părțile fără ca să fi auzit ultimile cuvinte ale domnișoarei Bărzoaie, care, deși furioasă, nu voia însă să cauzeze vreo nenorocire amantului său. Ea reîncepe să observe pe domnu Turanov care rîdea și vorbea încet cu masca rivala ei. Doamna Gogman nu voise să se scoale de la locul său ca să nu dea bănuială și în siguranța că nu va putea fi recunoscută de bărbatul său. Acesta, care începuse a visa numai ofițeri de cînd se încredințase de la domnișoara Bărzoaia că nevasta sa se afla cu unul, își ațintă privirile asupra domnului Turanov și asupra damei mascate cu carea se afla, și după cîteva momente de observație se întoarce către domnișoara Bărzoaia și-i zice:

— Mi se pare că nevasta mea este cu ofițerul acela; crez că o cunosc și după haine.

— Dacă o cunoști după haine, de ce mă mai întrebi pe mine, domnule Gogman? Te rog, lasă-mă în pace, căci ai început să mă plictisești cu istoriile nevestei dumitale.

— Ia ascultă, dragă măsculiță, mi se pare că nu am venit eu la dumneata să te supăr, ci dumneata mi-ai dat pricină vorbindu-mi de nevasta mea?

Domnișoara Bărzoaia nu mai răspunde nimic domnului Gogman, căci domnu Turanov ajunsese prea departe cu dama mascată căreia îi săruta mîna neîncetat fără ca ea să aibă aerul a-i face cea mai mică observație. Domnu Gogman nu știe ce să facă. Pe de o parte, el este încredințat că consoarta sa trebuie să fie acea damă mascată, care era atît de complezantă cu domnu Turanov, iar pe de alta, nu putea crede că ea să-și permită glume și o conduită atît de imorală în fața lui. Gelozia însă îl orbește cu desăvîrșire, și fiindcă cunoștea pe nevasta sa cît era de fină, fiind totdeodată amețit și de spusele domnișoarei Bărzoaie, nu mai ascultă decît furia sa și înaintează spre grupa amoroasă. Doamna Gogman, care se afla lîngă domnu Turanov, începe să tremure îndată ce vede pe bărbatul său apucînd această direcție, și temîndu-se că a fost cunoscută era în punctul de a se scula să fugă ca să evite scandalul ce se pregătea, dar ea se liniștește cînd îl vede oprindu-se dinaintea damei mascate care era cu Turanov.

— Domnul meu, zice domnu Gogman, adresîndu-se către ofițer; mă iartă dacă viu să-ți fac o întrebare.

— Să-mi faci și două, domnule, îi răspunde domnu Turanov, ridicînd capul cu mirare; aceasta nu mă va supăra.

— Ei bine, îți voi face mai multe, reluă domnu Gogman. Dar mai întîi doresc să aflu dacă cunoști pe dama mascată cu care te afli aici?

— Nu înțeleg, domnul meu, cu ce intenție îmi faci această întrebare; dar nu-ți voi răspunde pînă nu te vei esplica.

— Ce fel, nu ți-a esplicat dumneaei? zice el arătînd pe dama mascată. Mă prinde mirarea cum după necinstea ce-mi faceți mai aveți curajul să…

Domnul Gogman era teribil; necazul îi tăiase respirația și era aproape să ridice mîna să-i lovească, dar ofițerul, care nu prea era curagios, se scoală îndată ce vede că chestia se complică. Și fiindcă el nu cunoștea pe dama mascată sau cel puțin nefiind sigur cine era, începe a crede că acesta era bărbatul sau amantul ei. Cum însă nu putea să plece fără a se esplica cu domnu Gogman, se grăbește a-i zice:

— Oricine vei fi, domnule, și oricine va fi această damă mascată, precum și orice relații ați avea împreună, pe mine nu mă privesc. Am venit la clup ca să pe- trec și mi se pare că oricare altul ca mine ar face asemenea cînd s-ar ivi ocazii ca acestea. Prin urmare, eu nu cunosc nicidecum pe această damă mascată, și dacă ai să-mi ceri vreo satisfacție, sunt gata a ți-o da oricînd vei voi. Acum ești în drept să-ți împărți păru cu furca cu dumneiei în deplină libertate, însă nu aci, căci este loc public și scandalul este poprit.

Domnu Gogman, care în fond judeca cu destulă maturitate, vede bine că ofițerul avea toată dreptatea, ceea ce îl făcu să-i zică:

— Mă iartă, domnule; văz bine că am greșit, dar îmi vei da toată dreptatea aflînd că această damă nu are cel puțin voia ca să vie în clup, cu cît mai cu seamă să aibă o conduită atît de puțin cuviincioasă în fața unor oameni pe carii nu-i cunoaște.

Ofițerul nu mai răspunde nimic și pleacă repede ca să nu fie espus privirilor mulțimei, care umpluse camera îndată ce începuse disputa. Domnișoara Bărzoaia îl la îndată la braț și se depărtează cu dînsul începînd a-i face imputări asupra necredinței sale. Doamna Gogman se strecurase pîn mulțime și plecase acasă cu cea mai mare iuțeală ca să aibă timpul să se pregătească cum să înșele pe bărbatul său la înturnarea lui de la clup. Iar domnu Gogman, rămîind cu acea damă mascată, carea era uimită și nu înțelesese mai nimic din cele ce se petrecuse, o apucă de mînă și începe să o întrebe:

— Aici este locul dumitale, doamnă?

— Dar cine ești dumneata, domnule? îl întreabă dama mascată cu vocea sa naturală. Negreșit că trebuie să fii un om scăpat din Institutul nebunilor ca să aibi insolența să faci atîta scandal în clup… Ce vrei cu mine? Lasă-mă de mînă că mă doare, bădăran și mojic ce ești.

— Cum?… Auz?… Ce fel?… murmură domnu Gogman rătăcit, căci auzind pe acea damă, se încredințează din vocea ei că nu era odoara lui.

Toți încep a rîde cu hohot și sărmanul domnu Gogman, văzînd că fusese înșelat, luat în rîs și compromis din cauza geloziei sale, iese fuga din clup ca un om pierdut în huietul mulțimei care se luase după dînsul ca după un obiect demn de toată curiozitatea…

Să lăsăm pe domnu Gogman, pe domnișoara Bărzoaia și pe mulți alții comparativi lor, căci asemenea intrigi ni sunt destul de cunoscute, și să intrăm în fondul istoriei căci este și timpul:

S-a văzut că balul mascat este priimitor nu numai de lume vană, de lume corumptă și nepăsătoare, dar și de lume aleasă sau nobleță, de oameni sistematici și chiar liniștiți și morali, deosebirea însă că acești din urmă îl frecuentă foarte rar și poate mai mult din curiozitate. Această curiozitate, care turmentează neîncetat spiritul uman, ațîță într-o zi dorința unei familii de cojocar a veni seara la balul mascat ca să vază ce se petrec într-un local atît de renumit.

Să facem mai întîi cunoștință cu această familie și în urmă să intrăm cu dînsa în balul mascat.

Această familie se compunea de Sălcianu cojocarul, capul familiei, de Elisaveta, soția sa, și de o fată a lor ce-i zicea Maria, care era de o frumuseță rară. Deși meseriași, ei trăiau destul de bine din economiile ce făcuse bătrînul Sălcianu într-un interval de douăzeci ani. El realizase un capital de două mii galbeni, cumpărase casa în carea ședea mai-nainte cu chirie și fiindcă era un om prea onest și bun părinte se silise prin toate mijloacele de carii dispunea ca să dea o educație bună și o învățătură convenabilă unicei lor copile. Sălcianu era și uman, căci de mai mulți ani adăpostea în casa sa pe o tînără nepoată ce-i zicea Tincuța și care rămăsese orfană, fără ca pentru această binefacere să fi fost rugat de cineva.

Maria, fata Sălcianului, ieșise de mai multe luni din pension și tatăl său îi căuta un soț bun cu care să fie fericită. Tincuța era singura ei companie de lucru și de petrecere. Într-o duminecă, pe cînd ele conversau despre diferite lucruri, aflîndu-se cu dînsele și bătrîna Sălcianca, Tincuța începe să vorbească:

— Mamă Elisaveto, zice ea, adresîndu-se către bătrîna Sălcianca. Ce să fie clupul acela unde se duce lumea în toate joile și duminicile ca să petreacă?

— De, măiculiță, știu și eu ce o mai fi!… am îmbătrînit și nu am fost niciodată ca să văz ce este.

— Eu am auzit ce petrecere este clupul, zice tînără Maria cu o voce dulce. Pe cînd mă aflam în pension îmi spuneau fetele că mai toate damele vin mascate și bărbații fără mască; că măștile supără pe cei de față; că unii dănțuiesc după cîntecile celei mai bune muzici din București și că, în fine, toată lumea rîde, glumește și este plină de veselie.

— Trebuie să fie prea frumos! Ce zici, mamă Elisaveto?

— Ce să zic, Tincuțo mamă, decît că asemenea petreceri sunt potrivite și plăcute pentru lumea cea mare care nu mai are ce face cu banii.

— Dar ce Domnul, observă Tincuța, numai lumea cea mare trebuie să petreacă, numai lumea cea mare are bani! ? Nu cumva ea este cu stema în frunte și nu e făcută ca și noi? Zău, mamă Elisaveto; aide să mergem astă-seară să vedem și noi ce este: nu știu cum s-a întîmplat, dar s-a aprins în mine dorința ca să mă duc odată la clup și pace, măcar de aș ști că cheltuiesc tot ce cîștig într-o săptămînă din cusătură.

— Ce copilăroasă ești, Tincuțo! Ce să cauți acolo, mamă?… ce-i să vezi?

— Iaca, mi se pare c-oi să văz capre jucînd pe funie!… s-a sfîrșit, voi să merg la clup, și pace!

— Dar o să se lege craii de tine, Tincuțo, ș-apoi, tu care nu știi o să-ți pară rău în urmă că ai avut asemenea mulțumire care o să-ți iasă pîn piele.

— Poftim vorbă!… dar ce crezi că m-aș duce așa ca să mă vază toți?… ți-ai găsit: oi să pui și eu o mască ca toate celelalte și oi să mă plimb ca ele. Cine o să mă cunoască dacă nu mă leg de nimeni?… În urmă, după ce ne-am sătura de preumblare, aș sta la un loc numai ca să privesc. Ce zici, Mario; așa e că o să facem pe Elisaveta să meargă cu noi?

— Scumpa mea verișoară, zice Maria; este adevărat că nu am avut niciodată mulțumirea sau dorința ca să merg la clup, cu toate acestea eu nu mă dau la o parte dacă voiește muma mea.

— Auzi, mamă Elisaveto!… strigă cu bucurie Tincuța îmbrățișînd pe bătrîna Sălcianca. Uite că și Maria, eît este de înțeleaptă, vrea să meargă și dînsa, dar știi bine că nu spune, nici se hotărăște așa lesne.

— Vorbește, Mariuțo: vrei să mergem, mamă? Tu știi ce va să zică clupul și dacă ne-ar fi iertat să-l vedem și noi…

— Sunt și eu curioasă ca să văz ce este, zice Maria: și fiind mascate crez că nu vom fi supărate de nimeni și vom petrece fără ca să ne cunoască cineva.

— Acum ce mai zici, mamă Elisaveto? reluă Tincuța; mergem sau nu?

— Să mergem, Tincuțo, dar mai întîi socotesc că ne va trebui măști, haine, mănuși și ne-ar costa prea mult cumpărîndu-le.

— Nu este trebuință să cumpărăm decît mănuși, observă Maria; haine și măști vom lua cu chirie de la clup, pentru care vom plăti prea puțin lucru. Aceasta o știu tot de la fetele din pension.

— Atunci mă duc să cumpăr mănuși pentru mama Elisaveta și pentru mine. Maria are o pereche noi. Ce număr porți, mamă Elisaveto?

— Nu știu carte, Tincuțo, dar vedeți voi care știți.

— Mama poartă numărul șase și trei sferturi, zice Maria îndată.

— Ce mînă mică are mama Elisaveta!… eu port numărul șapte, dar nu mai aștept, ci mă duc în tîrg.

Tincuța pleacă să cumpere mînuși și nu întîrzie de a se reîntoarce. Restul zilei îl întrebuințează ca să se gătească și seara pe la zece ore se pun într-o birjă și vin la clup. Ele iau domine cu chirie, se îmbrac și intru în sală unde găsesc lume multă. După ce se preumblu puțin, ele vin să se așeze pe o canapea mulțumindu-se ca să privească și să asculte muzica. Trecuse aproape o oră de cînd ele nu se mai sculase din locul ce ocupau și voiau să plece, cînd domnu Mirinescu, fostul adiutant al doamnei Bruneaschi, și care încă zbîrnîia în lume prin alte mijloace nu mai puțin onorabile, observînd pe acele trei măști că nu intrighează pe nimeni și că au venit să se anuieze, se hotărăște a veni să le supere. În această intenție, el se apropie de Maria și începe a-i zice:

— Dar ce-mi stați aci de două ceasuri paroponisite, și nu rămîneați mai bine acasă să dormiți pe sforăite?

Nimeni nu-i răspunde. El urmă:

— Ce, sunteți mute cîtetrele, ori poate ați venit cu rochiile sumese din mahalaua Dobrotesei ca să găsiți mușterii?

Bătrîna Elisaveta și Maria încep a tremura de indignație, neștiind cum să facă ca să scape de acel tînăr importun. Tincuța răspunde pentru toate:

— Ai face mai bine, domnule, să te plimbi și să ne lași în pace. Trebuie ca cineva să aibă o prea urîtă creștere ca să se agațe de lume fără ca să-i dea pricină.

— Măre, ce spui? zice domnu Mirinescu, care la în rîs acest răspuns ce trebuia să-l umilească. La hîrdău mi-ai învățat să dai asemenea răspunsuri?

Și zicînd acestea, el apucă de bărbie pe Tincuța care-l lovește peste mînă cu destulă putere pentru o femeie.

— Pleacă și ne lasă, reluă Tincuța; ești nesuferit!… cazi pe lume ca iarna grea.

— Fă bine de nu te întinde, jupîneasă, c-apoi mănînci niște calcavuri de le-i ține minte multă vreme. Auzi obrăznicie, să mă lovească peste mînă! ?

Elisaveta, Maria și Tincuța nu îndrăznesc a mai profera un singură cuvînt; ele își plec capul și se hotărăsc a suferi cu răbdare orice impertinențe ale acestui domn.

Domnu Mirinescu fusese observat de un tînăr domn ce se afla cu o mască lîngă Maria. Acest tînăr era fratele cel mare al lui Grigore Dăngescu. Îndată ce el vede pe domnu Mirinescu că maltratează pe cele trei măști necunoscute, se scoală din locul unde ședea și vine în fața lui:

— Cu ce drept îți permiți, domnule, ca să insulți pe niște dame pe tare nu le cunoști?

Domnu Mirinescu rămîne uimit cînd vede pe Alexandru Dăngescu luîndu-le partida, dar cum el devenise insolent, îi răspunde îndată cu cel mai mare sînge rece:

— Dar dumneata, domnule, cu ce drept vii să-mi faci niște observații pe carii poate nu am cea mai mică plăcere să le priimesc.

— Cu dreptul de om cumsecade, viu să apăr pe aceste dame în contra unui om ca dumneata care arăți puțină cuviință în manierele dumitale.

— Manierele mele sunt mai bune decît ale dumitale, domnule, reluă Mirinescu cu insolență; te rog să te mărginești că-ți găsești beleaua cu mine.

— Mizerabile, ce cutezi să zici, strigă Alexandru înfuriat; pleacă îndată de aici sau te pălmuiesc.

— Pe cine să pălmuiești, mă rog?… dar ce crezi că eu nu am o mînă destul de ageră ca să-ți sfărâme trei măsele în gură?

Alexandru este în culmea necazului și fără a mai considera că se află într-un loc public ridică mîna și trage o palmă cu atîta putere și așa de bine aplicată pe obrazul domnului Mirinescu, că acesta, în zăpăceala sa, nu îndrăznește să i-o înapoieze. Lumea se adună din toate părțile împreună cu șeful poliției, care se afla în sală și care, aflînd împrejurarea, gonește pe Mirinescu din clup.

Elisaveta și Tincuța voiau să plece din clup numaidecît, dar Maria le reține zicîndu-le:

— Ar fi o mare necuviință, mamă și Tincuțo, ca să plecăm pînă nu vom mulțumi mai întîi acelui domn care s-a espus pentru noi.

— Ai dreptate, fata mea, zice Elisaveta; dar unde-l vom găsi în mulțime? Nu vezi în ce fierbere sunt toți!

— Trebuie să vie, mamă, căci a lăsat singură pe dama mascată cu carea era, și un om cumsecade ca dînsul nu se poate purta altfel.

— Mi se pare că acest domn trece mai totdauna pe ulița noastră, observă Tincuța. Ai băgat de seamă, mamă Elisaveto? Știi cine este?

— Da, maică, eu îl cunosc prea bine, dar el nu crez să ne cunoască. Îi zice Alexandru și este fiul lui cuconu Stamate Dăngescu, unde lucrează bărbatu-meu de mai mulți ani. Este fiu de o familie foarte bună.

— Ce spui? zice Tincuța. Se cunoaște omul cumsecade de departe.

— Precum se cunoaște și licheaua tot de departe, adăogă Elisaveta.

Maria asculta fără să zică nimic. Ea aștepta pe Alexandru ca să-i mulțumească, cînd vede cu părere de rău că masca ce se afla lîngă dînsa se scoală și pleacă cu o altă mască, care vine să o la. Elisaveta observă aceasta:

— Iată că masca care era cu acel domn a plecat, și nu ar strica ca să plecăm și noi.

— Nu se poate, mamă, zice Maria; nu e frumos.

— Dar nu vezi că nu mai vine, Mariuțo?

— Atunci trebuie să-l căutăm și să-i mulțumim negreșit.

— Faceți bine de nu-l mai căutați, le zice Tincuța; uite-l că vine spre noi.

În adevăr, Alexandru venea spre dînsele și Maria simți o mulțumire nespusă revăzîndu-l. El se apropie, se așază lîngă dînsele și începe să le vorbească:

— Trebuie să fiți prea nemulțumite, măsculițelor, de cele ce se întîmplară, și negreșit că nu veți fi întîlnit niciodată oameni atît de nemernici ca acel domn ce v-a supărat.

— Este adevărat, domnule Dăngescu, zice Maria; fără dumneavoastră poziția noastră ar fi fost dificilă, și nu știm cum să vă mulțumim mai bine pentru ceea ce ați avut bunătate a face pentru noi.

— Am făcut, măsculiță, ceea ce era dator să facă oricare ar fi observat conduita acelui domn cu dumneavoastră. Dar să lăsăm aceasta, și dă-mi voie să te întreb de unde știi că mă numesc Dăngescu? Nu cumva am fericirea să vă cunosc?

— Această fericire crez că o avem numai noi, domnule Dăngescu. Dumneavoastră nu ne cunoașteți.

— Cel puțin îmi permiteți onoarea ca să vă cunosc în viitor?

— Suntem de o familie ordinară, domnule Alexandre, și crez că aflînd-o veți regreta curiozitatea ce ați avut de a o cunoaște.

— Oricine vei fi, măsculiță, și din orice familie, zice Alexandru Măriei, nu găsesc în dumneata nimic ordinar; din contra, dovedesc un limbagi frumos și niște maniere care-mi plac cu osebire.

— Sunteți prea bun, domnule Alexandre; o persoană bine educată ca dumneata nu putea face altfel. Și fiindcă doriți să aflați cine suntem, această curiozitate vi se satisface: familiei noastre îi zice Sălcianu, tatăl meu este meseriaș și crez că trebuie să-l cunoașteți căci de mai mulți ani lucrează și pentru casa dumneavoastră.

— O, da! cunosc prea bine pe amicul Sălcianu; este omul cel mai onest și îți mărturisesc că-l iubesc prea mult.

— Merită dragostea tutulor, și nici că mă așteptam la contrariu, zice Maria cu mîndrie. Dar poziția lui socială, precum și a familiei, nu-i permite a avea amici în lumea cea mare, ci numai voitori de bine.

— Te înșeli, domnișoară, oamenii cumsecade au totdauna amici, iar nu voitori de bine, căci ei nu implor grația nimărui. Meseriașii, comercianții își au deopotrivă stima în societate ca și funcționarii și rentierii. Omul nu se naște nobil, domnișoară, faptele îi nobilez sufletul și o creștere bună îl ridică la gradul ce-i este rezervat în societatea bună. De aceea, mărturisesc că nu găsesc în dumneata descendentul unei familii de meseriaș, cum sunt privite meseriile la noi. ci o persoană demnă de toată stima. Sunt sigur, domnișoară, că tatăl dumneavoastră v-a dat într-un pension unde să fi dobîndit un studiu care este neapărat trebuincios pentru orice om?

— Da, domnule Alexandre, și îi sunt foarte recunoscătoare pentru aceasta. El este un bun părinte; a făcut totul pentru fericirea mea.

— Mai aveți surori sau frați, domnișoară? întreabă Alexandru privind pe Tincuța și pe Elisaveta.

— Sunt unică la părinți, domnule Dăngescu, și persoanele cu carii am venit la clup este muma mea și vara mea.

— Îmi pare bine, zice Alexandru, complimentînd pe Elisaveta și pe Tincuța, carii se scol să-i mulțumească.

— Trebuie să vi se pară foarte curios ca să ne vedeți în clup… nu este așa, domnule Dăngescu? zice Elisaveta acestuia.

— Pentru ce să mi se pară curios, doamna mea? Nu este liber cineva ca să se distreze cînd are plăcere?

— Așa este, dar unei mume nu-i este iertat ca să vie la clup cu fete mari… și aceasta am simțit-o prea tîrziu.

— În adevăr, demoazelele nu trebuie să vie în clup, observă Alexandru, căci din nenorocire la noi clupul este o petrecere foarte imorală din cauza moralităței care lipsește oamenilor ce-l frecuentă.

— Dovadă de aceasta este împrejurarea de adineaori, zice Elisaveta; dar crede, domnule Dăngescu, că am fost conduse de curiozitate ca să ne facem o idee de ceea ce este petrecerea clupului, iar nicidecum de plăcere.

— Și curiozitatea am avut-o eu, zice Tincuța. Dar întîmplarea de astă-seară îmi va servi de exemplu ca să nu mai am pe viitor asemenea curiozități.

— Mi se pare, doamnele mele, că aveți grabă să vă retrageți din clup, zice Alexandru observîndu-le. Dacă nu mă înșel, mi se pare că eu vă rețiu.

— În adevăr, eram gata să plecăm, dar v-am așteptat ca să vă mulțumim pentru îndatorarea ce ne-ați făcut.

— Nu aveți pentru ce, domnișoară Tincuțo, și vă rog, dacă se poate, să nu mai fie vorbă de aceasta. Nu știu dacă priimiți cu mulțumire ca să vă conduc eu pînă acasă: birjile se găsesc anevoie și așteptînd în capul scărei o să răciți negreșit.

— Nu trebuie să vă deranjați pentru noi, domnule Alexandre; sunteți așa de bun că nu am ști niciodată cum să recunoaștem mai bine atîtea obligații.

— Nu mă deranjez nicidecum, domnișoară Tincuțo, din contra, aceasta îmi va procura o plăcere nespusă și totdeodată fericirea ca să vă cunosc mai bine.

— Atunci suntem la dispoziția dumitale, domnule Dăngescu, zice Tincuța fără să consulte pe nimeni. Nu este așa, mamă Elisaveto, că trebuie să facem mulțumirea domnului Dăngescu?

— Negreșit, Tincuțo, zice Elisaveta, care se zăpăcise cu desăvîrșire de complezențele tînărului Dăngescu.

— Vă mulțumesc, doamnele mele, pentru onoarea ce-mi faceți, zice Alexandru sculîndu-se. Doamnă Sălcianco, poftiți brațul meu.

Elisaveta la brațul lui Alexandru și Maria și Tincuța îi urmează. Ele se duc la garderobă, las costumele de clup și se îmbrac cu hainele lor. În timpul acesta, Alexandru se ocupase cu căutarea unei birje, și după ce găsește una liberă, se pune într-însa cu Elisaveta, cu Maria și cu Tincuța și le duce la locuința lor, care era o mică căsuță frumoasă cu prăvălie în față. Ele se dau jos din trăsură și deschid o portiță care servea de intrare. Alexandru voia să plece, dar Elisaveta și fetele îl rog să-și dea osteneala a veni puțin în camera lor. Tînărul Dăngescu, care nu putea să refuze pe aceste femei, carii erau atît de delicate cu dînsul, le urmează și intră într-o cameră prea curată și bine mobilată. Elisaveta îl invită să se așeze pe un fotoliu, ea se așează vizavi și Tincuța alături; numai Maria lipsea în acest moment fiindcă era ocupată cu onorile obișnuite pentru oaspetul lor.

Ea se întoarce peste cîteva minute aducînd dulceață și apă, și Alexandru văzînd-o bine, căci pînă atunci nu avusese ocazia ca să deosibească dacă era frumoasă sau urîtă, se simte mișcat deodată ca printr-o electricitate.

— Pentru ce te superi, domnișoară Mario? îi zice el îndată ce o vede și sculîndu-se să la dulceață.

— Aceasta nu mă supără, domnule Alexandre, din contra, îmi face plăcere.

— Ești prea bună, domnișoară… mă felicit că am cîștigat mult făcînd cunoștința unei familii atît de bună ca a dumneavoastră.

— Și noi am cîștigat foarte mult că am avut cinstea să vă cunoaștem și să vă vedem în casa noastră, zice Elisaveta îndată; și credeți că vom simți o mulțumire nespusă cînd veți avea bunătatea de a ne mai vizita în modesta noastră locuință.

— Voi veni adesea să vă văz dacă îmi dați voie, zice Alexandru cu bucurie. Îți mulțumesc, domnișoară Marie, pentru dulceață; îmi place foarte mult zmeura… crez că voi lua multă în casa dumneavoastră.

— Ori de cîte ori veți avea plăcere, domnule Alexandre, îi zice Maria puind tava pe o masă și așezîndu-se lîngă Tincuța.

Alexandru nu se putea opri de a privi pe Maria și aceasta pleca cu modestie capul de cîte ori întîlnea privirile acestui tînăr domn.

Maria era în adevăr prea frumoasă: ea avea o talie destul de fină pentru vîrstă sa de șasesprezece ani. Un păr des, castaniu era așezat cu multă grație pe un cap potrivit; o frunte curată și albă lăsa să se vază niște sprincene negre îmbinate, așezate dasupra a doi ochi mari, albaștri, a căror căutătură era espresia fidelă a tot ce este mai tandru, mai dulce și mai viu; nasul îi era potrivit; gura îi era mică și rumenă și lăsa să se desine un șir de dinți albi și proporționați, carii cauzau admirația la cîți o vedea zîmbind; figura ei era rotundă, albă și prea curată; cu un cuvînt, natura împodobise pe această fată cu tot ce avea mai frumos și mai sublim.

Alexandru era în vîrstă de douăzeci și șapte ani, talia îi era de mijloc, părul negru lucios, coafat cu multă eleganță, ochii căprui și vii, sprincenile regulate și bine pronunțate, și o pieliță așa de albă și curată că lăsa să se deosibească toate firele unei barbe negre, rotunde ce purta și care îi ședea de minune.

Văzînd dinaintea sa pe o femeie așa de frumoasă, cum nu întîlnise în viață-i, tînărul Dăngescu rămîne în estaz, așa de puternică era impresia ce produsese asupră-i. Maria din parte-i nu-și putea asemenea da socoteală de ce sufletul său era atît de mișcat ascultînd pe un om a cărui voce îi umplea inima.

Întîmplările de la clup și frumoasa lui conduită cu dînsele îl făcu să ocupe cel mai minunat loc în inima Măriei.

Alexandru vede că este tîrziu și că trebuie să plece, deși ar fi dorit să rămîie în casa Sălcianului multă vreme. El își la noapte bună de la Elisaveta și de la ținerile fete, și promițîndu-le că va veni să le vază adesea, se pune în trăsură și pleacă. Ajungînd acasă, se dezbracă îndată și se așază în pat, dar el nu poate să doarmă toată noaptea. Imaginea Măriei era neîncetat înaintea lui și se convinse în fine că era amorezat de dînsa cum nu fusese niciodată.

„Mi se pare că de mîine încolo voi avea mult de lucru, își zice Alexandru. Drumul meu va fi totdauna pe ulița Sălcianului: cel puțin de aș zări pe Maria de cîte ori voi trece!… ”

După plecarea lui Alexandru, Elisaveta și Tincuța încep să-l laude; Maria asculta fără a zice nimic, și dacă în acel moment nu vorbea de Alexandru, se gîndea însă mult la dînsul. Cum însă era tîrziu, își iau noapte bună una de la alta, Elisaveta se duce să se culce în camera unde se afla bărbatul ei, iar Maria și Tincuța, carii erau nedespărțite ziua și noaptea și carii ocupau o singură cameră, intrară asemenea să se culce. Cînd se puseră în pat, Maria declară că nu-i este somn.

— Ce fel, nu-ți este somn, Mario? o întreabă Tincuța; este destul de tîrziu, și, dacă nu mă înșel, peste două ore se va face ziuă.

— Mi-a pierit somnul cu desăvîrșire, Tincuțo, și mi se pare că aceasta provine din cauza unde nu sunt obicinuită să mă culc așa tîrziu.

— Oare aceasta să fie cauza, verișoară? frică-mi este că trebuie să fie alta. Uite și eu nu sunt obicinuită ca și dumneata să mă culc tîrziu, cu toate acestea pic de somn.

— Dar ce să fie alt? întreabă îndată Maria. Socotești că împrejurarea de la clup?… crede-mă că am și uitat-o.

— Împrejurările se uit lesne, dar oamenii se țin minte, și drept să-ți spui acel domn Alexandru Dăngescu e frumușel, tînăr și are niște maniere cu femeile carii rămîn neșterse din sufletul lor.

— Așa este, Tincuțo? Cît e de nobil și ce tînăr cumsecade! Nu crez să fie mulți ca dînsul!

— Te plîng, Mariuțo. Mi se pare că ai început să-l iubești…

— Eu? zice cu grabă Maria. Crezi că iubesc pe domnu Alexandru?

— Da, da, îl iubești, verișoară, și aceasta este o nenorocire pentru dumneata. Ce vei cîștigă dintr-un asemenea amor?

— O! nu crez că-l iubesc așa de mult pe cît gîndești; cu toate acestea, aș dori să-l văz adesea. Cînd ar avea delicateța să mai vie pe la noi, aș simți o mulțumire nespusă!…

— Va veni, nu avea grijă, căci am băgat de seamă că te privea ca cum ar fi voit să te soarbă.

— Mă privea pe mine?

— Mult încă; mîine va trece pe aici, poate să nu intre în casă, dar îl vom vedea negreșit.

— Dumnezeul meu, Tincuțo, mă vei face să-l aștept toată ziua la fereastă!…

— Îl vom aștepta amîndouă căci nu avem altceva de făcut; să nu crezi însă că și eu îl voi privi ca dumneata, Mario: ceea ce simți pentru dînsul este amor, de vreme ce eu îl privesc ca pe un prieten care iubește și care este iubit de verișoara mea.

— Ești dar convinsă că-l iu… besc…, nu este așa, Tincuțo?

— Cînd mi-ai zice altfel, ți-aș spune că minți.

— Și poate ai avea dreptate. Am început să mă gîndesc numai la acel domn și această gîndire îmi umple sufletul de mulțumire.

Tincuța nu-i răspunde nimic; ea era așa de ostenită încît nu mai putea ține ochii deschiși. Maria urmă:

— Mîine vom sta amîndouă la fereastă cu lucru, și, vorbind de dînsul, îi vom pîndi trecerea. Dar ce, nu mai vorbești, Tincuțo?

— Auz? ce spui? întreabă Tincuța cu o voce leneșă și deschizînd ochii pe jumătate.

— Credeam că ești încă deșteaptă?

— Ba mi-este somn de nu mai poci. Lasă, Mariuțo; mîine vom avea destul timp ca să vorbim de aceasta.

— Atunci, somn bun, Tincuțo.

— Și dumitale asemenea, dragă verișoară, mulțumește Tincuța gata să adoarmă.

După această convorbire se face liniște. Tincuța adoarme după cîteva minute, iar Maria nu putu să închiză ochii toată noaptea; abia despre ziuă ea căzu subt influința somnului căruia nu poate rezista nici o ființă umană ce se bucură de o bună sănătate.

Fata croitorului

Trei luni trecură de la acea seară de bal mascat; nu se mai zărea nici o umbră a iernei: cîmpiile erau acoperite de verdeață și de flori, arborii erau încărcați de frunzele lor, natura era radioasă, căci se găsea în sezonul de primăvară cînd totul este în mișcare, totul își redobîndește viața.

Ce de lucruri nu se petrecuse în cele trei luni trecute!… Aceasta o vom afla mai în urmă. Vom lua mai întîi o zi de la început, o miercure memorabilă, și ne vom introduce într-o casă cu două etaje, situată în una din principalele strade ale Batiștei în care locuia familia Dăngeștilor. Această familie se compunea de trei membri: de Stamate Dăngescu, capul, de Elena, soția lui, și de Alexandru, unicul lor fiu. Stamate Dăngescu era în vîrstă de șasezeci ani împliniți; corpul său era plin, talia sa de mijloc și avea o înfățișare care anunța de la prima vedere asprimea și răutatea; sprincenile lui tare pronunțate erau lăsate totdauna pe niște ochi negri, din carii ieșa o căutătură cruntă și posomorîtă, ceea ce da acestui om un aer cu desăvârșire respingător. Gura, nasul îi erau potrivite, dar diformele încrețituri ce se desinau împrejurul lor dovedeau un suflet negru și neomenos, și ce e drept natura nu se înșelase. Elena, soția lui, atinsese de al patruzeci și cincilea an: aceasta era o femeie uscățivă și prea slabă, și îndată ce ar fi aruncat cineva asupră-i o privire observătoare, ar fi constatat pe fizionomia ei un șir de suferințe pe care le năbușea în sufletul său. Ea era smeadă; părul, sprincenile și ochii negri, gura mică, nasul regulat, pielița prea albă, talia de mijloc, și avea o înfățișare așa de atrăgătore și blîndă încît trebuia să o iubească oricine o vedea.

Nobilul caracter al acestei femei și al lui Alexandru, fiul său, nu corăspundea nicidecum cu al brutalului Stamate, cu care Elena se măritase după găsirea cu cale a părinților ei.

De un an trecut, bătrînul Dăngescu luase în serviciul său pe un Neagu Bolboacă, care nu era altul decît fiul țiganului din satul Ciochina, furul arendașului după acea proprietate, răpitorul Virginiei, subt numele de Negreanu, și omorîtorul Nodreanului. Ne aducem aminte că pentru această din urmă crimă el fusese osîndit la ocnă pe viață, de unde urma să nu mai iasă, nici să spere vreodată îndurare.

Dar s-a văzut adesea că legile cîteodată nu se țin în toată întregimea lor și că criminelul scapă dacă este protejat de un om bogat și cu influență.

Din întîmplare, Dăngescu fusese cel mai mare inemic al Nodreanului din împrejurări de interese și de familie, căci era rudă cu dînsul. Cînd el află de omorîrea Nodreanului, dori să vază pe asasin și să se silească prin toate mijloacele ca să-l scape de osîndă. Cum însă nu putea deocamdată, căci crima lui Bolboacă făcuse un zgomot mare în toată țara și mai cu osebire în București, după trecere de un an făcu astfel că dobîndi iertarea lui și-l numi vătaf de curte, post pe care Bolboacă îl priimi cu recunoștință.

În puțin timp, Bolboacă se atașă așa de mult de Dăngescu, încît făcu pe acesta să-l iubească și să-l aibă de cel mai bun confident al său.

Să vedem însă prin ce mijloace Bolboacă ajunsese la o așa mare favoare a unui om neapropiat ca Stamate Dăngescu.

Se știe și se vede în toate zilele că la mulți bărbați și femei le zbor mințile tocmai la bătrînețe și că sunt mai rău decît cei tineri, căci esagerează și-și pierd rușinea cu desăvîrșire. În numărul acestora intra și Stamate Dăngescu, care, deși într-o vîrstă destul de înaintată, era prea berbant, și intendantul său, vătaful său de curte, avea misia particulară de a face umbletele necesarii sau mai bine de a fi mijlocitorul intrigilor sale amoroase, pe care servicii le îndeplinea cu artă și ponc- tualitate și pentru care era bine răsplătit. Dar nu fu tot așa cu împrejurarea următoare. Dăngescu, trecînd într-o zi pe strada de lîngă Biserica cu sfinți, zărise dinaintea unei prăvălii de croitor pe o tînără fată care-i plăcu cu osebire. Îndată ce sosește acasă, cheamă pe Bolboacă și comunicîndu-i această nuvelă, îi ordonă să nu întîrzie și să facă ce va ști ca să i-o aducă negreșit. Bolboacă pleacă din acel moment ca să îndeplinească această onorabilă misie. Îi fu însă cu neputință ca să reușască, căci fetele de meseriași nu se înduplec lesne, nici își vînd onoarea pe bani. El comunică refuzul fetei stăpînului său și acesta, nemulțumit, îl goni din camera sa. Ce trebuia să facă, căci cu cît era anevoie de înduplecat fata croitorului, căreia îi zicea Frusina, cu atît Dăngescu stăruia să-și satisfacă pasiunea cu orice preț. Bolboacă văzu bine că trebuia să cază în dizgrația lui în cazul cînd nu s-ar arăta demn de a binemerita recompensele ce i se făceau. Ca om viclean, rafin[at] în pușcării, se gîndi la un mijloc pe care-l crezu cel mai nemerit ca să ajungă la scop. El făcu cunoștință cu toate femeile bătrîne din vecinătatea croitorului, fiindcă babele sunt totdauna instrumentele cele mai sigure și cele mai capabile pentru a săvîrși orice crime cînd sunt bine plătite. Cum diavolul inspiră totdauna pe mizerabili în întreprinderile lor infame, Bolboacă dovedește pe o moașă bătrînă, care ocupa o cameră într-o mică casă, ce era așezată în fața prăvăliei croitorului, și la carea Frusina venea adesea, atît ca la o vecină cît și ca la o amică a familiei, căci ea era moașa mumei sale.

Încunoștiințîndu-se de aceasta, Bolboacă, fără a pierde timpul, se duce la moașă, îi cere întîlnire la o oră înaintată a nopței și bătrîna i-o acordă cu mulțumire. El se întoarce acasă fără a vorbi Dăngescului despre aceasta, și cînd sună unsprezece ore din noapte pleacă fără ca să fie văzut de cineva și vine la moașă, care îl aștepta și pe care o găsește singură.

Moașa era o femeie gîrbovită; ea era în vîrstă de șaptezeci ani, purta perucă, sprincenile îi erau albe, avea niște ochi mici, înfundați în orbita lor, și o fizionomie cu atîtea încrețituri și atît de decompusă, că nu se putea cunoaște dacă fusese albă sau neagră; nasul ii era lung și gros, iar vîrful lui era vînăt și cădea pe o gură veștedă înăuntru căreia nu se mai vedea nici o urmă de dinți, a căror lipsă o făcea neîncetat să rumege ca animalele. Își poate dar cineva lesne închipui ca ce lucru era moașa Sultana de lîngă Biserica cu sfinți.

— Iată-mă că am venit, mamă moașo, și îmi pare bine că te găsesc, zice Bolboacă după ce intră în casă.

— Te așteptam, domnișorule, răspunde moașa, și credeam, să te crează Dumnezeu, că nu socoteam să vii căci întîlnirea ce mi-ai cerut pentru astă-seară am crezut-o de glumă. Dar poftim, ședeți!

— Cu plăcere, mamă moașă, zice Bolboacă, așezîndu-se pe un scaun de lemn cu trei picere, ce se prezentă dinaintea lui și care era singurul în cameră, căci toată mobila se compunea de acel scaun cu trei picere, de o ladă odorogită, de o icoană veche de cîrtie neîncadrată, lipită cu cocă de zid, și de un pat de scînduri acoperit de o saltea de paie. Toate acestea, Bolboacă le petrecu printr-o singură privire și simți o bucurie nespusă că o găsește în așa mare mizerie.

— Aș dori să aflu, domnișorule, ce vînt te-a adus pe la mine? întreabă moașa pe Bolboacă, observîndu-l cu curiozitate. Nu cumva vreun drăguț de hamor îți usucă suflețelul? la spune-mi, mînca-ți-aș gurița!

— O! bată-te sănătatea, mamă moașă, cum ghiciși? așa, mămucă, uite afurisita de dragoste este lucru mare.

— Iaca vorbă! dar cum păcatele să fie lucru mare? că doar n-o fi pietre nestemate, ș-apoi să vedem puțin; spune-mi pe cine iubești? o cunosc eu?

— Foarte bine încă… ghicește cine este?

— Ca s-o ghicesc din gînd, nu sunt năzdravănă, dar întîi să dau cu cărțile și mai-mai că mă bizui să-ți spui.

— Ce, știi să dai cu cărțile? întreabă Bolboacă prefăcînd mirarea.

— Eu să nu știu? Apoi, măiculiță, se vede că nu ești din București dacă n-ai auzit de moașa Sultana de lîngă Biserica cu sfinți. Dar a rămas un om ca să nu vie să-i ghicesc norocul! ?… uite, numai eu nu am noroc; mi-a murit trei îngerași de copii în doi ani, și cînd mă gîndesc la dînșii, mi se rupe băierile inimei.

— Dumnezeu să-i ierte, mamă moașă; dumneata să trăiești; așa a fost să fie de la Dumnezeu.

— Că bine zici, măiculiță; dacă n-a fost zile, cine se poate pune împotriva voinței lui Dumnezeu!

— Să lăsăm pe morți în pace, zice Bolboacă cu nerăbdare. la să vedem de ceea ce vorbirăm.

— Acum, măiculiță; dar nu știu unde păcatele am pus pustiile de cărți.

— Caută-le mai curînd, căci este tîrziu și nu poci aștepta mult.

— Numaidecît, zice moașa căutînd cărțile pe subt saltea. Iată că le-am găsit, adăogă ea, arătînd o pereche de cărți a căror durată părea a fi fost de un secol și carii erau așa de negre și așa de moleșite că se încovoiau ca niște bucăți de cîrpe.

— Alte cărți mai bune nu ai? întreabă Bolboacă privind cu scîrbă pe cele ce se aflau în mîna moașei.

— Ba am două perechi noi, răspunde moașa cu importanță. Acestea însă sunt mai norocoase fiindcă niciodată nu m-au înșelat.

— Acum fie carii vor fi, numai să vedem ce spun.

— Numaidecît, măiculiță; ce fel de ochi ai? întreabă ea amestecînd cărțile. Eu sunt bătrînă și noaptea încailea nu văz deloc.

— Ochii mei sunt negri, răspunde Bolboacă apropiindu-se cu scăunașul lîngă moașă și puind sfeșnicul în pat ca să lumineze mai bine.

Baba murmură cîteva cuvinte amestecînd cărțile și după aceea le întinde dinaintea ei pe pat.

— Uite, măiculiță zice ea privindu-le; dumneata te ridici cu un crai de ghindă care o să-ți fie vrăjmaș de moarte și care o să te caute cu un crai de roșu și cu altul de tobă ca să-ți facă un rău mare. O să dai, măiculiță, de o belea mare; uite necazul îți cade în față. Dar cine este o damă de tobă care cade cu dumneata în casă și nu te vede bine?

— Nu știu, răspunde Bolboacă turburat, gîndindu-se că aceea trebuie să fie Elena Dăngeasca.

— Să te ferești de dama asta de tobă că nu-ți voiește binele. Ascultă-mă ce-ți spui căci cărțile mele nu mă mint niciodată.

— M-oi feri, mamă moașă, dar aceasta nu mă interesează; spune-mi de dragoste.

— Dumneata nu iubești pe nimeni, zice moașa observînd cărțile; uite că nu cazi cu nici o femeie. Dar ești îngrijat, ești nemulțumit grozav. Ce supărare ai?

— Am multe supărări, cu toate acestea aș dori să aflu ce arăt cărțile?

— Ți-aș spune, mamă, dar îmi este că te mîhnești, ș-apoi cine știe, și cărțile mint cîteodată.

— Vorbește, căci nu mă supăr nicidecum, zise Bolboacă cu neastîmpăr.

— Uite, măiculiță, parcă un crai de ghindă te-a rugat să faci ce-i ști ca să aibă pe o damă de verde și dumneata nu că n-ai vrea, dar ți se pare că n-îi să poți.

— Ce spui? așa zic cărțile?

— Tocmai așa, reluă baba, și dumneata, cum îți mai spusei, nu iubești pe nici o femeie pentru că nu cazi cu nici una.

— Se poate să fie și una ca aceasta, dar parcă-mi ziseși că sunt rugat de un crai de ghindă ca să-l fac să aibă pe o damă de verde. Fii bună de-mi spune dacă, după cum arată cărțile, voi izbuti sau nu?

— Cum să nu-ți spui, mînca-ți-aș ochișorii. Uite izbînda îți cade cu temei de la o damă de roșu.

— Asta voiam să știu, zice îndată Bolboacă. Acum lasă cărțile la o parte, mamă moașă, și să vorbim despre împrejurarea care m-a făcut să viu la dumneata.

— Să vorbim, măiculiță, zise baba strîngînd cărțile și aruncîndu-le într-un colț al patului. Dacă socotești că eu poci să fiu de vreun ajutor, voi sluji cu plăcere pe un domnișor cumsecade ca dumneata.

— Și dumneata ești foarte cumsecade, precum am auzit, se grăbește a zice Bolboacă ca să corăspunză la cinstea ce i se făcea, fiindcă și tîlharii au cîteodată obiceiul să se cinstească în întreținerile și chiar în comploturile lor; cu onoarea se servă toată lumea, pînă și omorîtorii din fundul ocnei.

Bolboacă reluă:

— Ascultă, mamă. vrei să facem un negoț fără ca să ne costisească o para măcar?… și, întovărășindu-ne amîndoi, să cîștigăm șasezeci galbeni în cîteva zile?

— Cum să nu voiesc, domnișorule!… auzi vorbă! Șasezeci galbeni de colea sunt?…

- Ei bine, treizeci vor fi ai dumitale și treizeci ai mei, numai să fii în stare să-i cîștigi.

— Spune-mi ce trebuie să fac și, dacă voi putea, nu mă dau la o parte de tovărășie, căci, Dumnezeu să mă ierte, sunt o femeie săracă și numai el știe cum și ce fel.

— Nu voi să umblu pe drumuri încrucișate, ci voi alege pe cel drept. Uite, mamă moașă, ce este vorba: o persoană mare și bogată a trecut pe ulița de aici și a văzut o fată prea frumoasă care ședea la poartă; o iubește grozav și fiindcă eu sunt vătaful de curte și credinciosul lui, m-a însărcinat să fac ce voi ști, cum văzuși și din datul cărților, ca să i-o aduc într-o seară. Din cercetările mele, am auzit că ești prietena ei și a familiei, și am venit să-ți propui aceasta. Dacă socotești că vom izbuti, eu îți și dau arvună acum înainte, banii pe jumătate, iar cealaltă jumătate, dupe ce se va săvîrși totul.

— Prea bine, domnișorule; dar mai întîi, să vedem cine este fata aceea care a plăcut acelei persoane mari și bogate?

— Este Frusina, fata croitorului, care sade peste drum de aici și care vine mai totdauna la dumneata.

— Frusina! strigă moașa cu mirare. În adevăr o cunosc prea bine, dar nu știu, domnișorule, dacă va priimi fata; eu una nu prea crez. Frusina este prea ciudată și tată-său e lucru mare.

— Atunci, ce trebuie să facem? întreabă Bolboacă cu neastîmpăr. Nu știi ceva fermece, mamă moașo?

— Le știam odată, domnișorule, dar m-am lăsat de ele de cînd mi-a murit copiii.

— Uite, mai rup din partea mea de galbeni încă zece și îți vine patruzeci de gălbenuși. Ce zici? Așa este că nu se leapădă de la mînă o sumă așa de bună?

— Bună de tot, răspunde moașa, dar crede-mă, coconașul mamii, că, deși doresc din suflet să-ți împlinesc cererea, dar, ca dracu, astă-seară ca niciodată nu-mi plesnește nimic în minte.

— Atunci să-ți spui și ou o părere a mea și socotesc că va fi cea mai nemerită. Ascultă, mamă moașo: cum ești bună prietenă cu fata, mîine, miercuri, nu mai departe, să o chemi la dumneata și să-i spui că te-a rugat o cocoană ca să găsești pe cineva să-i coasă frumos și să-i festoneze mai multe lucruri; sunt sigur că fata o să priimească și seara să apuci cu dînsa pe ulița din dos de lîngă biserica Batiștei și să intrați pe portița din fundul grădinei, unde se văd doi salcîmi mari. În grădină să te uiți spre casă și vei vedea o odaie a cărei ușă va fi deschisă; să intrați fără temere înăuntru, eu voi fi acolo și vă voi întreba îndată ce poftiți; dumneata să-mi răspunzi că ai adus pe cusătoreasă, și la acest răspuns voi pleca îndată prefăcîndu-mă că mă duc să înștiințez pe coconița. După plecarea mea, să rogi pe fată să-ți dea voie a te lăsa să te duci la o femeie ce șade alături și unde ai treabă, încredințînd-o că peste un sfert de ceas te vei întoarce negreșit. Fata îți va da voie și la ieșire-ți din odaie îți voi plăti și ceilalți douăzeci galbeni, după a căror priimire să pleci și să nu te întorci decît peste un ceas. Ai? Ce zici, mamă moașo, despre această idee?

— Zic că este minunată și că ai un cap cum nu am văzut multe. Mă iartă, dar te pricepi, zău, în lucruri de astea mai bine decît o femeie.

— Omul zdravăn se pricepe în toate, zice Bolboacă cu mîndrie. Dar să lăsăm vorbele de prisos; spune-mi, ne-am înțeles acum?

— Așa gîndesc, domnișorule, că ne-am înțeles prea destul.

— Îmi făgăduiești că mîine seara vi negreșit cu fata? întreabă Bolboacă sunînd galbenii în buzunar.

— Îți făgăduiesc pe cinstea și pe capul meu, răspunde moașa îndată ce aude fermecătorul sunet al aurului. Fii sigur de aceasta ca de luminile ochilor.

— Așadar, priimești arvună.

Și zicînd acestea, Bolboacă numără moașei douăzeci galbeni ferecați frumoși. La vederea aurului, moașa crede că este un vis, și cu o lăcomie băbească ea strînge banii într-o legătură și-i vîră în sîn. Bolboacă observă mișcările moașei și bucuria lui fu mare cînd se încredință din aceasta că dorința stăpînului său era ca și împlinită. El nu voi să rămîie mai mult, căci ora era prea înaintată și avea grabă a se duce să încunoștiințeze pe Dăngescu.

— Noapte bună, mamă moașă, zice el ieșind din casă. Nu uita că mîine te aștept înserat în odaia din grădină.

— Fii pe pace, domnișorule, îi zice moașa închizînd ușa după dînsul.

Bolboacă vine în grabă acasă, se dezbracă de manta, își lasă șapca și se urcă repede în camera stăpînului său. El îi spune în puține cuvinte tot ce se petrecuse între dînsul cu acea moașă bătrînă și Dăngescu, în bucuria lui, îi dăruiește un ceasornic de aur prea frumos și foarte scump. După ce se mai întreținură cîtva timp despre aceasta, Bolboacă iese din camera Dăngescului și se coboară în a lui ca să se culce.

A doua zi, moașa cheamă pe Frusina la dînsa. Tînără fată vine îndată și cînd amîndouă se găsesc singure în camera moașei, aceasta începe să-i vorbească:

— Astă-noapte am fost prea bolnavă, Frusinico: am avut o durere de inimă grozavă; era să mor, draga mamii, clacă nu se întîmplă să am puțin rachiu de izmă în sticla aceea după fereastă.

— Pentru ce nu ai venit la noi, mamă moașo, să ne dai de veste?

— Dar puteam să mă mișc din pat, măiculiță?… cînd m-a apucat durerea, parcă îmi bătuse cineva un piron în inimă. Zău că nu credeam să mai apuc ziua albă.

— Vezi dumneata, biată mamă moșică, zice tînăra Frusina compătimind. Să fii așa de bolnavă și noi să nu știm nimic!… Dar bine că a fost boala trecătoare; cum te simți astăzi, mamă moașo?

— Mulțumesc lui Dumnezeu, sunt mai binișor, zice moașa cu o voce miuită. Ce face maică-ta, Frusinico?

— Este sănătoasă, mamă moașo; am lăsat-o lucrînd.

— Dar dumneata ce mai lucrezi, măiculiță?

— Astăzi nu am nimic de lucru, dar ca să fac ceva, mă voi apuca să împletesc ciorapi.

— Ce spui? Nu ai de lucru? Atunci bine am făcut de am făgăduit la o cocoană ca să-i festonezi niște lucruri.

— Vorbește mai deslușit, mamă moașo, căci nu te înțelg bine.

— Uite, măiculiță: ieri după-prînz a venit o prietenă a mea să mă întrebe dacă știu pe cineva care să coasă bine și să festoneze frumos pentru o cocoană mare. Și eu m-am gîndit la dumneata, Frusinico, și drept să-ți spui, i-am zis că te voi duce astăzi la acea cocoană. Voiești să mergem împreună la dînsa?

— Cu plăcere, mamă moașă, zice Frusina îndată; dar mai întîi, trebuie să-mi cer voie de la mama.

— Pentru ce să mai spui mumei dumitale?… poate să nu te lase și să dau de rușine.

— Mă lasă cu dumneata, nu avea grijă. Ș-apoi dacă meseria noastră este ca să lucrăm cu acu, mi se pare că avem și de datorie să alergăm după lucru.

— Oricum, nu voi ca să știe mama dumitale pînă nu ne vom întoarce de la acea cocoană, fiindcă voi să se pomenească deodată cu lucru mult ca să se bucure. În urmă va afla și de unde este, căci crede-mă, măiculiță, să te crează Dumnezeu, uite nici eu nu știu cum o cheamă pe acea cocoană.

— Ce fel, prietena dumitale nu ți-a spus?

— Ba mi-a spus, măiculiță, și pînă mai adineaori îi aveam numele în gură, dar l-am uitat ca păcatele. Vezi, bătrînețea asta ridică de la om și ținerea de minte. Dar știu unde șade, Frusinico, știu foarte bine încă și nu este departe de aici: șade mai încolo, pe lîngă biserica Batiștei.

— Bine, mamă moașo, n-oi spune nimic mamii dacă găsești dumneata de cuviință. Merg cu plăcere la acea cocoană ca să iau de lucru. Avem și nevoie căci suntem, cum știi, o mulțime de copii.

— Mai încape vorbă, Frusinico; tocmai la asta mă gîndeam și eu cînd am făgăduit prietenei mele că te duc acolo.

— Cînd mergem, mamă moașo?

— După-prînz, frumușica mamii: cam înserat.

— Pentru ce să nu mergem acum?

— Așa mi-a zis prietena mea că cocoana aceea nu priimește înaintea prînzului pe nimeni, fiindcă-i vine lume multă, dar înserat se scoală după somn și are vreme destulă ca să-ți arate ce să faci și cum să-i lucrezi.

— Dacă este așa, ne vom duce înserat, numai să dea Dumnezeu să fii sănătoasă ca să poți umbla.

— Să dea milostivul, gurița mamii, că mult sunt bătrînă și prăpădită.

— Acum mă duc acasă, zice Frusina, sculîndu-se ca să plece. Trebuie să dau fraților mei celor mici să mănînce.

— Du-te mamă, și fii gata de plecare cînd apune soarele.

— Voi veni negreșit, zice Frusina deschizînd ușa.

— Și vezi de nu spune mumei dumitale nimic, adăogă baba ieșind după dînsa.

— Nu avea grijă; dacă ți-am făgăduit odată că nu-i spui, fii sigură că voi păstra secretul.

Frusina se depărtează sărind de bucurie și moașa rămîind singură face cugetările următoare:

„Îmi pare rău de această copilă, își zice ea, dar nu sunt a bogată ca să lepăd de la mînă patruzeci de gălbenași. Dumnezeu mă știe și pe mine. Afară de aceasta nu am făgăduit vătafului acelui boier ca să amăgesc pe fată, ci numai să i-o duc acolo. Dacă n-o vrea fata, știu bine că nu-i va da cu toporu în cap, căci nu are pentru ce. Eu o voi lăsa acolo și cînd mă voi întoarce ca să o iau. mă voi preface că mă mir, voi plînge, îmi voi frînge mîinile, voi face astfel ca să nu mă învinovățească pe mine. ”

După aceste cugetări, moașa la o bucată de pîine și puțină brînză ca să mănînce, și în urmă se dete după diferite lucrări menajere așteptînd ora cînd trebuia să se ducă cu fata.

O zi trece foarte curînd. Pentru Frusina însă trecuse prea anevoie, căci ea era prea nerăbdătoare. Toată ziua ea nu făcuse alt decît a se gîndi cum să se prezinte înaintea unei dame mari ca să nu o crează de neroadă, și ce să ceară pentru lucru cînd o va întreba de preț. Aceasta mai cu seamă o făcea să se roșască în temerea de a nu greși, și ca să scape de ridicol, găsi de cuviință să lase pe acea cocoană să-i dea ce va voi și să-i arate că este mulțumită. Frusina împletea la ciorap cînd băgă de seamă că soarele apune. Inima ei începe să palpite și o durere de cap o coprinse deodată. Sufletul ei era mîhnit, dar nu știa pentru ce.

„Dumnezeul meu, ce am astă-seară? Să fie oare vreo presimțire că mi se va întîmplă ceva? ”

În urmă cugetă:

„Dar ce să mi se întîmple?… Mă duc să iau de lucru, aceasta este foarte lesne de înțeles; și dacă mă doare capul, pricina trebuie să fie unde m-am gîndit prea mult la un loc și fiindcă am așteptat cu atîta nerăbdare. ”

După aceste cugetări, ea se îmbracă curat și, pretestînd către muma sa că se duce la o vecină, iese din casă și găsește pe moașa la poartă unde o aștepta.

— Aide, Frusinico, să mergem, îi zice moașa cînd o vede. Te aștept aci de o jumătate de ceas.

— Iată-mă, mamă moașo; sunt gata. Socotesc că am venit tocmai cînd ne-a fost vorba, căci abia dacă a apus soarele.

— Așa este, măiculiță, ai dreptate.

Și după ce se schimbă aceste vorbe între dînsele plecară împreună fără a fi văzute de nimeni. Cum casa Dăngescului nu era departe de acolo, ele ajung prea curînd la portița grădinei care era întredeschisă.

— Iată salcîmii, strigă moașa cînd fură aproape de portiță. Am ajuns.

— Unde am ajuns, mamă moașo? întreabă Frusina surprinsă.

— La cocoana care-ți va da de lucru.

— Dar nu văz nici o casă dinaintea noastră, observă Frusina cu mai multă surprindere.

— Noi intrăm pîn grădină, căci așa mi-a spus prietena mea; întîi că este drumul mai de drept, și al doilea că și pe aici intră lume destulă.

Tînără fată nu mai zice nimic; ea urmează pe moașă în nesimțire fără ca să poată înțelege cel mai mic lucru din cîte se petreceau. Ele străbat grădina și moașa își îndreptează pașii spre camera a cărei ușă se prezantă dinaintea ei.

— Vom intra în odaia aceea, zice ea Frusinei, și vom aștepta acolo pînă va de știre cocoanei că ai venit. la ascultă, Frusinico, ai spus mumei dumitale despre aceasta?

— Nu i-am spus. Dar ce, nu am făcut bine? Nu mi-ai zis dumneata ca să nu-i spui?

— Bine ai făcut, fata mamii, puteai însă să-i și spui căci nu făceai nici o greșală. Dar iată că am ajuns: să intrăm.

Moașa bate la ușa camerei despre carea îi vorbise Bolboacă și acesta, care le aștepta, iese îndată să le priimească.

— Poftiți, le zise el deschizînd ușa.

Moașa intră în cameră cu Frusina, și Bolboacă le invită să se așeze pe scaunile ce le aduce.

— Poci avea norocirea ca să știu cine sunteți? le întrebă el, prefăcîndu-se a nu cunoaște pe moașă.

— Eu sunt moașa Sultana de lîngă Biserica cu sfinți, și dumneiei este Frusinica, neapoata mea.

— Îmi pare bine, zice Bolboacă făcînd un compliment Frusinei, care se scoală îndată să-i mulțumească. Cu ce vă poci sluji, cocoană Sultano? adăogă el privind pe moașă.

— Să vedeți, domnule. Ieri înserat a venit la mine o prietenă și m-a rugat să aduc cocoanei care locuiește în casa aceasta pe o cusătoreasă meșteră, și fiindcă Frusina, nepoata mea, coase și festonează ca un înger, am adus-o pe dînsa.

— Prea bine ai făcut, zice Bolboacă privind pe Frusina. Mă voi duce îndată să înștiințez pe coconița, și ca să nu rămîneți singure, voi trimite pe nevasta mea să vă ție de vorbă. Dar trebuie să fiți ostenite și puțină apă rece v-ar răcori de minune.

Și zicînd aceasta, vătaful de curte oferă Frusinei și moașei cîte o farfuriuță cu dulceață și cîte un pahar cu apă.

— Acum, doamnele mele, mă duc să văz ce face coconița, zice Bolboacă, deschizînd ușa care răspundea în o altă cameră în care intră după ce mai întîi face moașei un semn pe furiș.

— Ce oameni cumsecade se găsesc în aceste case de boieri! zice Frusina după ce rămîne singură cu moașa.

— Sunt crescuți bine, măiculiță, de aceea știu să mulțumească pe oamenii carii le intru în casă.

— Cine să fie omul acesta întreabă Frusina.

— Este vătaful de curte.

— De unde știi, mamă moașo, că este vătaful de curte? Mi se părea că nu vă cunoșteați cînd am intrat în casă?

La această întrebare, moașa rămîne confuză, dar cum ea nu-și pierdu cumpătul, răspunde îndată:

— Prietena mea mi-a spus că vătaful de curte șade în această odaie, și socotesc că el trebuie să fie. Vai de mine! dar nu știu ce am, strigă ea încovoindu-se ca cum ar fi fost coprinsă de durere: iar m-a apucat inima.

— Ce spui, mamă moșică?… ce nenorocire! să mergem acasă. Vom veni altă dată, zice Frusina sculîndu-se.

— Ba nu, măiculiță; nu este frumos să plecăm deodată amîndouă fără ca să ne luăm cel puțin ziua bună. Ar crede că suntem niște hoațe. Mă duc să beau puțin rachiu de izmă de la vreo băcănie și mă întorc numaidecît.

— Ce fel, eu să rămîi singură aici? întreabă tînără fată cu frică.

— De ce nu, Frusinica mamii? ești într-o casă cinstită și nu ai a te teme de nimic. Trebuie să vie și nevasta vătafului ca să stați amîndouă de vorbă, și mai întîi eu mă întorc acum. Aoleo, uf, Dumnezeule! ce tăieturi grozave am!…

Și la aceste cuvinte, ea iese din cameră țiindu-se de inimă și lăsînd pe Frusina singură.

Cînd intră în grădină, moașa începe să caute pe Bolboacă; acesta îi iese înainte și o întreabă încet:

— Ai vorbit fetei? ai întrebat-o dacă?…

— Ce să-i vorbesc, măiculiță?… Dacă i-aș fi spus ceva, nu ar fi venit moartă-tăiată.

— Atunci cum să facem? întreabă Bolboacă.

— Aceasta este treaba dumitale. Eu crez că mi-am îndeplinit făgăduiala.

— Bine, bine, zice Bolboacă puind în mîna moașei o hîrtie în care se afla douăzeci galbeni. Iată plata dumitale și vezi să nu te întorci mai curînd decît peste un ceas.

— Nu avea grijă. Numai vedeți să nu se întîmple ceva fetei, căci dacă vor afla părinții ei, mă strîng de gît cu bună seamă.

— Fii pe pace, căci nimeni nu o atinge. Să ne vedem sănătoși.

Moașa iese pe portița grădinei, iar Bolboacă se duce la stăpînul său ca să-l înștiințeze.

Frusina, rămîind singură și găsindu-se într-o casă streină pentru întîia oară în viața ei, începe să se căiască că a intrat într-însa. Ea își preumblă ochii pîn toată camera, pe care o găsește prea curată și foarte bine mobilată. În van așteptă pe pretinsa soție a vătafului, căci aceasta nu mai venea, ceea ce îngrija cu osebire pe tînără fată. Zece minute trec și nimeni nu vine încă.

„Dumnezeul meu! își zice ea; ce să fie pricina de mă simț așa de leneșă astăzi!… Îmi vine să mă întinz și să mă culc. Capul îmi este greu și parcă îmi umblă pîn creieri o mulțime de albine. Ce să fie vîjiitura asta! ”

Ea nu putu cugeta mai mult că cade deodată în cea mai completă nesimțire. Sărmana copilă căzuse victima lui Dăngescu, care, nefiind sigur de reușită, încredințase lui Bolboacă o doză foarte mare de opium pe care să o dea Frusinei într-o linguriță cu dulceață. Vătaful îndeplinise ordinul stăpînului său, și iată prin ce mijloc voi să profite de frumusețea nenorocitei fete a croitorului.

Bolboacă și Dăngescu se aflau la pîndă și priveau pe Frusina pîn crăpăturile ușei. Îndată ce ei văzură că a căzut, intrară amîndoi în cameră.

Ei aprinseră o lumînare și voind să privească de aproape pe Frusina, o găsiră palidă și defigurată. Fruntea îi era strivită din căzătură și pe gură începu să-i curgă sîngele în gîlgîituri. Dăngescu se sperie și cere de la Bolboacă oțet sau odicolon. Bolboacă aduce o sticluță cu odicolon și amîndoi încep să-i facă fricțioane și să o stropească cu apă rece. Dar toate silințele lor fură în van, căci sîngele gîlgîia neîncetat din gura fetei, astfel că acea cameră devenise o gîrlă de sînge. Simptomele morței se desinară pe fizionomia nenorocitei copile; ea deschide puțin ochii, se uită cu groază împrejurul ei și deschizînd și închizînd gura de două ori își dete sfîrșitul în brațele omorîtorilor ei.

— Nenorocita a murit, zice îndată Bolboacă cînd vede că ochii Frusinei rămîn deschiși și fără nici o mișcare.

— Ce vorbești, Neagule, strigă Dăngescu dîndu-se la o parte îngrozit. Să chemăm un bărbier să-i la sînge. Poate să nu fi murit încă.

— Acum e de prisos, zice Bolboacă după ce pipăie cadaverul.

— Ce să facem, Dumnezeul meu!

— Să îngropăm pe moartă în grădină.

— Nu trebuie să o îngropi în grădina mea, căci poci fi descoperit. Mai bine să o iei într-o trăsură după ce va înnopta bine și să o arunci în vreo uliță pe unde nu umblă lume.

— Aceasta este o idee prea minunată. Găsindu-se pe uliță moartă, va crede oricare că a fost lovită sau apucată de vreo boală și că a căzut în loc fără să mai miște. Greutatea însă este că nu cunosc pe nici un birjar credincios despre care să fiu sigur că va ține secretul.

— Cu aceasta mă însărcinez eu, căci sunt sigur de devotamentul vizitiului meu, murmură Dăngescu pe gînduri. Mă duc să-i zic să puie caii cei mici la trăsura veche și să tragă la portița grădinei. În vremea aceasta, tu Neagule, curăță sîngele, adună-l cu ceva căci a închegat și să faci în sfîrșit cum știi ca să nu să mai cunoască urmele.

Dăngescu iese și Bolboacă rămîne singur cu moarta.

„Ce întîmplare afurisită, zice Bolboacă privind cadaverul Frusinei. Se vede că stăpînul meu nu a prea dat opium sau afion la multe, de vreme ce nu a știut să potrivească pe al acestei fete, dar ce va zice moașa? mă tem foarte că oi să dau peste un bocluc mare. Cu toate acestea, o împăca-o cuconu, căci este mai mult de interesul lui… ”

După aceste cugetări, Bolboacă începe a aduna tot sîngele închegat într-un vas pe care-l bagă în sobă. Sîngele nu mai gîlgîia din gura fetei; el o ridică și după ce o depune într-un colț, aduce un covor și o pîslă pe care le așează peste scîndurile umplute de sînge ca să nu se cunoască.

Pe timpul însă cînd își căuta șapca și mantaua ca să fie gata de plecare, moașa intră în cameră.

— Ce?… ai… ve… nit, mamă moașo? o întrebă Bolboacă întorcîndu-se uimit.

— Socotesc că a trecut un ceas de cînd am plecat. Dar unde este fata?

— Fata este cu domnu, răspunde Bolboacă, puindu-se în dreptul cadaverului ca să nu fie zărit de moașă.

— Ce spui?… vezi dumneata, nerușinata!… și eu care aș fi luat icoana în brațe și mi-aș fi băgat sufletul în păcate că nu ar fi voit moartă-tăiată!… Ce sunt fetele astea din ziua de astăzi!

— Ascultă, mamă moașă, îi zice Bolboacă care nici nu băgase de seamă la cugetările babei. Știe părinții fetei că ai adus-o aici?

— Nici habar nu au, măiculiță; dar ce, nebună eram să le vorbesc?

— Poate să le fi spus fata?

— Nu le-a spus o vorbă măcar. Pentru aceasta să nu aibi grijă.

— Dar cînd ați plecat amîndouă de acasă, v-a văzut cineva din vecinătate sau vreun cunoscut?

— Nu ne-a văzut nimeni pentru că m-am ferit să nu ne vază.

— De ce te-ai ferit?

— Pentru că, de, măiculiță, cine știe ce s-ar fi putut întîmplă, și am voit mai bine să mă păzesc.

— Prea bine ai făcut, mamă moașă, zice Bolboacă mulțumit. Și vei afla pentru ce.

În acest moment, Dăngescu intră în cameră și moașa se scoală îndată ce-l vede, plecînd capul cu respect.

— Ești gata, Neagule? întreabă Dăngescu.

— Sunt gata de mult, coconașule; vă așteptam.

— Dumneiei este moașa care a adus pe fată? mai întreabă el aruncîndu-și ochii asupra babei.

— Da, coconașule, eu sunt moașa, răspunde aceasta plecîndu-se pentru a doua oară.

Ridicînd capul, moașa își aruncă ochii în dreptul sobei și zărește pe Frusina în colțul unde era depusă. Cum era destulă lumină în cameră ea putu băga de seamă că rochia fetei era plină de sînge și că palida ei fizionomie denunța toate semnele unei moarte. Ea rămîne uimită și în desperarea cea mai mare începe să strige smulgîndu-și părul:

— Vai de mine!… sărăcuța-mi de mine… Frusina este aceea din colț?… Ați omorît-o, prăpădi-m-aș după pămînt. Acum omorîți-mă și pe mine, adăogă ea, ducîndu-se să pipăie cadaverul.

— Taci din gură, babo, strigă Dăngescu oprind pe moașă în mijlocul camerei. Nu face gură că te trimiț și pe tine pe lumea cealaltă. Ce voiești să mai vezi!… a murit din întîmplare această sărmană fată… nu i-a dat nimeni cu parul în cap.

— Ce fel a murit din bună zdravănă, fără ca să-i facă nimeni nimic? Dar este plină de sînge.

— A luat în dulceață puțin afion ca să adoarmă. Nu era nimeni în casă cînd i-a venit amețeală, și cînd a căzut după scaun s-a lovit la tîmplă și a murit.

— O, Maică luminată! Doamne!… Ce am greșit eu să văz astfel de lucruri!… Ce vor zice părinții fetei?…

— Ce să zică? observă Bolboacă. Mi-ai spus că ei habar nu au și că nu v-a văzut nimeni cînd ați venit aici?

— Ascultă, bătrâno, zice Dăngescu cu un ton aspru; ia acești cîțiva galbeni și pleacă de-ți caută de treabă. Să nu care cumva să crîcnești ceva; că-ți mănîncă oasele pușcăria și ocna.

Moașa nu îndrăznește să mai profere un singur cuvânt; ea priimește banii de la Dăngescu, făgăduindu-i că nu va vorbi, și iese de acolo hotărîtă a păstra cel mai mare secret.

După plecarea ei, Dăngescu se adresează către Bolboacă:

— Sunt sigur că baba nu va scoate nici o vorbă. Acum grăbește, Neagule; trăsura te așteaptă la portița grădinei; ia pe moartă mai curînd, du-o unde știi, și azvîrl-o cînd vei socoti de cuviință.

— Lasă pe mine, cocoane, și fiți pe pace. Este adevărat că nu voiam să se întîmple una ca aceasta, dar ce s-a făcut s-a făcut, și, de aș ști că m-ar prinde cineva și m-ar băga în ocnă, intru cu plăcere pentru dumneata, fiindcă tot dumneata te-ai milostivit de m-ai scos dintr-însa.

— Îți mulțumesc, Neagule, pentru devotamentul tău și-ți voi fi recunoscător. Mîine îți dăruiesc două sute galbeni.

— Vă sărut mîinile, cocoane; ați fost și sunteți totdauna bun pentru mine!

După aceste semne de dragoste schimbate între acești tîlhari, Dăngescu iese din acea cameră și Bolboacă la cadaverul pe spinare, îl duce în trăsură și pleacă să azvîrle pe sărmana fată a croitorului.

Amorul și crima

După ce arătarăm împrejurările ivite în acea miercure în casa Dăngescului, să vedem ce se petrecu tot în această zi și în casa Sălcianului.

De cînd începuse timpul frumos, Maria și Tincuța petreceau toată ziua în grădina ce aveau la spatele casei lor; acolo ele împleteau la ciorapi și se întrețineau pînă cînd soarele devenea arzător. După ce prînzeau, reveneau în grădină cu lucrul și se puneau pe o bancă așezată lîngă un salcîm pletos, unde rămîneau pînă seara. Dar despre ce se întrețineau ele totdauna? Pentru ce Maria pleca ochii cîteodată? Și pentru ce Tincuța o lăsa adesea singură, ocolind grădina în mai multe rînduri și uitîndu-se în toate părțile cu cea mai mare curiozitate fără însă ca ea să caute pe cineva?…

Ce de lucruri nu se petrecuse în grădina cojocarului de la acea seară de bal mascat!… Aceasta o vom afla mai la vale; vom lua mai întîi de la început acea zi, de miercuri și vom face o mai bună cunoștință cu Sălcianu.

Acesta atinsese de al șasezecilea an; părul lui era alb și abia dacă se zărea ici și colo cîteva fire negre; talia îi era potrivită, fața albă cu puține încrețituri și avea o înfățișare așa de onestă cît și venerabilă; pe fruntea lui se număra mulțimea anilor ce petrecuse într-o viață laborioasă și liniștită; ochii lui albaștri se înfundau puțin în orbita lor și obosiți de lucrul cojocăriei erau acoperiți de sticlele ochelarilor ce purta de mai mulți ani.

În acea miercure el se sculase prea de dimineață, cum avea obicei totdauna și se pusese la lucru cu Stoian, calfa ce avea în prăvălie. Stoian era brun, dar fața lui era destul de albă și foarte atrăgătoare, talia îi era potrivită și abia dacă împlinise douăzeci și patru de ani. El iubea pe Sălcianu ca pe părintele său, căci era orfan ca și Tincuța.

Sălcianu părea mîhnit în acea zi și ca niciodată vorbea aspru cu toată lumea; el dojenise pe Stoian pentru lucruri de nimic și acesta nu lipsi de a-i zice cînd îl văzu mai liniștit:

— Nu știu ce ai astăzi, chir Tudore; se vede că ești nemulțumit de ceva: poci cunoaște și eu pricina care te mîhnește?

— Este adevărat, Stoiane, că sunt supărat, dar nu poci să-ți spui pentru ce.

— Cu toate acestea nu ai obicei să ascunzi nimic de mine?

— Așa este, dar vezi, băiete, sunt împrejurări de acelea carii nu se spun.

— Nu stăruiesc să aflu căci din natură nu sunt curios; dar văzîndu-te mîhnit, chir Tudore, crede că mă simț turburat deopotrivă cu dumneata. Știi că te iubesc ca pe însuși tatăl meu de cînd am rămas fără părinți.

— Și eu te iubesc, Stoiane, ca pe copilul meu, și îți mulțumesc că te interesezi de casa mea și de mine.

Stoian nu mai zice nimic, căci el respecta mîhnirea Sălcianului. În acest moment, Elisaveta intră în prăvălie și le dă bună dimineața. Stoian se scoală să-i mulțumească și Sălcianu îl roagă să-l lase singur cu nevasta lui, avînd a vorbi împreună. Stoian iese afară din prăvălie și Sălcianu se adresează către soția sa:

— Ascultă, Elisaveto. Îi zice el, este multă vreme de cînd mă fac că nu știu un lucru care privește cinstea casei noastre…

— Ce vrei să spui, Tudore? Nu înțeleg.

— Se vede că ești prea tare de cap dacă nu înțelegi. Și negreșit că încuviințezi cele ce se petrec în casa noastră de vreme ce nu mi-ai vorbit niciodată.

— Te încredințez, Tudore, că nu știu să se petreacă în casa noastră ceva serios și care să ne atragă băgarea de seamă.

— Venirea domnului Alexandru Dăngescu nu a atras încă băgarea dumitale de seamă? E de mirare, Elisaveto, cum de nu mi-ai vorbit pînă acum de desele vizite ale acelui domn în casa noastră și cum de nu mi-ai împărtășit scopul care-l aduce?

— Nu cumva găsești necuvinicios dacă domnu Alexandru ne face cinstea a veni să ne vază cîteodată?

— Ce relații poate avea un fiu de boier cu o familie de cojocar, și prin ce întîmplare i-ați făcut cunoștința?

— Dintr-o seară de clup, unde, din curiozitate, ne dusesem și noi ca să vedem ce fel de petrecere publică este clupul.

— Nici aceasta nu mi-ai spus-o pînă astăzi și mi se pare curios, Elisaveto, cum ai început să ascunzi de mine niște lucruri pe care ar fi trebuit să le aflu. Este adevărat că nu v-am cerut niciodată socoteală de cele ce faceți și unde vă duceți serile, căci de atîția ani, de cînd trăim împreună, nu mi-ai dat niciodată prilej ca să-ți fac cea mai mică observație. De cîtva timp însă, văz că te ferești de mine, și aceasta mă mîhnește, căci neapărat prevăz că se petrece niște lucruri pe care te temi a mi le împărtăși.

— Dumnezeul meu, ce vrei să se petreacă altceva în casa noastră decît că domnu Alexandru găsește plăcere a pierde din vreme în vreme cîteva minute cu noi.

— Ei bine, nevastă, deși ați ținut de mine cel mai mare secret, eu însă a trebuit să aflu de la streini ceea ce trebuia să știu de la dumneata. Domnu Alexandru nu vine pentru mutra dumitale în casa noastră, nici ca să-ți ție de urît. A început lumea să vorbească și ce este și ce nu este. Maria este frumoasă, precum știu toți, și prin venirea lui s-a compromis onoarea atît ei, cît și familiei. Este adevărat că vine pentru Maria sau pentru noi?

Elisaveta nu știe ce să răspunză. Sălcianu urmă:

— Pentru ce taci, Elisaveto? Oare eu nu mai sunt bărbatul tău? nu mai merit încrederea ta? nu mai iau deopotrivă cu tine parte la fericirea și la soarta copilei noastre?

— Ei bine, Tudore, vei afla tot. Dacă nu ți-am vorbit pînă astăzi despre aceasta, am făcut-o în temerea de a nu-ți turbura liniștea și de a nu te face să presupui lucruri carii nu sunt. Domnu Alexandru iubește în adevăr pe Maria și ce ai zice cînd vei afla că a făgăduit să o la de soție?

— Și cui a făgăduit el aceasta?

— Chiar Măriei, copilei noastre.

— Frumoasă făgăduială, zău; zise Sălcianu clătinîndu-și capul; și noi acum va trebui să ne odihnim liniștiți pe această făgăduială boierească… Negreșit, ce mai este de zis, de bănuit sau de necrezut, pe cît timp domnu Alexandru a făgăduit Măriei să o la de soție… și pînă una alta, cine știe cum va fi cerut să i se recunoască această făgăduială!… Ce sunt femeile astea! cum se încred lesne și cum nu văd prăpastia ce se deschide înaintea lor! Bagă de seamă, Elisaveto, avem destule esemple dinaintea ochilor că mumele strică pe copii și nu se gîndesc nenorocitele că ele sunt greu răspunzătoare dinaintea lui Dumnezeu. Fii sigură că el o va amăgi fără îndoială chiar subt ochii tăi, și te încredințez că vei fi destul de oarbă ca să nu vezi… Odată amăgită, boierul își va îndrepta pașii aiurea și fata cojocarului va rămînea poate cu fructul dezonoarei sale.

— O! nu vorbi astfel, Tudore, zise Elisaveta tremu- rînd. Dumnezeu să ne ferească de asemenea nenorociri închipuite.

— Închipuite astăzi, dar cine te încredințează că mîine nu vor fi niște triste adevăruri? Nu vedem pe toate zilele întîmplări de acestea? Este de datoria noastră acum ca să întîmpinăm răul prin noi înșine; și pentru aceasta trebuie ca îndată ce va mai veni aici băiatul Dăngescului să-i dăm să înțeleagă că unui boier nu-i este permis să frecuente casa unui meseriaș.

— Bagă de seamă, Tudore, că printr-aceasta prindem de vrăjmaș pe fiul unui boier, care poate să ne facă mult rău și știi că sunt ani nenumărați de cînd lucrezi în casa lor…

— Văz, Elisaveto, că în privința aceasta ai o judecată foarte scurtă, dar îți dau dreptate căci în viața-ți nu s-a întîmplat să încerci cea mai mică nemulțumire. Aceasta este pricina de nu poți prevedea viitoarea nenorocire a copilei noastre.

— Ai toată dreptatea, Tudore, zice Elisaveta mîhnită. Trebuie însă să luăm lucrurile altfel: din nenorocire Maria iubește pe domnu Alexandru în gradul cel mai mare și aflînd că voim să-l depărtăm din casa noastră, aceasta ar fi pentru dînsa lovitura cea mai grozavă. Să avem puțină răbdare ca să pregătesc pe Maria prin. cuvinte înțelepte arătîndu-i că amorul său nu poate lua un sfîrșit bun; în urmă, ne vom consulta asupra măsurelor ce va trebui să luăm. Pînă atunci voi avea îngrijirea de a priveghea asupra onoarei copilei noastre.

— Vezi așa, Elisaveto: acum îmi place cum vorbești și îți mulțumesc pentru frumoasa idee ce ai avut. Te rog numai să o îndeplinești, și eu mă voi face că nu înțeleg cum am făcut pînă acum fără a mă amesteca întru nimic.

Și zicînd acestea, Sălcianu reîncepe să lucreze, iar Elisaveta iese din prăvălie și intră în camera sa destul de mîhnită de cele ce auzise de la soțul său.

Alexandru se întîlnea mai în toate zilele cu Maria fără a fi văzuți de părinții ei. Tincuța era neîncetat cu scumpa sa verișoară, căci pentru dînsa Maria nu avea nici un secret.

În acea miercure, pe la șase ore după-amiază, ele se aflau ca după obicei așezate pe banca de lîngă salcîmul pletos și împleteau la ciorapi. Tincuța se adresează către Maria:

— Doamne, cum împletești la ciorapi, verișoară?… Nu știu pentru ce de la o seamă de vreme undrelile nu mai pot apuca firul. Văz că degetile îți umblu mai iute decît ale mele, dar eu am isprăvit zece rînduri și dumneata abia ești pe la jumătatea unuia.

— Eu sunt prea leneșă acum, răspunde Maria aruncînd ciorapul. Nu lucrez mai nimic: gîndirea mea este pironită zi și noapte la un singur lucru care mă mîhnește și tot într-o vreme care-mi umple sufletul de bucurie.

— Nu știu cum se întîmplă, verișoară, că din una, din alta, convorbirea noastră cade neîncetat asupra domnului Alexandru.

— Și asupra cui voiești să cază, Tincuțo?… Dacă am febleța de a-l iubi mai pre sus de totul în lume ce trebuie să fac?…

— Este plăcut lucru de a iubi cineva astfel, dar cu cit este de plăcut, cu atît trebuie să fie și de amar; aceasta este cel puțin părerea mea.

— Amar zici?… se poate; dar în ce găsești amărăciunea, Tincuțo?

— O găsesc în nepotrivirea amorului cînd împrejurări de familie și de cuviințe împiedecă împlinirea legămîntului de toată viața.

— Te înțeleg, Tincuțo, zice Maria oftînd. Pentru ce de la o seamă de vreme îmi vorbești pe alăturea și nu-mi spui d-a-dreptul ceea ce te gîndești în privința amorului meu pentru Alexandru?

— Cum nu-ți spui, Mario? Îți închipuiești acum că sunt ipocrită cu dumneata?

— Nu zic aceasta, dar pentru ce-mi arăți că împrejurări de familie și de cuviințe aduc piedici amorului meu, și nu-mi spui că eu nu poci aspira a deveni vreodată soția lui Alexandru, căci el este de o familie nobilă și bogată, de vreme ce eu nu sunt decît o biată fată de meseriaș cu o naștere întunecoasă? Ce crezi că aceasta mă supără?

— Negreșit că te supără, verișorică; am auzit chiar de la dumneata că omul este înțelept și că judecă bine cînd nu este amorezat, dar că îndată ce amorul vine, mințile se duc pe jumătate; și să ferească Dumnezeu pe cel ce s-ar gîndi să-l contrarieze căci îl prinde de vrăjmaș. Nu sunt chiar cuvintele dumitale, Mario?

— În adevăr, ți-am spus aceasta, dar m-am înșelat. Ei bine, Tincuțo, este prea adevărat ceea ce zici, omul însă este făcut să nu crează chiar cînd pipăie obstacolele carii se ivesc dinaintea lui. Prevăz că amorul meu nu mă va conduce la nici un sfîrșit bun, cunosc depărtarea ce există între mine și el, nu mă îndoiesc că părinții lui aflînd ar fi furioși de aceasta. Dar sărmana ființă umană găsește plăcere chiar în suferințe, găsește totdauna o mică consolație, cînd inima-i este zdrobită, în acel cuvînt numit speranța, carea singură aruncă balsam pe rănile nenorociților. Ce vrei, iubesc pe Alexandru, nu sunt în stare să-i arăt cea mai mică bănuială, nu mă simț cu putere a-i face nici o propunere în temere de a nu presupune lucruri care nu sunt. Înțelegi, Tincuțo, nu voiesc să crează că eu îl iubesc ca să mă fălesc cu numele lui, cu poziția lui. Totul aștept de la dînsul și el mi-a promis multe fără să-l întreb. Cu toate acestea, din cele ce mi-ai spus mă găsesc în trista poziție de a avea o esplicație cu dînsul.

— Dumnezeul meu! cît îl iubești, sărmana mea verișoară, și crede că, dacă doresc ceva în lume, este numai ca să te văz fericită. Ș-apoi nu s-a văzut destui oameni bogați și nobili că se însor cu fete sărace, precum și destule femei nobile fiind țiitoarele unor oameni de rînd!… Ce este de mirare ca domnu Alexandru Dăngescu să la pe o fată onestă și bine crescută, deși dintr-o familie de meseriași?… La dracu! meseriașii nu sunt și ei oameni cumsecade! ?… Și mai cumsecade încă decît mulți alții spoiți de nobleță numai pe din afară?

— Cît ești de bună, Tincuțo!… Îi zice Maria îmbrățișînd-o și sărutînd-o în mai multe rînduri. Oare tu nu ești cea mai minunată consolație ce mi-a trimis Dumnezeu pentru ușurarea suferințelor mele! ?… Florile, cît sunt de frumoase, nu s-ar veșteji ele dacă Dumnezeu nu le-ar trimite în toate diminețile cîte o scînteie de viață?… cîteva picături [de] rouă? Vezi bine, Tincuțo, că și dumneata contribuiești mult în viețuirea mea.

— Îmi pare bine de aceasta, verișoară, și mă voi sili cît voi trăi a te face să mă iubești.

În acest moment, Alexandru Dăngescu se ivește la o portiță izolată a grădinei. Maria se roșaște și, cu toate că-l zărește, se preface însă a nu-l vedea și începe a împleti la ciorapi fără ca undrelele să apuce vreun fir. Tincuța, care-l zărește asemenea, privește pe Maria și îi zice încet:

— Verișoară, domnu Alexandru vine.

Alexandru înaintează. Maria și Tincuța se scol ca să-l salute.

— Bună vremea, Mario și Tincuțo; ce mulțumit sunt că vă găsesc aici!… Mă așteptați, nu este așa?

— Prea bine vezi, domnule Alexandre, zice Tincuța dispuindu-se a se depărta.

— Dar unde voiești să pleci, Tincuțo? Nu mai stai cu noi?

— Cum să stau, domnule Alexandre?.. Nu trebuie să observ ca să nu vă zărească cineva?

— Ai dreptate; îți mulțumesc de atîta osteneală ce ți-ai dat pentru noi, zise Alexandru strîngînd-o de mînă.

— Toate le fac cu mulțumirea mea, domnule Alexandre; iubesc atît pe verișoara mea și pe dumneata, că mulțumirile dumneavoastră sunt și ale mele.

Și zicînd acestea, Tincuța se depărtează de dînșii începînd a culege flori ca să facă un buchet pentru Alexandru, fără însă ca această ocupație să o oprească de a face observările obișnuite.

— Bună Tincuța! zice Alexandru privind-o. Iată o amică și o rudă care te iubește mult, scumpă Mario.

— Și eu o iubesc destul, zice Maria puțin distrată.

— Dar ce ai astăzi, Mario? Nu te găsesc ca în celelalte zile; te văz tristă.

— Eu?… tristă?… Te înșeli, Alexandre; mă gîndeam la dumneata, ceea ce fac neîncetat de cînd te-am cunoscut.

— Nu este adevărat, Mario; citesc în sufletul tău ca în curata lumină a frumoșilor tăi ochi; nici o umbră nu poate trece în spiritul tău ca să nu fie așa de vizibilă pentru mine ca și furtuna care întunecă atmosfera. Îndată ce te-am văzut, am băgat de seamă că ai ceva care te mîhnește; vorbește, Mario, nu trebuie să ascunzi nimic de Alexandrul tău.

— Nu-mi face asemenea întrebări, Alexandru. Sărmanei fete de meseriaș nu-i este permis totdauna ca să-și deschiză toată inima unui om care este mai presus de dînsa.

— De cînd ai luat obicei, Mario, să te numești fată de meseriaș? Am avut ocazie să-ți spui în mai multe rînduri că pentru mine nu ești nici o fată de meseriaș, nici o damă mare. Te consider ca partea sufletului meu cea mai puternică, care contribuie cu succes la fericirea vieței mele. Cînd sunt lîngă dumneata, Mario, toată ființa mea se electrizează de aceste priviri încîntătoare, și cînd sunt departe, și chiar în visele mele, mă gîndesc a te revedea pentru a-ți spune cît mă simț de fericit de a te iubi…

— Destul, Alexandre; de acum înainte repaosul vieței mele este pierdut, căci tu m-ai făcut să întrevăz într-această lume o fericire pe care nu speram a o găsi decît în cealaltă. Dar această fericire s-ar putea realiza vreodată! ?… Nu crez și nici că este cu putință!

— Pentru ce această bănuială, Mario? Pentru ce crezi că promisiile mele sau mai bine dorințele mele ar fi cu neputință de realizat Și cine ar putea rumpe legătura a două inimi carii se iubesc? care lege a naturei s-ar putea opune la aceasta?

— Știu, Alexandre, că ești dispus și că dorești poate a încurona amorul nostru, dar tu ai un părinte puternic, mîndru și ambițios. Ce ar zice el cînd ar auzi că unicul său fiu și moștenitor frecuentează o casă de meseriaș, că-i iubește fata și că voiește a o lua de soție?…

Alexandru tace. Maria urmă:

— Vezi bine că am dreptate, Alexandre; de cîte ori se întîmplă să pronunț numele tatălui tău, de atîtea ori păstrezi cea mai profundă tăcere; de cîte ori îți aduc aminte că el e mîndru și ambițios, spiritul tău se confundă, nu poți răspunde, căci ești sincer, Alexandre, și tu nu poți fi ipocrit cu aceea căreia îi zici că o iubești, nici a o face să crează ceea ce nu este.

— Ei bine, Mario, ai dreptate: tatăl meu, precum zici, este mîndru și ambițios, ba încă și aspru. Este adevărat că el s-ar revolta și m-ar amenința chiar aflînd ceea ce deocamdată nu trebuie să știe. Timpul însă schimbă totdauna faza la toate lucrurile, el înmoaie și pe fiara cea mai sălbatecă, o domesticește, face dintr-însa ce voiește. Dumnezeu, care privește cu mulțumire florile cele frumoase după pămîntul zidit de dînsul și care încuragiază bunul, cum pedepsește răul, nu va contribui el în divina sa bunătate pentru unirea a două inimi tandre?!… Nu va sfărîma el piedicile carii opresc realizarea acestor dorințe sacre?!…

— Frumoase iluzii!… încîntătoare speranțe!… dar am presimțirea că va fi contrariul. O voce ascunsă îmi dictează a-ți zice: Alexandre, tu ești nobil, tu ești frumos; dacă te-ai gîndit un moment sau ai avut capriciul să iubești pe o sărmană fată, care prin nenorocirea ei cauzează pe a ta, treci pe lîngă dînsa cum te-ai oprit, reia-ți drumul ce este deschis înaintea ta și vei găsi la capătul lui adevărata fericire ce-ți este rezervată.

— Destul, Mario; dacă ai ști cu cîte lovituri grozave izbești sufletul meu prin limbajul ce-mi ții, nu ai încerca să-l repeți și altă dată. Ascultă, Mario, precum mi-ai promis de atîtea ori că vei fi a mea sau a mormîntului, asemenea îți promit și eu cu jurămîntul unui om de onoare și de simț. Sunt bărbat, și dacă în acest moment nu sunt independent, voi fi mîine, voi fi poimîine, voi căuta să fiu și…

— Și vei fi, domnule Alexandre, strigă Tincuța apropiindu-se de dînșii și prezentîndu-i un buchet.

— Îți mulțumesc, bună Tincuțo, îi zice el luînd buchetul; de aceea și eu am început să te iubesc ca pe o soră. Dar văz că a înnoptat de tot și că trebuie să plec.

Atît Maria cît și Tincuța nu răspund nimic la aceasta. Alexandru știa bine că ele trebuie să intre în casă, de aceea își luă noapte bună de la dînsele și, în momentul cînd se dispunea să plece, se aude un zgomot mare la uliță.

— Ce însemnează acest zgomot? întreabă Tincuța.

— Neapărat că oameni beți trec pe uliță, răspunde Alexandru ascultînd.

— Oricum, s-a întîmplat ceva grav, observă Maria. Auz vocea tatălui meu. Dumnezeul meu, ce să fie!

Sălcianu striga în adevăr așa de tare că se auzea din grădină. Maria și Tincuța alerg spre casă, iar Alexandru vine în fața ulucelor, le sare, iese în uliță și apucă spre mulțime, unde găsește pe Maria, pe Tincuța, pe Stoian și pe Elisaveta.

— Dar ce s-a întîmplat, mamă Elisaveto?… întreabă Alexandru îndată ce o vede.

— Ce să fie, domnule Alexandre? răspunde Elisaveta care ținea o sticlă cu oțet în mînă. O nenorocire din cele mai mari s-a întîmplat chiar în ușa prăvăliei noastre.

— Ce nenorocire?

— O fată moartă sau leșinată s-a azvîrlit dintr-o birjă ce trecea pe această uliță.

— Ce fată, unde este?

— Nu o cunosc, dar bărbatul meu se silește împreună cu alții să-i dea ajutorul trebuincios.

Alexandru nu voiește să asculte mai mult; el își face loc în mulțime și străbate în locul unde se afla fata moartă.

— Un doctor, chemați un doctor, oameni buni, striga Sălcianu. Nu vedeți că toate ajutoarele noastre sunt nefolositoare?… Stoiane, du-te în grabă de cheamă pe doctorul neamț care șade în cealaltă uliță, dar grăbește. Sărmană Frusina! săraci părinți. Dumnezeule, ce nenorocire și ce durere pentru familia ei pe care o cunosc.

După aceste cuvinte, el transportă cadaverul în prăvălia sa ajutat de alții și Stoian se duce cu cea mai mare iuțeală ca să aducă pe doctor.

Doctorul prînzise foarte tîrziu și cînd un servitor vine să-i spuie că un necunoscut voiește să intre ca să-i vorbească, el își bea cafeaua.

— Spuni che non sinto a casa, zice îndată doctorul supărat. La tracu, non se pote ca se oticnit on minut!

Pe cînd servitorul se dispunea să iasă, Stoian nerăbdător și grabnic intră în camera doctorului.

— Țe fre, tomnoli?

— Mă iertați, domnule doctor, zice Stoian înclinîndu-se. Dacă am venit să vă supăr și dacă am avut îndrăzneala să intru în camera dumneavoastră, fără ca să fi așteptat să-mi dați voie, pricina este că de cîteva minute s-a aruncat dintr-o birjă, de nu știu cine, o sărmană copilă care reclamă ajutoarele științei dumneavoastră.

— Pine, tomnoli; eu fii peste on șas.

— Va fi prea tîrziu, căci fata pare că nu dă cel mai mic semn de viață.

— Atunși tache a morit, te șe mai fii la mine? Țe eo Tomnese sint ca să-i tau fiața?

— Nu ești Dumnezeu, domnule doctor, dar poate să fie leșinată, poate să fie încă timp ca să scape. Fii bun, domnule doctor, dumneata care ai știință să ușurezi pe nenorociții carii suferă, să vă dați puțină osteneală a veni cu mine, și dacă încă este mijloc de scăpare, veți reda fericirea unei sărmane familii.

Am spus la tomita che fiu; lasa-me ca se peu cafe.

— Nu te las să bei nici o cafea, ai înțeles, om neomenos ce ești? strigă Stoian înfuriat. Trebuie să mergi numaidecît sau îți fac una de mă pomenești.

Medicul, care nu se aștepta la niște asemenea cuvinte și care în acest moment adusese ceașca la gură, varsă toată cafeaua pe dînsul și în uimirea sa strigă:

— Șe intresnești ca se sis, ticălos?

— Ticălos ești tu, șoacățe, îi zice Stoian aprinzîndu-se din ce în ce mai mult. Ai venit cu traista la spinare, cu mațele chiorăind de foame, și acum, fiindcă te-ai îmbogățit, îmi faci pe boieru mare în Țara Românească în care te hrănești de atîția ani omorînd la oameni?… Bagă-ți în ochi doctoriile cu știința ta cu tot; nu te mai chem să vii cu mine. Dar odată-odată oi să-ți arăt eu.

Stoian iese la aceste din urmă cuvinte lăsînd în cea mai mare încremenire de cele ce se petrecuse pe domnul medic, care, după ce se liniști puțin, își zise:

„Romuni ticăloși, fe infeț eo cum se tratați pe un toctor. O se fe tau doctorii ca se fe ie tracu. “

Stoian se întoarse acasă destul de nemulțumit. Lumea se răspîndise. Sălcianu transportase cadaverul în prăvălie, unde, împreună cu alți amici cunoscuți, se silise a face pe fată să-și redobîndească viața, dar totul fusese în van, căci nenorocita Frusina, precum știm, espirase de mult și răceala morței o și înțepenise.

— Ticălosul de doctor nu a voit să mă însoțească, zice Stoian după ce intră în prăvălie. Nelegiuitul, în loc să se grăbească a veni să dea ajutorul trebuincios, după multele rugăciuni ce i-am făcut, mi-a răspuns cu nepăsare că să-l las să-și bea cafeaua.

— Nu mai este trebuință, zice Sălcianu. Această nenorocită copilă era moartă cînd s-a azvîrlit din trăsură. Dar ce idee a venit omorîtorului să o arunce dinaintea prăvăliei mele!

— Se vede că în acel minut nu trecea nimeni pe uliță, observă un amic al Sălcianului. Ai băgat de seamă, frate Tudore, ce fel era trăsura sau cel puțin ai cunoscut pe vizitiu?

— Nu am avut timp să observ aceasta, răspunde Sălcianu pe gînduri; cu toate acestea crez că am cunoscut pe nelegiuit; din întîmplare mă aflam la fereastă și i-am zărit fața la lumina lampei de peste drum cînd se plecase să arunce pe moartă.

— Așadar, știi cine este?… întreabă Stoian cu surprindere. Cum îl cheamă? unde șade?

— L-am văzut în mai multe rînduri într-o casă unde lucrez de mulți ani și pare că Dumnezeu îmi însuflase că acel om nu era cumsecade.

— Îmi pare bine de aceasta, zice Stoian cu satisfacție: cel puțin acest sînge nevinovat nu va rămînea nerăzbunat. O să-l închiză, o să-l osîndească la ocnă.

— Și la ce vor folosi toate acestea? observă Elisaveta care era acolo. Orice s-ar face acum va fi de prisos. Această sărmană copilă nu mai poate reînvia, nici părinților ei nu li se va ușura mîhnirea.

— Este prea adevărat, zice Sălcianu: dar nu știu ce am; inima îmi este închisă!… mă tem că această întîmplare îmi va pricinui multe nemulțumiri; nu știu cum, dar am presimțirea că voi da de un necaz mare.

— Ce idee, chir Tudore!… Dumneata care ești omul cel mai bun și cel mai onest din lume!

În acest moment ușa prăvăliei se deschide cu mare zgomot: comisarul coloarei de galben, procurorul, un medic, epistați de gendarmi intru înăuntru. Văzînd cadaverul Frusinei toți îl înconjoară și încep să-l observe. Sălcianu, Elisaveta, Stoian și ceilalți amici și vecini se dau la o parte ca să lase loc oamenilor guvernului. Medicul pipăie cadaverul în toate părțile și, după observația ce face, declară că acea femeie a fost asasinată printr-o lovitură la tîmplă.

— Grozavă moarte! zise comisarul.

— Dacă este lovită, omorul s-a comis cu precugetare, observă procurorul. După aceasta, întorcîndu-se către cei clin casă face întrebările următoare:

— Cine este stăpînul acestei prăvălii de cojocărie?

— Eu, domnule, răspunde îndată Sălcianu.

— A cui este această fată?

— A unei familii de croitor care șade lîngă Biserica cu sfinți.

— Ce caută moarta în casa dumitale?

— Poate nu ați auzit, domnule, cum s-a întîmplat această nenorocire, zise Sălcianu înaintînd. În acest caz este de datoria mea ca să vă spui. Iată cum: astăzi pe la aprinsul luminărilor, pe cînd mă aflam la fereasta prăvăliei mele, o trăsură venea cu cea mai mare iuțeală din partea dreaptă a uliței și, trecînd pe aici, m-am pomenit deodată că un om ce se afla înăuntru aruncă pe această fată tocmai în pragul ușei mele. Ies afară și, văzînd pe sărmana copilă fără cunoștință, am chemat pe vecini și membrii familiei mele, am încercat cu toții să o scăpăm, dar toate ajutoarele noastre au fost nefolositoare, căci negreșit erau foarte tîrzii.

— Pentru ce nu ai lăsat pe moartă în locul unde a fost aruncată? reluă procurorul. Nu știi că nimeni nu este liber sau în drept a pune mîna pe un cadaver pînă mai întîi nu vin însărcinații guvernului ca să constate omorul și să facă autopsie?

— Negreșit, prea bine zice domnu procuror, observă comisarul.

— Mă iertați, domnule procuror, zise Sălcianu; sunt un om simplu și cu puține cunoștințe de forme; am crezut că fac un bine dînd ajutor la o nenorocită și aducînd-o în casă ca să nu fie espusă privirilor mulțimei.

— Dumneata ai făcut o infracție de lege aducînd pe moartă în casă. Și dacă nu dovedești ceea ce spui, adecă că a mai văzut și altcineva cînd s-a azvîrlit cadaverul din trăsură, ești arestat chiar din minutul acesta.

— Tîlharul a azvîrlit-o cînd nimeni nu trecea pe pod, zise Sălcianu îngrijat. Dacă era lume pe uliță, fără îndoială că ar fi trecut în altă parte.

— Cum poți ști dumneata sau presupune cu atîta încredințare ceea ce s-a gîndit alții să facă?

— Aceasta este lesne de înțeles. Nu cumva mă bănu- iești pe mine, domnule? întreabă Sălcianu cu mîndrie.

— Și pentru ce nu, domnule, pe cîtă vreme din răspunsurile dumitale te găsesc vinovat?

— Bărbatul meu vinovat, strigă Elisaveta înecată în lacrămi. Nu știți ce vorbiți, domnilor.

— Taci, Elisaveto; nu e treaba ta ca să te amesteci în aceasta. Ieși afară de aici; ieși, îți zic!

Elisaveta iese condusă de Stoian, care se întoarce după cîteva minute.

— Mă găsești vinovat?… Se vede că Dumnezeu nu poate fi în cer ca să lase să se osîndească un om care a făcut bine în loc de rău.

— Atunci, dovedește-mi pe omorîtor, reluă procurorul. Îl cunoști.

— Bănuiesc că da și știu și unde șade.

— Cum l-ai văzut?

— L-am zărit la lumina lampei de peste drum cînd s-a plecat să azvîrle pe moartă.

— Unde șade?

— Nu știu, dar l-am văzut adesea în casa coconului Stamate Dăngescu.

— Să mergem îndată să mi-l arăți.

— Să lăsăm aceasta pe mîine, interumpse comisarul. Dacă omorîtorul este cunoscut, este tot ce trebuie să aflăm. Și afară de aceasta trebuie să. mergem în maidanul Icoanei unde s-a găsit un om înjunghiat.

— Ai dreptate, încuviință procurorul. În adevăr, urmează să ne ducem și acolo. Așadar, să te afli mîine la casa Dăngescului, adăogă el întorcîndu-se spre Sălcianu. Pînă atunci te las liber.

— Mă voi supune poruncilor dumneavoastră, zise Sălcianu plecîndu-se.

Din ordinul procurorului, doi gendarmi ridic cadaverul, îl pun într-o birjă și apucă spre casa acelei nenorocite familii de croitor.

Procurorul, comisarul și ceilalți ies din prăvălie.

După plecarea lor, Sălcianu, care rămăsese cu capul plecat și împovărat de întristare, se adresează către Stoian:

— Ți-am spus că aveam presimțire că voi da de un necaz mare. Inima mea nu se înșală niciodată.

— Credință în Dumnezeu, chir Tudore. Dacă acești oameni sunt atît de aspri, judecătorul și stăpînul lumei te va protege.

— Așa este, Stoiane, dar îmi este frică… oare tu nu ai auzit că oamenii cei buni sunt nenorociți pe acest pămînt și că pentru dînșii sunt făcute suferințele! ?… Nu vedem în toate zilele pe nevinovați că îndură urmările nelegiuirilor altora! ?

Iată cum se termină acea miercure memorabilă.

A doua zi

Era zece ore de dimineață. Dăngescu se afla lungit pe o sofa și cu capul apăsat pe amîndouă mîinile. Ochii lui erau roșii și, dacă l-ar fi privit cineva, s-ar fi convins îndată că el nu dormise toată noaptea; mintea îi era turburată, fizionomia aprinsă și buzele uscate: toate acestea probau simptomele unui om bolnav, și cu toate acestea, el nu avea nici o durere, afară numai de o mustrare de cuget care-l muncea neîncetat. Cîteva lovituri la ușă îl făcu să se dezmeticească puțin și să rădice capul.

— Intră, strigă el în nesimțire.

Elena, soția lui, deschide ușa, intră în cameră și se așază pe un fotoliu vizavi de dînsul.

— Bună dimineața, domnule, îi zise ea privindu-l. Dar ce ai? te văz trist și cu ochii roșii?

— Te înșeli, doamnă, răspunse el fără să o privească. Sunt ca totdauna și nu știu cum dumneata mă găsești în proastă stare?

— Pentru că nu s-a întîmplat odată măcar să intru în camera dumitale și să mă priimești cu mulțumire, zise Elena mîhnită. Cu toate acestea, observația mea nu a fost greșită, și fiecare ar putea mărturisi aceasta privindu-te.

— Se poate, și nu e de mirare ca să mă doară ochii, zise Dăngescu cu neastîmpăr.

— Pentru ce nu mi-ai spus aceasta mai în grabă? Cu un lucru de nimic aș fi putut întîmpina răul. Dar eu de mult timp nu mai am mîngîierea de a fi privită ca o soție iubită. Trăim într-o casă fără ca să ne știm de știre unul altuia; mîncăm la o masă și o vorbă nu se schimbă între noi. Din nenorocire o asemenea viețuire văz că în loc de a se precurma prinde rădăcini din ce în ce mai mult. Dacă aceasta este plăcerea dumitale, spune-mi, te rog, ca să știu; nimic nu te oprește de a fi sincer.

— Iar ai început, doamnă, cu observațiile dumitale? Mult voi fi silit să ascult niște reproșuri pe care nu le priimesc? Ți-am spus de atîtea ori că eu nu trăiesc cu capul dumitale, nici voi a mă tîrî de nas de nevastă. Te invit dar, odată pentru totdauna, a te mărgini în datoriile dumitale de femeie, și pe mine să faci bine să mă lași în pace, mai cu seamă cînd vezi că nu sunt în dispoziții bune.

— Am înțeles, domnule. Văz că acestea sunt mulțumirile ce trebuie să mai aștept pînă la sfîrșitul vieței mele. De cînd a intrat pe ușa casei noastre acel mizerabil de Bolboacă, armonia dintre noi a zburat pe fereastă.

— Doamnă, nu-ți permit a critica pe servitorul meu favorit. Nu știu ce ură te face ca să-l strecori și să-l critici în toate întrevorbirile noastre. Se vede că găsești o plăcere nespusă ca să te atingi de slăbiciunele mele. Aceasta vrea să zică, doamnă, cum o nevastă trebuie să-și menajeze bărbatul? Nu înțelegi că o asemenea conduită a dumitale mă face să te urăsc?

— Ești greșit, domnule; îmi place să te menajez și știi că am făcut-o totdauna. Nu poci suferi însă ca acel servitor să fie superiorul meu, căci și eu sunt stăpînă ca dumneata. Nu sufer a mă vedea deconsiderată în ochii lui precum voiești să fiu, căci de cîte ori se întîmplă ca să mă aflu în casă, trebuie să mă gonești ca să rămîi singur cu dînsul. Ce atîtea mistere cu acel om? Pentru ce te ferești așa mult de mine?

— Doamnă, îmi am cuvintele mele pentru aceasta. O femeie nu trebuie să intre în toate amănuntele bărbatului; sunt cazuri de interese și numai cu Neagu mă poci consulta, căci el este un om inteligent.

— Nu sunt interesele carii te ocup, domnule. Știu că nu ai obicei să te consulți cu nimeni despre dînsele, și acel Neagu nu e capabil să dirige trebile dumitale.

— Nu cumva bănuiești atunci că sunt un criminal și că fac comploturi cu servitorul meu? Îmi pare rău, doamnă, că nu-ți măsori vorbele și voi fi silit să te mărginesc în cercul bunei-cuviințe.

— Ce voiești a înțelege, domnule, prin cercul bunei- cuviințe? întreabă Elena cu lacrămile în ochi. De cînd atîta barbarie? Poate vrei să mă insulți, să mă bați?

— Ei, lasă-mă odată, doamnă, cu istoriile dumitale; iar ai venit pe capul meu să-mi turburi creierii?

— Te las, domnule, dacă aceasta îți face plăcere, zise ea plîngînd și sculîndu-se ca să plece. Nu voiesc să te deranjez.

— Prea bine faci, doamnă; îți mulțumesc și nu ar strica cînd ne-am vedea mai rar și nicidecum.

— O! Dumnezeul meu, aceasta este prea mult; nu mai poci răbda!…

Și Elena pune batista la ochi și iese din cameră hotărâtă a se duce la vreo rudă.

Dăngescu nu numai că rămîne nepăsător la mîhnirea ce cauză soției sale, ba încă simte o mulțumire secretă că printr-o asemenea conduită va scăpa de imputările ce i se făceau neîncetat de dînsa.

După ieșirea Elenei din cameră, el recăzu în aceeași preocupație care-l muncise toată noaptea. Cadaverul Frusinei se prezenta neîncetat imaginației sale; el se silea a respinge această vizie, dar nu reușa prin nici un chip, căci cu cît avea nevoie să depărteze din mintea lui mustrările cugetului, cu atît ele îl năpădeau cu grămada. Intrarea lui Bolboacă îl scoate din această amorțire.

— Ce este, Neagule? îl întreabă el. Te văz turburat. Ce ți s-a întîmplat?

— Ce să mi se întîmple, cocoane, alt decît că oi să caz într-o istorie mare. Am avut dobitocia să ies astăzi prea de dimineață ca să trag cu urechea și să aflu ce se vorbește despre moartea Frusinei și am pățit-o cît de bună.

— Esplică-te, reluă Dăngescu cu neastîmpăr.

— Uite, cocoane, cum s-a întîmplat: m-am dus pe ulița unde am aruncat pe moartă, căci, ca un om cu frica în sîn, trebuia să știu ce sfîrșit va lua împrejurarea de aseară. Pe cînd mă tot frecam de colo pînă colo, mă pomenesc cu Sălcianu cojocarul că vine drept în fața mea, mă oprește și începe să mă facă omorîtor, tîlhar și o mulțime de asemenea cinstiri, care de care mai frumoase.

— Ce vorbești, Neagule? întreabă Dăngescu tresărind și ridicîndu-se deodată. Spune, suntem descoperiți?

— Cam așa un lucru, cocoane. Ticălosul de Sălcianu știe tot.

— Ce fel știe tot? Ce are a face Sălcianu în împrejurarea cu Frusina? Și de unde a putut el afla că tu ai luat parte la omor? Nu cumva ticăloasa aceea de moașă va fi scos vorba?

— Moașa nu a vorbit nimic, căci am fost pe la dînsa și am găsit-o prinsă de friguri de multă frică. Sunt încredințat că ea nu va sufla căci este în interesul ei ca să ție secretul. Vezi, hoțul de cojocar, cocoane, a aflat mai bine decît puteam crede, căci din nenorocire el m-a recunoscut cînd am aruncat pe moartă. Acum Dumnezeu sau mai bine dracu știe în ce gaură de șarpe aș putea să scap de osînda care mă așteaptă.

— Ce fel, Sălcianu te-a văzut cînd ai aruncat pe moartă? întreabă Dăngescu care începe să facă niște ochi mari și să se apropie de Bolboacă. Cum se poate, Neagule, să faci o asemenea nemernicie ca să arunci pe moartă cînd erai observat de cineva?

— Dar ce așa de prost mă crezi pe mine, cocoane? Cine păcatele ar fi socotit că afurisitul de Sălcianu se afla la fereasta prăvăliei lui cînd ușa era închisă, obloanele puse pe jumătate și nu se zărea înăuntru nici o scînteie de lumină? Se vede că dracu îi zisese la ureche să se uite ca liliecii pe uliță, pe cînd era destul de întunerec, și să mă zărească la lumina lampei de peste drum cînd m-am plecat cu Frusina.

— Să chemăm pe Sălcianu și să-l cumpărăm ca să tacă.

— Nu ar fi fost rea ideea aceasta, zise Bolboacă pe gînduri; acum însă este foarte tîrziu, căci el m-a încondeiat la procuror și la comisar cînd i-au călcat prăvălia astă-noapte. Astăzi sunt hotărîți a veni cu toții aici ca să mă caute și neapărat să mă înhațe.

— Comisarul și procurorul să vie în casa mea!… Asta nu se poate! strigă Dăngescu cu furie. Ce rușine pentru familia mea!… Dar nu voi îngădui niciodată să-mi calce casa stăpînirea. Nu voi îngădui, înțelegi tu, Neagule? adăogă el aruncând asupra lui Bolboacă niște căutături carii făcu pe acesta să tremure.

— Negreșit că nu trebuie să îngăduiți aceasta, zise Bolboacă plecînd capul cu umilință; dar mi-e teamă că ei vor veni cel mult peste un ceas. Stăpînirea nu prea caută omului de ce îi este cojoaca, ci intră cu obrăznicie în case de boieri ca și în case de cerșători. Uite, cocoane, eu crez că ar fi mai bine să ne înțelegem cu comisarul și cu procurorul, să le ungem puțin buzunarele cu miere și să facem lucrurile cumsecade. Altfel dăm de gît cu bună seamă. Omorul a făcut un zgomot așa de mare, încît este cu neputință ca să-l cocoloșim. Și fiindcă Sălcianu este descoperitorul, să aruncăm năpastea asupra lui ca să se învețe minte a nu mai voi răul altora.

— Ești un om prea de spirit, zise Dăngescu care asculta pe Bolboacă cu mare băgare de seamă. Ai dreptate; scăparea noastră este numai prin bani: trebuie să cumpărăm pe procuror și pe comisar. Dar pe Sălcianu cum vom putea să-l învinovățim de omorîtorul Frusinei?

— Nimic mai lesne, cocoane. Dumneata ai o mulțime de oameni credincioși și cumsecade: alege dintr- înșii doi sau trei, carii vă iubesc mai mult, și să-i puneți să dea mărturie mincinoasă în felul acesta: ,, că trecînd înserat pe ulița Sălcianului, au văzut pe acesta ieșind din prăvălie cu o femeie moartă, și după ce a aruncat-o pe uliță, a început să strige ajutor”. Sălcianu nu va găsi dovezi în contra mea și astfel va cădea subt osîndă în locul nostru.

— Este bună-născocirea, dar eu socotesc că ar fi mai omenos să lăsăm în pace pe Sălcianu, căci el, sărmanul om, e nevinovat și nu trebuie să ne mai încărcăm sufletul de păcate și cu dînsul.

— Să-l lăsăm în pace pe el care ne voiește răul?… Dar nu vă gîndiți că el a împrăștiat împrejurarea omorului de știe astăzi toată lumea și că scăpîndu-l pe dînsul vom cădea noi în vină?

— Ai toată dreptatea, zise Dăngescu după un moment de tăcere. Ei bine, Neagule, fiindcă scăparea noastră atîrnă de mărturiile mincinoase, du-te de cheamă pe Costache Năndăreanu și pe Ilie Mercescu, dar nu întîrzia și întoarce-te curînd cu dînșii.

Bolboacă plecă capul spre semn de supunere și pe cînd se dispunea ca să plece, se aude un zgomot ușor și iute de pași la ușa camerei Dăngescului. Acesta, care bagă de seamă, zise îndată:

— Mi se pare că ne-a ascultat cineva?

Bolboacă deschide ușa și începe să privească în sală.

— Nu văz pe nimeni, cocoane. Fără îndoială că nu ați auzit bine.

— Curios lucru!… zise Dăngescu posomorît. De la întîmplarea de aseară pare că mi s-a schimbat și auzirea, și vederea, și mintea. Aide, Neagule, pleacă curînd și întoarce-te cu martorii pînă nu vine procurorul și comisarul.

Bolboacă iese, iar Dăngescu, rămîind singur, începe a se preumbla cu pași mari ocolind camera în tot sensul.

„Blestem! își zise el oprindu-se deodată. Prevăz că din această crimă vor izvorî o mie de nenorociri. Dacă încă nu sunt descoperit cu desăvîrșire, adevărul însă se întrevede de departe, se apropie, mă gonește, îmi prevestește supliciu, tortură!… sufletul meu suferă! ”

Și Dăngescu cade rătăcit pe un fotoliu.

„Dar de ce îmi este frică! ?… își zise el cînd fu mai liniștit. Cît sunt de nerod! cît sunt de zăpăcit!… Sunt boier, sunt bogat, prea bogat încă; am bani mai mulți decît îmi trebuie… am influență… am prieteni pe toți funcționarii… Ce zic prieteni!… am supuși, am curtezani. Drace!… cu atîtea cualități, de ce am a mă. teme?… Și afară de aceasta, cine ar putea presupune că eu sunt omorîtorul Frusinei?… Neagu îmi este devotat și el va priimi cu plăcere orice acuzări fără să mă denunțe. Iubesc pe Neagu ca pe copilul meu, ca pe mine însumi. După ce voi fi scăpat de primejdie, voi mai arăta acestui bun servitor recunoștința mea. ”

Dăngescu trecea de la o cugetare la alta fără a ști unde să se oprească. Cînd vedea înaintea ochilor săi rușinea familiei, suplicii, torture, cînd rezona mai bine și judeca lumea astfel precum era, cînd se înturna la servitorul său. Și neapărat că cugetările sale ar fi luat multe direcții dacă în acest moment nu s-ar fi auzit cîteva lovituri la ușa camerei sale.

— Cine este? întreabă el cînd auzi bătînd la ușă.

— Eu, cocoane Stamate, răspunde o voce necunoscută.

— Cine ești dumneata?

— Epistatul mahalalei.

— Intră, zise Dăngescu tremurînd.

Epistatul deschide ușa țiind șapca în mînă și, după ce intră în cameră, salută cu oarecare respect pe stăpînul casei.

— Ce vrei? îl întreabă acesta.

— Să vedeți, cocoane: aseară s-a găsit o fată moartă care s-a azvîrlit pe uliță dinaintea casei unui cojocar ce-i zice Sălcianu, și…

— Ce-mi pasă mie de morții carii se găsesc pe uliță? zise Dăngescu cu un ton sec.

— Este adevărat, cocoane Stamate, că asemenea împrejurări nu vă privesc pe dumneavoastră, dar s-a dovedit omorîtorul de Sălcianu cojocarul, care a mărturisit domnului procuror și domnului comisar că este vătaful dumneavoastră de curte.

— Nu este adevărat, nu este adevărat; m-ai înțeles?… Aseară vătaful meu de curte nu a ieșit nicăiri; pentru dînsul încredințez eu că nu este vinovat.

— Poate să fie și cum arătați, cocoane Stamate dar stăpînirea este datoare să-și facă cercetările.

— Ce vrei să zici cu poate, obraznicule? strigă Dăngescu necăjit. Dacă o dată încredințez eu că vătaful meu de curte este nevinovat, trebuie să te convingi și să mă crezi orbește, iar nu să-mi spui că poate să fie.

— Mă iertați, cocoane Stamate; eu am dat tot crezămîntul spuselor dumneavoastră și aceasta nu am zis-o cu scop de bănuială. Vă rog încă o dată să mă iertați dacă v-am supărat.

— Nu am trebuință să-ți ascult iertăciunile tale, neprahtisitule. Spune-mi curînd ce ai venit să faci în casa mea?

— Am venit din porunca domnului procuror și a domnului comisar ca să pecetluiesc odaia în carea șade vătaful dumneavoastră de curte și să-l păzesc să nu fugă pînă vor veni să-i la tacrir.

— Ce zici?… Să pecetluiești o odaie din casa mea?… Trebuie să fi fost nebun ca să te gîndești că vei putea face aceasta. Ieși, ieși curînd, strigă el bătînd din picior cu furie.

— Trebuie să pecetluiesc odaia, cocoane Stamate; așa am poruncă și nu poci ieși din casa dumneavoastră pînă nu-mi voi îndeplini datoria.

— Ce îndrăznești să mai zici, ticălosule? strigă Dăngescu așa de necăjit încît în furia sa trage epistatului două palme. Auzi, să-mi calce casa și să-mi pecetluiască odăile cînd îi zic o dată că nu se poate. Cine este stăpîn aici, eu, ori tu?… Te învăț eu minte… de aș ști că pierz o mie de galbeni, dar îndată ce voi întîlni pe comisar să știi că nu mai ești în slujbă.

Palmele amețise cu osebire pe epistat și ultimele cuvinte ale Dăngescului îl zăpăcise și mai mult, căci neapărat ținea mult la postul ce ocupa. Epistatul dar tăcu fără să pomenească nimic de palme și nemaigîndindu-se decît a îmblînzi pe Dăngescu, se adresă către acesta în termenii cei mai umili:

— Sunt cel mai nenorocit om după pămînt, îi zise el cu jumătate vocea. Nu credeam, cocoane Stamate, ca tocmai dumneavoastră să mă batjocoriți astfel și să doriți a mă vedea pe drumuri cu o mulțime de copii după gît. Eu ce sunt greșit dacă priimesc astfel de porunci de la șefii mei? Să o bată Dumnezeu de funcție care mă pune în poziții critice cu toată lumea. Iată ce nemulțumiri întîmpin dacă voi să fiu un funcționar conștiincios! Judecați-mă și mă osîndiți, cocoane Stamate, dacă mă credeți vinovat în împrejurarea de față: sunteți o persoană așa de înțeleaptă încît crez că o să-mi dați dreptate și o să mă iertați dacă v-am supărat așa de mult. De știam că o să vă necăjiți, îmi pierdeam mai bine postul și nici că priimeam să viu cu o astfel de misie în casa dumneavoastră.

Epistatul zisese destule ca să domolească furia Dăngescului și acesta mulțumit nu numai că-l iartă, ba încă îi dăruiește un galben ce scoate dintr-un sertar de masă.

— Ia acest galben; îi zise el, și deschide-ți ochii altă dată în ce casă intri și cum trebuie să te porți. Aide, pleacă de aici sau mai bine rămîi ca să vii să-mi dai de veste cînd vor sosi procurorul și comisarul.

Epistatul priimește galbenul, îl bagă în buzunar și se pleacă cu respect dinaintea Dăngescului, promițîndu-i a-i satisface cererea. După aceasta, el iese din cameră și, în loc să îndeplinească însărcinarea ce avea de la șefii săi, începe să spioneze venirea lor ca să dea de știre culpabilului.

Pînă a nu lua sfîrșit scena ce se petrecuse între Dăngescu și epistatul mahalalei, Bolboacă umblase așa de iute că în cîteva momente sosise la Mercescu și la Năndăreanu, ale căror locuințe se aflau din întîmplare în apropiere una de alta. El le spune că Dăngescu îi cheamă la dînsul numaidecît și acești doi domni, carii aveau niște fizionomii prea neînsemnătoare și să fi fost în vîrstă cel dintîi, de patruzeci ani, iar cel de al doilea, de cincizeci ani, se grăbiră a veni împreună cu Bolboacă ca să depuie la picioarele Dăngescului respectul ce aveau pentru acesta.

Epistatul abia apucase să se puie la pîndă, cînd vede pe Bolboacă cu doi necunoscuți că intru în curte. El voi să vestească pe Dăngescu despre venirea acestor persoane, dar gîndindu-se că aceasta nu-l privea pe dînsul, se mulțumi numai ca să-i privească și să aștepte sosirea procurorului și a comisarului. Bolboacă, cînd zărește pe epistat în balcon, frica îl coprinde deodată; el nu mai rămîne la îndoială că agenții guvernului venise în lipsa lui și că-l așteptau în acel moment ca să-i la tacriru. La această gîndire el se oprește puțin și nu știe dacă trebuie să înainteze sau să se facă nevăzut. Cum însă el nu mai putea să se depărteze, căci printr-aceasta s-ar fi espuș la grele bănuieli, se hotărăște a se lăsa în voia soar tei și pe sprijinul stăpînului, său care îi promisese totul. Astfel dar, el urmează pe martori fără ca aceștia să fi băgat de seamă mina ce făcuse călăuza lor la vederea epistatului.

Bolboacă urcă scara cu Mercescu și cu Năndăreanu și, ajungînd la ușa camerei stăpînului său, o deschide și intră cu dînșii. Dăngescu îi aștepta cu nerăbdare.

— Bine ați venit, domnilor, zise Dăngescu îndată ce văzu pe vătaful său de curte și pe cei doi domni. Vă așteptam și îmi pare bine că ați sosit mai curînd decît credeam. Poate v-a spus Neagu ce împrejurare m-a făcut să vă chem.

— Nu ne-a spus nimic, cocoane Stamate; cu toate acestea ne simțim prea fericiți de a vă servi, zise domnu

Mercescu, care era mai deștept și mai vorbitor decît domnu Năndăreanu.

— Nu mă îndoiam de delicateța dumneavoastră, domnilor, zise Dăngescu mulțumindu-le printr-un compliment. Dar nu-mi răspunserăți dacă Neagu va comunicat împrejurarea pentru care v-am chemat?

— Nu le-am vorbit nimic domnilor despre împrejurarea de astă-noapte, zise Bolboacă îndată. Acum însă cînd suntem cu toții la un loc, putem vorbi în liniște.

— Ei bine, domnilor, dacă Neagu nu v-a vorbit nimic, veți afla numaidecît. Dar mă rog poftiți de ședeți. Neagule, trage două scaune pentru domnii.

— Vă sărutăm mîinile cocoane Stamate, putem ședea și în picere, ziseră îndată Mercescu și Năndăreanu, prea flatați de onoarea ce li se făcea și la care nu s-ar fi așteptat niciodată din partea Dăngescului. Acesta însă stărui așa de mult a le face onoarea de a ocupa două scaune încît ei fură siliți a ceda invitației.

— Acum, domnilor, să vă comunic împrejurarea în chestie și totdeodată să vă arăt cum mă puteți servi ca niște buni prieteni ce vă socotesc. Iată despre ce este vorba: ieri înserat, pe la aprinsul lumînărilor, s-a găsit o fată moartă dinaintea casei unui cojocar, căruia îi zice Sălcianu. Unii presupun, după încredințările date de cojocar, că acea moartă s-a aruncat de un strein care trecuse pe acolo într-o trăsură, dar eu mă întorc și zic că ce trebuință avea streinul să arunce pe o moartă pe uliță ca să se compromită, precum s-a și întîmplat, pe cît timp putea să o azvîrle într-un puț sau să o îngroape undeva, fără ca să poată fi descoperit. Aceasta este cel puțin ideea mea: dumneavoastră ce părere vă dați?

— Tot aceeași ca și a dumneavoastră, răspunseră îndată Mercescu și Năndăreanu, făcând niște ochi mari și ascultînd cu mare respect pe Dăngescu care urmă:

— Eu, domnilor, în împrejurarea aceasta am dovedit adevărul în toată lumina lui și sunt atît de sigur de dînsul că m-aș prinde pe onoarea și pe toată averea mea. Iată cum: după descoperirea omorului, procurorul și comisarul coloarei de galben, încunoștiințat de asasinat, au venit după datorie să facă cercetările trebuincioase la fața locului și au călcat casa cojocarului. Acesta, văzîndu -se strimtorat din toate părțile și neavînd dovezi prin carii să constate că moarta fusese azvîrlită dintr-o trăsură, a voit să acuze pe un om necunoscut ca să scape de pedeapsa ce-l amenința. Ei bine, domnilor, cum ați putea să vă mirați mai mult aflînd că acel cojocar infam a avut mișelia să inculpe pe vătaful meu de curte care a stat cu mine toată seara de am făcut cu dînsul niște socoteli ale uneia din moșiile mele?

— Cum este cu putință? strigară Mercescu și Năndăreanu cu mirare.

— Așa, ticălosul; nu destul că a săvîrșit omorul, căci din cele ce auzirăți, nu rămîne îndoială că el a fost asasinul, ba încă a avut vicleșugul ca să arunce năpastea pe spinarea unui sînge nevinovat. Vedeți dar că acel om nu merită îndurare și că, din contra, trebuie să contribuim cu toții să-l denunțăm ca să nu i se treacă subt tăcere o asemenea crimă neauzită.

— Negreșit, cocoane Stamate, încuviință Mercescu. Acel om nu merită îndurare și mai cu seamă din spusele dumneavoastră nu mai rămîne îndoială că el a omorît pe acea sărmană fată.

— Îmi pare bine, domnule Mercescu, că ești om de înțeles, zise Dăngescu care voia să sfîrșască odată cu dînșii. Acum iată ce trebuie să facem: mi-ați dat amîndoi o mulțime de dovezi că mă iubiți și că meritați toată încrederea mea; aceasta m-a făcut să mă gîndesc la dumneavoastră ca să regulăm cît s-ar putea mai bine această împrejurare Și fiindcă am diferite mijloace ca să vă mulțumesc, vă las precăderea alegerei.

— Vom fi totdauna fericiți de a vă servi. Ordonați-ne și vom fi gata să facem totul, zise domnu Năndăreanu, care era mai materialist decît domnu Mercescu.

— Uite ce cer de la dumneavoastră, domnilor! Este învederat că vătaful meu de curte nu va cădea în vină după simpla arătare a Sălcianului, dar fiindcă este servitorul meu cel mai bun și cel mai devotat, voiesc să-l scap de orice necinste i s-ar putea aduce. Pentru aceasta am trebuință de două mărturii și le cer de la dumneavoastră prin scris și în termenii ce vă voi dicta.

Vom da cu plăcere orice mărturie veți voi, zice domnu Năndăreanu sculîndu-se.

— Atunci fii bun, domnule Năndărene, și dumneata, domnule Mercescu, de vă trageți scaunele lîngă masă ca să scriți mărturiile.

Mercescu și Năndăreanu vin lîngă masă, iau cîte o coală de cîrtie și cîte un condei, și cînd fură dispuși ca să scrie, Dăngescu începe să le dicteze următoarea dovadă destul de rar ca să aibă amîndoi timpul să o scrie fără ca să scape un cuvînt din vedere:

„Eu, subsemnatul, încredințez că ieri, miercuri, 17 mai, înserat, pe la aprinsul lumînărilor, trecînd pe ulița Batiștei, însoțit fiind de domnu… ”

— Dumneata, domnule Mercescu, scrie Năndăreanu, iar dumneata, domnule Năndărene, pune Mercescu.

— Am pus, ziseră amîndoi. Dăngescu urmă să dicteze: „am văzut că se aruncă o femeie de nu știu cine pe o fereastă de la prăvălia lui Sălcianu cojocarul, și neavînd timpul să întrebăm și să ne informăm din ce a provenit azvîrlirea acelei femei, fiind chemați de oarecarii interese grabnice, ne-am urmat drumul fără ca să mai știm cele ce s-au petrecut în urmă. Drept aceea dau această dovadă în cunoștință de adevăr subt a mea iscălitură spre știință și luminarea guvernului la întîmplare de a nu se cunoaște cum decurge împrejurarea. »

— Acum, zise Dăngescu, iscăliți și puneți anul, luna, ziua de astăzi, și jos, București. Dar cine dracu este la ușă? întreabă el întorcîndu-se.

Bolboacă se duce repede spre ușă, o deschide, se uită în sală și nevăzînd pe nimeni se întoarce pe pașii săi.

— Nu este nimeni, cocoane. Se vede că iar vi s-a părut.

— Ce fel mi s-a părut? La dracu, doar nu sunt nebun. Aceasta mi se întîmplă pentru a doua oară. Cine va fi îndrăznind să mă spioneze în casa mea?

— Neapărat că va fi trecut vreo pisică, observă domnu Năndăreanu, sculîndu-se după scaun și prezentînd dovada Dăngescului.

— Poate să fie și pisică, zise acesta luînd dovada din mîna Năndăreanului. Dar ce plăcere și pe nevasta mea să ție pisici în casă? Nici un dobitoc nu mi-o fi mai urît în lume decît pisicile.

— Nu strică nimic, cocoane Stamate, zise domnu Năndăreanu. Eu socotesc că pisicile sunt prea trebuincioase într-o casă, căci o curăță de șoareci.

— Poftiți și dovada mea, cocoane Stamate, zise domnu Mercescu prezentînd-o la rîndul său.

— Vă foarte mulțumesc, domnilor; vă voi recunoaște cînd împrejurarea omorului va lua sfîrșit. Acum iată ce mai rămîne de făcut: luați-vă dovezile înapoi și întoarceți-vă cu dînsele peste o oră ca să la dați procurorului și comisarului ce sunt a veni aici. Să vă faceți că nu mă cunoașteți nici pe mine, nici pe vătaful meu de curte… Veți arăta numai că v-ați informat din zvon că acești doi dregători se aflu la mine și că ați venit să le dați aceste două dovezi spre luminarea împrejurărei.

— Și să nu uitați, domnilor, observă Bolboacă, că la întîmplare de a vă face ceva întrebări comisarul și procurorul, să le spuneți că femeia aceea era îmbrăcată cu rochie albă și că la azvîrlirea ei pe fereastă nu se mai afla nimeni pe uliță. Aceasta vă rog să o țineți minte și să o declarați la timp și cînd va cere trebuința.

— În adevăr, are dreptate Neagu. Aceste deslușiri urma să le aveți în vedere, zise Dăngescu mulțumit de prevederile confidentului său.

— Nu uitați asemenea, adăogă a zice Bolboacă, ca să vizitați acea uliță și să cunoașteți bine poziția Jocului. Și ca să fiți de acord, născociți că veneați din cutare loc pentru cutare trebuință și că erați grăbiți de cutare interese pentru care să și puteți dovedi oricînd vi s-ar cere. Înțelegeți, domnilor, că într-o pricină criminală, ca să se dea o hotărîre cumsecade, trebuie să se lămurească toate împrejurările. Numai prin chipul acesta putem fi siguri de izbîndă.

— În adevăr vătaful dumneavoastră de curte este un om prea deștept, observă domnu Mercescu. Ar crede cineva că a fost născut pe un scaun de judecător, așa de bine cunoaște formele.

— Și tipicul, observă domnu Năndăreanu. Eu însă crez că domnu vătaf de curte trebuie să fi căzut în vreo nenorocire, căci prea cunoaște chichițele pe de rost.

La aceste cuvinte ale Năndăreanului, Bolboacă își mușcă buzele fără a ști ce să răspunză. Dăngescu luă cuvîntul în locul lui:

— N-a dat de nici o nenorocire, Năndărene, dar mărturisesc că Neagu este prea deștept și, fiindcă am văzut că este un om dezghețat, i-am încredințat în mai multe rînduri pricini de judecată și mi le-a cîștigat pe toate. Dar trebuie să vă duceți, adăogă el; comisarul și procurorul pot să vie peste cîteva minute și nu voi să vă găsească aici. Întoarceți-vă, dar cum v-am zis, peste o oră. Va fi tocmai bine.

Mercescu și Năndăreanu se dispuneau ca să plece cînd epistatul intră în casă:

— Domnu procuror și domnu comisar au intrat în curte, zise el, și după aceasta iese îndată.

— Neagule, zise Dăngescu cu grabă, pleacă îndată cu dumnealor și scoate-i pîn grădină ca să nu fie văzuți de dregători. Și dumneavoastră, domnilor, întoarceți-vă peste o jumătate oră, iar nu peste o oră.

Martorii ies împreună cu Bolboacă fără a fi zăriți de nimeni, și după cîteva minute se aude în sală tropăiturile de cizme ale agenților guvernului, carii erau însoțiți de Sălcianu și carii nu întîrziară de a intra în camera Dăngescului. Acesta, care se prefăcea a fi ocupat de oarecarii cîrtii ce răscolea pe masă, se întoarse îndată cînd văzu pe procuror și pe comisar în camera lui. Sălcianu aștepta în sală.

— Vă sărut mîinile, cocoane Stamate, zise procurorul și comisarul salutînd pe Dăngescu.

— Sluga dumneavoastră, domnilor, le răspunse Dăngescu cu mîndrie și căutînd a-și da un aer important. Poftiți, ședeți, adăogă el prezentîndu-le scaunele pe carii șezuse martorii.

— Vă sărutăm mîinile, mulțumi procurorul și comisarul, stînd amîndoi în picere și făcînd fasoane.

— Vă rog, ședeți, insistă Dăngescu.

Dregătorii se așezară după această a doua invitație și procurorul începu să vorbească:

— Ne iertați, cocoane Stamate, dacă am luat curajul a veni să vă importunăm tocmai în minutul cînd poate erați prea ocupat. Cu toate acestea sper că veți fi destul de bun să ne scuzați, cînd veți afla că ne aduce o împrejurare foarte gravă și că noi acuzatori publici am venit să facem cercetările ce ne impune legea.

— Prea bine ați făcut, domnilor. Pentru aceea vă plătește guvernul, ca să vă împliniți datoria și să-i meritați încrederea. Poci ști însă care este împrejurarea aceea ce vă aduce în casa mea?

— Nici că încape îndoială, reluă procurorul. Aceasta mă și găteam să vă spui. Dar mai-nainte de toate vă rog să-mi dați voie a vă întreba dacă aveți cunoștință unde se afla vătaful dumneavoastră de curte ieri înserat?

— Nu știu ce voiești să înțelegi, domnule, prin această întrebare; cu toate acestea, doresc să vă satisfac încredințindu-vă că vătaful meu de curte a fost toată seara în camera mea, unde am făcut împreună oarecare socoteli ale uneia din moșiile mele.

— Acum unde se află? întreabă procurorul.

— Trebuie să fie în camera lui, zise Dăngescu cu nerăbdare. Vei fi însă destul de bun, domnule, a-mi spune ce are a face vătaful meu de curte în întreținerea ce avem?

— Să vedeți, cocoane Stamate, reluă procurorul. Vătaful dumneavoastră de curte este acuzat că ar fi omorît pe o femeie și că ieri înserat ar fi aruncat-o din trăsură pe o uliță din mahalaua Batistei dinaintea prăvăliei unui cojocar, care cojocar zice că l-a recunoscut, aflîndu-se din întîmplare la fereasta prăvăliei lui. Acum rămîne, cocoane Stamate, să ne ajutați în cercetările noastre ca să descoperim pe vinovat și printr-aceasta veți face un bine, ce este în interesul general. Sunt sigur că oricît de mult ați iubi pe vătaful dumneavoastră de curte, nu veți putea îngădui să scape un asasin, care, mîine, poimîine, poate să vă facă vreun rău și dumneavoastră chiar.

— Cuvintele dumitale, domnule procuror, sunt pline de înțelepciune, căci sunt ieșite din gura unui funcționar care știe foarte bine să-și îndeplinească misia. Cu toate acestea văz cu plăcere că vătaful meu de curte nu poate fi acuzat de acest omor, ce ziceți că s-a întîmplat ieri înserat, căci el a fost cu mine și îl iau în sufletul meu.

— Vă credem, vă credem fără să faceți jurămînt. Vă rog numai să ordonați a-l chema pînă aci ca să-l punem față în față cu cojocarul și după întrebările ce voi face la amîndoi să poci da un curs acestei împrejurări.

— Aceasta ieste foarte lesne. Doresc încă să văz pe cojocar și pe vătaful meu față în față. He, cineva; strigă Dăngescu bătînd din palme.

Un servitor intră în cameră. Dăngescu îi zice:

— Cheamă pe Neagu să vie aici numaidecît.

— Și pe cojocarul care este în sală, zise procurorul servitorului.

Acesta iese să îndeplineacă ordinile, și după cîteva minute Sălcianu intră în cameră și după dînsul Bolboacă.

— Ce fel, dumneata ai fost, Sălciene? Cum e cu putință să fii amestecat în pricina omorului? îl întreabă Dăngescu prefăcînd surprinderea.

— Eu!… să mă ferească Dumnezeu, îi răspunse bătrînul Sălcianu cu mîndrie.

— Și cu toate acestea, din cîte am auzit, înțeleg că ești prea amestecat, reluă Dăngescu privindu-l cu dispreț.

— Și eu aș fi crezut tot ca dumneavoastră dacă aș fi avut un vătaf de curte.

Și la aceste cuvinte Sălcianu privește pe Dăngescu cu mai mult dispreț.

Dăngescu nu răspunse nimic în temerea de a nu ajunge mai departe și a fi descoperit.

Se știe că greșala este însemnată pe fizionomia omului și un ochi pătrunzător poate recunoaște pe culpabil dintr-o ușoară căutătură. Procurorul, care era destul de inteligent și cunoscător în fizionomii, pricepu îndată din vorbirea Sălcianului și din tăcerea Dăngescului că acest om bogat trebuie să fi luat parte la omorul femeiei, dar greutatea era ca să descopere adevărul și din nenorocire adevărul era foarte întunecos. Cu toate acestea, el își propusese a începe cercetările ce trebuia să facă și a se convinge mai bine de decurgerea împrejurărei,

— Domnule vătaf de curte și domnule Sălciene, apropiați-vă puțin, le zise procurorul.

Sălcianu se apropie cu destul curaj și Bolboacă face asemenea, însă cu oarecare sfială, deși voia să prefacă un mare sînge rece.

— Domnule comisar, fiți bun de scriți interogatoriile ce voi lua acestor doi domni; iar coconu Stamate este rugat, dacă binevoiește, a ne lăsa să-i ocupăm masa pentru cîteva minute.

— Cu plăcere, domnule procuror, zise Dăngescu amețit de această scenă. Luați cîrtie, condeie și cele trebuincioase după masa mea, pe care se află de toate.

— Vă sărut mîinile, mulțumi procurorul, pe cînd comisarul se apropie de masă, se așază pe un scaun și se dispune a scrie interogatoriile.

— Apropie-te mai bine, domnule Sălciene, zise procurorul luînd un aer serios.

— Iată-mă, domnule procuror, răspunse Sălcianu apropiindu-se cu sufletul împovărat.

— Cum te cheamă?

— Tudor Sălcianu.

— Scrie, domnule comisar.

— Am scris, domnule procuror, răspunse comisarul. Te rog urmează și nu te înterumpe.

Procurorul reluă, adresîndu-se către Sălcianu:

— De cîți ani ești?

— De șasezeci ani împliniți.

— Unde ai fost ieri, miercuri, la șaptesprezece mai?

— Toată ziua am stat acasă, răspunse Sălcianu. De dimineață și pînă seara m-am îndeletnicit cu meșteșugul meu.

— Poți dovedi că nu ai ieșit nicăiri? reluă procurorul.

— Aceasta nu o poci dovedi, căci nimeni nu crez să fi băgat de seamă dacă am ieșit sau nu. Fiecare va zice că nu știe, că n-a văzut, precum se obicinuiește la noi, oamenii de rînd, și precum trebuie să aveți cunoștință de aceasta, domnule procuror, dumneavoastră mai cu seamă, care ați văzut și ați auzit multe.

— Ascultă, domnule Sălciene: că ai fost acasă toată ziua trebuie să dovedești ca să scapi de bănuiala ce te amenință. Gîndește-te și răspunde.

— M-am gîndit și am răspuns. Socotesc însă că aș putea fi crezut de mincinos, iar nu de bănuit, precum ziserăți, domnule procuror, numai atunci cînd s-ar găsi cineva care să mărturisească că m-a văzut pe vreo uliță sau în casă la cineva.

— Ce cunoști din împrejurarea acelei fete moarte pe carea am găsit-o ieri seara în prăvălia dumitale?

— V-am arătat împrejurarea la venirea dumneavoastră în casa mea, dar fiindcă trebuie să o mai arăt și acum în tacrirul ce-mi luați, ca la un om criminal, iată ce știu, ce am văzut și ce am făcut, pentru care iau martor pe Dumnezeul care ne privește și care judecă pe toți. Precum v-am spus, domnule procuror, se făcuse noapte, închisesem ușa și obloanele pe jumătate ale prăvăliei mele și, odihnindu-mă de munca de peste zi, mă uitam în uliță pe un ochi de fereastă, ceea, ce fac totdauna pînă se gătește cina. În timpul acesta, auz huruitura unei trăsuri care venea din partea stîngă, văz că se oprește deodată și un om care ținea în brațe pe o femeie se pleacă pe jumătate din trăsură și o aruncă tocmai în fața prăvăliei mele. Îndată după aceasta, trăsura își reia cursul cu aceeași repeziciune, precum sosise, și eu, în zăpăceala cea mai mare, ies cu nevasta și cu calfa să vedem ce este. Recunoscurăm pe fata nenorocitului croitor de lîngă Biserica cu sfinți împreună cu doi vecini, carii sosiră la chemarea ce le-am făcut, și crezînd că fata este leșinată, am trimis să cheme pe un doctor neamț, care șade în apropiere de casa mea și care nu a voit să vie fiindcă-și bea cafeaua. Noi însă i-am dat toate ajutoarele putincioase; am adus un bărbier, care a înțepat-o cu lanțeta în mai multe rînduri, dar a fost cu neputință să-i curgă o picătură de sînge măcar. Ne-am încredințat, în sfîrșit, că fata era moartă, și fiindcă se strînsese o mulțime de lume, am dus pe fată în prăvălie silindu-ne să-i mai dăm vreun ajutor. În urmă, ați venit dumneavoastră și cu domnul comisar și ați dat poruncile ce ați socotit de cuviință. Acesta este curatul adevăr pe care-l mărturisesc în frica lui Dumnezeu.

— Cînd te-am amenințat aseară că trebuie să dovedești pe acel om care a azvîrlit pe moartă din trăsură, cum ai putut cunoaște că era vătaful de curte al coconului Stamate Dăngescu?

— Aceasta aș dori să aflu și eu, observă Dăngescu. Sunt prea curios să pricep cum s-a putut cunoaște un om noaptea?

— V-am spus, domnule procuror, și v-ați putut convinge prin dumneavoastră însuvă că peste drum de prăvălia mea este o lampă a stăpînirei care m-a făcut să deosibesc chipul vătafului de curte cînd s-a plecat pe jumătate din trăsură ca să azvîrle pe fata moartă.

— Nemernicul… zise Dăngescu, care uită pentru un minut rolul ce trebuia să joace în această împrejurare.

Atît procurorul, cît și comisarul rămaseră uimiți de acest cuvînt al Dăngescului și începură să-l privească cu mirare.

Bolboacă nu mai făcu nici o mișcare, cînd aude că iese din gura stăpînului său o dobitocie atît de neiertat pentru un om fin ca dînsul, și se crezu pierdut cînd văzu pe Sălcianu că-l privește cu un aer ironic.

Dăngescu își cunoscu greșala îndată ce băgă de seamă tăcerea care succedase cuvîntul său de nemernic. Orice reparație ar fi fost tîrzie, cu toate acestea el prefăcu surprinderea și se adresă către procuror.

— Sunteți în mirare că am zis nemernicu… nu este așa, domnule procuror?… Dar îmi vei da dreptate dacă am necinstit prin acest cuvînt pe Sălcianu, căci nu poci înțelege cum cineva poate avea curagiul să acuze oameni nevinovați și să născocească pentru scăparea lui astfel de mișelii neauzite. Crede-mă că nici pînă acum nu mi-a putut trece uimirea de a auzi că vătaful meu de curte a azvîrlit pe moartă din trăsură cînd el a fost cu mine de după-prînz și pînă la o oră prea înaintată a nopței.

— Vă foarte mulțumesc pentru întorsătura ce ați făcut, cocoane Stamate, zise Sălcianu schimbînd privirile sale ironice către Dăngescu. Credeam cu toate acestea că făcuserăți nemernic pe vătaful dumneavoastră de curte, căci zicînd acest cuvînt aveați aerul a arăta nemernicia lui că a ieșit prea mult din trăsură și că printr-aceasta a putut fi recunoscut la lumina lampei.

Ce îndrăznești să zici, mojicule! strigă Dăngescu necăjit. Cum îngăduiți, domnule, adăogă el întorcîndu-se către procuror, ca acest criminel să tălmăcească vorbele mele astfel precum nu sunt?…

— Ai ieșit din chestie, domnule Sălciene, zise procurorul, apăsînd din sprinceană și rețiindu-și rîsul, căci Săl- cianu espusese o gîndire pe care o împărtășea atît procurorul, cît și comisarul.

— Mă iertați, domnule procuror, zise Sălcianu, plecînd capul. Am crezut că dacă cineva mă necinstește, nu trebuie să tac,: căci m-aș recunoaște de vinovat.

— Mai ai ceva să ștergi sau să adăogi, întreabă procurorul pe Sălcianu, privind pe comisar, ceea ce-i da să înțeleagă ca să urmeze cu scrierea interogatoriului.

— Nu am să șterg nimic din cîte am arătat, răspunse Sălcianu. Atîta numai vă rog să adăogați că doresc să se caute în odaia vătafului de curte, de către dumneavoastră, ca să vă încredințați dacă există într-însa vreo dovadă sau vreo urmă a omorului săvîrșit.

— Nu voi îngădui niciodată să-mi scofelească casa oamenii stăpînirei, strigă Dăngescu, sculîndu-se cu furie. Auzi, obraznicu, ce mai îndrăznește să ceară! Ieși, ieși curînd, adăogă el privind pe Sălcianu, ca cum ar fi voit să-l spintece.

Sălcianu era gata să iasă din cameră, dar procurorul se sculă îndată:

— Nu trebuie să vă supărați, cocoane Stamate, zise el Dăngescului. Un om bănuit și intrat în formă este liber să mărturisească orice va voi. Rămîne în urmă ca guvernul să constate adevărul și să aplice culpabilului osînda meritată. Rămîi, domnule, adăogă el adresîndu-se către Sălcianu.

— Așa este, domnule procuror, zise Dăngescu liniștindu-se puțin, dar îți mărturisesc că nu m-am putut retine de a mă revolta cînd ara auzit pe acest nesocotit că cugetă să compromită onoarea casei mele.

— Aveți toată dreptatea, și, în locul dumneavoastră, nu aș fi făcut altfel, dar însărcinatul guvernului trebuie să aibă răbdare, să-și îndeplinească formalitățile prescrise de lege, și legea nu reține pe un om căzut în crimă de a vorbi și de a arăta tot ce voiește. Vedeți dar, că eu ca procuror sunt dator să vizitez camera vătafului dumneavoastră de curte după legala cerere a domnului Sălcianu, și fiindcă sunt sigur că cercetarea mea va fi zadarnecă, după cum sunt încredințat din spusele dumneavoastră, aceasta va fi o bază mai mult pentru dovedirea vinovatului.

— Sunt prea mîhnit, domnule procuror, de a vă declara în sinceritate că asemenea cercetare nu se poate face casei mele, căci nu voi să vază lumea atîția slujbași ai guvernului că mi-o calcă ca pe a unui om bănuit.

— Nu m-ați înțeles, cocoane Stamate, zise procurorul cu o delicateță silită. Domnul comisar va pleca îndată ce va scrie și interogatoriul vătafului dumneavoastră de curte și împreună cu dumnealui vor pleca și cei doi epistați ce ne-au însoțit. Voi rămînea singur și socotesc că prezența mea nu vă poate compromite, căci slujbași ca mine vă vizitează adesea și se găsesc foarte fericiți cînd vin a vă spune respectele lor.

Dăngescu nu mai găsește un cuvînt ca să răspunză finului funcțiunar. El era foarte supărat de nevenirea martorilor, dar, fiindcă auzise că va rămînea singur cu procurorul și că cercetarea ce va face nu va fi zgomotoasă, se reașeză la locul său și se hotărăște a nu mai deschide gura pînă la plecarea tutor individelor ce se aflau în camera lui.

După ce se făcu liniște, procurorul reîncepu să vorbească:

— Fii bun, domnule comisar, de la o altă coală de cîrtie ca să facem interogatoriul domnului vătaf de curte. Apropie-te, domnule vătaf de curte, zise el, întorcîndu-se spre acesta. Răspunde conștiincios la întrebările ce-ți voi face în numele legei.

Neagu se apropie.

— Cum te cheamă? îl întreabă procurorul.

— Neagu Bolboacă, răspunse acesta cu jumătate vocea.

— Neagu Bolboacă!… zise procurorul surprins. Acest nume îmi este cunoscut. De unde ești de origină?

— Am uitat, domnule procuror, răspunde Neagu, care își pierduse capul cînd văzu că numele lui este cunoscut de agentul guvernului.

— Ce fel ai uitat?… nu te înțeleg?

— Voi să zic, domnule procuror, că am deschis ochii în București fără ca să fi cunoscut pe părinții mei. Se vede că ei m-au azvîrlit pe drumuri de mic copil și că m-au lăsat în voia întîmplărei.

Procurorul nu păru satisfăcut pe acest răspuns. El reluă:

— De cîți ani ești?

— De patruzeci și cinci.

— Nu te arată chipul, observă procurorul cu mirare; să fii cel mult de treizeci ani.

— Înșală de multe ori chipul omului, răspunse Neagu plecînd capul. Și eu, domnule procuror, am trăit fără grijă, căci m-am mulțumit pe mult-puțin ce am avut.

— Ce cunoști din împrejurarea omorului acelei fete ce s-a găsit la Sălcianu?

— Nimic alt decît că astăzi de dimineață trecînd pe uliță, m-am pomenit cu acest cojocar că mă oprește, mă necinstește și mă face omorîtor. Am rămas încremenit, auzind aceasta și întrebînd pe unii, alții, am aflat de acest omor ca și dumneavoastră ca și toată lumea. Eu nu am ieșit nicăiri din casă, adecă de ieri de la prînz și pînă noaptea tîrziu.

— Cum poți dovedi cele ce-mi spui?

— Iau de mărturie pe coconu Stamate Dăngescu, stăpînul meu, în serviciul căruia am fost în tot timpul acesta.

— Ce ai a mai răspunde?

— Nimic alt decît cele ce arătai pînă aci.

— Ai mai fost în vreo pricină criminală? urmă a întreba procurorul privindu-l într-un mod semnificativ.

La această întrebare neașteptată Bolboacă rămîne ca lovit de trăsnet și în uimirea sa începu să-și preumble privirile pîn toate părțile ca și cum ar fi căutat un răspuns.

— Vorbește, domnule Bolboacă, reluă procurorul. Ai mai fost în pricini criminale?

— Am… n-am…

— Mă scuzați, domnule procuror, interumpse Dăngescu cînd văzu că vătaful său de curte era atît de zăpăcit. Această întrebare nu ai adresat-o și domnului Sălcianu?

— Eu nu am avut în viață-mi nici chiar pricină civilă, cu cît mai cu seamă criminală, zise Sălcianu cu mîndrie. Mulțumesc lui Dumnezeu că am îmbătrînit nepătat și cu fruntea senină.

— A fost numai o scăpare din vedere, cocoane Stamate, răspunse procurorul. Voi repara greșala îndată. Dar poate știți că legea ordonă a se face o asemenea întrebare într-un interogatoriu.

— Știu aceasta, zise Dăngescu. De aceea mă miram și eu…

— Vrei să răspunzi odată, domnule Bolboacă, la întrebarea ce-ți făcui?

— Nu știu să fi avut vreo pricină criminală, răspunse în fine Bolboacă, care avusese timpul să-și revie în sine.

— Te-ai gîndit bine la răspunsul ce dai?

— Așa socotesc, domnule procuror.

Interogatoriile erau luate. Bolboacă și Sălcianu le suscrie și după săvîrșirea acestei formalități, procurorul face o cîrtie pe care o dă comisarului zicîndu-i:

— Vei cere garanție atît de la Sălcianu, cît și de la vătaful de curte al coconului Stamate. Această formalitate trebuie îndeplinită pînă la înfățișare la tribunal.

— Eu garantez pentru vătaful meu de curte, zise îndată Dăngescu, mergînd spre masă și formulînd o garanție pe carea o dă comisarului.

— Și eu sunt gata a da garanția cerută, zise Sălcianu. Dar mai întîi vă rog să-mi dați voie a mă duce să mi-o procur de la un prieten și împreună cu dînsul voi veni a o depune la comisie.

— Din minutul acesta nu poți pleca singur, observă comisarul agitînd cîrtia procurorului.

— Atunci porunciți unui epistat să mă însoțească; crez că voi fi în bună siguranță, zise sărmanul Sălcianu pe gînduri și cu un aer posomorît.

— Așa, se poate, încuviință comisarul.

— Domnule comisar și dumneavoastră, domnilor, puteți pleca cu toții, strigă procurorul după ce a terminat toată lucrarea. Este și timpul ca să redăm liniștea coconului Stamate.

Toți plec. După cîteva minute, Dăngescu și procurorul rămîn singuri.

— Cum ți se pare pricina aceasta? întreabă Dăngescu așezîndu-se lîngă procuror.

— Cum să mi se pară, răspunse acesta, decît că pe Neagu Bolboacă îl cunosc prea bine. Eram substitut cînd s-a osîndit la temnița Snagovului pentru călcarea ce voise să facă unui hangiu și în urmă là ocnă pentru omorul Nodreanului. S-a prins nenorocitul singur arătînd o vîrstă pe care nu o are și carea se constată în interogatoriile vechi; asemenea îl dă de gît și arătarea că nu a fost în nici o pricină criminală.

Ce spui, domnule procuror? zise Dăngescu prefăcînd surprinderea.

— Credeți că acesta este curatul adevăr, și dacă nu l-am dat pe față cînd îi luam interogatoriul, aceasta am făcut-o pentru considerația și stima ce vă port.

— Vă mulțumesc pentru această delicateță, care mă flatează și pentru care vă voi rămînea prea recunoscător. Dar fii bun, domnule procuror, și încuviințează că Neagu, deși a comis greșale în trecut, nu poate fi implicat în împrejurarea omorului. Vă încredințez pe onoare că el nu este vinovat.

— Sunt convins de aceasta, zise procurorul, și precum v-am mai spus nu mai rămîi la nici o îndoială. Acum însă că suntem singuri, dați-mi voie a mă duce să caut în camera lui Neagu ca să îndeplinesc legala cerere a Sălcianului; credeți că forma nu iartă să fac altfel, și afară de aceasta nu se poate compromite onoarea, casei dumneavoastră, căci cercetarea o vom face împreună și va rămînea între noi.

Dăngescu stătu cîteva minute înainte de a răspunde, dar gîndindu-se că Bolboacă avusese grija să spele noaptea scîndurile și să le acopere cu un covor, socoti de cuviință a lăsa pe procuror să-și facă cercetarea ca să înlătureze printr-aceasta orice bănuieli ar putea să aibă.

— Dacă această este dorința dumitale, zise el procurorului, și fiindcă forma nu te iartă să faci altfel, mie îmi place să respectez legea și consimț a merge împreună: să vizităm camera vătafului meu de curte.

— Procurorul se scoală împreună cu Dăngescu, care îl introduce în una din cele două camere ale lui Neagu Bolboacă, nu însă în aceea unde se săvîrșie omorul. Amîndoi privesc cu de-amănuntul și nu văd nimic care să provoace bănuială. Erau gata să plece, cînd dregătorul, aruncîndu-și privirile pe ușa care răspundea în cealaltă cameră, zărește pe clanță și deasupra ei niște urme de degete pline de sînge; el se apropie, privește clanța de aproape la marea mirare a Dăngescului, care observă asemenea, și cînd bagă de seamă că observația sa era dreaptă, deschide ușa, intră în camera unde se săvîrșise omorul, și începe să o observe. Aci el dovedi mai multe urme de sînge. Pe ziduri zări picături de sînge; ridică covorul, văzu pe scînduri urmele petelor de sînge carii nu se putuse șterge, deși Bolboacă le frecase și le spălase toată noaptea. Procurorul se încredință din această cercetare că omorul se săvîrșișe chiar în acea cameră și că omorîtorul trebuia să fie Neagu Bolboacă prin înțelegere și în complicitate cu Dăngescu.

— Ce să însemneze, cocoane Stamate, acele degete după ușă pline de sînge, picăturile de sînge după ziduri, petele de sînge după scînduri și covorul așternut ca să le ascunză?

Dăngescu nu știu ce să răspunză; el rămase pe gînduri și nu putu deschide gura decît după cîteva minute:

— Nu știu ce să-ți spui, domnule procuror. Înțelegi că eu nu poci cunoaște ce se petrece aici, presupui însă că poate să fi tăiat Neagu vreo găină, cum mi se pare că are obicei să mănînce noaptea și să o frigă singur la gura sobei. Aceasta este o slăbiciune a lui care i-a rămas din tinerețe.

Procurorul nu păru satisfăcut pe un asemenea răspuns, care nu avea nici un sens. El se uită la gura sobei și o văzu așa de curată că nu descoperi cel mai mic semn care să dovedească că a putut servi vreodată de cuhnie onorabilului vătaf de curte. Nevoind să afle mai mult. se dispuse să iasă din acea cameră, dar cînd deschise ușa, se întîlni piept în piept cu Bolboacă. Procurorul simți o mulțumire secretă cînd îl zări pe pașii lui și fără a-i lăsa timpul să se dezmeticească, începu să-i vorbească:

— Bine ai venit, domnule Neagu. Te rog răspunde-mi fără gîndire multă cum s-a întîmplat să găsesc în camera dumitale picături și pete de sînge pe scînduri, pe ușă și pe ziduri?

— Nu știu, domnule procuror ca să fie sîn… ge în camera mea, răspunse Neagu bolborosind. Dacă din întîmplare ați văzut sîn… ge, neapărat că Sălcianu va fi venit pe furiș și îmi va fi făcut acest rău. Sunt încă sigur de aceasta pentru că în acest scop a cerut ca să căutați în camera mea.

— Te-aș crede, zise procurorul cu ironie, dar petele de sînge ce am văzut pe scînduri sunt spălate și frecate și nu poci presupune ca Sălcianu să fi avut curajul să vie la dumneata așa în pripă, precum și timpul de a spăla scîndurile. Nu vezi că arătările dumitale sunt absurde?

Atît Bolboacă, cît și stăpînul său se încredințară cu desăvîrșire că sunt înfundați de finul dregător și compromiși în formă cu dovezi palpabile. Bolboacă nu mai îndrăzni a deschide gura; el privi cu un aer trist pe Dăngescu și acesta, neștiind cum să-l mai apere, se hotărî a alerga la mijlocul ce-și propusese:

— Să ne suim în camera mea, zise el procurorului. Acolo ne vom înțelege și vom regula împrejurarea ca să fim mulțumiți cu toții.

Și zicînd acestea, Dăngescu luă brațul procurorului, suiră scara împreună și intrară în cameră unde găsiră pe Mercescu și pe Năndăreanu așteptîndu-i. Bolboacă îi urmase de departe și se pusese la ușă în sentinelă gata a intra în cameră la cea dintîi chemare a stăpînului său.

— Ce poftiți, domnilor? întreabă Dăngescu pe Mercescu și pe Năndăreanu îndată ce-i vede.

— Am dori să găsim pe domnu procuror, zise Mercescu cu respect. Am aflat că este aici și am venit să-i depunem niște dovezi în pricina omorului unei femei.

— Eu sînt acela pe care-l căutați, domnilor, zise procurorul..

Mercescu scoate două cîrtii din buzunar și le încredințează procurorului. Acesta le citește și cînd termină, le răspunde:

— Lăsați aceste dovezi la mine și să veniți a constata că sunt ale dumneavoastră cînd va fi înfățișarea la tribunal.

— Prea bine, domnule procuror, zise Mercescu și Năndăreanu într-o singură voce.

După aceasta, ei își iau ziua bună de la procuror și ies din cameră.

— Ce dovezi sunt acestea, domnule procuror? întreabă Dăngescu cînd rămaseră singuri.

— Nu mă îndoiesc că trebuie să aveți cunoștință de dînsele, răspunse procurorul zîmbind.

— Nu înțeleg nicidecum ce vrei să zici?

— Aceste dovezi sunt făcute astfel încît după lege s-ar cuveni să se pedepsească domnii martori mincinoși.

Dăngescu pătrunse înțelesul acestor din urmă cuvinte ale procurorului și găsi de cuviință a nu mai prelungi convorbirea asupra dovezilor, ci a păși repede la scopul ce-și propusese. În această intenție, el zice procurorului:

— Ascultă, domnul meu; te rog pe onoare, spune-mi în sinceritate ce ai constatat din cercetarea ce ai făcut în casa mea și ce părere îți dai despre omorul săvîrșit?

— Aș fi gata a vă răspunde, zise finul procuror zîmbind; mi-e teamă însă că vă veți supăra.

— Să nu crezi aceasta, strigă Dăngescu cu iuțeală. Pe viața și pe averea mea te încredințez că nu mă supăr.

— De vreme ce este așa, mă hotărăsc a vă comunica părerea mea. Iată, cocoane Stamate, ce crez din împrejurările de față: bietu Sălcianu este nevinovat ca mielul lui Dumnezeu, dar așa de nevinovat încît l-aș lua în sufletul meu. Neagu Bolboacă este omorîtorul și nu rămîi un minut la îndoială, căci, precum v-am mai spus, el a mai săvîrșit și alte crime. Ne întoarcem la formă și vă arăt că în interogatoriu este vinovat de sus pînă jos: a arătat o vîrstă pe care nu o are; a mințit că nu a mai fost în pricini criminale, a zis am… n-am… cu un cuvînt a cugetat să înșele guvernul; apoi petele, degetele și picăturile de sînge din camera lui nu sunt oare destule dovezi ca să fie, nu bănuit, ci dovedit în toată regula de omorîtor?

Dăngescu asculta cu ochii în pămînt. Procurorul reluă:

— Nu mă îndoiesc că, ca orice boier care are cîte un servitor iubit, să fi dobîndit și dumneavoastră slăbiciune de acest ticălos, care, mîine-poimîine, ajungînd într-o poziție mai bună decît a dumneavoastră, ferească-l dracu, nici nu v-ar băga în seamă. Așadar, credeți ce vă spui că el este omorîtorul.

— Poate să fie ceea ce zici, dar nu voi să se osîndească vătaful meu de curte; de la dumneata cer ca vinovat sau nevinovat să-l scapi. Îți dau o sută de galbeni.

— Nu-mi bag sufletul în păcate pentru o sută de galbeni. Este adevărat că sunt sărac, prea sărac încă și cu o mulțime de copii, dar pentru o sută de galbeni scăpînd pe Bolboacă, voi fi scos și voi rămînea pe drumuri.

— Ce voiești atunci? zise Dăngescu. Mii de galbeni nu-ți poci da căci și eu am destule cheltuieli. Aide, la trei sute de galbeni și nu mai zice pis.

— Ascultă cocoane Stamate. Nici una, nici alta. Ești bogat destul; dă-mi cinci sute de galbeni și să nu mai fie vorbă. Voi face o lucrare să-ți placă, astfel încît să-mi mai dai și un prezent.

— Ți-i dau, cu condiție însă ca să acuzi pe Sălcianu.

— Cum să-l acuz, cocoane Stamate, pe cîtă vreme el nu este vinovat? Ș-apoi nu am temeiuri pe carii să sprijin acuzarea lui.

— Ai niște temeiuri minunate, zice Dăngescu care se ocupa în acest moment a deschide o casă de fier.

— Spuneți-mi-le și voi fi gata a vă servi.

— Acele dovezi ale domnilor ce veniră adineaori, nu sunt ele o armă puternică pentru acuzarea Sălcianului?

— Aveți dreptate. Uitasem dovezile. Ei bine, Sălcianu va fi osîndit prin actul meu de acuzație.

— Vezi, așa te voi; nu umbla pe drumuri încrucișate, zise Dăngescu închizînd casa de fier și țiind o pungă în mînă. Iată cinci sute de gălbenași, ferecați, drepți la cumpănă și negăuriți. Ești destul de bine plătit. Acum, încredințează-mă că vei face o lucrare așa precum ți-am zis.

— Vă jur pe onoarea mea, zise procurorul luînd punga cu o bucurie ce nu se poate descrie.

— Să lăsăm dracului onoarea la o parte, observă Dăngescu. Aceasta nu poate fi o încredințare pentru noi. Îmi trebuie un înscris din parte-ți.

— Ce fel de înscris poftiți, cocoane Stamate?

— Foarte simplu și în cîteva cuvinte, adecă: „Eu subsemnatul mă oblig printr-aceasta către d-lui coconu Stamate Dăngescu, ca la întîmplare de a nu se osîndi prin actul meu de acuzație Sălcianu cojocarul, și de a se osîndi Neagu Bolboacă în pricina omorului fetei croitorului din Ulița cu sfinți, să fiu dator a-i înapoia galbeni cinci sute ce am luat de la dumnealui pentru a face o asemenea lucrare”. Să-l iscălești și să-i pui data de astăzi.

— Pentru ce să vă dau acest înscris, cocoane Stamate? Ce, nu mai aveți încredere în mine?

— Am prea multă încă, dar oricum o batalama la mînă nu strică pentru asigurarea mea; înțelegi că voi să fiu liniștit și să dorm fără vise. Îndată ce vei înainta tribunalului actul de acuzație, așa precum îl cer, vei veni să-ți dau înscrisul ca să-l rupi. Înțelegi că nu mă poci servi cu dînsul împrotiva dumitale decît numai în cazul cînd nu te vei ține de cuvînt.

— Prea bine, cocoane Stamate; aveți dreptate.

Și zicînd acestea, procurorul se duce la masă, la cîrtie și condei și redigează înscrisul conform cererei ce i se făcuse. După ce-l termină, îl subscrie, îi pune data și-l prezentează Dăngescului. Acesta îl citește, și, după ce se convinge că este astfel precum dorea, îl strînge și îl bagă în buzunar.

— Îți mulțumesc, domnule procuror; am făcut lucrurile cît se poate de bine. Rămîne acum să vedem rezultatul și să-ți arăți meșteșugul.

— Aceasta mă privește pe mine, zise procurorul luîndu-și pălăria și bastonul. Vă sărut mîna și vă foarte mulțumesc.

— La revedere, domnule procuror. Și Dăngescu iese să petreacă pe procuror.

Acum să căutăm dacă toate aceste mașinații petrecute între Dăngescu și procuror, între martorii mincinoși și între ceilalți interesați la împrejurare, rămăsese secrete. Aceasta nu o putem crede, căci într-o casă mare ca a Dăngescului, în care se afla un cîrd de oameni ce umblau în toate părțile ca furnicele, trebuia neapărat să fi avut vreunul curiozitatea de a cunoaște împrejurarea care provocase venirea atîtor dregători publici. Ne aducem aminte că Dăngescu, în întreținerile ce avusese, i se păruse în două rînduri că asculta cineva la ușă și că acel cineva nu fusese descoperit, deși Bolboacă deschisese ușa ca să se încredințeze. Cu toate acestea, observațiile Dăngescului nu fusese păreri, căci în adevăr un om ascultase la ușă și acest om nu era altul decît fiul său Alexandru, care ocupa o cameră alături cu a tatălui său. Alexandru auzise tot complotul ce se urzise în contra Sălcianului și avea nevoie a-și rechema dreapta judecată ca să hotărască linia de conduită ce trebuia să urmeze într-o împrejurare atît de delicată ce esista între tatăl său și părintele amantei sale. Cu cît el se gîndea mai mult, cu atît mințile i se rătăceau. Susțiind pe tatăl său, trebuia să nenorocească pe Sălcianu; protegînd pe acesta, trebuia să dezonoreze familia și pe cel ce i-a dat viața.

„Dumnezeul meu, ce trebuie să fac? își zicea el. Nu poci lăsa pe bătrînul Sălcianu să sufere o osîndă nedreaptă, nici pe ticălosul meu de tată să-l denunț de omorîtor. Tatăl meu omorîtor!… ce rușine!… cel puțin de nu ar afla muma mea… ”

Alexandru trecea de la o cugetare la alta, cînd Bolboacă intră în cameră la dînsul.

— Ce cauți aici, mizerabile? îl întreabă Alexandru cu o căutătură spăimîntătoare.

— M-a trimis coconu ca să vă spui să poftiți la dumnealui, răspunse Bolboacă umilit și plecîndu-și capul.

— Ticălosul! și să zică cineva că acest om umilit care-și dă aerul unui sfînt a comis atîtea mișelii, zise Alexandru, privindu-l și aprinzîndu-se din ce în ce mai mult. Dar este peste putință să mă stăpînesc și…

Bolboacă voiește să fugă, dar Alexandru se repede spre dînsul cu iuțeală și în furia cea mai mare începe să-l lovească cu capul de toate zidurile și să-l învîrtească de păr în tot lungul camerei. Bolboacă începe să țipe, și, la zgomotul ce face, Dăngescu, care aude, vine cu cea mai mare grabă în camera lui Alexandru. Acesta lasă pe vătaf îndată ce zărește pe tatăl său, care se apropie de dînsul privindu-l cu o răutate nedemnă de un părinte:

— Pentru ce ai bătut pe Neagu, domnule? întreabă el pe Alexandru.

— Pentru că Neagu este un mizerabil și nu merită a fi în serviciul dumitale.

— Ai fost un nesocotit, domnule, ca să faci atît scandal. Acum te iert, căci pentru întîia oară în viața-ți faci o necuviință, dar te înștiințez că, repetînd-o și îndrăznind a mai atinge pe Neagu sau a face ceva care să mă supere, nu te voi socoti de fiul meu.

— Nu merit, tatăl meu, atîtea imputări, fiindcă am bătut pe un nelegiuit. Dacă am făcut aceasta, îmi am cuvintele mele.

— Nu ești în drept să aibi cuvinte în casa mea unde singur sunt stăpîn. Scoală-te, Neagule, și ieși de aici.

Neagu se scoală, se scutură și, ieșind din camera lui Alexandru, își zise:

„Aceasta este a doua bătaie ce mănînc, dar cea dintîi din pădurea Țigănești a fost mult mai rea. Ei bine, cocoane Alexandre, dacă ai aflat ceva despre mine, voi afla și eu altele despre dumneata. Mi se pare că am și mirosit ceva, dar acum nu e timpul… Uf! bine că scăpai!… cînd aș putea ieși cu față curată și de la afurisitul de tribunal! ”

După ieșirea Dăngescului, Alexandru, care respecta pe tatăl său și se temea mult de dînsul, hotărî a nu lua nici o parte la împrejurarea omorului, lăsînd providenței dreptul de a se pronunța.

Sentența tribunalului

Împrejurarea omorului, ca orice crimă, făcuse un zgomot mare în toată capitala Bucureștilor. A doua zi, toată lumea era încunoștiințată că dinaintea prăvăliei Sălcianului cojocarul se găsise o femeie moartă. Bogații credeau că a omorît-o hoții ca să-i la o salbă de galbeni de la gît. Femeile presupuneau că fusese omorîtă de fata Sălcianului căci își rivalizau amîndouă un același amant. Pătimașii stăruiau a lăți vorba că a fost otrăvită de un doctor pentru că nu voise să-l iubească. Bătrînii aveau convingerea, că i-a venit apoclexie pretinzind că Frusina era prea grasă, și, ca să dea o mai mare tărie presupunerilor, inventase că părinții și rudele fetei o văzuse toată ziua aprinsă și cu sîngele în cap. Babele constatau că murise de deochi fiindcă fata era prea frumoasă. Toate aceste vorbe circulau în lume, nu se știa însă adevăratul izvor al omorului, căci adevărul, deși confuz, nu se împrăștiase încă sau cel puțin fusese deocamdată bine ascuns.

Procurorul, fidel promisiei ce dase Dăngescului, făcuse un act de acuzație prin care dezvinovățea cu desăvîrșire pe Neagu Bolboacă și prin care incrimina pe nenorocitul Sălcianu. Ca să dea lucrărei un curs mai repede, el înaintase tribunalului chiar în acea zi actul de acuzație.

Sălcianu îndeplinise formalitatea ce i se impusese de procuror. El găsise pe un meseriaș, amic al său, și se dusese cu dînsul la comisie unde depusese garanția cerută.

Înturnîndu-se acasă, Sălcianu, zdrobit de mîhnire și de zmăcinările ce avusese în ziua aceea, se aruncă pe un pat unde rămîne nemișcat un cuart de oră și într-o profundă gîndire. Elisaveta și Stoian intru în casă. Maria se afla în grădină cu Tincuța.

— Ce vrei, Elisaveto? întreabă Sălcianu pe soția lui cînd ea se apropie de dînsul.

— Am venit să te întreb, Tudore, ce ai făcut astăzi cu istoria omorului. Ai fost la coconu Stamate Dăngescu? Ai întîlnit pe domnu procuror? Spune-mi ce ți s-a întîmplat? Te văz trist și pe gînduri.

— Ce să mi se întîmple, alt decît ceea ce prevedeam de aseară. Am fost la acel nerușinat și nelegiuit de boier. Am întîlnit pe procuror, care mi-a luat tacrir și mie și vătafului de curte; m-au pus în urmă de am dat și chezășie ca cum aș fi fost un om pierdut și după drumuri, și acum aștept să mi se hotărască soarta la înfățișarea ce se va face la tribunalul crimenal.

— La tribunalul crimenal!… strigă Elisaveta frîngîndu-și mîinile. Dumneata, Tudore, să te judeci acolo unde se judecă pungașii și omorîtorii?… Săracan de mine, ce o mai fi și nenorocirea această pe capul nostru!…

— Îmi vine să crez ca dumneata, chir Tudore, că nu mai este Dumnezeu în cer, observă Stoian care pînă aci asculta în tăcere. Dar ce oamenii să nu mai dea ajutor nenorociților în temerea de a intra în crimenal și în formă?… Ciudată dreptate mai avem și noi!

— Ce zicea procurorul după ce ți-a luat tacrirul? întreabă Elisaveta cu neastîmpăr.

— Mai știu și eu ce vrea să zică?… Sunt încredințat numai că vătaful de curte va ieși dasupra ca untul de-lemn căci stăpînul său îi punea parte la toate și se silea să mă apese de cîte ori voiam să arăt adevărul. Procurorul a rămas singur cu Dăngescu și ce vor fi vorbit împreună numai Dumnezeu știe.

— Și să avem credință în Dumnezeu și răbdare pînă în sfîrșit, zise Elisaveta voind să încurajeze pe soțul ei.

— Voi avea destulă, Elisaveto; nu am ce face. Dar vezi de nu vorbi Măriei despre aceasta.

— Ea nu știe nimic și nici că va afla ceva de la mine.

— Nici de la mine, zise Stoian.

A doua zi se trimise de tribunal cității la toți cîți erau implicați în împrejurarea omorului. Bolboacă, îndată ce priimi pe a lui, veni să spuie stăpînului său:

— Mîine este înfățișarea la tribunal, cocoane. Am priimit citația.

— Și pentru ce te-ai turburat așa de mult? îl întreabă Dăngescu.

— Cum să nu mă turbur? O înfățișare la tribunalul crimenal nu este jucărie. Ș-apoi nu știu cum s-a întîmplat că după ce urcam treptele acelui tribunal, mă întorceam totdauna între puști pînă la Curtea arsă unde nu știu cui dracu i-ar place ca să stea.

— N-avea grijă, Neagule. Te vei întoarce de la tribunal viu, nevătămat; procurorul mi-a făgăduit că te va scăpa și că va învinovăți pe Sălcianu.

— Nu mă îndoiesc că procurorul mă va dezvinovăți cît va ști mai bine, dar mi-este frică de judecători, și dacă vor fi tot aceia carii m-au judecat acum în urmă. sunt sigur că mă osîndesc fără vorbă multă, căci toți de acolo mă cunosc ca pe un cal breaz.

— De ce dracu ai făcut atîtea dobitocii de ești deochiat pîn tribunal?

— Am făcut și eu ca toți oamenii greșiți, răspunse Bolboacă plecînd capul.

— Ale tale au fost prea late, observă Dăngescu.

— Nu știu dacă au fost late sau înguste, dar sunt încredințat, cocoane, că, dacă nu omoram pe Nodreanu în duel, nu puteam fi în serviciul dumitale, nici aș fi avut parte de un stăpîn atît de bun ca dumneata.

— Taci la dracu că nu l-ai omorît în duel, căci un om nu se bate în duel cînd se îmbracă cu o haină călugărească.

Bolboacă nu mai zice nimic. După cîteva minute de tăcere, Dăngescu reluă:

— Ei, acum te-ai convins că nu vei păți nimic?

— M-am convins, cocoane, dar nu tocmai bine. Uite, nu-mi va sta inima la loc pînă nu veți lua înțelegere cu doi judecători pe care-i cunoașteți mai bine ca să vă încredințeze că mă vor apăra. Altfel, cum vor ști ei că sunt protegiat de dumneata ca să mă dezvinovățească ca procurorul?

— Dacă actul de acuzație al procurorului te dezvinovățește, fii sigur că tribunalul va face asemenea, pentru că procurorul are influență mare și nu am auzit niciodată ca să-i nesocotească judecătorii lucrările ce a făcut pînă acum.

— Ba i le nesocotește și prea nesocotește încă, cocoane. Dovadă că la cea din urmă înfățișare a mea în pricina ce am avut acum în urmă, tribunalul stricase două hotărîri ale procurorului și dase altele cu totul deosebite. Zău, ascultă-mă, cocoane, aceasta nu e glumă, mai cu seamă că tacrirul meu este plin cu minciuni de sus și pînă jos, și judecătorii, carii mă cunosc, îndată ce mă vor vedea, îmi trîntesc o osîndă în spinare de-mi sună cojoaca.

— Ai dreptate, zise Dăngescu după o mică gîndire. Va trebui să mai dau și judecătorilor de cheltuială, și m-am stins pînă acum împărțind în dreapta și în stînga.

— Acum unde s-a dus mia, meargă și suta, numai să fim siguri de izbîndă. Așa sunt pricinile crimenale: ca să scape cineva dintr-însele, trebuie să plătească cu sutele și cu miile. Uite din pricina aceasta, posturile de judecători la crimenal nu le-ar schimba nici pe ale miniștrilor. Orice pricină, cît de mică, atîrnă numai la galbeni, și judecătorii s-au învățat rău… ei nu se încurc cu nimic, ci se țin grei, Doamne ferește. Așa crez, dar poate să mă înșel.

— Vrea să zică, trebuie să mai număr încă două sute galbeni la doi judecători? zise Dăngescu nemulțumit.

— Socotesc că va fi destul pentru două iscălituri.

— Așa socotesc și eu. Știi că pricina aceasta mă ține aproape la o mie galbeni?

— Dumneata să fii sănătos, cocoane, căci miile de galbeni le faci foarte lesne. Dar ar fi bine să vă duceți mai din vreme pe la judecători; crez că acum îi veți găsi tocmai bine.

— Da, trebuie să mă duc, căci înfățișarea este mîine. Aide, pleacă, Neagule, și spune vizitiului să puie caii; cînd vor fi gata, și va trage trăsura la scară, să vii să-mi dai de știre.

Bolboacă iese din cameră spre a esecuta ordinile stăpânului său, iar acesta deschide casa de fier din care scoate două sute de galbeni, îi așază în două suluri de cîrtie și după ce închide casa începe să se îmbrace ca să fie gata de plecare.

Vătaful de curte nu întîrzie de a veni să-l vestească că trăsura îl aștepta la scară. Dăngescu își pune pălăria, coboară scara și, cînd fu în trăsură, ordonă vizitiului să-l ducă la domnu Lobadă, judecătorul tribunalului crimenal.

Domnu Lobadă ocupa două camere la Otelul de Europa; el era de patruzeci ani, blond, uscățiv și avea un aer posomorît pe care-l adoptase de cînd fusese numit judecător, socotind că printr-aceasta va impune lumei și va corăspunde misiei ce i se încredințase.

Era douăsprezece ore și acest domn judecător încă nu-și săvîrșise toaleta. În momentul cînd se ocupa a-și lega cravata, Dăngescu intră în camera lui. Domnu Lobadă se întoarce îndată ce aude ușa camerei sale deschi- zîndu-se, și, văzînd la sine pe un personagiu de considerație, se grăbește a se acoperi de un halat de ziuă.

— Mă iertați, vă rog să mă iertați, cocoane Stamate, dacă mă găsești în halul acesta. Poftiți, vă rog. Și el trage un fotoliu lîngă Dăngescu.

— Vă mulțumesc, domnule Lobadă, zise Dăngescu așezîndu-se pe fotoliu. Fiecare este liber să stea în casă cum îi place, și mai cu seamă că căldura a început cam de timpuriu.

— Este prea adevărat aceasta, dar nu e căldura care m-a făcut să mă scol așa de tîrziu. Astă-noapte, pe la douăsprezece ore, m-am pomenit cu niște amici că vin cu două franceze la mine și mă invit să mergem la Herăstrău ca să petrecem. M-am sculat îndată din așternut, m-am dus cu dînșii, am petrecut cît se poate de bine și m-am întors acasă aproape de ziuă. Socotesc că nu am dormit mult căci sunt numai douăsprezece ore.

— Ce e drept, nu ai dormit mult, zise Dăngescu zîmbind. Și dumneavoastră tinerilor vă dau toată dreptatea pentru că nici eu în tinerețe nu eram mai bun.

— Mi se pare că și acum vă mai aduceți aminte de fericirile trecute. Nu este așa, cocoane Stamate? întreabă domnu Lobadă voind să glumească.

— Cîteodată îmi mărturisesc păcatul că nu mă dau la o parte, dar aceasta mi se întîmplă prea rar căci acum sunt mai mult bătrîn decît tînăr, și bătrînii nu sunt ca tinerii ca să profite cu nimic; eu trebuie să cheltuiesc sute de galbeni cînd voi să apuc cîte o porumbiță mai deosebită.

— Dacă dumneata te plîngi, care ai atîtea mii de galbeni venit, dar eu ce trebuie să zic că nu mai am nimic? Și cu toată tinerețea, dar cheltuim și noi cu sutele. Mă crezi, cocoane Stamate, că în luna aceasta am tocat aproape la opt sute galbeni?

— Destul de rău, observă Dăngescu. Și este de mirare de unde mai scoți atîția bani! Ce e drept, ai avut avere destul de bună, dar de multă vreme nu ți-a mai rămas, nimic.

— Ba mi-a rămas datorii, zise domnu Lobadă rîzînd. Cu toate acestea, mă încropesc și eu de azi pînă mîine, cum poci. Știi că este o vorbă că Dumnezeu nu lasă pe om nici cînd rămîne în sapă de lemn. De unde cu gîndul nu mă gîndesc, mă pomenesc, din vreme în vreme, cu cîte un creștinaș lăsîndu-mi un fișic pe masă ca să-i fac vreo trebușoară.

— Cum bunioară ca mine, zise Dăngescu scoțînd sulul cu suta de galbeni din buzunar. Uite, ți-am adus și eu un fîșic ca să-mi faci o treabă de nimic.

— Poate vrei să rîzi de mine, cocoane Stamate? zise domnu Lobadă privind cu lăcomie sulul cu galbeni.

— Nu glumesc nicidecum. Iată împrejurarea: mîine este o pricină la tribunalul dumitale în care este implicat și vătaful meu de curte. Și fiindcă am convingerea că nu este vinovat, de aceea am venit să te rog ca să-l ocrotești.

— Mai încape vorbă, cocoane Stamate?… Vai de mine!… pentru dumneata?… Îmi pare încă bine că cu ocazia aceasta vă voi da dovezi de stima ce am pentru persoana dumneavoastră. Dar, te rog, spune-mi în ce pricină este implicat vătaful dumitale de curte?

— În pricina omorului unei femei ce s-a găsit dinaintea prăvăliei unui cojocar, Sălcianu. Acest cojocar pretinde că a omorît-o vătaful meu de curte și că l-a văzut azvîrlind pe moartă dintr-o trăsură. Crede-mă pe onoare, domnule Lobadă, că acestea sunt niște calomnii din partea acelui Sălcianu ca să scape de osîndă. Adevărul este că în noaptea cînd s-a săvîrșit crima, vătaful meu de curte se afla în camera mea unde am regulat împreună socotelile unei moșii.

Și zicînd acestea, Dăngescu pune sulul cu galbeni pe masă.

— Nu încape îndoială că trebuie să fie așa, încuviință domnu Lobadă privind cu un ochi banii și cu altul pe Dăngescu. Pricina omorului acelei femei îmi este cunoscută, cîrtiile sunt pe masa pretoriului și în actul de acuzație al procurorului am văzut că se dezvinovățește vătaful dumitale de curte. Vrea să zică nimic mai lesne decît să consfințim actul de acuzație al procurorului.

— Precum vezi, zise Dăngescu sculîndu-se. Aceasta o aștept de la amabilitatea dumitale și nu mă îndoiesc că vei urma pe calea legală.

— Negreșit că pe calea legală, zise domnu Lobadă, luînd un aer serios. Respect legei înainte de toate.

— Mai încape vorbă; înțelegi că nu voiesc să te compromit, iubite domnule Lobadă. Am venit numai să-ți dau cîteva lămuriri în pricina în chestie ca să cunoști adevărul și să faci vătafului meu de curte dreptate după legi. Acea sută de galbeni ce cu plăcere îți prezentai este numai ca să te mai duci o dată să petreci cu francezele în socoteala mea și să te gîndești la mine cînd vei, fi în fericiri cu dînsele. Știu ce va să zică tinerețea! Am trecut și eu pe aici.

— Și ai profitat de tinerețe; am auzit eu cît erați de berbant; dar vă sărut mîna pentru prezentul ce mi-ați făcut. Crede că astăzi eram la os.

— Adio, domnule Lobadă, sau mai bine la revedere. Mîine, după ce vei ieși de la tribunal, te rog să vii să prînzim împreună. Te voi aștepta.

— Cu plăcere, cocoane Stamate; mă voi sili să ies mai devreme.

Dăngescu pleacă și, suindu-se în trăsură, dă ordin vizitiului să-l ducă la cellalt judecător, căruia îi zicea domnu Găman și care locuia pe lîngă Piața Amzei. Domnu Găman, care era prea brun și încă tînăr, avea nemulțumirea de a suferi disprețul public căci se vorbea în lume că el omorîse pe un frate al său printr-un servitor turcit pentru cauze de amor și de interes. Cu toate acestea, el scăpase de pîra ce i se adusese, căci nu fusese întemeiată pe dovezi legale.

Dăngescu găsește singur pe domnu Găman și în puține cuvinte înduplecă și pe acesta ca și domnu Lobadă. Cîștigînd majoritatea tribunalului în favorul vătafului său de curte, Dăngescu se întoarce acasă mulțumit și liniștit. Bolboacă află de aceasta și, de astă dată fiind sigur de succes, se culcă îndată după ce prînzește, doarme fără vise și nu se deșteaptă decît a doua zi, căci el fusese ostenit și grija îl oprise de a închide ochii patruzeci și opt ore.

Sălcianu nu dormise toată noaptea gîndindu-se la procesul său de a doua zi. În revărsatul zorilor, somnul îl apucă puțin, dar se deșteptă îndată tresărind căci sentența i se prezentase în vis. El nu găsește de cuviință a mai pune capul pe pernă ca să nu i se mai prezinte niște vizii care-i sfîșiau inima, ci se scoală în liniște ca să nu fie observat de nevasta sa care asemenea nu închisese ochii pînă la o oră înaintată a nopței, se îmbracă, iese din cameră și intră în prăvălie unde găsește pe Stoian dormind.

Stoian, care dormea ușor, se deșteaptă îndată ce aude pe Sălcianu că intră în prăvălie.

— Bună dimineața, chir Tudore, zise el sculîndu-se și frecîndu-și ochii. Cum ai dormit în noaptea aceasta?

— Destul de rău, răspunse Sălcianu; poci zice încă că n-am închis ochii nicidecum.

— Pentru ce să nu te odihnești, chir Tudore? Nu știi că supărarea îți prăpădește sănătatea?

— Cum vrei tu să mă odihnesc, Stoiene, cînd astăzi este să se hotărască o pricină din care numai Dumnezeu știe dacă scap sau nu?

— Nu te îngrija așa mult, chir Tudore; nu ai de ce să te temi căci ești nevinovat și curat ca lumina soarelui. Dacă îmi dai voie, te voi însoți și eu la judecată și crez că deși în viața-mi nu am fost avocat, dar la întîmplare de a voi judecătorii să te învinovățească, le voi vorbi astfel încît să se sature de nedreptate cît vor trăi.

— Să nu te espui la o asemenea primejdie, dragă Stoiene. Gîndește-te că pe lîngă o nenorocire, se va întîmplă două. Și dacă vei ieși din buna-cuviință în fața judecătorilor, fii sigur că vei fi și tu arestat deodată cu mine.

— Și ce-mi pasă dacă mă vor aresta? Știu bine că nu am omorît pe nimeni, nu am furat banii nimărui, nici am făcut vreun rău care să mă bage în vreo vină.

— Așa este, băiete, dar, întîmplîndu-se să ne aresteze pe amîndoi, cine va alerga pentru mine și cine va consola pe familia mea? Femeile nu vor putea nici să umble, nici să vorbească. Ele se vor tîngui zi și noapte, și Dumnezeu știe cît mi s-ar zdrobi sufletul de toate acestea. Vezi bine, Stoiane, că nu trebuie să vorbești judecătorilor decît mărginindu-te în ceea ce privește împrejurarea.

— Ai toată dreptatea, chir Tudore. Mă voi sili să fiu liniștit și dea Domnul să la judecata drumul dreptăței.

— Și eu am rugat și rog destul pe Dumnezeu ca să iasă la lumină dreptatea, nu pentru mine, ci pentru nevasta și pentru copilița mea ca să le asigur și mai bine un viitor fericit. Și zicînd aceste cuvinte, două picături de lacrămi curseră din ochii bunului cojocar.

Stoian nu băgă de seamă căci el era cu capul plecat și se gîndea profund. Sălcianu reîncepe să vorbească:

— Îmbracă-te mai curînd, Stoiene, ca să plecăm de acasă pînă nu se scoală Elisaveta. Ar fi în stare să mă reție și ar avea poate dreptate. Am avut despre ziuă niște vise care mi-au vestit nenorocirea de astăzi.

— Visele înșel totdauna și dacă în somn ai văzut lucruri neplăcute, pricina este că nu te-ai gîndit decît la osînde și la nenorociri.

Sălcianu nu mai zice nimic; el se preumblă cu pași mari în lungul prăvăliei, iar Stoian începe să se îmbrace. După cîteva minute, amîndoi ies din prăvălie, străbat două ulițe și intru într-un cazin unde luară dulceață și cafea. După aceasta, ei se așezară pe o bancă ca să aștepte sosirea orei fixate cînd urma a se duce la tribunal spre înfățișare.

Bolboacă visase cu totul altceva sau mai bine nu visase nimic căci se pomeni deștept de la opt ore în acea zi:

„Uite, frate, ce mult am dormit!… cugetă el. Uitasem înfățișarea, dar ce-mi pasă!… tot griji de acestea să am eu. ”

Și Bolboacă se scoală, se îmbracă cu cele mai bune haine ce avea și iese din casă. El se oprește la cazin ca să-și la cafeaua și văzînd pe Sălcianu trece pe lîngă dînsul cu dispreț ca cum ar fi avut aerul să-i zică că este sigur de succes. Sălcianu, ca om înțelept, se face că nu bagă de seamă, dar el nu putu reține un suspin ce-i ieși fără voie cînd observă veselia și nepăsarea vătafului de curte.

Să lăsăm pe împricinați la cazin așteptînd ora înfățișărei și să intrăm în localul tribunalului crimenal din București unde vom asista la tot ce se petrecu acolo în această zi. Aparența localului acestui tribunal nu putea anunța mai bine titlul ce purta pentru a inspira tot dezgustul putincios spectatorilor și în parte celor ce îl frecuentau. O clădire cu un etaj, situat alături cu încăperile Ministerului Justiției și izolată de celelalte încăperi din curtea judecătorească, era locașul unde se judecau toate pricinile criminale și corecționale din cea mai mare parte a Țărei Românești. O scară cu patru trepte, ce se cletenau subt picioare și pîntre carii se vedea tot golul de desubtul lor servea de intrare generală într-un coridor a cărui dimensie era de doi stînjeni cuadrați. Din partea stingă a coridorului se vedea o sală îngustă și lungă așa de veche, cît și ruinată, iar în partea dreaptă se prezenta două uși laterale din carii una avea intrare în pretoriu, iar cea din stînga ei în cancelaria tribunalului.

Era zece ore trecute și nici un judecător nu sosise încă. Sălcianu, Stoian, Bolboacă, Năndăreanu, Mercescu și alți împricinați se preumblau pîn sală și pîn cancelarie, așteptînd chemarea lor la înfățișare. Sunetul fiarelor ce purtau arestanții aduși de la temniță spre înfățișare înfioră cu osebire pe sărmanul Sălcianu, care tremură la gîndirea că o întîmplare fatală l-ar putea reduce și pe dînsul la aceeași soartă.

În fine, judecătorii se adunară pe la o oră după- amiază. Toți împricinații intrară în cancelarie ca să fie prezenți cînd vor fi chemați. După un cuart de oră, un aprod apare la ușa pretoriului și strigă:

— Sălcianu cojocarul și ceilalți în pricina omorului fetei croitorului.

Sălcianu, Stoian și toți cîți luau parte la acest proces urmară pe aprod și intrară în pretoriul tribunalului.

— Așezați-vă, domnilor, toți în rînd, strigă prezidentul, care deschidea gura numai la intrarea împricinaților.

— Cine este Sălcianu? strigă domnul Lobadă fumînd dintr-o țigară.

— Eu, domnule, răspunse Sălcianu înaintînd puțin.

— Cine este Neagu Bolboacă? adaogă a întreba domnu Lobadă.

— Eu sunt, cocoane, răspunse vătaful de curte care se ascunsese după un dulap.

— Apropie-te, Neagule, îi zice domnu Lobadă cu blîndețe, și dumneata, domnule Sălcianu, apropie-te asemenea. Ce ilalți pot să stea unde sunt; vor înainta cînd vor fi întrebați.

Neagu și Sălcianu se apropiu de masa pretoriului, pe cînd domnu Lobadă și grefierul căutau niște cîrtii în dosierul ce se formase în pricina omorului.

În acest moment, un avocat intră în pretoriu și începe să vorbească domnului Lobadă, șoptindu-i la ureche. Domnu Lobadă arăta prin gesticulații că nu-i poate satisface cererea, dar avocatul, care se vede că era cam greu de ureche, o rupse tare:

— Vă rog, domnilor judecători, să înfățișați întîi procesul femeiei cu doi bărbați, în considerare că astăzi am cinci înfățișări pe la diferite curți. Acest proces este o bagatelă și vă încredințez că nu va dura decît un cuart de oră.

— Îți spusei, domnule avocat, că a intrat o altă pricină, zise domnu Lobadă rîzînd.

— Te rog, domnule Lobadă, nu mă mai șicana; îmi pare rău și mă mînii.

— Aide, să facem hatîru domnului Trăncănescu, zise prezidentul. Să-i înfățișăm pricina. Domnule grefier, dă pe a Sălcianului la o parte și caută pe a femeiei cu doi bărbați. Acum, domnule Trăncănescu, cheamă-ți împricinații.

Grefierul dete dosierul Sălcianului la o parte și puse dinaintea sa pe cel cerut de prezident. Iar domnu Trăncănescu, care se făcuse nevăzut, se întoarse îndată cu o femeie tînără și frumoasă și cu doi bărbați carii aveau niște fizionomii ordinare și cam aceeași vîrstă, ce însă nu trecea de patruzeci ani.

Îndată ce se iviră aceste persoane, Sălcianu și ceilalți se retrase în colțul pretoriului ca să facă loc respectivilor.

— Citește cîrtiile, domnule grefier, ordonă prezidentul.

— Îndată, domnule prezident, răspunse grefierul deschizînd un mic dosier și începînd să citească:

„Subsemnatul, neguțător de grîne și cu locuința în București, mergînd la Brăila cu mai multe sute chile grîu spre vînzare, am întîlnit, chiar în noaptea sosirei mele în acel oraș, pe un neguțător care mi-a cumpărat grîul și care mi-a numărat pentru dînsul trei mii cinci sute galbeni austriacești. Noaptea tîrziu, fiind adormit, mi s-a furat toți banii; am băgat de seamă acest furtișag tocmai a doua zi de dimineață cînd m-am deșteptat și după ce pornise mai multe corăbii pe Dunăre. După cercetările ce am făcut, s-a presupus de fur un corăbier grec care jefuise pe mai mulți neguțători, și fiindcă plecase, m-am pus într-o corabie ca să-l prinz în locul unde se va opri și să-mi iau banii. Dar nu am putut dovedi pe fur nicăiri și mă oprisem în Viena, unde, căzînd greu bolnav, am rămas acolo în spital un an și jumătate. Eu eram însurat, și după însănătoșire, întorcîndu-mă acasă în București, am găsit pe nevasta mea măritată cu un altul și cu un copil după gît. De aceea, viu a ruga cu lacrămi fierbinți pe cinstitul tribunal ca să pedepsească după lege pe Ilie Repezeanu, cel ce mi-a necinstit nevasta prin însurătoare și prin facerea unui copil, și să facă cuvenita punere la cale ca să-mi se predea nevasta subt luare de chitanță, conform legilor în ființă. Prea plecat, Nae Brînduș. »

După citirea acestei petiții, prezidentul se adresă către domnu Lobadă, care în acest moment se ocupa cu redacția unui bilet de amor.

— Domnule judecător, îi zise el; te rog fii bun ca să faci în locul meu întrebările legiuite și cuvenite în pricina de față.

— Nu am timp, domnule prezident, răspunse domnu Lobadă. În acest moment sunt foarte ocupat cu o cîrtie de interes comun.

— Atunci, fii bun dumneata, domnule supleant, reluă prezidentul.

Supleantul, care era prezent și care pe timpul cînd se citise petiția desemna în caricatură pe petiționar și pe domnu Trăncănescu, avocatul, nu auzi, în distracția sa, rugăciunea ce-i făcuse prezidentul și, crezînd că-i vorbește despre desemnul ce făcea, îi zice:

— Așa este că seamănă?

— Ce să semene, domnule supleant? întreabă prezidentul cu mirare. Te-am rugat să faci întrebări în locul meu în pricina de față.

Cînd supleantul băgă de seamă că prezidentul se adresa către dînsul cu totul pentru altceva, iar nu pentru desemnul său, răspunse îndată:

— Domnule prezident, eu nu sunt competent a mă amesteca sau a face întrebări astăzi în vreo pricină, căci sunteți în complet.

Prezidentul voi să se adreseze și către domnu Găman, celălalt judecător, dar văzîndu-l ocupat și pe acesta, se hotărî a face singur întrebările și își zise: „Aide, în mila Domnului, unde o ieși, să iasă. ”

— Hei, domnule Brinduș, zici că nevasta dumitale s-a măritat cu un alt bărbat, nu este așa?

— Așa, precum ziceți, cinstite domnule prezident, răspunse bietul Brînduș. A avut neomenia să la pe un altul cînd știa că este măritată, și ce este mai rău că a făcut și un copil în lipsa mea de un an și jumătate. Și în cinci ani, cît am trăit împreună, nu a făcut nici unul cu mine.

— Pentru că nu ești bun de prăsilă, domnule Brînduș, observă prezidentul.

N-oi fi, cocoane prezidente; nu mă împrotivesc înaintea voinței lui Dumnezeu și a măriilor-voastre, reluă Brînduș plecînd capul cu umilință.

— De ce nu ești bun de prăsilă, domnule Brînduș?… Hum… hum…, dar mai întrebați și dumneavoastră, domnilor judecători, înterumpse prezidentul. Eu am vorbit destul și nu mai poci înainta căci mă stînjenesc de a rezula o mulțime de cîrtii carii m-au năpădit, și afară de aceasta mă strînge o cizmă de mă usucă.

Domnu Găman, judecătorul care săvîrșise scrierea de care era ocupat, adecă preschimbarea unui înscris de datorie, veni în ajutorul sărmanului prezident și îi zise:

— Despre ce tratează pricina, domnule prezident?

— Despre ce voiești să trateze, răspunse acesta, decît că domnul Brinduș a reclamat tribunalului că, în lipsa sa în Viena, s-a măritat nevasta dumisale cu un altul și acum mi-o cere înapoi.

— Cunosc pricina aceasta, zise domnu Găman. Cine este reclamantul? întreabă el întorcîndu-se.

— Eu, domnule judecător, răspunse umilit Brînduș.

— Dar nevasta dumitale?

— Eu sunt, domnule, răspunse doamna Brîndușoaia, privind cu amor pe judecător care rămase uimit văzînd că este așa de frumoasă.

— Ad-un scaun încoaci, mă aprod, să șază dumneiei. Nu voi să o văz în picioare.

Judecătorul prin această complezență, care nu era prevăzută nici în codul civil, nici în cel penal, voia să prinză în laț pe doamna Brîndușoaia, care fu destul de fină să-l înțeleagă, căci dumneiei se cam pricepea în asemenea lucruri.

— Împricinații nu pot ședea jos înaintea judecăței, observă prezidentul. În condică nu este nici un articol special pentru aceasta.

— Se face excepție cînd oamenii sunt pătimași, răspunse judecătorul; și doamna Brîndușoaia pătimește de nevricale.

— Atunci este altceva, zise prezidentul. Nu știam aceasta.

— Vezi de rezoluții, domnule prezident, și mă lasă să judec cum înțeleg legea, sau fă dumneata întrebările și pe mine mă lasă în pace.

— Nu te supăra, domnule judecător, se grăbește a zice prezidentul. Dacă am zis aceasta, crezusem că uitaseși acest articol de lege. Dar ce scrii așa interesant, domnule Lobadă? adăogă el adresîndu-se către acesta: nu vezi că ai uitat țigara pe… mobila aceasta și a început să arză lemnul?

— Dacă vezi că arde, de ce nu o azvîrli, domnule prezident, dumneata care vezi toate și nu vezi nimic?… zise domnul Lobadă supărat căci fusese întrerumpt tocmai în minutul cînd arăta amantei sale focul care-l consuma.

Prezidentul la țigara și o azvîrlă și, fiindcă el era supărat de nemulțumitoarele răspunsuri ce priimise din toate părțile, luă condeiul și începu să puie priimirea la mai multe cîrtii ce se aflau dinaintea sa murmurînd: —Nu știu ce aveți astăzi de-mi dați niște răspunsuri peste cîmp!…

— Tăcere, domnilor, strigă domnu Găman judecătorul. Doamnă Brîndușoaio, spune-mi, te rog, cum s-a întîmplat să te măriți cu domnu Ilie Repezeanu pe cît timp erai măritată cu un altul?

— Domnule judecător, eu nu sunt vinovată, răspunse doamna Brîndușoaia. Așteptam pe întîiul meu bărbat după două săptămîni de la plecare-i la Brăila, cum ne și fusese vorba. Și, văzînd că nu vine nici peste patru, am scris acolo la o rudă a mea să-mi arate pricina care îl oprește de a se întoarce în București. Acea rudă mi-a răspuns că a murit înecat. Aflînd că bărbatul meu este mort, am luat pe un altul. Acesta este tot curatul adevăr.

Judecătorul luă notiță de acest răspuns și făcu observația următoare privind pe Brînduș:

— Această pricină era de natură a se judeca de consistorie; cum dar v-ați adresat tribunalului pe cît timp el nu este competent?

— Nu știu ce voiți să mă întrebați, domnule judecător, zise simplul Brînduș. Vorbiți cam pe sfranțozie, și răposatul tată-meu nu m-a ținut la școală mai multă vreme ca să mă procopsească și pe mine cu limba asta nouă.

— Te întreb, reluă judecătorul, de ce nu te-ai plîns la consistorie, căci acolo se judecă pricinile de căsătorie ca a dumitale.

— Acum înțeleg ce voiți să ziceți, răspunse îndată Brînduș. Numai rămîne îndoială că vă înțeleg.

— Răspunde-mi odată, reluă judecătorul supărat.

— Iac-acu, și vă rog nu vă supărați, domnule judecător. Să vedeți cum curge împrejurarea: eu îndată ce am venit în București și mi-am găsit muierea măritată cu acest drăngălău…

— Domnule, mărginește-ți cuvintele, interumpse domnu Repezeanu. Drăngălău ești tu, m-ai înțeles?

— Ba tu ești, strigă Brînduș. Spune, domnule judecător, cine este drăngălău, eu ori Repezeanu ăsta care mi-a răpit nevasta și care a avut îndrăzneală ca să facă și un copil cu dînsa?

Toți asistenții încep a rîde și judecătorul asemenea.

— Domnilor, strigă judecătorul, cînd reuși a-și liniști rîsul; aflați că într-un tribunal nimeni nu are voie a rîde, nici a se insulta, căci altfel voi fi silit să arestez pe turburători conform legilor. M-ai înțeles, domnule Brînduș, și dumneata, domnule Repezene?

— Am înțeles, domnule judecător, răspunseră într-o voce Brînduș și Repezeanu.

— Atunci, urmează-ți răspunsul, domnule Brînduș, și să faci bine să vorbești ceea ce se cade, fără ca să mai necinstești pe domnul Repezeanu.

— Prea bine, domnule judecător, dar mă iertați șl îmi dați dreptate, căci omul cînd este necăjit nu știe ce face.

— N-ai voie să te necăjești în tribunal, domnule Brînduș, și răspunde-mi odată la ceea ce te-am întrebat căci nu am vreme multă de pierdut cu dumneata.

— Acum, domnule judecător; și cum vă spuneam, îndată ce am văzut pe nevasta mea măritată cu un… altul, m-am dus la consistorie, la preasfinția-sa și prea- cuviosul părinte arhimandrit, i-am arătat plîngerea mea și i-am cerut povață ce trebuie să fac. Preasfinția și preacuvioșia-sa părintele arhimandrit mi-a răspuns că pentru o pricină ca a mea trebuie să se gîndească și să viu să aflu rezontatul a doua zi la preasfinția și preacuvioșia-sa părintele arhimandrit. Am fost a doua zi de dimineață la preasf…

— Ei, și ce ai făcut acolo? interumpse judecătorul obosit de a auzit repetîndu-se în atîtea rînduri cuvioasele titluri ale arhimandritului.

— Preasfinția și preacuvioșia-sa părintele arhimandrit dormea, reluă Brînduș. Am întîlnit însă pe un diacon al prea…

— Ce ți-a spus diaconul? interumpse iar judecătorul, și fă bine, domnule Brînduș, de a scurta pe preasfinția, preacuvioșia și prea…, zi arhimandrit curat și nu tot lungi vorba!

— Am socotit, domnule judecător, că unui om cu darul lui Dumnezeu i se cuvine cinstea cuvenită.

I s-o fi cuvenind pe cărtie și cînd îi vorbește cineva față în față. Dar m-ai p l i h t i s i t, domnule Brînduș, și dacă nu scurtezi vorba, voi fi silit să nu te mai ascult. Spune-mi ce ți-a zis diaconul?

— M-a întrebat dacă am cinci sute galbeni, răspunse Brînduș scurtînd vorba.

— Și pentru ce ți-a făcut această întrebare?

— Ca să-i dau preacuv… arhimandrit ca să împăciuiască lucrurile pe placul meu, adică să-mi dea nevasta înapoi și pe copilul făcut din preacurvie să-l trimiță la cutie, unde să depuie cele cinci sute galbeni pentru creșterea lui… dar vă rog aceasta să nu o treceți pe cîrtie.

— Dumneata ce ai făcut după aceasta?

— Ce să fac, domnule judecător, alt decît că cinci sute de galbeni erau pentru mine cinci bilioane, pentru că sărăcisem de nu mai aveam lescaie. Am spus diaconului nu numai că nu am cinci sute galbeni, dar nu am nădejde să scoț nici cinci parale din pricina jefuirei ce mi s-a întîmplat la Brăila.

— În sfîrșit, cum a rămas pricina?

— A rămas în felul ăsta: m-a învățat cîțiva prieteni să mă duc la un avocat ca să-l întreb ce trebuie să fac, și ducîndu-mă la domnu Ghizdaveț, m-a povățuit să pornesc jalbă la domnu procuror de la cremenar fiindcă, îmi zicea domnu Ghizdaveț, o faptă ca a domnului Repezeanu și ca a nevestei mele este o crimă din cele mai fla… flogo… flîgîrante… și că trebuie nu numai să-mi se dea nevasta înapoi, ba încă să se pedepsească vinovatul cu toată asprimitatea legilor.

— Prea bine, domnule Brînduș; acum rămîne, după formă, să arăți biletul de cununie.

— Iată-l, domnule judecător, zise Brînduș scoțînd dintr-un buzunar al hainei biletul său de cununie. L-am păstrat ca pe niște moaște.

— Lasă-l aci, reluă judecătorul puind biletul pe masă, și să faci bine să te dai la o parte și să nu mai vorbești.

— Înțeleg, domnule judecător, zise Brînduș dîndu-se la o parte. Nu voi mai vorbi nimic dacă porunciți dumneavoastră.

— Domnule Repezene, reluă judecătorul, spune-mi dumneata ce ai să arăți în împrejurarea aceasta?

— Ce să arăt, domnule judecător, decît aceea ce aflarăți, adecă am găsit pe dumneiei văduvă, am luat-o de soție, trăiesc de un an și jumătate cu dînsa și mi-a dăruit Dumnezeu și un copil. Iată și biletul meu de cununie care este iscălit de părintele Ciocănel de la Cuibu-cu-barză.

Brînduș avea cea mai mare anevoință ca să se reție. Domnu Trăncănescu avocatul, care pînă aci ascultase tot și stase la o parte, găsind că a venii timpul să-și dezvolte spiritul de avocat, înaintă cu sînge rece dinaintea judecătorului și începu să vorbească în modul următor:

— Domnilor judecători, zise domnu Trăncănescu avocatul. Mai întîi, am onoare a vă comunica că clienta mea este doamna Repezeanca sau fosta doamnă Brîndușoaia, precum dovedește procura ce am depus onorabilului tribunal de la intrarea în cercetare a acestui proces. Prin urmare, ați ascultat pe toți împricinații și din cele ce au arătat, vedem, presupunem și înțelegem că… clienta mea. deși măritată cu domnu Brînduș, crezîndu-l însă mort, s-a măritat cu domnu Repezeanu… De aceea, clienta mea a avut toată dreptatea să facă această căci… domnu Brînduș nu a trimis nevestei sale nici un răspuns și… negreșit… că… trebuia să urmeze astfel pe cîtă vreme domnu Brînduș n-a avut cel puțin… Îngrijirea… să o înștiințeze… printr-o scrisoare, adecă… să-i arată că… este mort sau… că… trăiește. De aceea… de vreme ce… În vedere că clienta mea a făcut un copil cu domnu Repezeanu și că… În cinci ani nu a făcut nici unul cu domnu Brînduș… În considerarea că… și avînd în vedere cele stipulate prin articolul cutare din Pravila lui Caragea sau din Condica penală, domnu Brînduș trebuie să fie răbdător și clienta mea să rămîie măritată cu domnu Repezeanu.

— Ce articol prescrie aceasta, domnule procurator? întreabă judecătorul.

— Nu-mi aduc aminte bine, răspunse domnu Trăncănescu, dar căutîndu-l, crez, domnule judecător, că-l veți găsi numaidecît.

— Prea bine, zise judecătorul; îl vom căuta la chibzuire. Ce mai aveți să arătați tribunalului? adăogă el privind pe rînd pe toți implicații în acest proces.

— Eu am să mai arăt ceva, strigă sărmanul Brînduș înaintînd și ștergîndu-și nădușelile ce-i curgeau în șiroaie după frunte. Ascultă, domnule judecător, voi să văz și eu articula de lege care mă osîndește, și află că domnu avocat al nevestei mele îi face la avocatlîcuri de multă vreme, căci l-am prins odată în casa mea și alte dăți dînd tîrcoale pe lîngă ferește. Te rog, domnule judecător, nu ascultați trăncăniturile domnului Trăncănescu, căci vă încredințez că este un șiret de frunte; fură oul de subt coțofană.

— Domnule judecător, strigă Trăncănescu, înfuriat de cuvintele lui Brînduș; acest mizerabil a avut îndrăzneală să mă insulte chiar în pretoriul tribunalului și, conform articolului cutare din Condica penală, cer să se pedepsească.

— Ce tot îndrugi, domnule avocat? zise Brînduș care era deopotrivă înfuriat. la spune-mi, mă rog, este vreo articulă în Condica penalie care să-ți dea voie dumitale să strici casele oamenilor?

— Tăcere, domnilor, strigă judecătorul, și treceți toți dincolo căci vom avea chibzuire. Domnule Trăncănescu, adăogă el întorcîndu-se către acesta și vorbindu-i încet: articolul ce ceri să aplic pentru insulta dumitale nu se mai poate acum căci ți-ai făcut satisfacția singur zicînd lui Brînduș mizerabil.

— Așa este, domnule judecător, dar puteai trece cu vederea cuvîntul de mizerabil și să pedepsești pe acel ticălos.

— Respect legei înainte de toate, domnule Trăncănescu. Treceți dincolo, domnilor, căci avem chibzuire.

Localul pretoriului rămîne deșert într-un minut, și judecătorii încep a-și face țigări și a trata pricina lui Brînduș. Supleantul plecase.

— Ați auzit, domnilor, împrejurările ce înconjur pricina lui Brînduș? întrebă domnu Găman judecătorul pe ceialți membrii.

— Am auzit, răspunseră într-o voce prezidentul și domnu Lobadă.

— Ce părere vă dați? reluă judecătorul.

— Părerea mea, zise prezidentul, este ca Brîndușoaia să aleagă din doi pe care va voi.

— Și a mea ar fi tot aceasta, zise domnu Lobadă, dar ea are un copil și ar trebui să o lăsăm Repezeanului.

— Eu sunt de opinie, observă domnu Găman, ca să tragă amîndoi bărbații la sorț și cine va cîștiga să ia pe femeie. Și va trebui să urmăm astfel căci nu avem articol de lege special pe care să-l aplicăm în această pricină.

— Eu stăruiesc ca să o lăsăm Repezeanului, reluă domnu Lobadă. Copilul este un legămînt sacru.

— Nu este cu putință, frate Lobadă, observă domnu Găman. Tragerea la sorț este procedarea cea mai nemerită. Brînduș își are și el dreptățile lui, căci este însurat cu dînsa de cinci ani și nu văz vreo pricină binecuvîntată, ca să-l despărțim de nevastă pentru cuvîntul că ea s-a măritat cu un altul și că a făcut un copil. Mai- nainte de toate nu am constatat formal și cu dovezi palpabile că ea a fost informată legalmente despre moartea întîiului său bărbat.

— De ce nu ai cerut aceste dovezi? întrebă prezidentul.

— Am uitat, nene Ișlicescule, răspunse judecătorul.

— Asemenea lucruri nu se uit, frățioare, nu se scap din vedere, reluă prezidentul.

— De ce nu ai întrebat-o dumneata, domnule prezident? zise judecătorul supărat. Mă lăsați singur și după ce nu deschizi gura, apoi îmi faci și la observații. Se vede că acum nu te mai strînge cizma…

— Ai… de… iar te superi. Dacă este așa, faceți ce vreți căci eu nu mă mai amestec.

— Așa, dragă Gămane, zise domnu Lobadă colegului său. Eu stăruiesc în opinia mea ca să o dăm Repezeanului.

— Îmi vine să crez, frate Lobadă, că iubitu Repezeanu te-a potrivit cu vreun rost.

— Poftim vorbă! La ce te gîndești acum. Socotești că sunt chilipirgiu ca tine?

Discuția era să se întinză dacă nu i se punea capăt de Trăncănescu avocatul, care deschide ușa și cere voie să intre.

— Poftim, nene Trăncănescule, îi zise Lobadă judecătorul. Am isprăvit chibzuirea. Spune ce ai să ne comunici?

— Am să vă comunic ceva important, răspunse Trăncănescu înaintînd cu un aer misterios.

Și zicînd acestea el șoptește domnului Lobadă cîteva cuvinte la ureche și iese îndată.

Domnu Trăncănescu avocatul se vede că găsise articolul a se aplica în procesul lui Brînduș, căci după ieșirea lui din pretoriu și după o mică chibzuire ce mai avură membrii tribunalului, domnu Găman ordonă grefierului:

— Începi de scrie jurnalul, grefierule, și cînd vei veni la deci să pui părerea domnului Lobadă, adecă aceea că femeia va rămînea Repezeanului în considerarea că ea îl voiește pe dînsul, că are un copil cu dînsul și că ultimul maritagiu s-a făcut întemeiat pe știința ce se priimise despre moartea lui Brinduș, care, dacă trăia, urma să înștiințeze pe nevasta sa, ceea ce nu a făcut sau cel puțin nu a arătat tribunalului. Iar dacă vreo parte va rămînea nemulțumită, va fi liberă să apeleze la curte în terminul prescris de lege.

— Și vezi de termină mai curînd, adăogă domnu Lobadă. Astăzi sunt invitat la o masă și nu vom avea timpul decît să judecăm pricina cojocarului.

Nimeni nu răspunde domnului Lobadă. Se face o tăcere absolută cîteva minute după a căror trecere grefierul, terminînd scrierea jurnalului, pune condeiul între urechi, și zice

— Jurnalul este gata, domnilor judecători; poftiți de-l iscăliți.

Prezidentul la jurnalul și pune cîteva minute ca să-l subscrie; după aceea, se subscrie de domnu Lobadă și apoi de domnu Găman.

Cînd totul fu gata, se chemară împricinații și li se citi jurnalul care era încheiat conform celor ordonate grefierului de către domnu Găman. După citirea jurnalului, domnu Trăncănescu îl subscrie în locul clientei sale și Repezeanu îl subscrie asemenea cu cea mai mare bucurie. Numai sărmanul Brinduș, pe care îl trecuse nădușelile în tot timpul lecturei, se abținu, strigînd:

— Domnilor judecători, eu nu sunt mulțumit pe dreptatea dumneavoastră, care-mi pare a strîmbătate.

— Nu putem mulțumi pe toți, domnule Brînduș, îi zise domnu Lobadă. Dar trebuie să iscălești că ai auzit și poți apela.

— Nu iscălesc de aș ști că mă bate la spete.

— Cum vei voi; ești liber să apelezi și să nu iscălești.

— Să vie chemații în pricina omorului femeiei, și dumneavoastră, domnilor, plecați de aici, strigă domnu Găman.

Aprodul face vînt la toți împricinații și aceștia ies din pretoriu împreună cu Brînduș, care este hotărît a-și căuta dreptatea la altă instanță.

După cîteva minute, Sălcianu, Stoian, martorii mincinoși și Bolboacă se aflau dinaintea tribunalului. Numai familia Frusinei lipsea de la înfățișare, căci muma ei căzuse greu bolnavă.

— Domnule Sălciene, apropie-te și răspunde la întrebările ce-ți voi face, strigă domnu Lobadă luînd un aer serios.

— Cu plăcere, domnule judecător, răspunse Sălcianu, apropiindu-se cu respect de masa pretoriului.

— Tribunalul cunoaște tacrirul ce ți-a luat procurorul, reluă domnu Lobadă. Arătărilor dumitale însă din tacrir li s-ar putea da crezămînt numai atunci cînd nu s-ar fi ivit alte împrejurări, și iată care împrejurări: află că sunt depuse în tribunal două dovezi a două persoane de considerație, prin carii arăt că în seara omorului fetei croitorului treceau pe ulița dumitale cînd te-au văzut azvîrlind din prăvălie pe acea fată, care era îmbrăcată cu haine albe precum s-a și constatat de guvern. Ce ai a răspunde în contra acestor dovezi spre apărarea dumitale?

La această auzire, Sălcianu simți în tot corpul un fior rece care-i amorți tot sîngele. El rămase cîteva minute rătăcit și în nesimțire, fără a putea profera un singur cuvînt.

— Răspunde, domnule Sălciene, la întrebarea ce-ți făcui, reluă domnul Lobadă, sau din tăcerea dumitale îmi vei da bănuiala că ești culpabil?

— Domnule judector, răspunse în fine Sălcianu, sunt zăpăcit de cele ce auzii și, dacă mi s-a stins glasul de a putea răspunde numaidecît, pricina este că nu m-am putut gîndi sau visa vreodată ca doi oameni de considerație, precum ziceți, să aibă neomenia a-și băga sufletul în păcate sprijinind un neadevăr ca să nenorocească pe un om cu familie, care este cel măi nevinovat în pricina omorului. Credeți-mă, cinstiți judecători, că nu sunt nicidecum vinovat, căci ce aveam a împărți eu sau familia mea cu acea nenorocită copilă, ca să fim atît de cruzi de a o omorî?… Gîndiți-vă bine, domnilor judecători, dumneavoastră carii esecutați legea și carii dispuneți de soartele oamenilor. Gîndiți-vă că ar fi cea mai mare nelegiuire după fața pămîntului de a arunca o pată asupra unui om care nu a înșelat în viața-i, nici n-a asuprit pe nimeni. Acele dovezi de carii vorbiți își trag izvorul din culcușul infamiei; ele sunt un ce cugetat, țesut negreșit pentru îndeplinirea acelor formalități ce se cer de lege și pe care eu nu le-am îndeplinit, neștiind că s-ar fi ivit o asemenea mișelie în contra mea.

— Toate sunt bune, domnule Sălciene, observă domnu Lobadă; te esprimi ca un avocat și ca un înger. Dar oricît aș fi de dispus a crede spusele dumitale, ele nu pot avea din nenorocire validitatea cerută pe cît timp nu combați aceste dovezi prezentînd altele care să te susție pe dumneata și care să dovedească pe adevăratul culpabil. Dacă poți înfățișa niște asemenea dovezi acum. În pretoriul tribunalului, arată-le și vom judeca.

— Nu am alte dovezi, domnule judecător, decît pe Dumnezeu și pe toți cîți am chemat a veni în ajutorul sărmanei copile, cînd s-a azvîrlit din trăsură de către Neagu Bolboacă.

— Argumentele dumitale sunt slabe, domnule Sălciene, și nu pot fi considerate de lege. Încă o dată, poți combate în formă dovezile ce s-au dat în contra dumitale înfățișînd altele, sau nu?

— Nu am dovezi, domnule judecător, răspunse Sălcianu, dar de vreme ce s-au găsit doi oameni carii să mă învinovățească fără mustrare de cuget, să vie să la după masa acea sfîntă cruce, să jure cu crucea în mînă că cele ce au arătat sunt adevărate, să o sărute, și nu voi avea nimic a mai zice.

Mercescu și Năndăreanu, ce erau față, începură a tremura la această cerere a Sălcianului, dar domnul Lobadă le veni în ajutor zicînd Sălcianului:

— Cererea dumitale, domnule Sălciene, nu se poate satisface pentru că legea nu impune jurămînt la doi martori cînd nu sunt alții carii să-i combată.

— Eu sunt un martor al domnului Sălcianu, strigă Stoian care își pierduse toată răbdarea. Și mie nu-mi este frică de a lua crucea în mînă și de a jura ca să se dovedească adevărul. Acest adevăr este că domnul Sălcianu a alergat împreună cu noi ca să ajutăm, pe acea nenorocită copilă, cînd a fost aruncată din trăsură. Nu crez dar, domnule judecător, ca o faptă de umanitate să devie o crimă în fața judecăței. Sunt încă convins că onorabilul tribunal cunoaște adevărul și că stă în iscusința domnilor judecători ca să descopere acest afurisit adevăr, care nu-și găsește loc nicăiri în sărmana noastră țară!

Prezidentul ridică capul cînd auzi pe Stoian vorbind și în mirarea sa se adresă către domnu Găman, însă încet și într-o limbă streină, ca să nu fie nici înțeles, nici auzit:

— Pios ine afti i pușlama? întrebă el.

— Den ton gnorizo, răspunse domnu Găman, întorcîndu-se.

Domnu Lobadă rămase încurcat de mărturia lui Stoian la carea nu se aștepta, dar ca om fin avu recurs la o stratagemă.

— Cine ești dumneata, domnule? întrebă el pe Stoian. Ce relații ai cu domnu Sălcianu?

— Eu, domnule judecător, sunt de multă vreme calfă la prăvălia de cojocărie a domnului Sălcianu.

— Atunci nu mă mir dacă vii să dai o asemenea mărturie, observă domnu Lobadă rînjind. Află însă, domnule, că legea nu priimește mărturii de la rude și de la servitori, și afară de aceasta o singură mărturie nu este valabilă.

— Ar fi foarte valabilă, domnule judecător, zise Sălcianu, dacă eu, nu aș fi fost ceea ce sunt, adecă un biet meseriaș trăit la întunerec. Nu sînt nici bogat, nici nobil, și prin urmare eu nu-mi poci afla dreptatea ni- căiri. Am avut nerozia să mă gîndesc un minut că voi găsi în lege și în înțelepciunea dumneavoastră ușurarea suferințelor a căror victimă am căzut pe nedrept, dar văz că m-am înșelat și că nu am nimic a mai spera. Din minutul acesta nu voi mai deschide gura.

— Și prea bine vei face, observă prezidentul.

— Nu ești în drept să te plîngi, domnule Sălciene, zise domnu Lobadă. Noi aici nu judecăm vorbe, ci constatăm fapte conform îndatoririlor ce ne impune legea. De aceea, fiindcă tribunalul este destul de luminat în pricina de față, treceți toți dincolo ca să chibzuim și să încheiem jurnalul.

Aprodul, după datorie, deschide ușa și invită pe toți împricinații să treacă în cealaltă cameră. Cînd toți ieșiră din pretoriu, aprodul rămase înăuntru așteptînd ordinile judecătorilor.

— Ascultă, aprod, zise domnu Lobadă. Vei trece dincolo și nu vei scăpa din vedere pe Sălcianu; să iei seama să nu fugă căci ești răspunzător. Nu uita să zici pomojnicului ca să vie încoaci. Aide, du-te.

Aprodul iese și după cîteva minute pomojnicul intră.

— Să faci o cîrtie la îngrijitoria temniței, îi zise domnu Lobadă, prin care se trimite Tudor Sălcianu ca dovedit de omorîtor al fetei croitorului de la Biserica cu sfinți, și cînd se vor chema împricinații spre a li se citi alegerea, o vei aduce domnului prezident ca să o subscrie. M-ai înțeles?

— Am înțeles, domnule judecător, răspunse pomojnicul ieșind din pretoriu.

Cînd judecătorii rămase singuri, domnu Lobadă se adresă către colegii săi în termenii următori:

— Ați auzit, domnilor, curgerea pricinei. Ați văzut că Sălcianu nu a putut procura dovezi ca să combată pe cele două carii îl acuză de omorîtor; părerea mea este că omorul săvîrșit de cojocar se prevede în articolul 232 din Codul penal, căci în actul medicului se constată că fata a fost lovită la tîmplă și prin urmare Sălcianu să se osîndească la munca silnică a ocnei, iar Neagu Bol- boacă să fie apărat de orice încriminare. A dumneavoastră care este, domnilor?

— Trebuia ca mai-nainte să-mi dau eu opinia, observă prezidentul, dar fiindcă între noi nu încape supărare, încuviințez părerea dumitale, domnule Lobadă, căci aceasta o aveam și eu pe buze înainte de a începe să o spui.

— Și a mea este tot aceasta, zise domnu Găman ocupat de o scriere particolară. O aprobă întru toate.

— Atunci începe jurnalul, domnule grefier, în modul cum auziși, ordonă domnu Lobadă cu un aer serios.

Grefierul începe să redacteze jurnalul și, în timpul acesta, judecătorii începură a face țigări și a conversa despre diferite noutăți din București.

După trei cuarturi de oră jurnalul era terminat, grefierul îl citește și judecătorii găsindu-l bine redactat îl subscriu pe rînd. După săvîrșirea acestei formalități, domnu Lobadă își la ziua bună de la colegii săi și pleacă cerîndu-și scuze că nu mai poate ședea fiindcă este invitat la masa unei persoane de considerație.

Domnu Lobadă se, pune într-o birjă și se duce la Dăngescu să-i comunice nuvela și prea bine face căci Stoian se pregătise a-i vorbi într-un mod ca să-l ție minte multă vreme.

Împricinații sunt chemați și li se citește alegerea. Sălcianu îi cunoștea coprinderea încă de la ieșire-i din pretoriu și cu inima zdrobită o ascultă ca un om sfînt care se lăsase în voia lui Dumnezeu și a soartei.

După citirea jurnalului, domnu Găman invită pe Bolboacă, pe Mercescu și pe Năndăreanu ca să-l subscrie și aceștia se grăbesc a satisface cererea judecătorilor cu cea mai vie mulțumire. Sălcianu este asemenea invitat la rîndul său ca să subscrie alegerea, dar nenorocitul cojocar, în loc de a îndeplini această formalitate, se adresă către judecători astfel că turbarea ce se desemna pe toată fizionomia sa îngrozi pe toți asistenții.

— Domnilor judecători, le zise Sălcianu: m-ați osîndit, nu este așa?… ca să mă osîndiți la munca ocnei, a trebuit negreșit să fiți siguri că eu sunt omorîtorul fetei croitorului? Aceasta a fost cel puțin ideea dumneavoastră. Aș dori însă să aflu dacă v-ați consultat con- știința cînd ați pus condeiul de a omori pe un om fără să aveți încredințarea că el este adevăratul culpabil… Aș dori asemenea să aflu dacă coprinderea acestei sentențe nu a fost condusă de vreun interes personal… Aș dori, în sfîrșit, să știu cum se face dreptatea în tribunalul dumneavoastră… și am aflat destul în privința acestui tribunal care a…

— Afară, afară! strig judecătorii.

Aprodul pune mîna pe Sălcianu; acesta zise:

— Dea Domnul ca nenorocirea ce-mi pricinuiți mie și familiei mele să cază însutit asupra caselor și copiilor vos…

Sălcianu nu putu zice mai mult, căci aprodul îi puse mîna la gură.

— Nesocotitule, ce îndrăznești să faci? strigă Stoian repezindu-se spre aprod și dîndu-i o lovitură așa de tare că-l face să se dea la o parte îngrozit.

— Afară, afară, duceți-l mai curînd la temniță, strigă domnu Găman, care era obicinuit cu blestemele oamenilor ce acuza pe nedrept.

Doi soldați vin în ajutor ca să dea fară pe turburători. Pretoriul se deșartă îndată. Pumnul lui Stoian fu trecut cu vederea, iar nenorocitul Sălcianu fu condus la temniță.

Mîhnire de familie

Stoian urmase pe Sălcianu de departe trist și cu capul plecat. El intrase în camera îngrijitoriei temniței unde văzu cu mîhnire puind lanțuri de picioare nenorocitului său stăpîn. Sălcianu era aproape să-și piarză rațiunea văzîndu-se deodată maltratat ca pe criminalii cei mai de rînd.

Ultimile cuvinte ce putu pronunța nenorocitul cojocar, cînd fu aproape de a se trimite în această stare deplorabilă în mijlocul culpabililor, fură adresate lui Stoian care îl privea cu lacrămile în ochi:

— Ascultă, dragă Stoiane, îi zise el; acum vezi că presimțirea și visele mele nu m-au înșelat. Nevinovat, iată-mă redus a suferi consecințele unui omor săvîrșit de un altul. La vîrstă mea nu mă bizui a mă lupta cu suferințele carii sunt cu atît mai grele pentru mine, cu cît le îndur pe nedrept. Dar totul s-a sfîrșit; trebuie să mă supui soartei și voinței lui Dumnezeu. Tu, dragul meu băiat, să-mi ții locul, să mîngîi pe Elisaveta și pe Maria, cărora le vei spune cum am căzut victimă, fă- cîndu-le însă să spere că voi scăpa în curînd, și să-mi cîrmuiești interesele casei pe care le cunoști foarte bine, căci nu am ținut secret de tine cea mai mică particularitate.

— Prea bine, chir Tudore, zise Stoian zdrobit de durere. Voi îndeplini totul astfel precum dorești. Dar pînă vei scăpa din această nenorocire, luptă-te cu curaj, bunul meu stăpîn, dacă nu pentru dumneata, cel puțin pentru familia dumitale care are nevoie de un bun sprijin. Aibi speranță în bunul Dumnezeu care-ți încearcă credința și în curînd vor înceta aceste suferințe nedrepte.

— Îți mulțumesc, bunul meu Stoian. Acum rămîi sănătos căci eu trebuie să mă duc să-mi găsesc noua locuință în mijlocul tîlharilor, unde, în loc de familie, de libertate, de lucrul meu liniștit, să auz neîncetat sunetul lacătelor și al sentinelelor.

Și, la aceste cuvinte, Sălcianu începe a plînge ca un copil privind pe Stoian căruia îi curgeau lacrămile cu abundență.

Scena aceasta smulsese compătimirea îngrijitorului, care promise Sălcianului că-l va scoate din temniță ori de cîte ori va voi, precum asemenea că poate să-l vază ori cine va veni să întrebe de dînsul.

Sălcianu mulțumește îngrijitorului pentru bunăvoință ce-i arăta și, după ce-și la încă o dată ziua bună de la Stoian, intră în temniță. El fu condus în despărțirea omorîtorilor unde se așeză pe un colț de rogojină, ascultînd cu durere cum îl luau în rîs hoții și cum aceștia îl povățuiau la rele.

Stoian iese cu sufletul împovărat din camera îngrijitoriei și își îndreptează pașii la casa Dăngescului, unde ajungînd, întreabă dacă domnu Alexandru este acasă. Asupra răspunsului afirmativ ce priimește din întîmplare tocmai de la servitorul lui Alexandru, el fu introdus în camera acestuia.

Alexandru îndată ce vede pe Stoian, pe care-l cunoștea și iubea, se scoală cu bucurie și îl roagă se se așeze lîngă dînsul. Stoian împins de respect refuză onoarea ce i se făcea, dar Alexandru stăruiește atît încît el a trebuit să-i facă dorința.

— Pentru ce ești așa trist, bunul meu Stoian? îl întrebă Alexandru. Ce împrejurare îmi procură plăcerea ca să te văz la mine?

— Vă aduc o știre foarte tristă, domnule Alexandre, răspunse Stoian cu jumătate voce și avînd privirile ațintate pe parchet.

— O știre tristă, zici? întrebă Alexandru îngrijat. Nu cumva Maria este bolnavă sau i s-a întîmplat ceva?

— Nimic din toate acestea, domnule Alexandre. Este o împrejurare mult mai gravă și care a adus cu sine o nenorocire din cele mai mari. Vă aduceți aminte de acea seară cînd s-a azvîrlit o fată moartă dinaintea prăvăliei?

— Da, îmi aduc aminte, răspunse Alexandru pe gînduri, căci el începuse a înțelege despre ce era să se vorbească.

— Ei bine, domnule Alexandre, acea fată a fost omorîtă și azvîrlită din trăsură de către vătaful de curte al tatălui dumneavoastră, căci stăpînul meu din întîmplare se afla la fereastă și l-a zărit la lumina lampei. Seara a fost înștiințată stăpînirea, în urma cărei înștiințări ne-a călcat prăvălia procurorul tribunalului crimenal și comisarul de galben, carii au făcut oarecare mici cercetări în privința aceasta.

— Acestea le știu și eu, interumpse Alexandru, care era în nerăbdare de a afla rezultatul.

— O asemenea împrejurare, urmă a zice Stoian, a făcut, domnule Alexandre, precum vă puteți închipui, un zgomot foarte mare, și ca să nu mai lungesc vorba, tacrirurile s-au luat de procuror stăpînului meu și vătafului de curte chiar în casa dumneavoastră. Din cele ce știu este că coconu Stamate a sprijinit foarte mult pe vătaful de curte și poci zice că a avut dreptate, fiindcă oricine are de datoria ca să-ți sprijinească pe oamenii săi iubiți. Ce l puțin însă ar fi fost bine ca să scape și unul și altul, dar s-a întîmplat cu totul altfel.

— Ce s-a întîmplat?… întrebă Alexandru cu iuțeală.

— Astăzi a fost înfățișarea la tribunalul crimenal și stăpînul meu a fost învinovățit de omorîtor și s-a osîn- dit la munca silnică a ocnei. În minutul cînd vă vorbesc el se află în temniță în mijlocul tîlharilor și cu lanțurile de picioare.

— Ce-mi spui, Stoiane? strigă Alexandru sculîndu-se deodată cu sîngele în cap. Sălcianu la temniță!

— Așa, domnule Alexandre, suferă nevinovat, și Dumnezeu numai știe dacă se va putea lupta cu această nenorocire. Mie unuia nu-mi vine a crede că va mai trăi după o asemenea rușine.

— Sărmanul Sălcianu!… Voi face totul ca să-l scap, și-l voi scăpa negreșit. Mama Elisaveta și Maria știu ele ce sfîrșit a luat judecata?

— Nu știu nimic, domnule Alexandre; acum mă duc să le comunic această nenorocire și să le mîngîi prin speranțe.

— Du-te, Stoiane, și spune-le că voi veni și eu peste cîteva minute. Dă-le speranțe bune. Am fi mers împreună, dar trebuie să am mai întîi o înțelegere cu cineva.

Stoian plecă și Alexandru rămîind singur se îmbracă cît putu mai iute. Cînd fu gata, el ieși din camera sa și intră în a tatălui său fără să se anunțe.

Dăngescu fuma dintr-un ciubuc cînd Alexandru intră în casă. El nu văzuse pe fiul său de cînd acesta bătuse pe Bolboacă.

Alexandru se așază pe un fotoliu vizavi de tatăl său, fără să-i ceară voie ca altădată.

— Ai să-mi spui ceva, Alexandre? îl întrebă Dăngescu.

— Am încă prea multe, tată; astfel nu aș fi venit să te deranjez.

— Negreșit că ai fost pe la muma ta care și-a năpustit casa de cîteva zile și te-a însărcinat cu vreun comision?

— Este adevărat că muma mea nu este mulțumită de dumneata, căci altfel ar fi șezut aici, iar nu pe la rude; dar ea nu m-a însărcinat cu nici un comision, din contra, mi-a mărturisit că petrece de minune cu rudele.

— Îmi pare bine, îmi pare bine!… zise Dăngescu apăsînd din sprinceană. Și aș dori, dacă se poate, să stea cu rudele cît s-ar putea mai mult.

— Să lăsăm pe biata mamă la o parte, și dă-mi voie să reviu asupra împrejurărei care m-a adus aici.

— Vorbește; ce ai să-mi spui?

— Nu voi merge pe drumuri ocolite, ci voi începe spuindu-ți că cunosc toată împrejurarea omorului acelei fete de croitor, zise Alexandru sculîndu-se după fotoliu.

— Hei, și dacă o cunoști, ce-mi pasă!… zise Dăngescu lăsînd ciubucul. Îmi pare rău că te amesteci în ceea ce nu te privește și aceasta mă va face să te urăsc.

— Cum vei voi, tată. Mai întîi doresc să am o espli- cație cu dumneata. Fără ca să intru în amănuntele omorului pe care le cunosc ca și dumneata, te rog să-mi spui pentru ce ai nenorocit pe Sălcianu cojocarul fă- cîndu-l să se osîndească de tribunalul crimenal la munca silnică a ocnei?

— Eu?… am făcut să se osîndească Sălcianu?… te înșeli, domnule, sau mai bine aiurezi.

— Nu aiurez, tată; sunt încă convins de cele ce zic și dumneata nu ești mai puțin convins de aceasta. Cine a pus pe Mercescu și pe Năndăreanu, carii sunt oamenii dumitale, ca să dea niște dovezi false în contra Sălcianului?

— Acum aflu aceasta de la tine, zise Dăngescu cu sînge rece.

— Și eu am aflat de la auzul și de la privirile mele proprii căci i-am văzut în această cameră unde se afla și Neagu și am auzit tot ce ai vorbit cu dînși și cum i-ai rugat sau mai bine le-ai dictat dovezile.

— Frumos!… de minune, domnule… vrea să zică am de inemic pe însuși fiul meu, care îndrăznește să mă și spioneze!… Aceasta nu o știam… ai făcut prea bine să-mi mărturisești în sinceritate.

— Tată, nu lua vorbele mele pe dos. Eu nu m-am gîndit niciodată să te spionez, cu atît mai puțin să-ți doresc răul. Iau de martor pe însuși Dumnezeu că pentru dragostea dumitale și a mumei mele am suferit destule. Dacă cunosc secretul omorului, acest secret va muri în mine și nimeni pe pămînt nu mi l-ar putea smulge. Este vorba că ți-ai încărcat sufletul cu un nenorocit care este înconjurat de o familie și care suferă o osîndă nedreaptă. Totul ce cer de la dumneata este o faptă umană, redarea libertăței unui om care a pierdut-o din asprimea dumitale. Ce ar cîștiga cineva cînd, din întîmplare, săvîrșind o greșală, are recurs a o repara prin altele în loc de a o șterge prin o faptă umană?

— Frumos, zău; din ce în ce mai mult… Ce va presupune cineva văzînd pe un fiu că face morală tatălui său!…

Și zicînd acestea, Dăngescu începe a se preumbla în lungul camerei.

— Nu am pretenția nici curajul să fac morală tatălui meu, zise Alexandru. Am venit să te rog, tată, să implor grația Sălcianului. În mîna dumitale stă ca să scapi pe acest nenorocit din osînda în care geme. Precum ai avut puterea ca să-l osîndești, asemenea o ai ca să-l scapi.

— Încă o dată îți spui, Alexandre, că eu nu am voit să se osîndească Sălcianu și, de aș dori acum ca să-l scap, nu este cu putință căci pricina a luat o turnură foarte ciudată.

— Îl voi scăpa eu atunci, zise Alexandru. Și eu nu voi să tac și să fiu liniștit pe cît timp am fost față sau mai bine mă aflam pe uliță cînd s-a azvîrlit moarta din trăsură. Așa, tată, eram acolo și voi mărturisi Curței apelative crimenale că Sălcianu nu este omorîtorul. Crez că dovada mea va fi mai valabilă decît a Mercescului și a Năndăreanului.

— De vei face aceasta, atunci te blestem și nu te mai consider de fiul meu. Mă mir încă cum am putut răbda să te ascult pînă acum, adăugă Dăngescu ștergînd sudorile ce curgeau după fruntea sa.

— Văz cu mâhnire, tată, că în loc de a avea o bună înțelegere cu dumneata și de a căuta împreună mijloacele nemerite pentru repararea acestui rău, începi să te revoltezi și să mă ameninți. Ca să tai scurt și să sfîrșim odată, mă simț silit de trista necesitate de a-ți comunica ultimile mele intenții. Află, tată, că cu prețul vie- ței, viitorului și onoarei mele voi să scap pe Sălcianu, în riscul de a intra în dizgrația părinților, rudelor și lumei întregi. Am promis acelui cojocar că-l voi scăpa din osîndă și îmi voi împlini promisia nestrămutat. Sunt convins din vedere și din auzire că el este nevinovat și scăpîndu-l îmi voi ușura sufletul. Acum rămîne la dumneata ca să te pronunți și să-mi arăți asemenea ultimile intenții ce ai în privința acestui om.

Alexandru tace și tatăl său se gîndește profund asupra partidei ce va trebui să la. Dăngescu văzu bine din vorbirea fiului său că acesta trebuie să aibă un legămînt mare de familia Sălcianului și că pentru a susține pe cojocar într-un grad atît de mare, urma neapărat să esiste vreun secret mare între dînșii. De aceea, propuindu-și a descoperi acest secret și temîndu-se ca prin refuz și printr-o conduită aspră să nu-și atragă însuși nemulțumiri, răspunse lui Alexandru cu cea mai mare blîndețe:

— Văz bine, fiul meu, că caracterul tău este așa de nobil cît și solid. Nu am decît a lăuda frumoasele tale simțăminte pe carii am voit să le pui un moment în încercare. Ei bine, voi scăpa pe Sălcianu ducîndu-mă să rog în favorul lui pe membrii Curții apelative și sunt sigur că-i voi dobîndi iertarea; aceasta îți promit pe onoarea mea. Socotesc că acum trebuie să fii îndestulat.

— Așa de îndestulat, cît și fericit. Îți mulțumesc, părintele meu.

Și Alexandru sărută mîna tatălui său care i-o întinse cu destulă bunăvoință, în aparență, iar în interior era cu totul altfel, căci acest om înrăutățit începuse a simți ură și pizmă chiar în contra fiului său.

Alexandru, care nu putuse citi în inima tatălui său, ieși mulțumit, și fără a pierde timpul, plecă îndată ca să ducă fericirea nenorocitei familii a cojocarului.

Pînă a nu introduce pe Alexandru în casa Sălcianului, este de trebuință să cunoaștem mai întîi efectul ce a produs în familia lui trista nuvelă a închisoarei adusă de Stoian.

Acesta ieșise din camera lui Alexandru cu oarecari speranțe ce i se dase la timp. Sosind acasă, Stoian intră în prăvălie ca să-și poată liniști un moment emoțiile sufletești de care fusese coprins în acea zi furtunoasă și neagră cum nu se întîmplase să aibă în toată viața lui. Dar Stoian nu apucă să intre în prăvălie, că Elisaveta, Maria și Tincuța, carii cunoșteau în fine toată împrejurarea și carii pîndeau cu nerăbdare sosirea lor, intrară deodată în prăvălie. Stoian rămase uimit, și, la vederea acestor ființe iubite, nu se putu opri de a-și reține lacrămile ce începură a-i curge cu abundență.

— Ce sunt lacrămile acestea, Stoiane? Unde este Tudor, bărbatul meu?… Ce i s-a întîmplat? răspunde curînd, strigă Elisaveta.

— Mai întîi de toate, mamă Elisaveto, zise Stoian ștergîndu-și lacrămile, avem cu toții trebuință de curaj. Judecata a osîndit pe stăpînul meu, dar peste cîteva zile se va întoarce spre binele lui și spre fericirea noastră.

— Deslușaște-mă bine, Stoiane, reluă Elisaveta. Nu-mi-ascunde nimic căci printr-aceasta îmi vei pricinui poate un rău mai mare. Zici că Tudor s-o osîndit de judecată?… Unde este el acum?

— Este arestat, mamă Elisaveto, căci în asemenea pricini se arestez și vinovați și nevinovați. Chir Tudor însă este liniștit și răbdător și m-a însărcinat a vă spune să nu vă întristați, căci nu va fi pentru multă vreme.

Spre răspuns, Elisaveta începu a plînge și a se tîngui, iar Maria și Tincuța, cărora le curgeau lacrămile deopotrivă, se silesc să console pe muma ei și pe protectrița lor.

Stoian prevedea această scenă și fără a mai încerca să console pe Elisaveta, o lasă să plîngă în voie ca, prin lacrămile ce vărsa, să i se poată ușura durerea de care era coprinsă.

— Sărmanul meu bărbat!… Ce nenorocire și ce rușine, Dumnezeul meu!… strigă Elisaveta.

— Nu te mîhni așa mult, mamă Elisaveto, zise Tincuța, pe cînd Maria o îmbrățișase de gît. De ce nu voiești să asculți pe Stoian pînă în sfîrșit?… Nu ai auzit că nenea Tudor o să scape peste cîteva zile?

— Așa, buna mea mumă, zise Maria sărutînd pe muma sa; cîte valuri nu trec în viață-ne peste capul nostru!… Aceasta este în adevăr o nenorocire mare pentru noi, dar ea va fi trecătoare precum trec toate lucrurile pe acest pămînt de suferințe. Aibi curaj, mamă și speranță în Dumnezeu. Tatăl meu se va întoarce iarăși în brațele noastre.

— Poate să fie cum zici, Mariuțo, zise Elisaveta li- niștindu-se puțin, dar a ști că Tudor suferă o osîndă nedreaptă, aceasta este grozav! Ce l puțin nu costă pe- cineva lacrămi cînd se simte vinovat.

— O! Doamne, mamă Elisaveto, strigă Stoian. Dar ce crezi că numai vinovații sufer?… Te înșeli, mamă; eu cunosc o mulțime de lume care este osîndită pe nedrept, de vreme ce vinovații se plimb în bună liniște și în deplină libertate pe toate ulițile Bucureștilor. Nu mai departe, chiar astăzi, înainte de a se înfățișa pricina lui chir Tudor, se judecase o altă pricină prin care un bărbat, care trecuse de mort sau mai bine de înecat în Dunăre, cerea prin judecată a-i se da nevasta pe care i-o luase un altul pe timpul cînd cel legitim fusese bolnav în streinătate, unde lipsise un an și jumătate. Ei bine, știi ce a făcut tribunalul?… A lăsat nevasta bărbatului celui de al doilea, și cel dintîi, care avea toate dreptățile, a rămas răbdător. Ce mai zici de aceasta, mamă Elisaveto, și de altele multe care de care mai grele și mai mîhnicioase?

— Ce să zic, dragă Stoiane?… răspunse Elisaveta, decît că suntem născuți pentru nenorociri. Dar spune-mi, Stoiane, pe cîtă vreme s-a osîndit bărbatul meu, precum asemenea unde l-a dus; dacă nu i s-a întîmplat ceva, dacă l-a băgat la un loc cu hoții, în sfîrșit tot ce știi, bunul meu Stoian; spune-mi fără să-mi ascunzi nimic.

— Să-ți spui, mamă Elisaveto; chir Tudor nu a înfățișat dovezile ce se cereau de tribunal, adecă că au văzut și alții că fata croitorului a fost azvîrlită de cineva dinaintea prăvăliei și că noi am sărit numai ca să o ajutăm; și în lipsa unor asemenea dovezi, s-a osîndit chir Tudor ca să stea la arest pînă cînd se va înfățișa la Curtea apelativă crimenală. Tribunalul însă nu a hotărît termenul arestărei căci el nu este drept decît să facă o biată alegere șchioapă-oarbă.

Stoian găsise de cuviință a nu arăta adevărul. Minciuna prinde bine cîteodată.

— Unde este arestat? întreabă Elisaveta cu nerăbdare.

— La Curtea arsă, unde l-am însoțit și eu, pentru că acolo este arestul, mamă Elisaveto. Îngrijitorul însă l-a băgat într-o cameră curată și foarte bună, i-a dat saltea și toate cele trebuincioase ca să nu aibă lipsă de nimic. În sfîrșit, ce s-a făcut s-a făcut; acum este vorba cum o să scape și pentru aceasta am speranțe bune.

— Ce speranțe?… Spune-mi-le și mie, zise Elisaveta cu nerăbdare.

— După ce m-am despărțit de chir Tudor, m-am dus la domnu Alexandru Dăngescu ca să-l rog să-i mijlocească scăparea, ceea ce am și făcut pînă a nu mă întoarce acasă.

— Și ai găsit pe domnu Alexandru? întrebă Maria cu iuțeală.

— Da, l-am găsit, domnișoară Mario, și ce este drept, m-a priimit foarte bine, ba încă m-a și invitat cu stăruință să șez alături cu dumnealui.

— Ce om cumsecade!… zice Tincuța privind pe Maria.

— Și ce ți-a zis domnu Alexandru?… reluă Maria fără ca să bage de seamă lauda ce Tincuța făcea amantului său.

— Ce să-mi zică, alt decît că este un înger de om. I-am comunicat toată împrejurarea, adecă cum chir Tudor s-a osîndit pe nedrept, și la această auzire s-a mîhnit prea mult și m-a încredințat cum a știut mai bine că va face totul ca să-l scape și că-l va scăpa negreșit. Era să vie cu mine, dar mi-a zis că mai întîi are o mică înțelegere cu cineva și că peste cîteva minute va fi aici.

Vezi bine, mamă Elisaveto, că nu trebuie să te mîhnești pe cît nu se cade. Domnu Alexandru are un suflet bun, influență mare și învățătură, și pe cîtă vreme ne făgăduiește scăparea sprijinului nostru, trebuie să ne încredem pe făgăduială lui și să așteptăm rezultatul cu răbdare și cu credință în Dumnezeu.

— Să-i ajute bunul Dumnezeu ca să-l scape, zise Elisaveta, care începuse a se consola puțin după cele zise de Stoian. Dar aș dori a mă duce să-l văz și să-i spui ceea ce a făgăduit domnu Alexandru.

— Aceasta nu se poate, mamă Elisaveto, observă Stoian. Nimeni nu are voie a se duce să vază pe oamenii arestați: așa sunt poruncile stăpînirei. Trebuie să aibi puțină răbdare. Nici chiar eu nu-l poci vedea. Cu toate acestea, îi putem trimite de ale mîncărei, tutun, prime- neli și ceea ce vom mai socoti de cuviință.

În acest moment, se auzi un zgomot de pași la ușa intrărei. Maria tresări și Tincuța se duse să deschiză. Alexandru Dăngescu, fidel promisiei ce dase lui Stoian, intră în prăvălie.

— Bună vremea, doamnele mele, zise Alexandru sco- țindu-și pălăria.

— Cu plecăciune, mulțumiră femeile sculîndu-se.

— Poftiți în camera noastră, domnule Alexandre, zise Maria îndată: aici în prăvălie ne aflăm din întîmplare.

— Cu plăcere, domnișoară Marie.

Și Alexandru iese din prăvălie și trece în camera curată ce ne este cunoscută, unde îl urmează toate femeile, afară de Stoian care rămîne în prăvălie.

— Iată că intru pentru a cincea oară în această cameră, zise Alexandru așezîndu-se pe o canapea. Și de cîte ori am intrat într-însa, am simțit totdeauna o vie plăcere.

— Ai numărat foarte bine, domnule Alexandre, zise Tincuța. Este adevărat că tocmai de cinci ori ai venit la noi. Ai o ținere de minte minunată, dar și eu nu am mai puțină.

— Și de cîte ori domnu Alexandru s-a așezat pe această canapea, observă Maria, a trebuit ca la intrare-i să facă totdeauna cîte o introducție frumoasă!

— Și dumneata, domnișoară Mario, ai o ținere de minte minunată, zise Alexandru zîmbind. Nu este așa, domnișoară Tincuțo?

— Așa este, domnule Alexandru, răspunse Tincuța zîmbind. Mi se pare încă că ne-a întrecut pe amîndoi.

— Pentru mine, toată casa este tristă acum, domnule Alexandre, zise Elisaveta din colțul unde se așezase. Bărbatul meu nu mai este într-însa și suferă pe nedrept o închisoare care se cuvine numai oamenilor căzuți în fapte rele.

— Am aflat de la Stoian, mamă Elisaveto, și mi-a părut foarte rău că nu aveam cunoștință de aceasta mai dinainte, căci altfel nu ar fi căzut bărbatul dumitale în această nenorocire. Ați făcut foarte rău de nu m-ați înștiințat cel puțin cu cîteva ore înaintea înfățișărei.

— Dar cine se putea gîndi, domnule Alexandre, că bărbatul meu va fi arestat deodată?… Negreșit că dacă ne-am fi temut sau am fi bănuit că judecata era să la un sfîrșit atît de rău, am fi alergat la sprijinul dumitale și sunt sigură că l-ai fi scăpat.

— Nici că rămînea îndoială, zise Alexandru cu grabă. Acum însă totul este de prisos pînă la înfățișarea ce se va face peste cincisprezece zile la Curtea apelativă crimenală. Vă dau încredințare pe onoarea mea că după Înfățișare la curte, domnu Sălcianu se va întoarce în mijlocul familiei sale, și aceasta va fi o fericire din cele mai mari, căci soarele pare totdeauna mai plăcut după o furtună lungă. Lăsați această împrejurare asupră-mi și dacă se poate să nu vă mai gîndiți, nici să vă mai faceți inimă rea.

— Este partida cea mai bună de luat în asemenea cazuri, observă Maria privind pe mama sa.

— Asemenea voi și urma, zise Elisaveta. Numai să-mi dăruiască Dumnezeu curaj. Acum mă duc să-i pregătesc trebuincioasele și să i le trimiț prin Stoian la închisoare.

— Prea bine vei face, mamă Elisaveto, zise Alexandru. După-prînz mă voi duce și eu să-l văz și să-l asigur asupra liberărei sale peste cincisprezece zile.

— Sunteți prea bun, domnule Alexandre, și vă mulțumesc din suflet, zise Elisaveta sculîndu-se. Aceasta va fi pentru bărbatul meu o mîngîiere neașteptată. Nu știu însă dacă veți putea intra, la dînsul, fiindcă Stoian m-a încredințat că îngrijitorul închisoarei nu lasă pe nimeni, să vază pe arestați.

— Pe mine mă va lăsa, mamă Elisaveto.

— Nu mă îndoiesc, domnule Alexandre; dumneavoastră aveți influență și putere. Mă iertați dacă iau îndrăzneala a vă ruga ca să mijlociți să ne lase și pe noii să vedem pe Sălcianu.

— Aș face cu plăcere aceasta, dar dă-mi voie să te refuz, mamă Elisaveto, și iată pentru ce: întîi, că ducîndu-te să-l vezi, o asemenea vizită într-un loc atit de neplăcut va smulge lacrămile dumitale și ale domnului Sălcianu, fără ca să cîștigați și unul și altul decît o durere și o mîhnire reciprocă. Și al doilea, că nu găsesc de cuviință ca să impui unui foncționar să-și calce datoriile făcîndu-l să se compromită ca să mă îndatoreze pe mine și să rămîie pe drumuri din greșala unui om mai înțelept decît dînsul. Ascultă, mamă Elisaveto. dacă soțul dumitale s-ar fi dus într-un județ cu trebuință- pentru cincisprezece zile, ce ai face alt decît să-i aștepți întoarcerea în liniște?… Ei, bine, închipuiește-ți că s-adus într-un oraș depărtat ca să cumpere marfă și nu te- mai gîndi decît la menajul casei.

— Așa voi face domnule Alexandre, zise Elisaveta gata să iasă. Vă rog numai să-l recomandați îngrijitorului închisoarei ca să nu-l batjocorească și să-i fie milă de dînsul.

— Fii pe pace, mamă Elisaveto; voi urma astfel precum dorești.

— Dumnezeu să-ți dea bine după sufletul, dumitale căci ești un înger pentru familia noastră, zise Elisaveta ieșind din cameră.

Alexandru rămîne cu Maria și cu Tincuța, carii schimbă conversația și încep a se întreține despre diferite lucruri glumețe fără însă a amesteca amorul lor în toate acestea, căci nu era timpul. Tincuța voia să lase pe Alexandru și pe Maria singuri, dar Alexandru o reține observîndu-i că prezența ei le va face plăcere. Pentru cei doi amanți era destulă fericirea că se aflau împreună. Să lăsăm pe Alexandru cu ținerile fete în a căror convorbire nu vom găsi nimic interesant și să revenim la Dăngescu care era destul de agitat din întreținerea ce avusese cu fiul său în împrejurarea Sălcianului.

Îndată după ieșirea lui Alexandru din camera sa, Dăngescu începu a se preumbla cu iuțeală și a lua cînd ciubucul, cînd condeiul fără a ști ce să facă cu dînsele. Declarația lui Alexandru că cunoștea secretul omorului în toate amănuntele lui îl nemulțumise așa de mult, pe cît fusese neastîmpărat mai-nainte.

„Alexandru știe că eu sînt omorîtorul acelei fete de croitor, cugeta el. Ce rușine pentru mine de a mă vedea silit să mă umilesc, eu tată, înaintea fiului meu, în loc de a-l îmbrînci pe ușă ca pe un insolent!… Dar ce Înteres poate el lua la soarta cojocarului și ce legămînt mare va fi avînd cu familia acelui meseriaș!… Aceasta nu este nicidecum natural și trebuie să mă luminez. Bolboacă este omul ce-mi trebuie, și pe legea mea nu am timp de pierdut. ”

Și Dăngescu sună clopoțelul.

Un servitor intră.

— Cheamă pe Neagu să vie numaidecît, ordonă el servitorului.

Acesta iese și, după cîteva minute, Bolboacă se prezintă în camera stăpînului său.

— Am o nedumerire, Neagule, și voi să mă luminez, zise Dăngescu îndată ce văzu pe vătaful de curte.

— Dacă am cunoștință de dînsa sunt gata a vă da deslușirile ce ați dori să aflați.

— Cunoști tu de aproape familia Sălcianului?

— Nu o cunosc, cocoane, decît cu ocazia omorului; voi să zic că am aflat numai că cojocarul este însurat și că are o fată, dar încă nu le-am văzut fața.

— Zici că are o fată?… Tînără este? frumoasă?

— Nu vă poci da o informație esactă căci nu am văzut-o: cu toate acestea, dacă aveți dorință să aflați, voi căuta să mă informez și voi veni să vă comunic ceea ce voi fi descoperit.

— Aceasta este și dorința mea, dar încă nu este totul. Mai întîi am să-ți fac o întrebare: ia spune-mi, știi tu ce relații are fiul meu Alexandru cu Sălcianu sau cu familia lui?

— Nu știu, cocoane, dar la rîndul meu dați-mi voie să vă esprim mirarea mea pentru întrebarea ce-mi faceți.

— Îți voi spune totul, căci aceasta și este intenția mea. Află că mai adineaori Alexandru a venit la mine și m-a rugat sau mai bine m-a constrîns să umblu pentru scăparea Sălcianului de la temniță.

— Domnu Alexandru v-a constrîns să scăpați pe Sălcianu? întrebă Bolboacă uimit. Acum înțeleg că întrebările ce mi-ați făcut sunt sprijinite pe bănuieli drepte, și mărturisesc că în adevăr trebuie să esiste oarecare legături între domnu Alexandru cu familia Sălcianului. Aceasta urmează să o descoperim, căci altfel, iartă-mi temerea, putem fi compromiși.

— Și temerea ta este cu atît mai dreaptă cu cît Alexandru mi-a declarat cu sînge rece și fără sfială că cunoaște toate amănuntele omorului.

— Ce spui, cocoane? zici că cunoaște amănuntele?… Este o vorbă că omului de ce-i este frică nu scapă. Iată-mă eu în poziția aceasta. Atît îmi lipsea ca să știe și domnu Alexandru!

— Vezi dar că este de cea mai mare trebuință ca să te informezi îndată în ce relații stă fiul meu cu familia cojocarului. Îți recomand însă multă fineță și mai cu seamă mister în cercetarea ce vei face. Cînd vom afla ceea ce trebuie să știm, vom căuta mijloacele ce vom socoti de cuviință ca să întîmpinăm răul.

— Prea bine, cocoane. Din minutul acesta plec să-mi îndeplinesc noua misie cu carea mă însărcinați.

— Și grăbește căci am făgăduit lui Alexandru că voi scăpa pe Sălcianu cînd va fi înfățișarea la Curtea apelativă.

— Ce fel, i-ați făgăduit scăparea Sălcianului? Mă iartă, cocoane, dar vă mărturisesc că ați făcut prea rău.

— Nu aveam ce face, căci mișelul își pierduse tot respectul și mi-a zis curat că, dacă nu-l scap, atunci va da dovadă în favorul cojocarului și va face tot ce-i va sta prin putință ca să-l scape el în riscul de a pierde totul în lume.

— A pronunțat niște vorbe foarte tari, zise Bolboacă pierit și cu jumătate vocea. Cu toate acestea, nu ar fi niciodată în stare să facă rău părintelui său.

— Nu crez nici eu să se gîndească a-mi face rău, dar mai știi! ?… copiii din ziua de astăzi sunt niște ticăloși și niște mizerabili.

Bolboacă nu îndrăznește a încuviința opiniile ce Dăngescu avea pentru fiul său cu atît mai puțin a adăoga pe ale sale. Mai-nainte de toate, respectul ce el avea pentru Dăngescu și mai mult încă pentru Alexandru îi impunea tăcerea cea mai absolută, cînd conversația cădea asupra împrejurărilor de familie. El se mulțumi de astă- dată a fixa parchetul și a privi pe furiș pe stăpînul său care se preumbla agitat în tot lungul camerei.

— Aide, pleacă, Neagule, zise în fine Dăngescu; și vezi de te informează cum trebuie despre cele ce vorbirăm.

— Acum nu este timpul, cocoane, observă Neagu după o mică gîndire. Este încă ziuă și nu-mi poci face cercetările cum trebuie. Întîmplîndu-se iar ca domnu Alexandru să fie în casa cojocarului și simțind că mă învîrtesc pe acolo, va pricepe, se va feri și ce este mai sigur poate să mă aleg și cu o bătaie bună. În noaptea aceasta voi sta neîncetat la pîndă, și pe cît mă vor ajuta capul și întîmplarea, mă voi sili să pătrunz și să intru cum trebuie în toate secretele.

— Ai dreptate… da, ai toată dreptatea. Așadar, să te duci noaptea și prea tîrziu încă, căci Alexandru numai la o oră înaintată a nopței poate să fie acolo, dacă va fi avînd vreo legătură cu fata Sălcianului.

După această întreținere, care se sfîrși aci, Dăngescu își aprinse ciubucul, iar Bolboacă se cobori în camera sa unde începu a se gîndi profund asupra modului celui mai nemerit prin care să reușască a face descoperirea proiectată.

Pendula suna patru ore cînd domnu Lobadă care, după ce vizitase pe o franceză, veni, după promisia dată, să prînzească cu Dăngescu și să-i comunice rezultatul judecăței.

Finele volumului I

Vizitația nopturnă

Dăngescu și domnu Lobadă judecătorul aștept pe Alexandru pînă la cinci ore dup-amiază ca să prînzeas- că împreună, dar așteptarea lor a fost vană, căci Alexandru rămăsese lîngă amanta sa pînă la cinci ore și jumătate. Pe la șase ore, el pleacă de la Maria promițindu-i că se va întoarce înserat ca să-i aducă nuvele despre tatăl ei. Maria, Elisaveta și Tincuța îi mulțumesc pentru această binefacere și Alexandru se duce la temniță, unde ajungînd fu introdus în camera îngrijitorului.

Acest foncționar, care cunoștea pe Alexandru și pe familia lui, se scoală îndată ce-l vede și șade în picioare pînă cînd Alexandru îl roagă cu stăruință ca să ocupe un scaun.

— Domnule îngrijitor, doresc să văz pe Sălcianu, zise tînărul Dăngescu.

— Care Sălcianu, cocoane Alexandre? întreabă îngrijitorul.

— Sălcianu cojocarul, care s-a trimis de tribunal chiar astăzi; acela în sfîrșit în pricina omorului unei femei.

— A! îmi aduc aminte. Mă iertați, cocoane Alexandre, dar aici se aduce pe toată ziua o mulțime de individe și nu poci să-i țiu minte pe toți.

— Ei bine, dacă ți-ai adus aminte, trimite să-l cheme încoaci.

Îngrijitorul dispare și se întoarce peste cîteva minute cu Sălcianu, care înainta încet, trist, cu capul plecat și cu lanțurile de picere. Alexandru simți că inima-i se strînge la vederea deplorabilei stări în care se afla tatăl amantei sale. El se scoală și înaintează spre Sălcianu. Sunt zdrobit de durere, domnule Sălciene, îi zise Alexandru. A te vedea suferind o osîndă pe care nu ai meritat-o, o sufăr și eu deopotrivă cu dumneata. Am venit să te văz și să-ți vorbesc; te rog așază-te lîngă mine.

— Îți mulțumesc, domnule Dăngescu; nu voi să șez, căci aceste lanțuri mă țin în sus, cu toate că ar fi trebuit să se lege de gîtul unui om mult mai mare decît mine.

Alexandru pătrunse tot înțelesul acestor cuvinte, carii se aplicau d-a-dreptul tatălui său, dar el nu se supără, din contra, îi vorbi cu aceeași blîndețe.

— Ai toată dreptatea, domnule Sălciene, și te plîng din suflet. Cu toate acestea vei scăpa peste cincisprezece zile; eu mă însărcinez cu aceasta, și fii sigur că în curînd după scăparea dumitale vei avea o fericire la carea nu te aștepți.

— Nu se vorbește de fericiri viitoare unui om nenorocit, domnule Alexandre, mai cu seamă mie care port lanțurile de picioare și care trăiesc în mijlocul omorîtorilor. Această rușine mă va băga în pămînt și prea curînd încă. Este lucrul cel mai dureros pentru un om cinstit de a se vedea pătat de lanțurile temniței.

Sălcianu revinea neîncetat la lanțuri și Alexandru hotărî să-l scape de dînsele. În această intenție el se adresă îngrijitorului care era față:

— Domnule îngrijitor, îi zise el; cine te-a autorizat să pui lanțuri de picioare domnului Sălcianu?

— Să vă deslușesc, cocoane Alexandre, răspunse îngrijitorul cu respect. Suntem impuși de lege ca să punem fiare la toți cîți se trimit aici în pricini de omor. Pe lîngă aceasta, avem ordine esprese de la autoritățile judiciare ca să puie fiare la toți carii se înaintez la temniță; numai cei ce se trimit la casa de popreală sunt scutiți de această povară. Și în cîrtia cu care se înaintează domnu Sălcianu se află scris cuvîntul „temniță”.

— Te crez că ți-ai îndeplinit datoriile de foncționar; cu toate acestea, trebuie să ocrotim pe domnu Sălcianu de o asemenea greutate, și fiindcă nu știu ce trebuie să fac în privința aceasta îți cer povața dumitale. Este foarte lesne, cocoane Alexandre; nu aveți decît să vorbiți domnului vornic al temniței și ceea ce va ordona va fi îndeplinit și necontrolat de nimeni; noi suntem supușii dumnealui. Pe dumneavoastră nu va putea să vă refuze căci îi sunteți rudă și prieten, și afară de aceasta a făcut concesii și altora.

— Îți mulțumesc, domnule îngrijitor, zise Alexandru cu mulțumire; te rog dar să scoți îndată aceste lanțuri și voi veni peste cîteva minute cu vornicu ca să-ți dea autorizația. Socotesc că ai încredere în mine și că vei avea bunătatea să-mi faci această plăcere.

— Mai încape îndoială, cocoane Alexandre!…

Și zicînd acestea, îngrijitorul iese din cameră și se întoarce însuși cu un ciocan și cu o cheie prin ajutorul cărora sfărâmă fiarele cu care era legat Sălcianu. După aceasta, îngrijitorul la fiarele, iese și lasă pe Alexandru și pe Sălcianu singuri.

— Vă rămîi foarte recunoscător pentru această binefacere, domnule Dăngescu, zise Sălcianu cînd își văzu picioarele libere. Dar semnele fiarelor vor rămînea în veci săpate pe vinele carii le-au simțit apăsarea.

— Nu trebuie să te mai gîndești la aceasta, domnule Sălciene, zise Alexandru cu blîndețe. Cîți nu au purtat fiare de picioare și nu le mai simt apăsarea, ba încă sunt mari și tari. Consolă-te dar și lasă-te în sprijinul meu.

— Îți mulțumesc pentru această consolație dar dă-mi voie a te întreba un lucru mai-nainte de a declara da- că-ți priimesc bunătățile.

— De ce nu, domnule Sălciene; esplică-te și-ți voi răspunde.

— Mai-nainte de toate, reluă Sălcianu, află că dacă am priimit cu răbdare și în tăcere să mi se desfacă lanțurile de la picioare prin influența și prin puterea dumitale, este că ai fost constrîns de o datorie pe care ți-o impunea conștiința, și prin urmare ai făcut totul, ba încă mai mult decît credeam; suntem dar chit. Ca să mă scapi de osîndă, peste cincisprezece zile, precum îmi făgăduiși, vrea să zică a-ți rămînea obligat, și pentru această obligație vei dori să aibi un preț; ei bine, un asemenea preț eu nu vi-l poci acorda și prefer a rămînea subt jugul osîndei.

Alexandru nu se aștepta la asemenea cuvinte din partea Sălcianului. Departe de a-l ofensa, îl puse din contra în respect și îl făcu să-și plece capul.

— Te înțeleg, domnule Sălciene, îi zise Alexandru: ai un suflet mare și nobil, de aceea te admir și te respectez. Nu voi să fiu ipocrit; voi fi sincer ca și dumneata: ți-am promis că te scap căci datoria și conștiința, precum ziseși, îmi impun toate acestea, iar nu numai sfărîmarea fiarelor, care este un ce necomplet. Prețul ce zici că-ți voi cere pentru obligația ce-ți fac, aceasta este numai o închipuire a dumitale și ca să mă declar mai lămurit, îți mărturisesc că temerea dumitale nu este întemeiată căci dacă iubesc pe Maria, nu am pentru dînsa decît intențiile cele mai onorabile.

— Domnule Alexandre, amorul și onoarea sunt doi inemici neîmpăcați, și oricît te-ai sili să mă convingi de contrariu, voi fi în neputință de a crede, mai cu seamă că între familia dumitale și a mea este o depărtare ca de la cer la pămînt.

— Voi lua-o de soție, îți jur pe onoare! Orice piedici le voi sfărăma, nimic nu-mi va sta împrotivă.

— Nu este cu putință!… Nu este cu putință, domnule Alexandre!… Aceasta nu o poci crede de ar veni să-mi spuie chiar arhanghelul Mihail.

— Îți mai jur încă o dată pe onoare.

— Este mare onoarea dumitale, dar amorul calcă onoarea în picioare, și prin urmare nu-ți priimesc obligația.

— Nu mai zic nimic, domnule Sălciene, murmură Alexandru mîhnit. Ei bine, eu nu te voi sprijini în procesul ce ai, dar legea va lumina dreptatea și sper că o vei avea, nu de la mine, ci de la lege.

Sălcianu pleacă capul și își șterge două lacrămi ce-i pică din ochi. El văzu bine că a greșit bănuind onoarea tînărului Dăngescu și strîngîndu-l de mînă îi zise:

— Îți mulțumesc, domnule Alexandre, și mă iartă că te-am ofensat. Am fost un biet nesocotit!

— Nu ai de ce să-mi ceri iertăciune, domnule Sălciene; dacă eram în locul dumitale nu aș fi urmat altfel.

— O ultimă vorbă, domnule Alexandre; te povățuiesc, nu ca tată al unei fete, ci ca un prieten care-ți voiește binele: să nu mai iubești pe Maria căci aceasta îți va aduce pieirea; tatăl dumitale ar fi în stare să facă lucruri mari cînd va fi încunoștiințat că voiești să te însori cu o fată de cojocar și mai cu seamă cu a Sălcianului, pe care nu-l poate suferi. Silește-te dar să uiți pe Maria căci aceasta depinde de voința dumitale și trecerea timpului te va face să-ți recunoști greșala, adecă aceea că ai avut orbirea de a te opri un minut lîngă fata unui meseriaș. Tinerețea, domnule Alexandre, conduce pe un om la multe nebunii, și numai prin înaintarea vîrstei se deșteaptă cineva dintr-un vis de iluzii ce se șterge așa de iute ca și cercul după o apă stătătoare, format dintr-o piatră azvîrlită, care rămîne la fund și care nu se mai întoarce niciodată pe locul pe unde a intrat.

— Domnule Sălciene, povețile și esemplele ce-mi dai sunt nu se poate mai bune și mai raționabile, dar ele nu pot produce nici un efect asupră-mi, căci acestea poate mi le-am pus și eu înainte. Hotărârea mea este luată; tatăl meu nu va mai putea fi nici o piedică în dorințele mele. Sunt vîrstnic, am o profesie liberă și bănoasă prin care îmi poci procura esistența cu abondență, am și venitul meu de trei sute galbeni și crez că cu această stare sunt independent și ieșit de subt epitropia părintească. Îmi lipsește Maria cu care aș fi cel mai fericit om din lume. Pentru ce să nu o iau? Pentru ce, din pricina convențelor de familie și de societate, să mă lipsesc de partea cea mai mare și cea mai scumpă a sufletului meu?… Aceasta este întrebarea ce-mi fac neîncetat și răspunsul inimei mele este acela de a trăi cu Maria. Astfel dar, orice ar zice cineva nu ies din ceea ce mi-am propus.

— Văz cu mîhnire, domnule Alexandre, că sunteți nestrămutat în hotărîrea ce ați luat, care, pentru fata mea și pentru mine, ar fi o fericire din cele mai neașteptate. Sunt un om prea simplu pe lîngă dumneata ca să am pretenția să vă fac a-mi asculta povețile. În simplicitatea mea însă socotesc că sunt foarte drepte; cu toate acestea, poate să mă înșel, dar vom trăi și vom vedea. Da, domnule Sălciene, vom trăi și vom vedea că un om hotărît face totul cum îi place, mai cu seamă cînd este independent.

— Să dea Dumnezeu, murmură Sălcianu, plecînd capul ca cum nu ar fi fost sigur de ceea ce zicea.

După această întreținere, Alexandru vecie că nu mai avea nimic de vorbit cu Sălcianu, și fiindcă ora era înaintată, apucă pe bătrînul cojocar de mînă și, strîngînd-o cu putere, îi zise:

— La revedere, domnule Sălciene. Îți recomand curagiu și răbdare multă.

— Cu plecăciune, domnule Alexandre; vă urez toate fericirile din lume.

— Și dumitale asemenea.

Alexandru iese și lasă pe Sălcianu trist și descuragiat. În sală, el întîlnește pe îngrijitor și se adresează către dînsul:

— Domnule îngrijitor, îți recomand cu osebire pe Sălcianu, să-i dai o hrană bună, o locuință cuviincioasă și în sfîrșit să faci cum vei ști mai bine ca să-l mulțumești. Îți voi recunoaște o asemenea îndatorire cu. prisos și mă voi sili cînd se va ivi ocazia să te înaintez în foncție.

— Vă sărut mîna, cocoane Alexandre, zise îngrijitorul plecîndu-se pînă la pămînt. Dorința dumitale va fi îndeplinită și dacă v-aș ruga ceva nu este ca să mă înaintați în foncție, ci să mă țineți în aceea în care mă aflu.

— Ce leafă ai?

— O sută cincizeci lei pe lună.

— Ei bine, dacă ai avea o alta de patru sau de cinci sute lei, nu ai fi mulțumit?

— Să vedeți, cocoane Alexandre; eu mă mulțumesc pe puțin fiindcă nu sunt ambițios, și afară de aceasta m-am obicinuit cu lucrarea de îngrijitor; în altă foncție poate nu aș fi destul de capabil.

— Prea bine, dacă ești mulțumit, nu am ce zice. Eu unul îți promit protecție ori de cîte ori vei veni să mi-o ceri. Cît însă pentru Sălcianu, îți voi recunoaște deosebit și din minutul acesta mă duc la vornic să-i vorbesc ca să-ți dea dezlegare pentru scoaterea fiarelor.

Îngrijitorul se înclină și Alexandru, ieșind din casa îngrijitorului temniței, își îndreptează pașii la vornicul temniței, care era una din rudele de aproape ale Dăngescului.

În momentul cînd trăsura de birjă a lui Alexandru se oprește la scară, vornicul temniței se sculase de la masă și lungit pe o sofa turcească fuma dintr-un ciubuc lung de iasomie. Vornicul temniței, căruia îi zicea domnu Gusescu, era în vîrstă de patruzeci și cinci ani; el purta un cap gogoneț acoperit pe lîngă urechi și pe după ceafă de cîteva șuvițe de păr ce-i mai rămăsese, căci pleșuvise de multă vreme. Niște ochi mici căprui înfundați în orbita lor, din carii cel din dreapta avea la coadă o rană cicatrizată, anunțau viclenia pe care o moștenise de la familie; un nas lung și subțire tăia în linie dreaptă buza superioară ceea ce contribuia foarte mult a da acestui domn un aer de berbec; gura îi era cam strîmbă, poate unde îndrugase prea multe verzi și uscate în viața lui, fața îi era uscățivă și corpul înalt și subțire.

Domnu Gusescu fusese un om prea avut și se trăgea dintr-o familie bună, dar își tocase mai toată starea în vreo trei ani cu loretele din Paris, cu supeurile și cu jocurile la noroc.

Cînd nu-i mai rămăsese nici o speranță și în punctul de a rămînea pe drumuri, se însură cu o fată care avea zestre bună și după însurătoare obținu și postul de vornic al temniței, pe care-l ocupa de mai mulți ani. Domnu Gusescu, de cînd se pusese în capul pușcăriașilor, lumea bîrfitoare îl acuza că îi mergea foarte neted ca șef, și că din cheltuielile temniței își formase un venit ca de la o moșie. Cu toate acestea, cine poate da crezămînt spuselor lumei!

Cînd Alexandru deschise ușa camerei domnului Gusescu, acesta esprimă multă mulțumire văzîndu-l.

— Bine ai venit, vere Alexandre, zise vornicul fără să se deranjeze. Vino de te lungește lîngă mine și să tăiem la lafuri. Ce păcat că nu sosiși cu o jumătate de oră mai-nainte căci am fi prînzit împreună. Sunt singur, mă vere. Pe nevastă am azvîrlit-o la moșie de ieri seara. Ișalà! bașalà!… chef, acum; am rămas flăcău ca tine.

Alexandru se așeză lîngă dînsul și-i răspunse:

— Ascultă, vericule, îți mărturisesc că-ți pizmuiesc fericirea fiindcă eu nu o am, și mi se pare că, în loc să rîdem și să glumim, oi să te anuiezi.

— Iaca-na… De unde mi-ai ieșit și tu anuios?… Ce dracu de le pui toate la inimă?… Dacă tatăl tău este certat cu mă-ta, nu cumva o să-mi stai busumflat pînă se vor împăca?… Ce, mă, tu nu vezi că mai toți bărbații se cert cu nevestele lor?… Aceasta a devenit o generalitate, o modă din care nu trebuie să ieșim, căci altfel, ne-ar crede lumea de niște proști.

— Dar ce, vere, puțină supărare este aceasta pentru un om simțitor?

— Poftim vorbă!… Parcă ceilalți oameni sunt boi și numai tu te-ai găsit mai breaz decît toți. Ce dracu, Alexandre, cui semeni tu așa de liniștit! ?… Atîția ani cît ai șezut în Paris nu ți-au pus pus sîngele în mișcare?… Mai conformează-te și tu cu lumea.

— Ai tot dreptul, vere, ca să-mi zici și mai multe decît acestea. Văz bine că nu ar trebui să fiu așa de liniștit, dar ce vrei să fac; așa-mi este naturelul.

— Minți că nu este așa. Cînd erai mic, ieșai la uliță și începeai să azvîrli cu pietre în oameni; nu puteai sta un minut la un loc. Aceasta va să zică naturel?… Încă odată îți spui că minți, vericule, și tu trebuie să fii amorezat.

— Nu sunt nici amorezat; și mai întîi cînd ar fi una ca aceasta, ar mai ști și alții.

— Negreșit… Iată o bună dovadă… parcă tu faci lucrurile să te vază lumea. Nu mi-ai spus că pe lîngă altele multe ești și misterios?

— Să lăsăm glumele la o parte, vericule; am venit să te rog ceva.

— Roagă-mă, Alexandre, și de-mi va sta prin putință voi face tot.

— Tocmai pentru că-ți stă prin putință pentru aceea mă și adresez dumitale; uite ce este: doresc să dai ordin îngrijitorului temniței ca să trateze bine pe Sălcianu cojocarul, ce s-a arestat de tribunal și să-i scoață fiarele de la picioare.

— Cine este Sălcianu? întreabă vornicul.

— Un biet nenorocit care s-a osîndit pe nedrept de Tribunalul crimenal și pe care-l voi scăpa cînd se va înfățișa procesul lui la Curtea Apelativă.

— Și de cînd ai început tu să compătimești de nenorociți?… Spune-mi drept, ți-a dat parale multe?… Atunci împrumută-mă și pe mine căci astăzi sunt la os. Ieri am cumpărat unei lorete franceze o brățară de două sute galbeni și vreo șase mătăsuri. Mi-am deșertat toată punga și nu mi-a mai rămas în casă decît vreo zece galbeni.

— Nu am luat nici o lescaie de la acel Sălcianu, ve- ricule, căci este un om pe care îl cunosc și căruia îi voiesc binele. Afară de aceasta este și sărac și abia da- că-și încropește esistența de astăzi pînă mîine.

— Dacă este așa, nu mai am ce zice. Îți voi face plăcerea căci am făcut la alții streini, dar încă ție!…

Și zicînd acestea, vornicul se scoală după sofa, vine la o masă și scrie un bilet îngrijitorului temniței prin care îi ordonă să scoată fiarele de la picioarele Sălcianului și să-l trateze bine. După acestea, el sună clopoțelul și un servitor intră în cameră.

— Să dai acest bilet unui dorobanț ca să-l ducă la îngrijitorul temniței, ordonă domnu Gusescu, depunînd biletul în mîna servitorului.

— Am înțeles, cocoane, răspunse servitorul luînd biletul și ieșind din cameră.

— Îți mulțumesc, vere, zise Alexandru vornicului. Îți rămîi foarte recunoscător pentru această îndatorire.

— Pentru puțin, Alexandre. Nu e lucru mare ceea ce făcui; m-a costat numai scularea după sofa și scrierea a trei rînduri.

— Acum te las, vere.

— Ce fel, așa curînd!… De știam că te pierz, mai amînam trimiterea biletului. Ce nerod fusei!

— În toate cazurile nu puteam rămînea mai mult căci nu am prînzit pînă acum și mi-e foame.

— Atunci nu mă poci disputa cu stomacul tău. Du-te de mănîncă și întoarce-te ca să ne preumblăm pe șosea împreună.

— Nu voi putea veni, căci în seara aceasta am treabă; dar mîine, dacă ești acasă, voi veni să prînzim și să fiu al dumitale pentru toată ziua.

— Fie și mîine. Îți voi arăta pe amanta mea, Alexandre; să vezi ce haz are!… este frumoasă ca o cadră și are un spirit de drac.

— Prea te costă bani mulți!

— Apoi cu astfel de femei nu te poți încurca cu nimic.

— La revedere; mîine viu negreșit.

— Adio, vericule; vezi să nu te încurci undeva căci te voi aștepta.

— Fii sigur că mă voi ține de făgăduială.

Alexandru iese și se pune în trăsură. El ordonă birjarului a-l duce la otelul lui Brener. Trăsura pornește și după cîteva minute se oprește dinaintea ușei acestui otel, care se deschidea în fața uliței. Alexandru plătește birjarului și intră în birt ca să mănînce mai mult de trebuință căci apetit nu avea nicidecum.

El se așează la o masă retrasă, care nu era ocupată de nimeni și consultînd carta bucatelor ordonă chelnerului să-i aducă un bulion.

Fiindcă însă pe la birturile nemțești se servează ceva foarte anevoie și chelnerii trebuie să pună cîte zece minute de interval ca să aducă un fel de bucate, Alexandru, care știa aceasta, intră în sala biliardului ca să privească pînă să-i aducă bulionul ordonat. În sala biliardului se aflau o mulțime de greci, nemți și români puțini. Unii citeau jurnale nemțești, căci numai de acestea se aflau acolo, mulți jucau table, domino, cărți și doi inși biliard; între acești din urmă era Neagu Bolboacă, care se vede că încă nu uitase petrecerile trecute. Vătaful de curte se dase plăcerei biliardului cu o veselie nespusă; el bătuse pe adversarul său în mai multe rînduri cînd, aruncîndu-și privirile spre ușa antrelei, vede pe Alexandru. Prezența lui Alexandru în cafenea îl spăimîntă, picioarele-i se-nmoaie și tacul era să-i cază din mînă dacă tînărul Dăngescu, obosit de o asemenea priveliște, nu ar fi plecat în acest moment să-și la bulionul.

„Ce să caute domnu Alexandru aici în cafenea? cugeta el. Un fecior de boier într-o cafenea!… asta nu este lucru curat. ”

— Dar nu joci? îl întrebă companionul său de joc care aștepta de cîteva minute.

— Ai?… Auz?… Ce este?… zise Bolboacă zăpăcit.

— Uite, frate, că nu mai știe ce face. Ce dracu de te-ai amețit astfel?

— Ia ascultă, zise Bolboacă. Fă bine de taci și nu tot îndruga la nimicuri. Spune-mi cunoști pe tînărul acela ce veni la ușă să ne privească? L-ai văzut în sala de mîncare?

— L-am văzut în mai multe rînduri mîncînd aici, și noaptea, pe la douăsprezece ceasuri, vine mai totdauna, dar nu-l cunosc cine este.

— Știi bine că pe acesta l-ai văzut mîncînd aici? Nu te înșeli?

— Tocmai aceasta, că doar nu am avut orbul găinilor.

— Oricum, cîteodată se înșeală cineva și la pe unul drept altul.

— Te-i fi înșelînd tu, iar nu eu. Acum lasă la păcatele pe acel necunoscut și începi de joacă, căci ne trec ceasurile degeaba.

— Iată că joc.

Și zicînd aceasta, Bolboacă reîncepe a juca biliard neînțelegînd cum un fiu de boier venea să mănînce la birt, de vreme ce acasă avea tot ce-i trebuia.

„Îmi pare bine că am mai făcut și această descoperire, cugetă Bolboacă. Cine știe la ce mi-o prinde bine odată! ”

Alexandru mîncă sau mai bine ciugulește din bucatele ce i se aduce. După ce termină prînzul, soarbe de cîteva ori din cafeaua ce i se prezintase, aprinde o țigară de havana, plătește chelnerului, iese din birt și, fiindcă începuse a însera, se duce la Maria pe care o găsește singură împletind la ciorapi.

— Bună seara, Mariuțo, îi zise el cu bucurie.

— Bine ai venit, mulțumi tînără fată, sculîndu-se și lăsînd ciorapul. Te așteptam, Alexandre; muma mea și toți din casă s-au culcat căci erau osteniți, și ieri noaptea nu s-au repauzat decît o oră sau două.

— Și dumneata nu ești ostenită, Mario? Cum de nu te-ai culcat împreună cu ceilalți?… o întrebă el așezîn- du-se lîngă dînsa și sărutînd-o pe frunte.

— Mă gîndeam la dumneata, Alexandre, și cînd te aștept nu mă apucă somnul, nici simț osteneala.

— Buna mea Marie!… Și Alexandru apucă amîndouă mîinile amantei sale și le strînge cu amor.

— Ai fost la tatăl meu, Alexandre? întrebă tînăra fată.

— Am fost, Mariuțo, și vă aduc nuvele bune.

— Vorbește, Alexandre; am nerăbdare să aflu ce face sărmanul meu părinte.

— Să-ți spui, Mario; el este mîhnit ca orice om onest ce suferă o arestare nedreaptă, dar l-am asigurat că va fi liber peste cincisprezece zile, și dacă nu voia să-mi arate că este satisfăcut, cel puțin citeam în ochii lui mulțumirea. Asemenea am fost și la vornicul temniței, care-mi este văr, l-am rugat în favorul părintelui dumitale, și a dat ordin îngrijitorului ca să-l trateze bine, să-i dea o locuință convenabilă, hrană bună, și să facă în fine tot ce-i va sta prin putință ca să-l mulțumească. Vezi bine că numai libertatea îi lipsește, pe care o va avea peste cîteva zile.

— Îți mulțumesc pentru bunătățile ce ai făcut tatălui meu. Muma mea, Tincuța și Stoian se vor simți deopotrivă fericiți cînd le voi comunica aceasta. Dar spune-mi, Alexandre, dacă în întreținerea ce ai avut cu bunul meu părinte ți-a dat să înțelegi că cunoaște amorul nostru?

— Îl cunoaște foarte bine, Maria mea, și poci zice că despre dînsul ne-a fost mai toată întreținerea; i-am comunicat în sinceritate intențiile mele și bătrînul părea mulțumit ascultîndu-mă; cu toate acestea el se îndoia, ca oricare tată, ce nu poate crede, pînă nu vede. În fine, la plecare-mi, m-a strîns de mînă și mi-a mulțumit.

— Îmi pare bine, Alexandre, că amorul nostru nu mai este un mister nici pentru tatăl meu; aceasta îmi ușurează sufletul pentru dumneata și pentru mine, căci acum nu voi fi silită a mai palpita la gîndirea că voi fi espusă curînd sau mai tîrziu a fi dojenită, de cel căruia îi sunt datoare viața.

— Această temere nu-și va mai avea locul, Maria mea, căci în curînd amorul nostru nu va mai fi un mister pentru lumea întreagă. Să treacă aceste cincisprezece zile și alte atîtea și-l vom curona pentru totdauna.

— Numai de nu ar fi un vis fericirea la care mă faci să aspir, Alexandrul meu. Inima mea însă nu știu pentru ce este închisă, tristă; sufletul meu se strînge de cîte ori mă gîndesc la un viitor plin de flori. Mi-e frică să nu fie o prevestire. Dar ce văz, Dumnezeul meu! strigă Maria care avea ochii ațintați pe fereastă.

— Ce este, Maria mea?… Ce te face să tremuri?…

— Scumpul meu amic, zise Maria strîngînd pe amantul său de mînă; văzui o fantomă neagră în formă de om care trecu ca o umbră pe perdeaua acelei ferește. Cine să fie în grădină?… Dumnezeul meu, mi-e frică!

Alexandru se scoală cu iuțeală de lîngă amanta sa și se repede spre ușă strigînd:

— Mă duc să văz cine îndrăznește să ne turbure fericirea; va plăti scump mizerabilul!

— Nu te espune, Alexandre, strigă Maria ieșind după amantul său. Poate să fie vreun hoț și să te omoare.

Alexandru se afla în grădină cu Maria și amîndoi încep să privească cu curiozitate în toate părțile ca să se încredințeze dacă în adevăr pătrunsese cineva în acel loc izolat, dar ei nu zăresc pe nimeni deși ocolesc grădina în tot sensul.

— Nu văz nimic, Maria mea; poate a fost o închipuire.

— O! nu era o închipuire; am deosebit foarte bine acea umbră.

— În toate cazurile, și dacă a fost cineva, a fugit negreșit. Dar mirarea mea este mare căci nu poci înțelege cînd avu timpul să se facă nevăzut așa de curînd.

— Se vede că a fugit în minutul cînd l-am zărit.

— Dar pe unde?

— Neapărat că pe portița grădinei pe unde intrai dumneata, Alexandre.

— Dar ce portița nu este închisă cu lacăt?

— Nu are lacăt, ci o verigă.

— Atunci rămîi aici, Mario; mă duc să văz dacă veriga este pusă.

Alexandru își îndreptează pașii spre portiță și Maria se la după dînsul la oarecare distanță. Cînd era să se apropie, un om care era ascuns în buruieni sare deodată peste portiță și se face nevăzut ca o nălucă. Alexandru și Maria rămîn uimiți la această vedere. În întunerecul nopței ei nu putuse deosebi dacă săritorul fusese un om sau un animal. Maria începe să vorbească după cîteva minute:

— Acum vezi, Alexandre, că nu m-am înșelat. Presupui două lucruri: sau că am fost spionați, sau că vreun tîlhar a voit să ne calce casa.

— Se poate și una și alta, Mario; mă voi încredința însă dacă am fost spionați; mîine voi ști negreșit.

— Dumnezeul meu, ce scumpă este fericirea și cît de spinos este misterul!

— Oricum, fericirea devine mai interesantă cînd ea este ocolită de curse. Rămîne ca să nu dăm într-însele și să le sfărîmăm cînd le vom vedea înaintea noastră.

Alexandru și amanta sa intru în casă unde găsesc pe Tincuța frecîndu-și ochii și căutînd pe Maria. Aceasta îi comunică întîmplarea nopturnă și cîte trei încep a se întreține pînă la o oră înaintată a nopței. Cînd Alexandru vede că a început să se lumineze de ziuă și că nimeni nu mai poate turbura liniștea Măriei, el își la adio de la ținerile fete și pleacă promițîndu-le că va veni seara să o petreacă cu dînsele. După aceasta, Alexandru iese pe portița pe unde intrase și apucă spre locuința sa. Ajungînd acasă el se dezbracă, se pune în așternut și se culcă, dar nu poate adormi căci gîndirea îi era pironită neîncetat la acel om misterios ce sărise pe portița din grădina Sălcianului. Numai pe la șapte ore de dimineață abia putu să închiză ochii.

Să lăsăm pe Alexandru a gusta un minut de repaos și să căutăm pe acel om misterios care cauzase atîta spaimă Măriei și care sărise peste portiță cu iuțeala unui iepure. Nu este îndoială că oricare trebuie să-l cunoască în persoana sau mai bine în individualitatea vestitului vătaf de curte al lui Stamate Dăngescu. Domnu Neagu Bolboacă, fidel îndatorirei ce i se pusese și ce-și impusese el însuși, reușise prin ajutorul iscusințelor sale ca să găsească o gaură pe unde să poată pătrunde în grădina Sălcianului ca să spioneze venirea lui Alexandru. Ajutat de întunerecul nopței și de liniștea ce predomina acea uliță deșartă, Bolboacă avusese timpul ca să facă inspecția casei ocolind-o pîn toate părțile: cînd el băgase de seamă că portița izolată din fundul grădinei avea o înălțime de un stînjen, sărise pe deasupra, intrase în grădină, și ca o șopîrlă se tîrîse pîn burieni pînă ajunse la fereasta camerei care era iluminată. Acolo, el se ridicase puțin și putuse zări pîntre perdele, care nu erau destul de bine împreunate, tot ce se petrecea în cameră fără a fi observat de nimeni. El se pusese la pîndă numai de vreo cîteva minute cînd la marea mirare a sa văzuse pe Alexandru intrînd în casă și așezîndu-se lîngă Maria.

„Drace!… își zisese el; avea dreptate stăpînul meu să presupuie că domnu Alexandru trebuia să aibă un legămînt cu fata Sălcianului, căci degeaba nu voiește să-l scape de la osîndă. ”

După aceste cugetări ce făcuse, Bolboacă nu pierduse din vedere nici una din mișcările lui Alexandru și ale Măriei, și el văzuse cum o sărutase pe frunte, cum o strînsese de mînă și, în fine, cum îi promisese că după liberarea Sălcianului o va lua de soție. El nu voise să știe mai mult căci în cîteva minute aflase tot, și găsind de cuviință a se întoarce acasă, în temerea de a nu fi descoperit, plecase de la pîndă și își îndreptase pașii spre portița izolată. În acel minut, Maria zărise umbra lui fugind pe perdea ca o fantomă și ieșise afară cu Alexandru. Bolboacă, auzind zgomotul ce se făcuse le ieșirea lor, se ascunsese în burieni, și numai cînd se convinsese că fusese zărit și că-l căutau, atunci el sărise peste portiță și venise în fuga mare acasă, unde se închisese în camera sa.

Erau unsprezece ore cînd Bolboacă. liniștit de tur- burările ce întîmpinase în pînda lui, se hotărăște a intra la Dăngescu spre a-i comunica descoperirile ce făcuse în vizitația sa nopturnă.

În această intenție, el iese din camera sa fără ca să facă zgomot, închide ușa cît putu de încet, și începu să suie scara pe vîrful degetelor ca să nu deștepe pe nici un om din casă. Ajungînd la camera stăpânului său, începe să bată ușor la ușă:

— Cine este? strigă Dăngescu dinăuntru.

— Eu, cocoane, răspunse Bolboacă.

— Intră, Neagule, dacă ești tu.

Vătaful de curte intră în cameră și Dăngescu îi zice:

— Dar bine, nu ai de gînd să te duci unde ți-am zis?

— Am fost, cocoane; de acolo mă întorc.

— Ai fost?… ce ai descoperit?

— Am descoperit tot ce trebuia să aflăm.

— Bravo, Neagule; ești un om neprețuit.

— Nu am făcut alt decît să-mi îndeplinesc datoria, cocoane. Astă-seară pe la nouă ceasuri am început a da la tîrcoale pîmprejurul casei cojocarului și nu am putu găsi o gaură măcar pe unde să mă poci strecura: vă- zînd că în zadar m-aș sili ca să caut a intra înăuntru, m-am hotărît să sar pe o portiță ce se afla în fundul grădinei, ceea ce am și făcut și nu am decît să mulțumesc acestei idei ce mi-a venit în minte, căci altfel nu puteam descoperi lucrurile pe care le-am aflat. Am zărit din grădină o odaie în care era lumină; am înaintat pînă la fereastă, m-am uitat pîntre perdele, căci nu erau bine împreunate, și am văzut pe fata Sălcianului singură și împletind la ciorapi, dar drept să vă spui, cocoane, acea fată este de o frumusețe rară și care numai se visează. După cîteva minute, văz pe domnu Alexandru că intră la dînsa, o sărută pe mînă cu oarecare respect, îi spune că a fost la temniță la Sălcianu, că i-a făgăduit să-l scape peste cincisprezece zile, că a vorbit cu vornicul temniței care a scris îngrijitorului să-l mulțumească, și în sfîrșit, că după scăparea tatălui ei o va lua negreșit de soție, căci fără dînsa nu poate trăi. Nu am voit să aflu mai mult și am plecat ca să nu fiu descoperit: abia ajunsesem la portiță că domnu Alexandru și cu fata cojocarului ies afară și încep să caute în grădină; i-am auzit încă vorbind că văzuse o umbră de om pe perdea, și în- țelegînd că pe mine mă caută, mi-am făcut cruce și nici una, nici alta, am sărit peste portiță și am venit într-un suflet pînă aici acasă de frică că să nu mă prinză.

Dăngescu ascultase cu cea mai mare luare-aminte spusele vătafului său de curte și se vedea pe fizionomia lui o roșață grozavă, ceea ce anunța că tot sîngele i se urcase în cap și că era în culmea necazului. El zise după cîteva minute:

— Ticălosul!… nemernicul!… Și zici, Neagule, că i-a făgăduit să o la de soție?… Nu te-ai înșelat?

— Nu m-am înșelat, cocoane; am auzit foarte deslușit cînd îi făgăduia că după alte cincisprezece zile de la scăparea Sălcianului va curona amorul lor.

— Drace!… este cu putință!… mișelul, îl crez în stare să facă o asemenea rușine familiei mele. Acela este de cei cu romanțele în buzunar, de cei cu crucea în sîn și de cei ce fac paradă de onoare și de popularitate. Auzi, popularitate, fiul meu unic care trebuie să-mi moștenească numele, averea, și căruia mă gîndeam să-i dau o fată dintr-o familie strălucită!… Mizerabilul, el nu-mi seamănă în nimic, îmi vine să crez încă că nu este făcut de mine, ci de vreun țigan. Numai Grigore era fiul meu, acela mă iubea, acela nu ținea la femei, rîdea de dînsele, le înșela și le da cu piciorul. Ce nenorocire că l-am pierdut!… De nu era acel ticălos de ofițer care să ție la onoarea sorei sale și să-l omoare în duel, poate l-aș fi avut și astăzi. Tu nu ai cunoscut, Neagule, pe fiul meu Grigore?… Să-l fi văzut ce maniere nobile, ce ifose mari și ce cheltuitor sau mai bine galantom era cu toată lumea. Vezi. acela ar fi ajuns om mare!

— L-am cunoscut și eu, cocoane, și în adevăr era astfel precum îl descrieți. Dar să-i ușureze Dumnezeu țărîna, și dacă binevoiți ar fi bine să revenim la domnu Alexandru și să spuneți ce hotărîți în privința amorului dumnealui cu fata cojocarului. Lucrul îmi pare foarte serios!

— Cine-ți zice că nu este serios!… Această împrejurare mă pune într-o poziție foarte critică. Trebuie cu orice preț să-l desfac de acea fată de meseriaș și pentru aceasta am nevoie de gîndire; la vezi nu ai putea tu să-mi dai vreo povață?

— Eu, cocoane, și de aș voi să vorbesc și să-mi dau opinia, dar poate să nu vă placă și să vă supărați. Nu mă supăr, vorbește: dacă ideea ta nu va fi bună, vom căuta împreună o alta pînă cînd vom izbuti să găsim pe cea mai nemerită.

— Ei bine, cocoane, iată care este ideea mea; după ce m-am întors de la pîndă, m-am gîndit aproape un ceas în odaia mea și am socotit de cuviință că ar fi bine ca mîine să chemați pe fată aici, să-i vorbiți ceea ce veți găsi cu cale, adecă să-și la speranța că ea ar putea lua vreodată pe fiul unui boier, care dispune de viitorul lui și care nu-l va lăsa, cu nici un preț, să facă un asemenea pas. Să-i ziceți ca să-l mărginească de la dînsa. căci altfel Sălcianu va intra în ocnă și că în mîna dumitale stă ca să nu iasă niciodată dintr-însa. Dacă făgăduiește că va mărgini pe domnu Alexandru și că-l va face să nu o mai iubească, atunci tatăl ei va fi liber, și pe lîngă libertatea lui, o veți și înzestra și mărita cu un om cumsecade. Crez dar, cocoane, că orice ați voi să faceți afară de ceea ce vă spusei, nu veți izbuti și lucrul se va complica și mai mult.

— Este bună povața ta, zise Dăngescu după o mică gîndire. Dar este anevoie de a o îndeplini, căci fata nu va veni la mine.

— Să încercăm, cocoane, și ca să nu amînăm mîine să-i trimiteți răspuns.

— Dacă nu vine?

— Atunci urmează neapărat să vă duceți dumneavoastră la dînsa spre înțelegere.

— Ai dreptate. Ei bine, Neagule, mîine să pîndești plecarea lui Alexandru la curtea judecătorească și să te duci la fată să-i spui că doresc să o văz.

— Eu nu mă poci duce în persoană, căci sunt prea deochiat și cunoscut în casa Sălcianului. A face însumi un asemenea comision ar fi nu numai ca să stric totul, ba încă a mă compromite în fața domnului Alexandru și a fi bătut măr cum mi s-a mai întîmplat și altă dată.

— Atunci să trimitem pe un altul.

— Așa se poate. Mă însărcinez eu să caut pe omul ce ne trebuie, dar va trebui să adresezi dumneata două rînduri fetei, căci altfel nu va veni.

— Ce să-i scriu? întrebă Dăngescu.

— Că doriți să o vedeți ca să-i vorbiți și că pentru aceasta o așteptați la ora cutare.

— Dar ea știe să citească?

— Așa crez; mi se pare că a fost și în pension.

— Ei bine, atunci voi face acel bilet.

Și Dăngescu se duce la masă și scrie un bilet Măriei Sălciencei în modul propus de Bolboacă. După ce-l termină, îl strînge și îl încredințează vătafului său de curte:

— Iată biletul! Acum, Neagule, te las să faci ceea ce te va povățui dibăcia ta!

— Crez că voi face tot ce-mi va sta prin putință ca să vă slujesc.

Bolboacă iese de la Dăngescu și se duce în camera sa unde începu a se gîndi profund, ceea ce făcu și stăpînul său pînă să se culce.

Știm că Alexandru venise despre ziuă și că prea tîrziu îl apucase somnul care nu dură decît pînă la unsprezece ore. Alexandru dormea puțin și nu-i prea plăcea să stea acasă. El era neîncetat în mișcare, ziua și noaptea, mai cu seamă că și profesia lui de avocat contribuia mult la aceasta. A fi avocat și amorezat va să zică a-și pierde cineva capul și a fi într-o mișcare perpetuă. Alexandru în adevăr nu mai știa ce face; de aceea, îndată ce se deșteptă la unsprezece ore, se îmbrăcă numaidecît și ieși să-și la dulceața și cafeaua unde va putea. Bolboacă, care îl pîndea de departe, se la după dînsul îndată ce-l zărește ieșind, și se oprește la oarecare distanță cînd îl văzu că intră în grădina Otelului de Europa sau Brener.

„Se vede că acesta este otelul favorit al domnului Alexandru, cugetă Bolboacă. Dar ce idee pe dînsul ca să-l aleagă în atîta depărtare? ”

După aceste cugetări, Bolboacă se pune în sentinelă umblînd împrejurul intrărei grădinei și după o așteptare de trei cuarturi de oră văzu pe Alexandru de departe că iese cu țigara în gură apucînd pe din dos. pe

Ulița franceză. Vătaful de curte se la după dînsul și-l urmărește ca o vulpe pînă cînd Alexandru intră pe poarta curței judecătorești.

„Acum este timpul să încep operația, își zise Bolboacă înturnîndu-se: sunt sigur că el va sta pe la judecătorii cel puțin două sau trei ore. Aide, Neagule, înainte cu Dumnezeu sau mai bine cu dracu; care din doi vor voi să mă ajute”.

Și zicîndu-și acestea, Bolboacă apucă pe diferite ulițe ce le crezu mai scurte pentru a ajunge mai în grabă la casa Sălcianului. Pe cînd umbla, își aduce aminte că în biletul Dăngescului către Maria nu era scris ora venirei ei și că trebuia să o însemneze el. Și fiindcă nu avea de nimeni a se teme, el scoate biletul și un condei de plumb din buzunar și însemnează pe bilet douăsprezece ore și jumătate. După aceasta, el strînge biletul și reîncepe a umbla cu aceeași iuțeală. Cînd fu mai aproape de casa Sălcianului și o zări de departe, Bolboacă se opri îndată și așteptă pe un muncitor ce era în urma lui și care trebuia să treacă pe lîngă dînsul. Muncitorul nu întîrziă de a se apropia de Bolboacă, care îl oprește și îi zice:

— Ia ascultă, creștine; vrei să cîștigi un icosar?

— Cum să nu voi, domnișorule? zise muncitorul scoțîndu-și căciula.

— Uite, nu ai decît să pierzi cîteva minute; este vorba ca să duci acest bilet la casa aceea unde este salcîmul ăla plecat. Ia te uită, îl vezi bine?

— Da, văz salcîmu și văz și casa, răspunse muncitorul arătînd eu degetul.

— Ei bine, cînd vei intra înăuntru să întrebi de domnișoara Maria Sălcianca, și răspunzîdu-ți-se că este acasă, să dai acest bilet în mîna ei și să-i spui că i-l trimite coconu Stamate Dăngescu. Să stai acolo pînă îl va citi și să-i ceri răspuns. Nu uita să-i spui, întîmplîndu-se să te întrebe, că ești slugă în curtea coconului Stamate. Ai înțeles?

— Am înțeles, domnule.

— Poftim acum doi sfanți, și du-te. Cînd te vei întoarce la locul acesta, unde te aștept cu răpunsul ce-ți va da, îmi vei înapoia acești doi sfanți și-ți voi da ico- sarul întreg.

— Am înțeles, domnule, zise muncitorul ducîndu-se iute să-și îndeplinească comisionul.

Bolboacă privește pe muncitor de departe și nu-l pierde din vedere decît numai după ce intră pe portița ce era alături de prăvălia de cojocărie. Zece minute trecu și muncitorul încă nu se întoarce la marea mirare a vătafului de curte care, în nerăbdarea sa, începe să înainteze și să observe cu mai multă băgare de seamă. În fine, după trecerea altor zece minute, muncitorul reapare pe pragul portiței și vine repede spre Bolboacă. Acesta îl întreabă pînă a nu ajunge bine lîngă dînsul:

— Hei, ce ai făcut?

— Am făcut treabă bună, domnule; am găsit pe fată și i-am dat biletul; după ce l-a citit, a început să vorbească încet cu două femei, una bătrînă și alta tânără, ce se aflau acolo, și după vorbă a făcut scrisoarea asta și mi-a zis să o dau lui, coconu Stamate Dăngescu. Poftim scrisoarea și doi sfanți.

— Îți mulțumesc, creștine; acum poftim și dumitale icosarul.

— Să trăiești, coconașule. Dumnezeu să-ți dea tot ce dorești după sufletul dumitale.

Și, zicînd acestea, muncitorul se depărtează.

Bolboacă rămîne cu scrisoarea în mînă, zicîndu-și:

„Ce a dracului este vorba românească!… Și cînd mulțumește cineva pare că înjură. I-am dăruit ticălosului aceluia un icosar ca să ceară de la Dumnezeu să-mi dea după sufletul meu care este plin de păcate. Dar ce-mi pasă. ”

Bolboacă privește biletul ce avea în mînă și vede că este lipit cu un bulin. El avu curiozitatea să citească răspunsul tinerei fete și fiindcă bulinul era încă ud, îl dezlipește binișor fără ca să strice cîrtia, desface biletul și citește rîndurile următoare:

„Vă sărut mîna, cocoane Stamate. Nu știu ce împrejurare vă face ca să mă chemați la dumneavoastră. Ca să îndeplinesc însă dorința, sunt gata a veni la ora ce-mi fixați prin scrisoare, și voi fi însoțită de muma

A dumneavoastră supusă, Maria Sălcianca»

„Ha, ha, va veni în sfîrșit, își zise Bolboacă cu mulțumire. Dar zgripțorița de mumă-sa ce dracu caută cu dînsa!… Cu toate acestea, o voi băga în altă cameră pe timpul cînd fata sa va fi cu stăpînul meu. ”

Bolboacă strînge biletul, lipește bulinul la loc și pornește spre casă cu cea mai mare iuțeală. Ajungînd peste cîteva minute, el intră drept în camera Dănges- cului.

Acesta era singur ca după obicei și aștepta pe confidentul său. Cînd îl văzu intrînd pe ușă, îl întrebă îndată:

— Ce răspuns îmi aduci, Neagule?

— Socotesc că trebuie să fie bun, cocoane, zise Bolboacă prezentînd biletul Măriei.

Dăngescu desface biletul cu nerăbdare, îl citește și zice:

— Îmi scrie că vine cu muma sa la douăsprezece ore și jumătate. Acum sunt douăsprezece și cincisprezece minute. Peste un sfert va fi aici. Bravo, Neagule! Dar cu mumă-sa ce să facem, căci nu-i voi putea vorbi de față cu dînsa?

— Vom zice cuiva să o invite în altă cameră și să-i spuie că voiți să vorbiți singur cu fata.

— Dar dacă nu va voi?

— Cum să nu vrea?… Cineva se pierde într-o casă tie boier și nu prea poate face la marafeturi.

— Ai dreptate, să zici feciorului să aștepte în sală venirea acestor femei; pe cea bătrînă să o bage în salon ca să caște în voie, uitîndu-se la tablouri, iar pe Maria să o introducă la mine. Și curînd, Neagule, căci pot să sosească.

— Numaidecît, cocoane, zise Bolboacă ieșind.

Vătaful de curte cheamă pe un servitor și-i comunică ordinile stăpînului său. Servitorul se pune îndată la postul său și începe să aștepte în liniște venirea femeilor Sălcience. Acestea sosiră peste douăzeci minute. Ele intru în sală, unde găsesc pe servitor.

Elisaveta și Maria erau foarte curat îmbrăcate. Maria avea pe cap o pălărie de mătase verde închis care-i ședea cît se poate de bine, iar fizionomia ei era acoperită de un voal negru ca să nu fie observată de nimeni; o rochie de mătase subțire, de o coloare închisă, era așa de bine tăiată, încît îi desina talia subțire în modul cel mai elegant; adăogînd și o pelerină de mătase neagră ce avea lăsată pe spate și susținută mai mult pe mîini, vom completa toată toaleta tinerei fete. Elisaveta își acoperise capul de un bonet foarte simplu; ea era îmbrăcată cu o rochie de bareș, coloare închisă, și pe da- supra o boccea neagră cu fiori de mătase verde pe la colțuri. În fine, toaleta acestor dame era oarecum modestă în comparație cu a altor asemenea lor, care posedau un venit mult mai mic.

Cînd damele Sălcience intru în sală, încep a se uita pîn toate părțile, și zărind pe servitor înaintez spre dînsul:

— Aici este coconu Stamate Dăngescu? îl întrebă Elisaveta.

— Da, este aici, răspunse servitorul.

— Te rog, domnule, spune-i că a venit Sălcianca cu fata sa după chemarea ce le-a făcut.

— Știu, doamna mea, zise servitorul. Coconu dorește să vorbească numai domnișoarei, fetei dumitale; se vede că are să-i spuie vreun secret. Dumneata, doamnă, dacă nu te superi, fii bună de poftește în salon, ca să stai acolo unde domnișoara, fata dumitale, va veni să te întîlnească după ce va isprăvi vorba ce are cu coconu.

Elisaveta privește pe Maria cu mirare și o întreabă:

— Ce zici despre aceasta, fata mea?

— Zic, mamă, ca să faci dorința domnului Dăngescu. și să te duci să mă aștepți în salon.

— Prea bine, Mariuțo, dacă găsești tu de cuviință…

Servitorul deschide ușa salonului și invită pe Elisaveta înăuntru. Sălcianca nu așteaptă o a doua invitație și intră fără sfială. După aceasta, servitorul închide ușa salonului și se întoarce lîngă Maria:

— Poftiți și dumneavoastră, domnișoară, îi zise el deschizînd ușa de la camera Dăngescului.

Maria intră și Dăngescu, care era întors, se preface a nu băga de seamă, dar el o privește în oglindă și rămîne uimit văzînd că este atît de frumoasă. Maria își ridicase voalul îndată ce intrase pe ușă.

— A! cine este? întreabă Dăngescu întorcîndu-se deodată.

— Maria, fata Sălcianului, pe care ați chemat-o dumneavoastră, răspunse tînără fată cu modestie.

— Dumneata ești fata Sălcianului?… doream să-ți vorbesc.

— Și eu sunt gata a vă asculta, cocoane Stamate.

Dăngescu se așază pe un fotoliu, fără ca să invite pe Maria să se așeze și dînsa. Tînără fată este atinsă de această lipsă de convenență, ceea ce o face să plece capul cu întristare.

— Ascultă, fetico, reluă Dăngescu. Cum te cheamă?

— Maria, domnule, răspunse tînără fată fără a-l mai coconi, supărată fiind de cuvîntul „fetico», care se adresa numai la servitoare, precum se obicinuia atunci.

Dăngescu, ofensîndu-se la rîndul său de cuvîntul „domnule», observă tinerei fete:

— Poate nu știi, fetico, că boierilor nu le zice cineva „domnule”, ci este mai cinstit să le zică „cocoane”: te rog să înveți această cuviință.

— Înțeleg aceasta, răspunse Maria, dar ar fi bine ca și boierii să nu nesocotească pe cei inferiori ca pe niște animale, pe cît timp și inferiorii își au onoarea lor în lume; și unei fete de meseriaș, care trăiește cu averea sa proprie și care se bucură de oarecare independență socială, nu i se zice „fetico“ ca unei servitoare, nici se ține în picioare pe cît timp nu vine să implore ajutorul nimărui. Văz cu destulă mîhnire că nu poci avea mulțumirea de a mă repauza puțin de drumul ce am făcut, și de aceea vă rog să-mi spuneți mai curînd pentru ce m-ați chemat ca vederea mea să nu vă supere mult timp.

Dăngescu rămase uimit de limbagiul ce îi ținuse Maria și la care nu s-ar fi așteptat niciodată. Cu toate acestea, el îi zise:

— Dacă ți-am zis „fetico”, socotesc că nu am făcut nici un rău, și ca să-mi îndreptez greșala. Îți voi zice cocoană.

—Nu pretinz să fiu cocoană: mă numesc Maria, precum v-am spus, și zicîndu-mi pe nume fără domnie și fără coconie, voi fi destul de mulțumită.

— Bine, bine, îți voi zice cum îți va plăcea, reluă Dăngescu care încuviință că în adevăr făcuse o neghiobie. Poftim, Mario, șezi unde-ți va plăcea, și mă iartă dacă nu te-am invitat numaidecât, căci mă gîndeam la altceva.

Maria nu voi să șază și Dăngescu, care pînă atunci voise a-i impune boieria și a o ține în respect, se văzu silit a se scula și a o face însuși a se așeza pe un scaun.

— Trebuie să te repauzezi, îi zise el, căci altfel mă supăr.

— Vă sărut mîna, mulțumi Maria așezîndu-se. Vă rog să mă iertați de supărarea ce v-am făcut. Văz bine că am fost prea importună.

— Este greșala mea, Mario. Și îmi pare bine că ești o fată inteligentă căci altfel nu m-aș fi putut înțelege cum doresc.

— Aștept să-mi vorbiți, cocoane Stamate.

— Ascultă, Mario, cunoști pe fiul meu Alexandru?

La această întrebare. Maria deveni roșie și nu știu ce să răspunză. În uimirea sa, ea murmură cu jumătate vocea:

— Da, îl cunosc, cocoane Stamate.

— Și prin ce întîmplare cunoști pe fiul meu?

— De la o seară de bal mascat, unde mă dusesem de curiozitate cu muma mea și cu vara mea ca să vedem ce este acea petrecere.

— Nu intru În cercetarea a-ți imputa că fetele nu trebuie a se duce într-un asemenea loc; dorința mea este numai ca să aflu despre modul cum ai făcut cunoștința fiului meu și fiindcă aceasta îmi importă, te rog să-mi răspunzi.

— Aveți toată dreptatea ca să găsiți necuviincios ducerea noastră într-un loc ce trebuia din contra să evităm. Socotesc însă că și fete de boieri mari s-au dus să-l vază din curiozitate sau poate și de plăcere, căci masca acoperă tot și depărtează orice comentarii. Noi însă care ne dusesem pentru întîia și ultima oară, mascate, ne-am așezat într-un loc unde am stat toată seara mulțumindu-ne numai ca să privim lumea și să ascultăm muzica. Pe timpul acesta, un domn, pe care nu-l cunoșteam, vine de ne supără, ba încă ne adresează niște vorbe care erau insulte. Domnu, fiul dumneavoastră, care se afla acolo, auzise tot, și găsind că conduita acelui necunoscut era necuviincioasă, ne-a luat partida, a gonit pe insolent și ne-a invitat a ne duce acasă. Noi nu am voit să priimim ca să nu-l deranjăm, dar a stăruit atît că a trebuit să consimțim, mai cu seamă că-i eram recunoscătoare pentru binele ce ne făcuse. Iată, cocoane Stamate, de cînd datează cunoștința ce am făcut cu domnu Alexandru, fiul dumneavoastră.

— În adevăr, nu este de mirare ca să fie astfel precum îmi mărturisești, căci s-au văzut atîtea cunoștințe de ocazie!… Cu toate acestea, dacă nu mă înșel, mi se pare că Alexandru a mai venit în casa dumneavoastră și prea adesea încă: poci ști dar pentru ce găsește atîta plăcere ca să o frecuenteze?

— Nu vă înțeleg bine, cocoane Stamate, răspunse tînăra fată începînd a tremura. Și dacă v-aș putea da oarecare informații, mă văz în neputință de a vi le comunica.

— Atunci va trebui să apucăm pe drumul cel scurt si a-ți declara că cunosc în detaliu totul ce se petrece în casa dumneavoastră. Alexandru te iubește, Mario; știu aceasta de la un izvor sigur. Ți-a făgăduit nu mai departe decît aseară că te va lua de soție și aceasta peste cîteva zile. Crez că nu poți tăgădui.

Maria pleacă capul cu rușine.

Dăngescu urmă

- Am crezut de datoria mea să te chem și să-ți arăt intențiile mele de părinte al lui Alexandru. Ascultă, Mario: o asemenea căsătorie nepotrivită înțelegi bine că nu se poate face nici într-un chip. Nu am decît un singur copil care trebuie să-mi moștenească numele și averea, și acesta este Alexandru. Oricît de fată bună, și de înțeleaptă ai fi, nu poți lua pe Alexandru căci din nenorocirea dumitale ești dintr-o familie… nu ca a mea, și săvîrșindu-se un asemenea maritagiu, nimeni nu mi-ar mai călca în casă, mie care trăiesc cu toată lumea mare.. Pentru liniștea dumitale și a mea trebuie să te hotărăști a depărta pe Alexandru, din casa dumitale; te invit și te rog, Mario, pentru binele dumitale. Socotesc că este raționabil să facem lucrurile înțelepțește și fără zgomot, căci în mîna dumitale rămîne acum ca să fugi de un amor ce, nu poate esista. Îmi promiți că vei depărta pe Alexandru din casa dumitale dîndu-i să înțeleagă că nu-l mai iubești?

Pentru tot răspunsul, Maria începe a plînge și lacrămile ei nu mișcară nicidecum pe împietritul Dăngescu care reluă:

— Nu trebuie să plîngi, Mario, și mai puțin încă pe un om care nu va fi niciodată pentru dumneata, afară numai dacă eu voi fi mort. Spune-mi, îmi promiți că-l vei depărta de la dumneata făcîndu-l să crează că nu-l mai iubești?

Maria își șterge lacrămile și răspunde:

— Îmi cereți un lucru pe care mă simț în neputință de a-l esecuta. Sunt o biată creatură slabă, care am devenit jocul unei soarte nenorocite. Nu voi fi în stare niciodată ca să spui domnului Alexandru o minciună. Dar sunteți părintele dumnealui, puteți esersa toată puterea asupră-i și nu aveți decît să-l mărginiți de a mai veni la mine; din parte-mi, nu voi căuta să-l reîntorc, cum nu am căutat să-l amăgesc. Aceasta este tot ce vă poci promite.

— Îmi pare rău, Mario, că nu mă poci înțelege cu dumneata sau mai bine că nu voiești să mă înțelegi.. Știu că am toată puterea asupra lui Alexandru, dar un tată, oricît s-ar sili, nu ar putea reuși niciodată ca să oprească pe fiul său de a merge la o femeie pe care o iubește. Ca să mă port aspru cu dînsul, aceasta iar nu o poci face căci noi boierii nu suntem ca oamenii ordi- nari să ne batem și să ne insultăm. Ca să-i arăt asemenea că îi cunosc amorul ce are pentru dumneata, ca tată, trebuie să fiu mîndru și să nu-i dau să priceapă că știu niște asemenea lucruri. Vezi bine că a trebuit să mă înțeleg cu dumneata, și crede, Mario, că de vei face ceea ce te rog, spre recunoștință, te voi înzestra și mărita cu vreunul din neguțătorii ce-ți va plăcea.

— Vă mulțumesc, cocoane Stamate, pentru interesul ce luați la viitorul meu. Eu nu mă voi mărita niciodată; știu bine că nu sunt pentru domnu Alexandru și nici că am pretenția ca să mă la de soție, dorința mea însă este ca să mă călugăresc. Crez că aceasta va fi partida cea mai bună de luat și domnu Alexandru se va retrage negreșit.

— Toate intențiile dumitale, Mario, sunt foarte bune și le aprob din tot sufletul, dar cu destulă părere de rău îți mărturisesc că ele nu pot contribui în nimic pentru a sfărîma amorul ce vă leagă. Singurul remediu este a-l depărta dumneata însăți, arătîndu-i, precum ți-am zis, că nu-l mai iubești. În zadar aș căuta alte mijloace, ele nu ar folosi la nimic; acesta este cel mai nemerit și prin urmare aștept răspunsul dumitale hotărîtor. Trebuie să te pronunți, Mario, și este de datoria dumitale ca să-mi redai liniștea pe care mi-ai răpit-o, ascultînd declarațiile și promisiile fiului meu.

— Eu nu v-am răpit liniștea, cocoane Stamate, zise Maria suspinînd. Dumnezeu este martor că eu nu m-am gîndit niciodată, nici nu mi-a trecut prin minte ca să aspir la mîna domnului Alexandru. Sunt gata a mă sacrifia pe mine, viața mea, totul în lume, mă simț însă fără curaj ca să spui o minciună sau mai bine să pronunț niște cuvinte carii mi-ar săgeta inima. Este lesne, cocoane Stamate, de a zice la cineva: să faci cutare lucru!… dar puindu-vă în locul meu, ați putea face aceasta? sunt sigură că nu… Vă mărturisesc dar că nu vă poci îndeplini cererea.

Și zicînd aceste din urmă cuvinte, Maria se scoală după scaun și pleacă capul dînd să înțeleagă printr- aceasta că va fi nestrămutată în hotărîrea sa.

Dăngescu începe să se preumble cu pași iuți în lungul camerei țiind mîinile în buzunarul halatului și cu ochii ațintați pe parchet. După cîteva minute de gîn- dire, el se oprește deodată și ațintează pe Maria:

— Am socotit, Mario, zise el, că vei fi o fată înțeleaptă și de înțeles, dar văz că m-am înșelat. Am crezut că vom regula lucrurile ca să fim mulțumiți cu toții, și iar m-am înșelat. Ei bine, dacă este așa, vei încerca multe nemulțumiri, căci îți jur pe viața și pe onoarea mea că nu voi lăsa cu nici un preț pe fiul meu să facă un maritagiu atît de înjositor pentru familia mea. Văz încă că foarte rău am făcut de am avut în gîndire să scap pe tatăl dumitale de la temniță și să promit aceasta lui Alexandru. Atunci, dar plată pentru plată: Sălcianu va sta în temniță mult și bine și dacă suferă această osîndă este din pricina fetei sale, care nu voiește să îndeplinească cererea voitorului său de bine. Așa, Mario. dacă nu consimți să faci ceea ce ți-am propus, să știi că, pe viul Dumnezeu, tatăl dumitale nu va scăpa de fiarele temniței, care-i sunt legate de picioare.

— Ce auz, Dumnezeul meu!… strigă Maria împovărată. Sărmanul meu tată este cu fiarele de picioare?

— Așa, cu fiarele de picioare, și în mîna dumitale stă ca să-l scapi de rușine și de suferințe.

— Dumnezeul meu, este cu putință! strigă sărmana copilă cu lacrămile în ochi. Vei fi destul de bun ca să-l scapi, nu este așa, cocoane Stamate, dumneata care trebuie să aibi o inimă atît de frumoasă, cît și nobilă ca a domnului Alexandru?

— Da, am nenorocirea să posed o asemenea inimă, zise Dăngescu afectînd umanitatea. Cu toate acestea, cu cît este de bună, cu atît este și de împietrită pentru oamenii carii mă contrariez. Sunt gata să umblu și să fac totul ca să scap pe Sălcianu de la închisoare; îți jur pe onoarea mea. Acum alegeți din două, una; sau depărtezi pe Alexandru în modul propus, sau tatăl dumitale va rămînea cu lanțurile de picioare?

Maria este rătăcită; ea nu știe ce să mai răspunză căci se afla între tată și amant și răspunsul era anevoie de dat. În zăpăceala cea mai mare, puterile o părăsesc și ea cade leșinată pe un fotoliu. Dăngescu o face să respire odicolon și numai după cîteva minute reu- șaște a o face să-și revie în sine. Cînd el văzu tînără fată se dezmeticise din leșin, reîncepu să-i vorbească cu blîndețe:

— Pentru ce ai leșinat, Mario? Pentru ce să-ți faci inimă rea pe cît timp înțelepciunea trebuie să predomine feblețele fizice?… Înțeleg că iubești pe Alexandru, nu mai rămîi la îndoială; dar poate iubi cineva fără a cere ceea ce nu se poate; te-ai putea bucura de dînsul fără a-l lăsa să săvîrșească o faptă pe care nu i-o poci permite cu nici un chip. Ți s-ar ierta orice greșală și de Dumnezeu și de oameni, căci lumea este supusă la mii de feblețe, și asemenea lucruri se văd pe toată ziua.

— Vă înțeleg, cocoane Stamate, zise Maria, sculîndu-se și reîncepînd a plînge. Ce ea ce gîndiți nu va fi niciodată, și cu toate că nu sunt decît o biată fată de meseriaș, dar și meseriașii țin la onoarea lor și mai mult încă decît mulți alții mai mari decît dînșii.

— Se poate, zise Dăngescu strîmbînd din nas. Dar timpul trece și văz că încă nu te-ai hotărît să-mi dai un răspuns mulțmuitor. Ți-am spus să alegi din două una: sau tatăl dumitale scăpat și Alexandru depărtat, sau nu te vei alege nici cu una, nici cu alta.

— Un asemenea răspuns nu sunt în stare să vi-l dau acum: vă cer un termen de douăzeci și patru de ore ca să-mi consult sufletul, după a cărui trecere veți avea răspunsul meu.

— Îți acord acest termen, Mario, dar pînă a nu ne despărți doresc să-ți arăt că datoriile dumitale sunt mai mari către părinte decît către amant. Gîndește-te bine că scăparea Sălcianului stă în mîinile fetei sale, care balansează asupra acestui punct. Tot deodată, te rog să-mi promiți că nu vei comunica la nimeni cele ce s-au petrecut între noi și mai cu seamă nici o vorbă lui Alexandru.

— Vă promit tăcerea cea mai absolută, zise Maria cu lacrămile în ochi și ieșind din cameră.

— La revedere, murmură Dăngescu închizînd ușa după dînsa.

Maria se duce să reunească pe muma sa pe care o găsește în salon așteptînd-o cu nerăbdare și, fără a-i spune nimic din cele ce se petrecuse între dînsa cu Dăngescu, o ia la braț și se întorc acasă fără să schimbe un cuvin: cît ținu drumul.

Elisaveta nu îndrăznise să facă Măriei întrebări căci observase că ea se supără și sărmana mumă iubea pe fata sa atît de mult că nu voia să o contrarieze cu nimic.

O înțelegere neînțeleasă

Maria, ajungînd acasă prea amețită de cele ce se petrecuse, roagă pe toți să o lase singură, intră în camera ei, se pune în pat și începe a plînge:

„Sărmană mașină umană!… Își zise ea cu mintea rătăcită. Durerea la totdauna locul ce se conservă numai bucuriei. Bucuria!… dar ce este ea alt decît avangarda unei nenorociri, prevestitoarea lacrămilor! ?… Dumnezeul meu, ce greșală am făcut ca să fiu pedepsită cu atîta asprime! ?… Tu ordoni să renunț la amantul meu ca să scap pe părintele meu?… Ei bine, voi esecuta ordinile tale și-mi voi împlini datoria de o bună fiică. Voi suferi un abandon nedrept, mă voi lăsa în voia soartei, dar aș dori mai bine să mor și pentru aceasta nu văz trebuința pentru ce m-am născut. O! iartă-mă, Dumnezeul meu dacă îndrăznesc a crede că providența ta este cîteodată sora întîmplărei și a fatalităței. Este grozav de a profera niște asemenea rătăciri, dar din nenorocire ele nu sunt cîteodată decît tristul adevăr. ”

Și Maria, înțeleapta fată, căzuse în ateism. Ochii ei erau turburi, tot sîngele i se urcase în cap și o durere din cele mai nesuferibile o apucă îndată. Ea nu voi să anunțe pe muma sa ca să-i dea vreun ajutor, ci își acoperi fruntea cu amîndouă mîinile, în care poziție rămase nemișcată o jumătate oră.

Alexandru, care își săvîrșise afacerile și care voise să vază pe amanta sa, intră în cameră și rămîne în mirare văzînd-o așa de aprinsă.

— Dar ce ai, Mario? o întrebă el. Ești bolnavă?

— Da, Alexandre, sunt bolnavă, răspunse Maria sculîndu-se ca să-l priimească.

— Șezi, Mariuțo; nu te deranja, îi zise Alexandru reținînd-o și așezîndu-se lîngă dînsa. Sunt prea trist că te găsesc în poziția aceasta. Dar ce te doare?

— Capul mă doare grozav, Alexandre.

— Și de cînd?

— De astăzi de dimineață.

— De ce te-ai lăsat astfel și nu te-ai udat cu oțet sau cu odicolon?

— Nu mă durea așa tare ca acum.

Alexandru se scoală îndată după pat, destupă o sticlă cu odicolon ce se afla pe masă, o toarnă pe jumătate în batista sa și o aplică pe fruntea Măriei.

— Îți mulțumesc, Alexandre; aceasta o puteam face și eu fără ea să-ți dai dumneata osteneala.

— Nu este nimic, Mario; aș fi ființa cea mai păcătoasă cînd aș osteni pentru că ți-am pus pe frunte o batistă cu odicolon. Dar, spune-mi, din ce ți-a venit durerea de cap? Nu mă îndoiesc că trebuie să fi avut vreo supărare mare. O poci afla și eu, Maria mea?

— Mă gîndeam la suferințele tatălui meu, Alexandre, și la mîhnirea ce încearcă muma mea pentru dînsul. Aceasta crez că mi-a provocat durerea de cap.

— Văz că supărarea a reînceput să vă coprinză și rău faceți de nu aveți răbdare și curaj. Îți credeam o inimă mai mare, Mario?

— Și nu te-ai înșelat, Alexandre, că ea este prea mare încă. Dar oricît de mare ar putea fi, suferințele au umplut-o cu desăvîrșire, astfel că au început să debordeze. Sărmanul meu cap nu știe unde se află, sîn- gele, care-mi este într-o mișcare continuă, nu se mai poate liniști; dar ce zic?… el se va liniști numai cînd voi fi în mormînt!… În viață nu va fi cu putință căci viața mea în viitor va fi un lanț de dureri.

— Ce însemnează acest limbagiu, Maria mea? De cînd o asemenea schimbare neașteptată?

— Alexandre, sunt sinceră și trebuie să vorbim și să ne înțelegem odată pentru totdauna. Îți cunosc inima și știu cît mă iubești; amorul însă ce ai pentru mine, departe de a fi o fericire, este din contra nenorocirea cea mai mare. Ca să mă iei de soție — aceasta este cu neputință.

Alexandru voi să-i vorbească, Maria îl interumpse și urmă:

— Știu ce voiești să zici, Alexandre: aceleași cuvinte încredințătoare de mai-nainte. Ei bine, ele ar fi în van căci, oricît de frumoase și de solide sunt, nu pot produce nici un efect sau mai bine nici un bun rezultat. Te rog pentru fericirea dumitale viitoare și pentru onorile care te aștept, să uiți pe sărmana fată de meseriaș a cărei naștere este prea obscură pe lîngă a omului pe care iubește. Depărtează-te de dînsa și nu vei greși. Aceasta este partida cea mai bună de luat. Soarta mea este asigurată, este hotărîtă: mă duc la o monastire îndată după scăparea tatălui meu; acolo mă voi călugări și voi ruga pe Dumnezeu pentru fericirea dumitale pe pămînt și în cer.

Alexandru rămase uimit cît ținuse declarația Măriei. El își șterge sudoarea ce-i curgea după frunte și abia putu vorbi după cîteva minute:

— Nu te mai înțeleg, Mario. Iartă-mă dacă îmi vine a crede că durerea de cap te face să vorbești altfel decît gîndești. Ce voiești a zice prin călugărie, prin fericirea mea viitoare?… Oare tot asemenea îmi vorbeai ieri? Pentru ce atîta prefacere de simțiminte?… Nu cumva tatăl meu a fost încunoștiințat despre amorul nostru și ți-a trimis vreun răspuns nemulțumitor?

— Tatăl dumitale nu mi-a trimis nici un răspuns și nici nu crez ca să știe ceva despre noi.

— Atunci nu mă mai iubești, Mario, căci nu poci înțelege care altă împrejurare te-ar sili să te esprimi astfel.

— Așa este, nu te mai iubesc, răspunse Maria începînd a plînge.

— Nu te crez, Mario, strigă Alexandru ștergîndu-i lacrămile. Tu minți, aceasta este cu neputință.

— De ce să nu fie cu putință!… zise Maria începînd a plînge și mai tare.

Alexandru nu știe ce mai face. El se scoală după pat și rămîne în picioare ca un om amorțit.

— Dumnezeul meu!… ce să fie scena aceasta!… Îmi vine să crez că visez sau că mi-am pierdut mințile. Dar aceasta nu este natural, Mario; mîhnirea și limbagiul dumitale își iau izvorul din altă parte. Nu știu cum, dar sunt convins că tatăl meu trebuie să fie amestecat În toate acestea. Mă voi sili să mă informez.

— Te încredințez, Alexandre, că tatăl dumitale numi-a zis nimic, căci altfel ți-aș fi spus.

— Cu toate acestea preschimbarea ce găsesc în dumneata, Mario, trebuie să provie dintr-o împrejurare foarte gravă, și sunt prea mîhnit că nu mi-o comunici. Se vede că ai pierdut toată încrederea ce aveai în mine?

Maria nu zice nimic. Alexandru reluă:

— Văz bine că prezența mea nu-ți mai face nici o plăcere. Te las, Mario, în liniștea pe care se vede că o dorești. Voi veni încă o dată la dumneata, și, dacă întîmpin o aceeași priimire din parte-ți, voi căuta a nu te mai deranja în viitor.

— Nu mă acuza, Alexandre. Se vede că nu cunoști puterea cuvintelor cu care-mi zdrobești sufletul. Gîndește-te la fericirea dumitale și lasă-mi mie nenorocirea fără a căuta să iei și dumneata parte la dînsa. Uită-mă, evită orice întîlnire ai putea avea cu mine și după puțin timp vei cunoaște eroarea în care ai căzut. Din parte-mi, mă voi sili să te uit și să te evit dacă voi putea. Nu voi întîrzia de a mă duce la călugărie.

După aceste cuvinte, Maria reîncepe a plînge, iar Alexandru, care se zăpăcise cu desăvîrșire, își la pălăria și iese din cameră fără a pronunța un singur cuvînt. Maria își acoperă fizionomia cu batista și, cînd nu mai auzi pașii amantului său, dete lacrămilor sale un curs liber și se lăsă predomina[tă] de toată nenorocirea căreia căzuse victimă.

Ieșind în uliță, Alexandru, în turburarea sa, se lovește piept în piept cu un om care trecea pe acolo. El nu-i zice nimic, căci își recunoscu greșală și fiindcă nu avea unde să se ducă, găsi de cuviință a se întoarce acasă, unde, închizîndu-se în camera sa, să poată cugeta în liniște la misterul ce înconjura preschimbarea Măriei.

Locuința Dăngescului, precum știm, nu era departe de a Sălcianului. După ce străbătu trei strade scurte, Alexandru sosi acasă și, intrînd în sală, întîlni pe tatăl său care îl priimi zîmbind:

— Ce minune te face să vii pe acasă? îl întrebă tatăl său. M-am luat de gînduri; nu te mai văz nici ziua, nici noaptea, Alexandre. Ce, Domnu, de te-ai făcut așa de vagabond?

— Nu m-am făcut nici un vagabond, tată. Dar treburile, profesia mea mă silesc să stau toată ziua în oraș.

— Nu voiesc să-ți iau nici o socoteală; ești liber ca să faci tot ce vei voi. Astăzi sper că vei prinzi cu mine?

— Nu mi-e foame, tată; am dejunat adineaori.

— Atunci vom amîna prînzul fiindcă nici mie nu mi-e foame. Dar ce stăm în sală și nu intrăm? Vino pînă la mine căci am să-ți vorbesc ceva prea interesant.

— Voi veni îndată; mă duc mai întîi să-mi las pălăria și să schimb hainele.

— Bine, bine, dar numai schimbă-le mai curînd și nu uita că te aștept.

Și Dăngescu apucă spre camera sa, iar Alexandru, intrînd în a lui, își zise:

,, Ce să aibă tatăl meu de interesant să-mi comunice și prin care dracu întîmplare îl găsesc astăzi așa de vesel și așa de blînd cu mine?… Nu știu ce să crez, clar în fine voi vedea ce este. ”

După aceste cugetări, Alexandru se dezbracă de haine și se acoperă cu altele comode de casă. Cum el nu găsea nici o plăcere în societatea tatălui său, își aprinse o țigară și se lungi pe pat reîncepînd a cugeta profund la scena ce se petrecuse între dînsul și -amanta sa.

Gîndirile îl năpădise pe nesimțite și trecuse o oră aproape fără ca să-și mai aducă aminte de promisia ce dase tatălui său. Acesta, în nerăbdare, nemaiputînd să-l aștepte se hotărî a veni însuși la Alexandru, ceea ce și făcu; dar înainte de a intra la fiul său, socotind că el poate să nu fie în stare convenabilă ca să-l priimească, dete cîteva lovituri la ușă.

— Cine este? strigă Alexandru.

— Eu sunt, Alexandre, răspunse Dăngescu din afară. Poci intra?

— Poftim, tată.

Dăngescu deschide ușa și intră în cameră zicînd:

— Dacă tu nu ai plăcere să vii la mine atunci trebuie să mă deranjez eu.

— Mă iartă, tată, clacă te-am făcut să aștepți. Am avut puțină treabă… citeam niște cîrtii interesante relative la un proces mare pe care-l voi pleda mîine.

— Curios lucru!… nu văz nici o cîrtie pe lîngă tine?…

— Acum le închisei În biuroul meu.

— Și al cui este acel proces mare pe care-l vei pleda mîine?

Alexandru nu găsi un nume așa în pripă și în distracția sa răspunse:

— Pricina Sălcianului, la curte.

— Se vede că aiurezi, Alexandre, zise Dăngescu apă- sînd din sprinceană, ceea ce avea obicei a face de cîte ori auzea lucruri care nu-i aduceau plăcere.

— Auz?… ce zici, tată?

— Zic că aiurezi, fătul meu; îmi spui că mîine vei pleda o pricină mare care este la curte și în urmă îmi zici că acea pricină este a Sălcianului, care s-a hotărît de tribunal numai de trei zile. Ce însemnează aceste distracții?

— Eu am zis ceva de pricina Sălcianului?… Te înșeli, tată.

— Aferim… atîta rămîne acum ca să mă faci să crez că eu m-am zăpăcit… la spune-mi ce ai de nu te mai poci recunoaște?… Îmi vine a crede că ți-ai pierdut capul!…

— Nu e de mirare să fi zis vreo nerozie, căci astăzi sunt cam supărat și m-a apucat o durere de cap strașnică. De aceea, te rog să mă scuzi, tată. Și dumneata poate vei fi fost de multe ori în viață în poziția mea…

— Da, da, am trecut și eu pe aci, zise Dăngescu zîmbind căci el înțelese din supărarea lui că Maria se pronunțase și că-l concediase ca să scape pe tatăl său de la închisoare.

— Poftim, șezi, tată, ca să șez și eu.

— Nu aștept invitația ta; zise Dăngescu puindu-se pe o canapea. Ce păcat de tine, Alexandre, că te învîrtesc afurisitele de femei și te fac să-ți pierzi echilibrul!

— Eu mi-am pierdut echilibrul din pricina femeilor?!.. Să nu crezi aceasta, tată; mai întîi, că pînă astăzi nu s-a găsit nici o femeie care să-mi întoarcă capul.

— Dacă este așa, îmi pare bine că te găsesc solid cu acest sex care ne face să comitem la dobitocii și te admir, Alexandre, căci eu, îți mărturisesc, eram prea slab în tinerețile mele. Poci zice încă că din această pricină m-am însurat cu muma ta. Și dacă astăzi trăim rău nu este vina mea, ci milioanele de capricii ce mi le aruncă în nas pe tot minutul. Cu toate acestea, nu este timpul pierdut și te-aș povățui ca să faci și tu ca mine, căci în fine ești om și prin urmare supus la diferite slăbiciuni. Te sfătuiesc să le întîmpini.

— Ce vrei să înțelegi prin întîmpinarea slăbiciunilor, tată?

— Înțeleg că astăzi sunt într-o vîrstă destul de-na- intată și că nu am alt moștenitor al numelui și al ave- rei mele decît numai pe tine. Aș dori să te văz încă în viață-mi pe drumul de a înmulți numele de Dăngescu prin mai multe creature ce se cer de la tinerețea ta; și crede că aceasta este și va fi singura mulțumire ce hrănesc în sufletul meu.

— Acum înțeleg ce voiești să-mi zici, tată… Dorința dumitale este ca să mă însor?… ei bine, se va întîmpla și una ca aceasta, dar mai tîrziu; am destul timp să aștept…. Sunt încă prea tînăr.

— Ce fel ești prea tînăr?… Un om care apropie al treizecilea an mai poate fi tînăr! ?… Nu cumva aștepți să te însori bătrîn? Tocmai vîrsta ta este cea mai frumoasă pentru însurătoare și nu ar strica să iei o fată pe care am ochit-o și care este avută și de o familie prea nobilă. Cu chipul acesta nu te vei ruina în dreapta și în stînga cu femeile pierdute, precum mi se pare că faci, și vei fi mult mai mulțumit cu nevasta ce-ți propusei căci ea este așa de tînără și frumoasă cît și binecrescută. Spune-mi ce zici?

— Ce să zic, tată, decît că în adevăr propunerea ce-mi faci este minunată, dar plăcere nu am deocamdată pentru însurătoare. Mai tîrziu, vom vedea.

— Nu trebuie să întîrziem, căci fata, care are o mulțime de adoratori, nu crez să aștepte. O asemenea partidă pe care o doresc și o ambiționez nu se prea găsește lesne. Știi ce frumoasă este!… nu-ți poți închipui.

— Am văzut-o și mie nu-mi place.

— Pe cine ai văzut și nu-ți place?

— Pe fata ce-mi propui de nevastă.

— O cunoști?

— Ba bine că nu.

— Curios lucru ca să o cunoști fără să-ți fi spus cine este! Negreșit că ai confundat-o cu vreo alta! Spune-mi, a-minune, care este familia fetei?

— Nu vrei să zici de fata Topleanului?

— Poftim, ce ți-am spus eu că ai confundat-o! Cine-ți vorbește de schiloada Topleanului? Este cu totul alta și se numește Olga, fata Bănobeanului. Ai văzut-o vreodată?

— Da, am văzut-o, dar ea nu poate fi pentru mine, căci este curtată de un general strein care voiește să o la de soție. *

— Acestea sunt numai vorbe, Alexandre. Este adevărat că generalul despre care vorbești frecuentează casa Bănobeanului, dar el nu are nici o vedere de însurătoare și afară de aceasta este și bătrîn coclit.

— Eu am auzit în lume că este amorezat cu dînsa.

— Minciuni și calomnii. Ce afurisită este lumea noastră!… dacă vine cineva într-o casă trebuie să fie și amorezat, ca cum nu ar mai trebui acum să ne intre cineva în casă și să avem prieteni de frica lumei.

— Poate să fie și calomnii, tată, dar îți mărturisesc că acea fată nu-mi place. Am mai auzit că are o mulțime de defecte fizice: se zice că poartă un ochi de sticlă.

— Nu este adevărat, și spre încredințare doresc să te convingi de contrariu prin tine însuți.

— Am auzit iarăși că este prea cochetă.

— Și care femeie frumoasă nu este cochetă?… Cochetăria este o cualitate, iar nu un defect.

— Mie nu-mi plac femeile cochete căci din natură sunt jaluz.

— Aide-de, acum vrei să ceri de la o fată nobilă și trăită în saloanele cele mai strălucite ca să nu fie cochetă. Aceasta este o pretenție absurdă. Femeile modeste nu se găsesc în nobleță, ci numai în plebă.

— Se poate, tată, dar știi că este o vorbă că omul se îngrașă de ce-i place, și eu îți mărturisesc că nu poci suferi ca nevasta mea să fie cochetă.

— Asta este boală cu leac, Alexandre. După ce te vei însura, îți vei forma nevasta după placul tău. Un bărbat dezghețat face tot ce voiește din soția lui.

— Se vede că nu ai văzut-o bine, tată; are gura prea mare, ochii ca de pisică, umblă ca nimenea după pămînt, cu un cuvînt acea fată, orice ai zice, mie nu-mi place și prin urmare nu-mi convine ca să o iau de soție.

— Zi mai bine că nu voiești să te însori. Alexandre, și că, nevoind a face un asemenea pas, îi să găsești o mie de defecte acolo unde nu se aflu. Sunt încredințat încă că de ți-aș propune o zeiță picată din cer îi să-mi zici că are gura întoarsă la ceafă.

— Îmi pare rău că te refuz deocamdată, dar mă voi sili să-ți îndeplinesc plăcerea cînd îmi vei găsi o altă partidă mai convenabilă.

— Ce zici de sora Olgăi, de Eliza? Socotesc că acesteia nu-i poți găsi nici un defect?

— Seamănă întru toate una alteia. Eu nu văz cea mai mică deosebire între dînsele.

— Vezi, domnule, totul în negru, zise Dăngescu schimbînd tonul. Ești făcut ca să mă contrariezi în toate dorințele mele și să aibi o conduită cu mine ca cum ai avea cu un inemic. Acum înțeleg pentru ce dumneata fugi de însurătoare. Nu mai rămîi la îndoială că vreo mojică trebuie să-ți fi pus cîrligul de nas și să-i fi pro- mis marea și sarea. Ce rușine, pentru dumneata, domnule! Din norocire însă sunt aici și nu voi suferi niciodată vreo faptă înjositoare din partea fiului meu care îmi poartă numele.

Alexandru rămîne confuz de cuvintele tatălui său; el crezu pentru un minut că Dăngescu dobîndise vreo știință despre amorul lui pentru Maria și, ca să-i înlătureze orice bănuială, se grăbi a-i răspunde:

— Ai avea toate dreptățile să-mi zici și să faci orice vei voi, cînd aceasta ar fi cauza neînsurătoarei mele. Crede însă, tată, că simț un dizgust mare pentru maritagiu; acest dizgust se poate șterge cu timpul căci mai- nainte de toate suntem oameni și prin urmare espuși varietăței. Așadar, astăzi zic că nu mă însor, mîine poate voi zice contrariul dacă îmi vei propune o fată care să-mi placă.

— Nu-ți va plăcea nici una, căci dumneata ai început să nu mai frecuentezi societățile bune. Te înfundezi, Dumnezeu știe unde, și află, domnule, că fetele nobile și frumoase nu se găsesc în înfundături.

— Acestea sunt numai niște închipuiri, tată, și bag de seamă că pentru mine ai numai de cele rele.

— Și cu toate acestea, pentru a mă convinge, nu aș avea decît să-mi dau puțină osteneală ca să-ți dovedesc culcușurile. Ce ai zice într-un asemenea caz?

— Ca om, nu e de mirare să am culcușuri în mai multe părți, dar nicăiri nu vei dovedi unul stabil.

— Noi nu vorbim de cele zburătoare, ci de cele stabile.

— Atunci sunt gata a mă supune orbește dorințelor dumitale.

— Aceasta ar fi și mulțumirea mea. Dă-mi parola de onoare că te vei ține de cuvînt?

Alexandru ezită de a-și da parola de onoare, dar fiindcă el avea interes de tatăl său ca să scape pe Sălcianu și totdeodată să evite orice cercetări ar avea de gînd să facă și să-i descopere amorul, socoti de cuviință a se sili să amăgească pe Dăngescu, care era o vulpe vicleană și care îl amăgise pe dînsul mai dinainte. În această intenție, el îi răspunse:

— Ce trebuință este ca să aibi parola mea de onoare? Nu este o parolă destul de mare cînd un fiu își la un angajament în fața tatălui său?

— Așa este, totuna face. Ei bine, Alexandre, mîine vom merge împreună la Bănobeanu ca să constatăm din vedere proprie dacă fetele lui au atîtea defecte cîte le atribui. Negăsindu-le nici unul, te sfătuiesc să alegi pe aceea ce-ți va plăcea. Trebuie să îndeplinești o dorință a tatălui tău.

— Nu merg nici la Bănobeanu, nici mă însor cu vreo fată a lui. Acesta este ultimul meu cuvînt.

— Dacă acesta este ultimul dumitale cuvînt, domnule, adecă acela de a nu-mi face nimic pe voie, îți mulțumesc fiu nerecunoscător; vei ști însă că nu voi suferi niciodată a mi se înjosi numele.

Aceste cuvinte ale Dăngescului fură pronunțate cu un ton aspru și amenințător și Alexandru văzu bine că nu știuse să păzească o politică fină, ci se lăsase tîrît de aplecările inimei sale.

Dăngescu se scoală și iese din cameră destul de necăjit și fără a arunca o singură privire asupra lui Alexandru. care, rămîind singur, își propuse a se duce noaptea tîrziu la Maria spre a se înțelege cu dînsa ca să ție cel mai mare mister în întîlnirile lor.

Ieșind în sală, Dăngescu întîlnește pe Bolboacă și îi face semn să-l urmeze.

— Fusei la Alexandru, Neagule, zise el după ce intră în cameră. Am ieșit prea supărat de la dînsul.

— Am observat aceasta, cocoane; vă văz prea aprins.

— Nu voiește să se însoare cu fata Bânobeanului, cea mai frumoasă și cea mai nobilă din cîte sunt în București.

— Mă temeam că va refuza, și dumneata, cocoane, socotesc că nu așteptai un răspuns mai favorabil.

— Acest copil îmi va scurta zilele. Nimic nu voiește să facă din cîte zic. Pare că este un blestem.

— Fata cojocarului este pricina tuturor nemulțumirilor dumitale.

— Mi se pare că acea fată nu strică nimic; din contra, am băgat de seamă că ea s-a purtat nu se poate mai bine și că, în contra așteptărilor mele, i-a dat pas- port.

— Dacă dumneata crezi aceasta, mă iartă, cocoane, că eu nu poci face asemenea.

— Cît pentru aceasta nu mai rămîi la îndoială. Alexandru era trist și pe gînduri încă de cînd intrase în curte; și zăpăcit în punctul că eu îi vorbeam una și el îmi răspundea alta. Ce alta pricină să fie decît aceea că nu a fost bine priimit de fata cojocarului?

— Din cele ce-mi spuneți, îmi vine și mie să crcz ca dumneata, și ar fi bine să-l lăsați ca să-i treacă supărarea. În urmă, aveți timpul să-i faceți propunerea pentru însurătoare.

— Îl voi lăsa. Doresc însă a ști dacă el mai frecuen- tează casa cojocarului și fiindcă tu ești singurul om care te poți vîrî și afla în amănunte cele ce se petrec între dînsul și Maria, să-i priveghezi, Neagule, noaptea mai cu seamă, cînd el trebuie să se ducă la dînsa. Și în urma cercetărilor ce vei face, ne vom consulta asupra măsurilor ce va trebui să luăm ca să sfărîmăm un legămînt ce prevăz că-mi va dezonora familia.

— Vorbiți ca un cancelarist, cocoane, văz din cuvintele dumitale că ai toată dreptatea ca să te temi. Din parte-mi, mă voi sili acum ca și altădată, ca și totdauna, să corespunz dorințelor dumitale. Să nu vă îndoiți un minut că servitorul dumitale nu se va sacrifia trup și suflet ca să îndeplinească tot ce veți porunci. Sunt gata a mă arunca în foc și în apă, de veți găsi de cuviință.

— Numai apa să fie mică și focul stins, observă Dăngescu zîmbind.

— Vă îndoiți de mine, cocoane? zise vătaful de curte plecînd ochii și făcînd o mină tristă ca cum ar fi fost adînc ofensat de cuvintele stăpînului său.

— Nu mă îndoiesc, Neagule, de tine. Dacă-ți zisei aceasta a fost numai ca să glumesc. Ascultă, tu n-ai priimit leafa pe mai multe luni; ai trebuință de bani?

— Da, am trebuință, cocoane, căci i-am cam isprăvit. Nu mi-am priimit leafa de la începutul anului și pe lîngă aceasta am mai făcut și cheltuieli pentru dumneavoastră care se ridic la optzeci și șapte galbeni. Voiți să vă arăt socoteala?

— Nu este trebuință să-mi arăți socoteala. Am deplină încredere în tine. Vrea să zică optzeci și șapte galbeni și cu cincizeci, leafa ta pe cinci luni, fac o sută douăzeci și șapte.

— Ba o sută treizeci și șapte, cocoane, dacă nu mă înșel.

— Așa, ai dreptate, zise Dăngescu calculînd și scoțînd bani dintr-o mobilă. Vino, Neagule, de-ți priimește dreptul.

Neagu înaintează și, priimind în galbeni austriacești ferecați suma ce văzurăm că-i datorează Dăngescu, puse banii la buzunar și se dete la o parte.

Onorabilul vătaf de curte devenise prea econom și prea strîngător de monedă. Evenimentele trecute îl în- țelepțise și îl rafinase ca pe toți calicii ce știu a roade cînd le cade cîte un os în mînă. De aceea și el știu să profite cînd i se prezentă o ocazie atît de minunată. Să nu rămînem dar în mirare aflînd că domnu Neagu Bolboacă avea un capital de cinci mii galbeni ce realizase de cînd intrase în serviciul Dăngescului, pe care-l esploata, în cualitatea sa de vătaf de curte, din toate cheltuielile. Apoi prezente în bani și în bijuterii, precum și alte diferite hoții ce mai făcea și care se iveau pe tot minutul înfățișau acestui mizerabil un capital mare la care și tindea. Domnu Bolboacă cugeta ca îndată bogat și ajuns la cifra de zece mii galbeni să se retragă din serviciul Dăngescului subt un pretext ce va găsi mai nemerit, să-și cumpere o proprietate, să se însoare cu o fată de familie nobilă și cu zestre și să ajungă în fine a trăi în societatea aleasă. Și cîți asemenea lui nu vedem astăzi în saloanele noastre bine văzuți și bine priimiți, ba încă prea adesea lăsînd în urma lor pe oamenii cei mai cumsecade!

După ce numără banii și închise sertarul de unde-i luase, Dăngescu zise vătafului său de curte:

— În seara aceasta să păzești pe Alexandru, și dacă va merge la Maria să vii să-mi dai de știre.

— Prea bine, cocoane; mă voi conforma ordinului ce-mi dai și sper că vei fi mulțumit de mine precum ai fost totdauna.

— Ieșind de aci, vei zice să aducă la masă dacă sunt bucatele gata și să cheme și pe Alexandru.

— Am înțeles, cocoane, zise Bolboacă plecîndu-se și ieșind din camera stăpînului său ca să-i esecute ordinul.

Masa era gata și bucatele asemenea. Alexandru nu voi să mănînce. Dăngescu prinzi singur ca după obicei, dar el nu luă mai nimic din bucate căci îi pierise apetitul din cauza multor supărări ce avusese peste zi. Numai Bolboacă făcu onoare prînzului ca un om ce nu avea altă grijă decît aceea de a-și face starea. El mîncă bine din toate bucatele, le udă cu o oca de vin vechi, și aprinzînd ciubucul se lungi în pat gîndindu-se la espe- diția de noapte.

Mai multe planuri îi trecu prin minte, dar nu găsi nici unul bun ca să privegheze fără a fi văzut. Alexandru trebuia să se ferească și de umbra de om, cugeta el, mai cu seamă din întreținerea ce avusese în acea zi cu tatăl său; apoi descoperirea ce făcuse Maria în grădină cînd era cu dînsul; toate acestea nestîmpărau pe Bolboacă și îl făceau să crează că privegherea lui nu va avea succes. În fine, el se hotărî a pîndi de departe și a avea răbdare să stea nemișcat pînă cînd va vedea pe fiul stăpînului său intrînd la fata cojocarului.

Se făcuse noapte și Bolboacă se consulta încă dacă trebuia să se ducă îmbrăcat precum se afla sau deghizat căci era o lună ca ziua și ar fi putut fi lesne observat. Din întîmplare, el avea un costum țărănesc pe care-l păstra pentru împrejurări. Întrebuințarea lui nu putea fi mai nemerită decît cu această ocazie, de aceea, fără a se gîndi mai mult, el scoase dintr-un sertar o zeghe, o pereche cioareci, un brîu, o pereche de iminei și o pălărie de pîslă. După ce le scutură bine, se îmbrăcă cu dînsele, se privi în oglindă și ieși astfel deghizat ca să-și îndeplinească și această misie după a cărei esecutare urma să mai ciupească cîțiva gălbenași de la stăpînul său. Ieșind pe portița grădinei, ca să nu fie zărit de oamenii casei, își îndreptă pașii spre casa Sălcianului și umblînd pe stradă începu a fluiera și a cânta întocmai ca un om de rînd, ca prin modul acesta să nu deștepte bănuielile, ci să corăspunză ca scrupulozitate costumului ce purta.

Era aproape de casa Sălcianului și Bolboacă nu încetase încă de a fluiera și de a privi luna cu nasul în sus, cînd un om îmbrăcat ca și dînsul îl oprește și îi zice:

— Ce, tu ești, mă Alexe?

Bolboacă, care băgă bine de seamă că întrebarea ce făcea acel om era adresată lui, se făcu că nu-l aude și își urmă drumul. Necunoscutul reluă:

— Dar ce, mă, n-ai gură să răspunzi oamenilor cînd îți vorbesc, ori te gîndești la ocaua lui chir Vasile din colț?

— Nu sunt eu Alexe, mă fîrtate, răspunse în fine Bolboacă cînd necunoscutul se apropie bine de dînsul.

— Hei, și dacă nu ești Alexe, îi fi altul; ce a ieșit de acolo? Tot de ai noștri ești. Nu cumva suntem co- conași ca să ne trebuiască o lună întreagă pînă să ne cunoaștem? Bre, neiculiță, a început să se boierească și calicii! Dar cine dracu să fii, mă vere?

— Iaca sunt și eu un om ca toți oamenii, și ce mai vrei?

— Hi, că miroși de departe a nu fi ca noi toți, sau poate că ai fost odată, dar acum îi fi dat de vreun noroc că prea umbli cu nasul spre lună.

Bolboacă rămase confuz și în mirare de soliditatea cu care țăranul sau mai bine vătășelul îl măsurase din- tr-un instinct cu totul natural. Dar ca om fin și care știa cu cine are a face, căci trecuse și el pe aici, îi răspunse îndată:

— Dar ce, mă, dacă mă uit la lună și nu voi să ascult trăncăniturile tale, crezi că m-am boierit ori că m-am procopsit?… Iaca-na, cît ești de prost; dar nu te gîndești tu că dacă mă uit la lună trebuie să fiu hamo- rezat?

— Și adică în lună îți vezi tu ibovnica? Apoi trebuie să fii un mare găgăuță sau un nebun de frunte.

— Nu, dragă vere, nu sunt nici găgăuță nici nebun, ci m-a înșelat afurisita de ibovnică.

— Ha, ha! și tu îi descînți în lună ca s-o întorci!… Tot bine am zis eu că-ți lipsesc doage.

— Te înșeli, geaba; sunt prea om cuminte, dar știi povestea ăluia că omul supărat nu știe ce face.

— Poate că numai tu nu știi ce să faci cînd ești supărat; eu unul și o mulțime de tovarăși de ai mei știm ce să facem cînd ne apucă necazul de nas.

— Spune-mi și mie, că zău nu știu!

Și zicînd acestea. Neagu începu să sune cîțiva sfanți.

— Mă… că al dracului ai mai fost, vericule. Vezi dumneata, mă întreabă pe mine ce face omul la necaz și el sună sfănțișori pîn buzunare. Brava, ai rîs de mine cumsecade. Geaba că sunt vătășel și paznic pe toată Ba- tiștea, fiindcă tu m-ai întrecut. Apoi clacă ai rîs de mine, trebuie să mă împaci căci altfel se face lucru dracului.

— Hain?… ce zici?… întrebă Neagu cu iuțeală.

— Zic că dacă nu m-îi cinsti cu două ciocane de rachiu și cu o acadea, ne încercăm puterile care din amîndoi este mai vîrtos.

— Vrei să te cinstesc de frică?

— Cine-ți vorbește de frică, ci de bunăvoie.

— Te cinstesc, dar să ne învoim!

— Vorbește și vei vedea că eu sunt băiat bun și că ne învoim lesne. Cînd este vorba de cinste nu sunt anevoie de înduplecat.

— Ia spune-mi cum te cheamă?

— Dar ce nevoie ai să-mi afli numele? ș-apoi la stăi să te văz bine… N-îi fi și dumneata vreun om de ai poliției, care ai venit îmbrăcat tiptil să mă cercetezi, cum și s-a întîmplat mai deunăzi?

Bolboacă își arătă mutra vătășelului și îi zise:

— Mă cunoști?

Vătășelul se uită bine la dînsul și, după cîteva minute de observație, răspunse:

— Chipul dumitale mai-mai că l-am văzut de multe ori, fiindcă-mi este prea cunoscut, dar nu-mi aduc aminte unde… ba, stăi… uite, frate… unde șezi?

— Sunt rîndaș într-o curte boierească.

— Din București ești?

— Ba sunt de la țară. Am venit aici numai de două săptămîni.

— Atunci nu ești cine credeam… m-am înșelat.

— Ai început să mă plictisești cu întrebările zise Bolboacă cu nerăbdare. Ai de gînd să vorbim ce trebuie ș-apoi să mergem la cîrciumă să bem nițel rachiu?

— Ba bine că nu; dumneata te-ai întins la vorbă peste cîmp, iar nu eu.

— Te-am întrebat să-mi spui mai întîi cum te cheamă?

— Ce, nu știi cine este Stănuță vătășelul și baș-paznic de noapte de la un capăt și pînă la celălalt al Ba- tiștei?

— Acum știu, dar pînă aci habar nu aveam. la ascultă, Stănuță, zise el bâtînd pe umărul vătășelului: vrei să cîștigi un sfanț afară de cinste?

— Ba bine că n-oi vrea. Cui nu-i place să cîștige sfanți? Dar degeaba, sunt sigur că nu mi-l dai. Spune-mi ce ceri pe dînsul?

— Am nevoie să pîndesc pe cineva în noaptea aceasta ca să mă încredințez dacă el are obicei să vie la ibovnica mea.

— Hei, ș-apoi?

— Apoi voi să te scutesc în seara aceasta de paza de noapte și să priveghez eu în locul dumitale.

— Priimesc bucuros, că tot sunt ostenit, numai vezi să nu faci istorii cu ibovnicul ibovnicei dumitale.

— Nu avea grijă de aceasta. Socotesc că n-oi fi așa de prost ca să mă dau singur în ghearele pușcăriei.

— Așa crez și eu… Ei, ne-am învoit?… dă-mi sfanțul.

— Poftim. Și Bolboacă scoase un sfanț pe care-l puse în mîna vătășelului.

— Acum la circiumă, strigă acesta.

— Să mergem și la circiumă, zise Bolboacă urmînd pe camaradul său de ocazie.

Era nouă ore și prăvăliile nu se închisese. Circiuma în care intrase vătășelul și Bolboacă era situată într-un colț care avea vedere spre casa Sălcianului și în depărtare de dînsa ca la douăzeci stînjeni. Bolboacă intră după vătășel și se uită cu curiozitate la mai mulți oameni ce se aflau în circiumă. Cum el se convinsese că toți, îi erau necunoscuți, se liniști și se așeză pe o bancă.

— He, băieți, strigă vătășelul: v-am adus un prieten bun pe care-l făcui în uliță.

— Cine este? cum îl cheamă?… strigară mai mulți.

— Este o slugă boierească, răspunse vătășelul ară- tînd pe Bolboacă, dar cum îl cheamă nu l-am întrebat. la spune, mă vere, cum te cheamă?

— Stoica Grăsoiu, răspunse îndată vătaful de curte. Sunt tocmai din județul Ialomița, din satul Țăndărei.

— Uite, frate, și eu sunt din județul hăla, și de Țăndărei nu am auzit vorbind, observă un țigan care în acel minut băuse o oca de vin.

— Se poate, zise Bolboacă fără să se turbure. Dar se vede că nu cunoști bine județul?

— Nu e de mirare, nene Grăsoiu, ori mai bine, nene Stoico… Sunt atîtea sate în Ialomița că nu le mai dai de căpătîi.

— He, jupîn Vasile, la fă-te a ne da o litră la două, dar să fie anason bun că mie nu-mi prea place fitece rachiu.

— Iar îi să te îmbeți, mă Stănuță, zise cîrciumarul turnînd rachiu în două pahare. Apoi paznic de noapte ești tu, ori ce dracu ești? De cînd a înserat, ai băut pînă acum aproape o oca de rachiu.

— Așa beau oamenii cu prieteni și le este bine, măre jupîn Vasile. Eu unul sunt înțesat de prieteni, dar știi tot de cei chiaburi. Ș-apoi cine poate tăgădui că Stănuță vătășelul și baș-paznic de noapte al Batiștei nu este îndelicat ca toată lumea?

— O să-ți dea îndelicatețea pîn piele, zise cîrciumarul puind două pahare cu rachiu dinaintea vătășelului și a lui Bolboacă. Bagă de seamă, mă Stănuță, că n-o să-ți fie a-bună dacă tot urmezi a te îndopa cu anason d-ăsta tarele; o să se aprinză în tine, mă, și o să te trezești, într-o zi albă, mort în coșarca aceea de noapte.

— Nu avea grijă, chir Vasile, că burta mea nu se prea sperie de fitece lucru. În sănătatea dumitale, vere Grăsoiu, și în a dumneavoastră dragii mei sugători de țîță de Dealu cel mare.

Și după ce închină astfel, vătășelul puse paharul la gură și nu-l depărtă decît cînd văzu că numai rămăsese nici o picătură înăuntru.

În acest moment, un om înalt și gros ca de cincizeci ani, acoperit de o cămașă de pînză de casă și încins cu o curea lată de piele, intră în cîrciumă. El își scoase o căciulă de oaie ce purta și înaintă spre cîrciumar:

— Bine te-am găsit, chir Vasile; ce mai faci?

— Uite, frate, Negoiță!… Bine ai venit, Negoiță. Ce, ți-ai împlinit termenul?

— Ba bine că nu l-oi fi împlinit!… zise Negoiță cu un aer de triumf. Apoi eu nu sunt prost ca să stau închis ca păsările și vara. Iarna, de, ca orice om căruia îi lipsește multe…

— Vino să te sărut, Negoiță, zise Stănuță sărind din locul unde ședea. Țop în brațele prietenului tău. Ha, ha, știam eu că oi să te văz; tot cam în luna asta ai obicei să ieși de la umbră.

— Apoi în luna asta este soarele dulce, măre Stănuță, zise Negoiță apropiindu-se de vătășel și începînd a se săruta ca două cunoștințe vechi ce băuse mult timp împreună.

— Dar ce, pe noi te faci că nu ne vezi, Negoiță? întrebă țiganul din Ialomița. Parcă vii cine știe de la ce loc cinstit de nu ne bagi în seamă? Mai hăis încoaci și pe la noi că de, într-un rînd, am fost tovarăși și am trăit cinci luni în pușcărie.

— Mă iartă, mă Sandule, că nu te vedeam, zise Negoiță lăsînd pe vătășel. Apoi de, nu am decît doi ochi și nu puteam să vă văz pe toți. Dar vino să te sărut.

Țiganul se apropie de Negoiță și începu a-l săruta în mai multe rînduri.

— Ho, ho, strigă pușcăriașul. Mai slăbește-mă din dragoste că mi-ai astupat răsuflătoarea. He, chir Vasile, la dă-te jos în pivniță și scoate o vedrișoară de vin negru vîrtos.

— Să trăiască Negoiță!… să nu-i mai putrezească osu, strigă Stănuță bătînd din palme și începînd a juca. Iată un om neprețuit, face toamna cîte o bazaconie, iernează în pușcărie, cîștigă la bani, și-i bea cu prietenii vara.

— Apoi voi sunteți niște proști, mă, strigă Negoiță cu un aer vesel. Uite, cînd ați cunoaște ce este bun, ați face ca mine; știi mă ce este iarna în pușcărie?… Uite, este raiu pe pămînt; îți dă stăpînirea țoale bune, încălțăminte, lemne, luminare, mîncare și tot ce-ți trebuie. Apoi ce viață!… a întrecut și fteatru și lăutari și tot. Eu unul să vă spui drept, cînd n-aș ierna în pușcărie, aș muri fără îndoială… să plătiți mă ca să fiți acolo.

— Dacă este așa, în pușcărie mă duc de iarnă, zise țiganul din Ialomița.

— Așa să faci, Sandule; am vorbit încă cu o mulțime de prieteni ca să fim cu toții. Vezi numai să nu te încurci în vreo dandana mare ca să te osîndească pe mai mulți ani și să te trimiță la ocnă, căci la ocnă nu prea este petrecere ci te dăulă ciocănitura sărei.

— Atunci ce să fac, vere Negoiță, ca să ies din iarnă?

— Ce este mai lesne, mă Sandule; uite ce să faci: cum s-or culege viile, și după ce te-i sătura de cîrnați și de must de la Filaret, să furi vreo găină ori vreun curcan clin curtea vreunuia; dar să faci astfel ca să te vază stăpînul și să reclame. Ori dacă vrei, altceva: în- șală pe vreo femeie cu vreun sfanț sau trage vreo palmă la un vătășel…

— He, mă Negoiță, strigă Stănuță ofensat: mai încet cu palmele… vătășeii, hum… Eu unul aș face lucruri mari.

— Nu te furlandisi, bețivule, căci le-ai mai mîncat tu de multe ori. Nu știi că și eu ți-am dat vreo două în toamna trecută și te-am împăcat cu un pahar de rachiu?

— Dar ce nu am dat jalbă pentru palmele ce mi-ai tras?

— Ai dat, pentru că te-am rugat eu ca să intru în pușcărie, căci altfel habar n-ai fi avut. Și dacă începi să fii ursuz, apoi să știi că nu te cinstesc astă-seară.

— He, he, doar n-îi fi al dracului; tu știi bine că te iubesc, dar de, mă, sunt vătășel și nu voi să se învețe și alții ca să-mi tragă la palme. Aide să ne împăcăm.

Și vătășelul vine de sărută pe Negoiță.

— Stai să ne împăcăm cu vin și slăbiți-mă din sărutări. Uite că vine și chir Vasile. Aide, chir Vasile, mai mișcă-te puțin; prea umbli ca o mireasă.

— Acu, acu; nu vă pripiți.

Circiumarul aduce, ajutat de un servitor, un hîrdăiaș plin cu vin. Stănuță de bucurie îl sare pînă a nu-l depune jos, iar Bolboacă, care pînă aci ascultase în tăcere și își aruncase privirile în mai multe rînduri spre casa Sălcianului, văzînd beția ce urma să se facă, se apropie de vătășel și începe să-i șoptească:

— Ascultă, Stănuță; eu mă duc să pîndesc unde am vorbit.

— Du-te sănătos, Stoico, dacă nu vrei să rămîi ca să bem împreună.

Și zicînd acestea, vătășelul îi întoarce spatele și reunește pe camarazii săi de beție.

Bolboacă plătește cîrciumarului, iese din cîrciumă pe nesimțite și ocolind strada în tot sensul, fără a pierde din vedere casa Sălcianului, începu să strige toată noaptea „cine este acolo”, dar pînda sa rămase fără nici un rezultat căci Alexandru, obosit de atîtea zmăcinări sufletești, se culcase devreme și dormise de un somn profund, astfel că nu se deșteptase decît a doua zi de dimineață.

Ion Borhină

După ce am văzut cele ce s-au petrecut între Dăngescu și fiul său, între acesta și amanta sa, să ne întoarcem încă odată în mizerabilul locaș unde se afla Sălcianu și să vedem ce se întîmplă tot în această zi cu acel sărman bătrîn.

Știm că Alexandru rugase pe îngrijitorul temniței și pe vornicul în favorul nenorocitului cojocar, și că reușise oarecum a-i îmbunătăți soarta prin sfărîmarea lanțurilor ce-i se pusese de picioare, prin scoaterea lui din despărțirea omorîtorilor și printr-un tratament mai convenabil ca să nu rămîie cu totul victimă unei osînde atît de ilegale.

Sălcianu, de cînd intrase în temniță, nu mai văzuse nici pe Elisaveta, nici pe Maria, ci numai pe Stoian, care venea la dînsul de două ori pe zi. Sărmanul om slăbise în aceste puține zile ca cum ar fi zăcut de o boală primejdioasă și își pierduse curajul în punctul că abia deschidea gura ca să răspunză cîteva cuvinte întretăiate și pierdute dacă îi făcea cineva vreo întrebare. Și ce suferințe sunt mai grele și mai omorîtoare decît acelea pe care le suferim pe nedrept?… Cum să nu se topească un om cînd îi este onoarea atacată pe care a conservat-o intactă în toată viața lui!

Sălcianu dar era neconsolat deși în promisiile lui Alexandru prevedea că va scăpa de osîndă peste puțin timp. El se gîndea neîncetat la rușinea sa viitoare și că nu va mai avea curajul a ieși în lume fără ca să nu roșască.

„Lumea este făcută ca să critice, cugeta el; în zadar m-aș sili să o dezminț, ea nu va crede nimic, căci credința ei este totdauna pornită spre rău. Dacă o dată guvernul a pus gheara pe un om, rănile se vindec, dar urmele lor rămîn neșterse pentru totdauna. »

În acea zi, îngrijitorul priimise ordin de la șeful său ca să reguleze arestanții pe la despărțirile respective și temnița să fie în bună stare căci domnitorul țărei hotărîse a veni să o viziteze.

Îngrijitorul, îndată ce priimise acest ordin, avusese grija de a prescrie mai multe liste de arestanții ce se aflau în temniță și a-i trimite pe toți la despărțirile carii indicau în parte gradul crimelor săvîrșite. De astă dată, Sălcianu nu putu fi ocrotit; îngrijitorul ordonă să-i se puie provizoriu lanțurile de picioare și să-l trimiță în despărțirea omorîtorilor, ceea ce se și esecută îndată.

Nenorocitul cojocar cînd se văzu pentru a doua oară în această stare deplorabilă, tot sîngele-i se ridică în cap, din care cauză căzu victimă unui atac de apoplexie. Medicul din întîmplare se afla în temniță, și prin luare de sînge precum și prin ajutorul altor remedii, îi scăpă viața. Sălcianu, dezmeticindu-se, simți că mîna și piciorul din partea dreaptă îi erau paralizate. Fără însă ca această infirmitate să-i fi făcut vreo impresie tristă, el se așeză ajutat de alții în colțul cel mai retras din sala omorîtorilor și rămase în această, poziție toată ziua. Domnitorul amînase vizitația ce voia să facă pentru a doua zi prea de dimineață și îngrijitorul nu găsi de cuviință a scoate pe Sălcianu pentru așa puțin timp fiindcă nu știa minutul sosirei domnitorului. Pe la șapte ore seara, se închise temnița și camerile vinovaților cu lacăte și îndată sentinelele se răspîndiră pîn toate curțile despărțirilor. Sălcianu rămase pentru acea noapte în mijlocul omorîtorilor și prin urmare espus a asculta mulțimea mizeriilor despre care ei se întrețineau în toate nopțile.

Pe la o oră înaintată a nopții, tîlharii începură mai întîi a se întreba despre pricinile în care căzuse cei de curînd intrați în temniță. Aceștia se arătară în număr de trei și îndată un bandit, care fusese de mai multe ori implicat în pricini de omor, se scoală de unde ședea și strigă cu o voce tunătoare:

— Tăcere, oameni ai iadului; așezați-vă toți în regulă ca să începem seanța.

Acest bandit căruia îi zicea Ion Borhină, transilvănean de nație, era în vîrstă de cincizeci și cinci ani, statura lui se putea compara cu a unui uriaș, părul îi era negru țepos și creț, astfel că capul lui părea a fi în grosimea unei tobe; adăogînd la acest cap o frunte îngustă, niște sprincene tare pronunțate și apăsate pe niște ochi mici negri și sîngeratici, a căror căutătură părea că provoacă totdauna disputa, mai adăogînd un nas lung, cu osul ieșit afară și niște mustăți lăsate pe o gură așa de mare cît și buzată, vom completa fizionomia acelui bandit care era profesorul și dictatorul tutor omorîtorilor din acea despărțire.

După ce se impuse tăcere și după ce se așeză fiecare la locul ce i se destinase, banditul Ion Borhină reluă:

— Pînă a nu începe a vă învăța ce trebuie să răspundeți cînd veți avea înfățișare la judecătorie ca să înfundați pe judecători și să scăpați de osîndă, căci eu, precum v-am mai spus, cunosc Legea crimenală sau Condica penală din scoarță pînă în scoarță, ascultați istoria celei din urmă călcări ce am făcut și cum s-a întîmplat să fiu descoperit și osîndit.

Toți își luară diferite poziții ce credeau mai comode, și cînd fură dispuși ca să asculte pe Ion Borhină, acesta începu a nara istoria tîlhăriei ce făcuse;

„După ce am săvîrșit cele patru omoruri din Transilvania, zise el; după ce am scăpat de cel din urmă, care fusese cel mai încornorat, fugind în țara aceasta; și după ce și aici am scăpat din altele două, tot prin fugă, m-am înfundat la Slatina, unde credeam cu bună seamă că n-oi să fiu descoperit. Am stat acolo aproape un an fără ca să fac nimic, cînd văzui într-o ziulică că nu-mi mai rămîne chioară lescaie în buzunar. Știți bine, fraților, că omul nu poate trăi fără parale și dacă Dumnezeu nu se milostivește să-ți dea, atunci trebuie să te rogi de dracu ca să-ți ajute să le găsești. Tocmai aceasta am făcut și eu; era un neguțător în Slatina, care avea obicei să cumpere la scule și la pietre scumpe, astfel că strînsese o mulțime de la cea mai mare parte din locuitorii de acolo. Să vă spui drept, îi cam pusesem gînd rău de multă vreme, dar cît am avut parale nu socotisem de cuviință să-l jefuiesc. Îndată ce văzui că nu-mi mai rămăsese în buzunar decît vreo cîțiva sfănțișori, începui a mirosi casa acelui neguțător sau mai bine a-i ridica planul inginerește. Casa era cu fiare la ferește și împrejmuită cu uluci înalte, dar vechi și putrede; ușile îmi păreau cam șubrede și în casă nu se afla decît neguțătorul, nevasta lui, un rîndaș și o femeie care era și bucătăreasă și slujnică. Vedeți dar, că aveam a face cu doi bărbați și două muieri. Cu toate acestea, singur nu mă puteam duce, căci dacă mă bizuiam să-i culc pe toți la pămînt, oricum putea să se deștepte vecinii și în urmă poliția să puie gheara pe mine. Am avut obicei de cînd eram mic să-mi fac treburile cu meșteșug mare. Îmi trebuia dar în întreprinderea aceasta ca să am un om cu mine care să pîndească și să-mi dea de veste dacă s-ar întîmpla să fiu descoperit. Pusesem ochii pe un băiețandru, care avea începuturi bune de hoție și care viind într-o zi la mine, îmi furase într-o clipeală de ochi o basma din buzunar și o tabachere de tutun după masă, astfel că nu am putut prinde de veste decît tîrziu de tot. Eu nu numai că nu m-am supărat de aceasta, ba încă am prins atîta dragoste pentru acel băiat că l-am sărutat îndată ce l-am văzut și l-am împrietenit cu mine așa de mult încît bietu băiețel nici nu se mai dezlipea de nenea Borhinuță, așa îmi zicca el. În ziua cînd aveam de gînd să fac călcarea, chemai pe băiat și îl întrebai clacă voiește să o facem împreună. Dracu de pici priimi bucuros, ba încă simți o plăcere cum nu avusese în via- ța-i pentru această trebușoară. Apoi știți, fraților, că Dumnezeu cînd face pe om îi scrie pe frunte: ca ăla să fie cîrciumar, ălălalt cizmar, altul pungaș, și de ce se mărește, de aceea îl trage ața la ce-i este scris. Asemenea și băiatul meu căruia îi zicea Vlăduță.

— Dar spune odată, cum ai făcut călcarea? interumpse un omorîtor. Te-ai apucat să îndrugi la șerte-mărgărite.

— Ho, ho, spurcatule, strigă Borhină cu o voce îngrozitoare. Avem destul timp ca să venim la călcare. Vezi mă, al ciracului hoț ce este afurisitu de tutunar!… Îi place să asculte numai la jafuri și la omoruri!… Dar căutînd bine, are dreptate diavolu de tutunar, . și vă mărturisesc că și eu sunt ca dînsul.

— Haide, haide, urmează, repetă tutunaru.

— Iac-acu, zise Borhină. Și cum vă spuneam, dragii, mei tovarăși: vorbesc cu Vlăduță și noaptea tîrziu, cînd dormeau lemnele și pietrele, apuc spre casa chiaburului. Cînd ajung aproape, las pe băiat la poartă ca să dea la tîrcoale de colo pînă colo împrejurul casei și să-mi dea de știre cînd va mirosi vreun ghiorlan de ai stăpînirei, cu toate că nu prea-mi era teamă nici de ăștia căci îi îndulcisem și pe dînșii de multe ori, ba încă, ce este drept, li sunt foarte recunoscător fiindcă printr-înșii am scăpat în două rînduri. Am fost norocos și aceasta se întîmplă cam rar. Așadar, după ce las pe băiat, îmi fac cruce, zic Doamne ajută! și sar peste uluci ca o pisică. Mai întîi, trag cu urechea și mă uit într-o odăiță lipită de cuhnie unde era lumină de candelă și perdelele ridicate, și văz pe rîndaș dormind pe sforăite cu slujnica în brațe. Mă încredințai dintr-aceasta că neguțătorul era singur în casă cu nevasta lui și prin urmare izbind a o aveam sigură. Mă apropii pe vîrful degetelor de ușa sălei, apăs clanța și văz că nu merge; afurisita de ușă era închisă. Aveam obicei să port la mine o mulțime de chei pe care le furasem de la un lăcătuș. Încercai mai multe fără ca să fac zgomot pînă brodii pe una care se lovi. Deschiz ușa, intru în sală și nu știam pe unde să apuc căci era întunerec beznă. După ce pipăi pe ziduri, dedei peste o ușă, pusei mîna pe clanță și o deschisei, înăuntru nu era pui dă om și băgai de seamă aceasta cînd intrai în odaie căci perdelele erau de tulpan și se vedea ca afară. Mă uitai în toate părțile în odaie și văzui un scrin cu o mulțime de cești, de pahare, chisele cu dulceață, lingurițe și feluri de drăcii. Scosei cheile din buzunar și începui a încerca mai multe pînă nemerii pe una de deschisei un sertar; acolo nu găsii mai nimic decît niște trențe de rufe și două boccele. Luai o boccea și băgai într-însa lingurițile și vreo patru cutii; după aceasta, deschisei un alt sertar și găsii o mulțime de cărții și o besacta mare; pusei și besacteaua în boccea, fără să caut a vedea ce este într-însa. Mai deschisei și al treilea sertar și al patrulea și găsii două pungi înțesate cu bani; le regulai și pe acelea în boccea. Umplusem bocceaua cu tot ce era mai bun și cînd băgai de seamă că nu mai aveam nimic de punguit, o legai în colțuri și ieșii în sală. Afurisitul de neguțător se deșteptase și socotesc că auzise ceva căci îl găsii în sală. Fără vorbă multă, las bocceaua jos, pui mîna pe dînsul, și nelăsîn- du-i vreme ca să strige, îl strîng de gît ca pe un pui de găină și îl culc jos fără să zică pis. După ce-l las, încep a-l pipăi și găsesc un pistol cu două țevi lîngă dînsul și cu cocoșurile ridicate, mă grăbii a lăsa cocoșurile binișor ca să nu se descarce umpluturile și băgai pistolul în boccea.

— Ei bine, cum s-a întîmplat să nu-l descarce cînd te-a văzut? întrebă tutunarul.

— Ce prost ești, tutunarule, observă Borhină. Apoi asta este în mintea omului: neguțătorul, mă, era bogat, și bogații sunt cei mai fricoși. Negreșit că și dînsul, cînd m-a văzut cît muntele, s-a zăpăcit astfel încît și-a pierdut cumpătul și i s-a muiat toate vinele. Eu iar, care nu i-am lăsat vreme să se dezmeticească, m-am repezit ca fulgerul și l-am sugrumat, ceea ce mi se pare că nu era lucru mare de făcut. Așadar, după ce mă încredințai că sufletul neguțătorului pornise spre lumea cealaltă și că nevasta lui rămăsese singură, deschiz încă o ușă ce se mai vedea în sală și intru în odaia lor de culcare. Acolo muierea neguțătorului dormea într-un pat frumos și zgomotul ce făcui la intrarea mea o deșteptă numai decît și o făcu să se ridice în sus.

— Cine ești, strigă ea frecîndu-și ochii.

— Om bun, răspunsei îndată.

— Cum te cheamă? mai întrebă ea zăpăcită de somn.

— Cum să mă cheme decît cum m-o fi botezat nașă-mea, drăguța neichii, îi zisei apropiindu-mă de dînsa și luînd-o de bărbie, căci în adevăr era curățică negu- țătoreasa.

— Fugi d-aci, nu te cunosc; unde este bărbatul meu? adăogă ea, întorcîndu-se și uitîndu-se pîn toate părțile.

— Dar ce ai cu bărbatul dumitale? Nu ești tot cu dînsul în veci de vecie?… Iacă, îl văzui adineaori ieșind pe poartă și eu venii să-ți spui că te iubesc de mi se rupe băierile inimei. Și zicîndu-i acestea, o apucai de mijloc și o sărutai pe frunte ca pe o cănăriță.

— Nu te apropia, nelegiuitule; depărtează-te, fugi de aici căci voi fi silită să strig ajutor.

— Ba să nu strigi, găinușa neichii, c-apoi ne certăm și nu e bine. Uite, vezi pistolul ăsta cu două țevi!… Află că o umplutură se descarcă în mine și alta în mătăluță. Mai bine să fim de treabă.

Neguțătoreasa, cum văzu pistolul, începu să tremure și ascunzîndu-și chipul în mîini, nu mai zise nici bleau. Eu, care nu aveam vreme de pierdut, mă repezii ca un balaur, culesei din odaie tot ce găsii mai bun și ieșii de acolo cu bocceaua ca un om de treabă, apoi pe ușa sălei și în urmă pe poarta cea mare unde găsii pe Vlăduță așteptîndu-mă.

Viu cu dînsul acasă, opresc ctîeva parale de cheltuială și îngrop toți banii și toate lucrurile ce luasem de la neguțător, hotărît a nu le dezgropa decît după ce va trece vreme multă și după ce se va uita totul; în urmă, să plec la București ca să prefac lucrurile în bani și de aci să o tulesc la sănătoasa unde mă va lumina Sarsailă. Cum am venit acasă, m-am spălat bine pe ochi de negreala de care mă spoisem și m-am ras ca să nu mă mai cunoască nici dracu a doua zi. Apoi că nici mai rămase îndoială ca să mă mai dovedească cineva. Îndată ce se făcu ziuă, tot orașul află de călcarea acelui neguțător și oamenii poliției sfîrîiau pîn toate părțile. Pe de o parte, rîndașul și slujnica fură arestați, socotind că și dînșii au fost învoiți cu jefuitorul și că au luat parte ca gazdă de hoți; iar pe de altă parte, se strînse la poliție o mulțime de oameni bănuiți, între carii mă prenumărară și pe mine afurisiții. Neguțătoreasa era la poliție și se aducea dinaintea ei toți bănuiții cîte unul-unul ca să vază dacă cunoștea pe cineva dintre dînșii. Cînd îmi veni rîndul și mie, mă dusei înaintea neguțătoresei care începu să mă privească cu o curiozitate nespusă. Se vede că mă cam mirosise îndrăcită căci, pe loc ce mă văzu, se întoarse către polițai și îi zise:

— Domnule polițai, tîlharul care a omorît pe bărbată-meu și care ne-a jefuit era așa de nalt ca și acest om, dar fizionomia lui era mai neagră și purta barbă.

— Ce spui, doamna mea?… zise polițaiul începînd a mă privi și dînsul. Acesta să fie?… și crez în adevăr, căci barba nu e de mirare ca să o fi ras astăzi și fizionomia să și-o fi negrit cînd a făcut călcarea.

Văzui bine că dacă nu eram cu desăvîrșire descoperit. cel puțin eram pe jumătate. Cu toate acestea ca vulpe bătrînă, ce eram, și ferindu-mă totdauna de asemenea împrejurări, avusesem grijă să vorbesc supțire cu neguțătoreasa și să-mi schimb glasul și poci zice că aceasta fu singura mea scăpare. Iată ce le răspunsei cu glasul meu curat:

— Cocoană privește-mă bine și vezi să nu te înșeli și să bagi în foc un om nevinovat care în viață-i n-a omorît nici măcar un pui de găină. Eu încă astă-noapte, vai dc sufletul meu, mă durea inima de socoteam că m-a prins, holera, căci această boală afurisită a început să cam secere la lume. Abia mi-am văzut de păcatele mele și uite, cît mă vedeți de voinic, dacă nu aveam puțin rachiu în casă ca să beau să-mi anine durerea, era să dau pînă astăzi ortul popii. Așa, cocoană, adu-ți aminte bine și încredințîndu-te va fi încă de datoria dumitale ca să arăți pe hoț stăpînirei ca să-și priimească pedeapsa.

După ce vorbii astfel, neguțătoreasa mă mai privi încă și zise polițaiului:

— Nu este de mirare ca să mă fi înșelat, și nu crez să fie acesta, căci glasul tîlharului era mai moale, iar nu gros ca al lui.

— Atunci pleacă, îmi zise polițaiul, și să vie un altul, porunci el unui epistat.

Astfel, fraților, ieșii afară și scăpai scurt și nevătămat. Vlăduță mă aștepta acasă și, îndată ce mă văzu în- torcîndu-mă, bietul băiat începu să sară de bucurie.

Am mai șezut în Slatina după aceasta încă vreo douăzeci zile și fiindcă nu mai aveam ce face acolo, hotărîi să plec în București: cerui pe Vlăduță de la părinți ca să mă însoțească și să-l pui să învețe carte, și după ce mi-l încredință fără osteneală multă, căci nu prea îl iubeau, unde le făcuse multe bazaconii, într-o ziulică prea de dimineață cumpărai o mîrțoagă de cal și după ce înșirai banii și sculele într-un chimir și pe fundul desagilor, ieșii din oraș cu bilet de drum în regulă iscălit de însuși polițaiul și apucarăm pe drumul Bucureștilor. Umblarăm mai toată ziua, și seara poposirăm într-o pădure unde mai întîi îmbucarăm ceva și în urmă ne culcarăm. În sfîrșit a doua zi, tîrziu, intrarăm în București unde ajungînd, deterăm drumul calului în voia întîmplărei și ne așezarăm la un han. Cînd mă văzui așezat, cel dintîi lucru ce făcui fu de a mă duce pe la mai mulți zarafi de prefăcui argintul ce aveam în aur. Îmi mai rămăsese afurisitele de scule și voiam să le prefac și pe dînsele în bani. Mă duc la un giuvaergiu cu o brățară de aur și cu pietre de briliante și-l rugai să o cumpere, și ce este drept luai un preț bun pe dînsa. Mai lăsai să treacă cîteva zile și mă dusei la un alt giuvaergiu cu o pereche de cercei tot de aur și cu briliante, și cu două inele. Acolo găsii pe un om care, îndată ce le văzu și se încredință că sunt de vînzare, îmi dete un preț mai burr decît giuvaergiul și mă rugă să-l aștept în prăvălie pînă se va duce acasă ca să aducă parale. Eu primii propunerea ce-mi făcu și mușteriul plecă. După o jumătate de ceas mă pomenesc cu dînsul și cu doi dorobanți de ai poliției că mă înhață. Eu chip strigai, mă smucii, zisei dorobanților să mă lase în pace, dar degeaba căci ei păreau a fi surzi, și a trebuit cu voie, fără voie să-i urmez la poliție unde mă arestară. Acolo fusei înfățișat la aga, lîngă care se afla și afurisitul de mușteriu și mă întrebă de unde am sculele. Eu răspunsei că le-am găsit pe pod și mușteriul arătă că le-am furat de la vară-sa din Slatina și că am omorît pe bărbatul ei. Vă puteți închipui, dragii mei, cît de mare fu mirarea mea cînd văzui că aveam a face cu vărul neguțătoresei. Cu toate acestea, cum am inima mare și nu mă prea pălesc de orice fel de întîmplare, mai îndrugai eu agii verzi și uscate, dar nu-mi se trecu palavrele. Fusei dat în judecată, neguțătoreasa fu chemată de la Slatina, veni la înfățișare, își recunoscu sculele și eu stăruii într-o tagă. Diavolu de Vlăduță îndată ce a văzut că nu viu două zile de-a rîndul și, auzind negreșit că sunt la umbră, a fugit cu tot ce aveam și nu-i mai știu de căpătîi nici pînă astăzi. Apoi nenorocirile se ținură lanț, căci îndată ce venii aici în temniță, mă căutară pînă la piele și banii ce găsiră asupră-mi mi-i înhățară și se împărțiră între… nu mai știu cine, și aveau toată dreptatea căci așa aș fi făcut și eu în locul lor și asemenea chilipiruri nu le prea cad în mînă totdauna. Cînd mă văzui închis ca într-o colivie și cu hoția dată pe față, începui a căuta mijloacele de scăpare. După ce mă gîndii cîtăva vreme, găsii un plan minunat și, unindu-mă cu toți osîndiții din această despărțire, începurăm a săpa noaptea subt pat ca să facem o gaură care să răspunză pe subt temelie la uliță și să ieșim unul cîte unul. După ce lucrarăm cîteva nopți de-a-rîndul, isprăvirăm gaura, dar nu puteam ieși lesne căci erau o mulțime de santinele care se preumblau de colo pînă colo, în tot lungul zidului. În sfîrșit, dete Dumnezeu de începu într-o noapte să plouă cu bășici și fiind sigur că santinelele trebuia să se adăpostească în gherete, ieșii eu întîi, după ce-mi înfășurai lanțurile cu niște cîrpe ca să nu zdrăngănească, și după mine unul cîte unul. Dar afurisitele de santinele prinseră de veste și se luară în goana noastră împreună cu toți dorobanții temniței. Ei ajunseră și înhățară pe mai mulți, eu însă avui noroc de scăpai ca printr-o minune și, înfundîndu-mă pe maidanul Icoanei, făcui ce putui ca să sfăram lanțurile de la picioare și după multă osteneală izbutind le aruncai într-o groapă. Mă sculasem în sus și mă hotărîsem să plec, cînd, uitîndu-mă împrejur, văz doi dorobanți înaintea mea că mă privesc galeș și cu mîinile în șolduri. Eu credeam că scăpasem și cînd colo oamenii stăpînirei mă țineau în gheare. Ce să fac? Ca să mă lupt cu dînșii, nu era, cu putință, căci nu aveam nici o armă și ei ghiorlanii aveau puști cu spăngi. Văzui bine că trebuia să mă supui sau altfel era să mă cotonogească și pe drum și în temniță. Iar, ca să fug, nu făceam nici o procopseală, căci ei nu aveau decît să tragă cocoșul de la pușcă și să mă culce cu un glonț. Vedeți dar, fraților, că trebui să mă supui căci după altele toate apoi nu aveam cel puțin un sfanț ca să-i cinstesc.

— Ce mai faci, vere Borhină? mă întrebă unul din dorobanți.

— Ce să mai fac, vere dorobanțule, îi răspunsei, decît că sunteți niște mehengi mari și că m-ați prins cu ocaua mică. Drept să vă spui cînd ar ști stăpînirea cît vă plătește pielea, v-ar plăti mai mult decît îngrijitorul care nu este bun de nimic și care nu știu unde dracu vîră zaraflîcu care-l face din hrana arestanților și din tot ce ei aduc la temniță.

— Îți foarte mulțumesc de laudă, îmi zise dorobanțul, dar la spune-mi, mă întrebă el, ce ai aruncat colo în groapă?

— Auz?… vrei să zici de afurisitele acelea de lanțuri?… răspunsei îndată: apoi ce să mai fac cu ele căci acum sunt sfărîmate; mi-ți pune altele noi cînd vom fi la temniță.

— Atunci ia-le în mînă și urmează-ne, mai zise el cu un ton poruncitor și aspru.

Nu mai vorbii nimic și pe cînd mă plecasem ca să iau lanțurile, mă pomenii cu unul înaintea mea cu pușca în mînă și cu celălalt la spatele meu cu spanga întinsă. Le înțelesei pe loc planul și începui să umblu soldățește după cel de al doilea. Astfel, dragii mei, venii cu cinste pînă la temniță, unde ajungînd mă băgară în cazarma dorobanților ca să stau acolo pînă la ziuă, căci temnița era închisă de mult. Îngrijitorul află de prinderea mea dar nu mă chemă în acea noapte căci era tîrziu și îmi păstra sîmbetile pentru a doua zi de dimineață. Eu mă culcai în rînd cu dorobanții, mă făcui că adormii și începui a sufla greu și a mă uita cu coada ochiului la dorobanțul de jurnă. Pe cînd nu se mai auzea decît sforăiturile dorobanților și ale mele, văzui că intră efreiteru, se apropiă de dorobanțul de jurnă și îi șopti la ureche „nasture”. Cînd auzii lozinca, trecu prin mine ca un fior rece de bucurie și începui să sforăi și mai tare. După trecere de un ceas, mă pomenii cu dorobanțul de jurnă că începe să picoteze și în puține minute adormi așa de greu încît sforăia mai tare decît toți. Atunci, eu nu pierz vremea, mă scol binișor, mă dezbrac de hainele mele și mă îmbrac cu ale unui dorobanț; după aceea, ies îndată din. cazarmă și ajungînd la poartă fusei oprit de santinelă care strigă cît putu: „Cine e? ” Eu răspunsei: „Nasture” și mă lasă să trec. Scăpasem de santinelă și tocmai o croisem la sănătoasa; dar am fost un om nenorocos, căci se vede că dorobanțul de jurnă se deșteptase cînd auzise pe santinelă strigînd și văzînd că nu mai sunt acolo, sculă pe mai mulți tovarăși, se luară în goana mea și mă prinseră tocmai cînd îmi era lumea mai dragă. Mă aduseră înapoi și mi se sfîșie sufletul cînd mă văzui iar în cazarmă. De astă dată mă legară cot la cot și de mîini și de picioare și puseră o santinelă să mă păzească numai pe mine singur. Ce să mai fac alt decît să mă hotărăsc la tot știam bine că nu mă așteptau dulcețuri și prăjituri! A doua zi, priimii o sută de nuiele pe spinare și vreo cincisprezece palme de la îngrijitor. Nu a voit ariciu să mă ajute și pace. Îmi puseră lanțuri de picioare, mîinile în butuc și douăzeci și patru de ceasuri la gherlă; le răbdai pe toate și bogdaproste că am fost sănătos. Pentru prinderea mea și a celorlalți tovarăși ai mei a luat îngrijitorul o sută galbeni gratificație în loc să o la dorobanții carii ne-au prins, și drept să vă spui, îmi era necaz lucru mare cînd am văzut că soldatul ieșise viteaz la război și că căpitanul luase răsplata; dar așa este lumea, mă, și cînd s-ar schimba, mic unuia mi-ar părea rău!

Iată băieți, istoria călcărei ce am făcut neguțătorului de la Slatina și cu toată dibăcia mea am fost dovedit și osîndit la ocnă pe viață de două instănții judecătorești. Acum rămîne să lumineze Dumnezeu pe judecătorii de la Înalta Curte ca să-mi ușureze osînda!

Cînd Borhină termină istoria călcărei ce făcuse, toți își exprimară mirarea și se făcu zgomot prin scularea după la locurile lor.

— Acum să deschidem seanța, strigă tutunarul. Este tîrziu și avem trei pricini de hotărît. Tăcere, domnilor hoți; așezați-vă în liniște.

— Avem patru pricini de hotărît, iar nu trei, strigă un alt bandit. Nu știți că a venit între noi și cojocarul Sălcianu?

— Că bine zici, observă Ion Borhină, prezidentul hoților. Ia hăis incoaci, vere cojocarule; ce mi te-ai vîrît în colț de pare că ești o mireasă? Ce așa devreme, ți s-a făcut somn, ori poate nu-ți plac poveștile noastre unde se vede că ești un omorîtor cinstit?

Sălcianu era lungit în colțul unde se așezase, și Borhină, nepriimind nici un răspuns la întrebările ce-i făcuse, urmă a zice:

— Ia vezi, tutunarule, ce face cojocarul de nu cabu- lipsește să ne asculte și să vorbească cu noi; la vîră-i un ac în cojoacă de-l deșteaptă și fă-l să înțeleagă cele de cuviință.

Tutunarul se apropie de Sălcianu, îl mișcă, îl zguduie, îi strigă la ureche, dar toate le face în van.

— Veniți încoaci, mă băieți, strigă el. Cojocarul a adormit ca iepurii cu ochii deschiși și cu gura căscată, și dacă nu mă înșel i-a răcit și vîrful nasului.

Toți omorîtorii se grăbesc a înconjura pe Sălcianu și, după ce-l pipăie, Borhină se pronunță:

— A murit bietul cojocar; se vede că sărmanul om nu era greșit. Dați-vă la o parte, băieți; lăsați-l să se odihnească în brațele lui Hristos și puneți-i o lumînare la cap ca să-l vază mai bine.

Un alt omorîtor, căruia îi rămăsese și lui o scînteie de umanitate, pune o luminare de seu la capul Sălcianului, îi închide ochii, îl leagă pe subt barbă ca să-i în- chiză și gura, și reunește pe ceilalți omorîtori ca să asiste la seanțele celor trei împricinați de curînd.

Nenorocitul Sălcianu îndată ce se văzuse închis cu omorîtorii la un loc, îi venise un al doilea atac, dar de astă dată cu îndoită furie. El rămăsese nemișcat astfel că moartea îi învăluise toată ființa. Nici un ajutor nu i se dete de nelegiuiți carii se ocupau a se învăța unii pe alții ce mijloace să întrebuințeze și ce minciuni să spuie judecătorilor ca să scape de osîndă.

A doua zi de dimineață se deschise temnița de către tistul dorobanților și acesta rămase uimit cînd văzu pe Sălcianu înghețat și țeapăn. Nu mai rămînea îndoială că el murise și îngrijitorul, fiind anunțat, ordonă să scoată cadaverul afară și să-i se facă cele cuvenite pentru înmormîntare. Stoian nu întîrzie de a veni în acea dimineață cu provizii de ale mîncărei precum făcea totdauna. Dar care fu durerea sărmanului băiat cînd găsi pe stăpînul său întins pe masă! El începu a plînge, a se tîngui și a întreba pe îngrijitor din ce întîmplare i s-a cauzat moartea. I se spuse toată împrejurarea pe care Stoian o ascultă cu lacrămile în ochi.

— Acum, trebuie să-l transportăm acasă la dînsul, zise el; socotesc că moartea desface pe om de toate gre- șalele precum și de închisoare.

— Așa este, domnule Stoiane, îi zise îngrijitorul. Îl poți ridica, dar mai-nainte trebuie să am autorizația vornicului, fără care nu-l puteți mișca de aici. Ce să facem legei și formelor?… bune, rele, trebuie să le păzesc, căci de aceea sunt aici.

Stoian nu mai zise nimic decît întrebă de locuința vornicului. Îndată ce i se arătă, el ieși, se puse într-o birjă, plecă la vornic și ajungînd comunică unui servitor împrejurarea și—l rugă să grăbească a dobîndi o înscrisă voie de la stăpînul său. Servitorul, care era uman, compătimind de nenorocirea ce se întîmplase familiei cojocarului, intră în camera stăpînului său, căruia arătînd cererea lui Stoian, dobîndi îndată autorizația către îngrijitor. Servitorul o aduse lui Stoian, acesta îi mulțumi pentru binefacere, luă autorizația, se puse în trăsură și se întoarse în goana calului la localul temniței.

Îngrijitorul îndată ce văzu autorizația vornicului declară lui Stoian că cadaverul Sălcianului este în dispoziția lui ca să-l transporte oriunde va voi.

Sărmanul Stoian văzu bine că o asemenea nenorocire nu o putea ține ascunsă de Elisaveta, de Maria și de Tincuța și că trebuia să ducă cadaverul acasă ca să i se pregătească cele trebuincioase pentru o înmormîntare cuviincioasă. Ajutat de doi dorobanți, el transportă cadaverul în trăsură, se așeză lîngă dînsul ca să-l ție, porni și după cîteva minute trăsura se opri dinaintea casei lor.

Elisaveta, Maria și Tincuța ies îndată ce aud zgomotul trăsurei și sărmanele femei încep să țipe și să-și smulgă părul cînd văzură pe capul familiei lor întins și țeapăn.

— Nu vă speriați, mamă Elisaveto, zise Stoian, chir Tudor nu este mort, ci i-a venit adineaori un atac de apoplexie. Am cerut voie să-l aduc acasă ca să-l căutăm, și am dobîndit-o foarte lesne căci acum este liber, s-a dezvinovățit.

Stoian zisese acestea ca să nu izbească deodată pe femei prin cuvîntul de moarte. El dă jos pe Sălcianu cu mare anevoință dar cu destul curaj și putere, și după ce îl depune pe pat, toți din casă încep să-i frece corpul cu flanele ca printr-aceasta să se dea curs sîngelui. Stoian pe de altă parte se duce să cheme un bărbier și un preot. Aceștia vin îndată. Bărbierul dă cu lanțeta în mai multe rînduri și sînge nu fu cu putință ca să iasă.

Cu toate acestea, Săloianu nu murise încă și dacă rămăsese ca un cadaver, atacul fusese atît de teribil încît îi paralizase tot corpul. De multe fricțioane ce priimise, el deschise ochii și începu a-și preumbla privirile împrejurul a tot ce-l înconjura. Cîteva lacrămi începură a-i curge la vederea Elisavetei și a Măriei mult iubite, și zărind pe preot lîngă dînsele începu să-l privească cu aviditate, ca cum i-ar fi cerut ceva. Preotul îl înțelese și-l întrebă:

— Voiești să te spovedești și să te grijești, chir Tudore?

Sălcianu, care nu putea să miște nici o parte a corpului său, închise ochii pe jumătate, ceea ce arăta printr-aceasta un semn de aprobație.

Preotul ieși din cameră, alergă acasă la dînsul care era prea în apropiere, și luîndu-și cărțile și obiectele necesare, se întoarse îndată. Sălcianu nu espirase încă. El fu confesat și comuniat ca un bun creștin și ca printr-o minune își dete sufletul îndată după îndeplinirea acestor formalități divine în brațele familiei sale mult iubite.

Elisaveta, Maria, Stoian și Tincuța plîng moartea scumpului lor părinte și toți împreună îngrijesc de cele trebuincioase pentru înmormîntare. Stoian face toate umbletele, toate tîrguielile, și cînd totul fu gata, cadaverul Sălcianului fu transportat la Biserica Icoanei și îngropat în lacrămile iubitei sale familii.

Nici Dăngescu, nici Alexandru, nici Bolboacă nu știau încă nimic despre moartea Sălcianului.

Familia acestuia era toată în doliu.

Suprinderea, disputa. Nelegiuirea

Dăngescu așteptă a doua zi răspunsul hotărîtor al Măriei, dar așteptarea sa fu în van căci în această zi se efectua înmormîntarea Sălcianului. El crezu mai întîi că tînăra fată se găsea în neputință de a renunța la amantul său și că prefera să vază pe tatăl său închis și nenorocit decît să piarză pe Alexandru. Cu toate acestea el nu-și pierdu speranța și așteptă pînă seara. Văzînd insă că nici seara ea nu vine, cheamă pe Bolboacă și-l trimite să vază dacă Alexandru, care lipsea în acel moment, se afla la dînsa, și în acest caz să vie să-l vestească. Bolboacă pleacă să-i esecute ordinul și, ajungînd la casa Sălcianului, văzu pe toată familia lui în doliu așezată pe prispa ce avea fațadă în grădină. Închipuindu-și pentru un minut că Sălcianu poate să fi murit în temniță, dar neînțelegînd cum o asemenea împrejurare survenise într-un timp așa de scurt și fără ca el să fi aflat, se adresă către un vecin ce se afla la fereastă:

— Domnule, zise el vecinului. Ești destul de bun ca să-mi spui pentru ce este în doliu familia Sălcianului?

— Cum să nu fie în doliu? răspunse vecinul. Astăzi s-a îngropat nenorocitul cojocar căruia i-a căzut apoplexie în temniță.

— Este cu neputință!… murmură Bolboacă.

— Așa, sărmanul om a murit victimă unei osînde ce suferea pe nedrept și care a fost cauzată de un vătaf de curte al Dăngescului.

— Să nu crezi aceasta, zise Bolboacă. Știi că moarte fără bănuială nu se poate. N-a mai avut zile și de aceea a murit. Dar mă grăbesc; cu plecăciune, domnule; mă iertați că v-am deranjat.

Și Bolboacă se întoarse pe pașii săi la marea surprindere a vecinului.

Ajungînd acasă el spune Dăngescului ceea ce aflase.

— Iată încă o victimă, zise Dăngescu pe gînduri. Acest om a murit tot din pricina noastră.

— A murit fiindcă n-a mai avut zile, cocoane. Nimeni nu i-a dat cu parul în cap.

— Așa este; în sfîrșit, Dumnezeu să-l ierte. Doream însă ca să nu-l fi iertat înainte de a fi priimit răspunsul Măriei. Acum totul s-a stricat. Nenorocirea morței cojocarului va mișca pe Alexandru în punctul că se va atașa și mai mult de fata lui. Afurisită întîmplare!… de cîtva timp îmi merg treburile foarte rău. Nu mai rămîi la îndoială că Maria va comunica lui Alexandru tot ce s-a petrecut între mine cu dînsa.

— Cît pentru aceasta, să fii sigur, cocoane. Mai întîi că ea nu v-a dat nici un răspuns, și al doilea că acum nimic nu o mai poate reține de a da pe față secretul.

— Ce rușine pentru mine ca să afle Alexandru că tatăl său a jucat un rol atît de înjositor! Cu toate acestea va trebui să sfăram legămîntul lor cu orice preț; mă înțelegi tu, Neagule?

— Vă înțeleg și prea înțeleg, cocoane. Negreșit că trebuie sfărîmat, și în mîna dumneavoastră stă, căci, în sfîrșit, sunteți boier cu putere și în cele din urmă, tată.

— Și cu toate acestea, nu-mi vine nimic în minte. Nu știu ce dracu am că de la o seamă de vreme am în- ceput să mă prostesc. Ia vezi tu, Neagule, nu ți-o veni ție vreo idee?… am ajuns să am trebuință mare de povețile tale.

— Vi se pare, cocoane, dar o zici aceasta unde am avut fericirea să mă cinstești cu încrederea dumitale. Spui și eu ce mă pricep, rămîne însă ca dumneata să vezi dacă mă pricep bine sau mă pricep rău.

— Lasă vorbele de prisos la o parte, Neagule, și spune-mi ce trebuie să fac în împrejurarea de față?

— Părerea mea o am în cap încă de cînd s-a deschis vorba.

— Comunică-mi-o să vedem dacă este bună și dacă o poci încuviința.

— Pare că-mi spuneai, cocoane, că ai avut o înțelegere cu domnu Alexandru pentru însurătoare și că v-ar fi refuzat?

— Așa este; ți-am spus.

— Și că la întrebarea ce i-ați adresat că ce veți face întîmplîndu-se să dovediți vreun amor înjositor care-l oprește de a se însura, v-a făgăduit că în acest caz se va supune orbește la orice-i veți zice?

— Mi-a făgăduit aceasta.

— Atunci este boală cu leac, precum bine vezi, cocoane. Domnu Alexandru trebuie să se ducă în toate serile ca să vază pe fata cojocarului. Nu aveți decît să-l surprindeți, ceea ce este foarte lesne, și să-i impuneți însurătoarea proiectată.

— La aceasta m-am gîndit și eu, Neagule. Dar cine te încredințează că el nu va lua drept pretext ca să mă refuze, că Maria este o femeie întreținută sau mai bine una din cele publice ce frecuentează fără ca să aibă nici o afecție pentru dînsa?

— Aveți dreptate; dar dumneata trebuie să fii mai fin; cînd îi vei surprinde, să nu lași lucrurile încurcate ci să faci a se descurca în fața amîndurora. Sunt sigur că domnu Alexandru nu va zice că Maria este o femeie publică sau o întreținută, ci va declara că ea este onestă, îndată ce veți priimi un asemenea răspuns, este totul ce se cere.

— În adevăr, este bună povața ta, Neagule, și o adopt cu toată încrederea. Acum însă nu o poci pune în lu- crare căci nu este timpul. Să lăsăm să treacă vreo cîteva zile pînă va începe să se uite moartea Sălcianului și tu, atunci, să pîndești cînd Alexandru se va duce noaptea la Maria și să vii să-mi dai de știre ca să-i surprinz.

— Voi face privegherea la timp și sunt sigur că-i veți surprinde. Despre aceasta am mai vorbit și în urma întreținerei ce ați avut cu fiul dumneavoastră, și prin urmare planul nu este tocmai nou.

— Se poate, îmi aduc aminte; dacă uitasem, am avut toată dreptatea căci sunt neîncetat frămîntat de atîtea supărări!

După această întreținere care se sfîrși aci, Neagu iese din camera stăpînului său și intră în a sa spre a se putea gîndi în liniște la ceea ce va trebui să facă ca să-și îndeplinească misia fără a se compromite.

Să revenim acum și la Alexandru și să vedem ce se întîmplă și cu dînsul.

Știm că el fusese oarecum concediat de amanta sa la ultima întîlnire ce avusese cu dînsa; știm asemenea că pe lîngă această nemulțumire se adăogase și aceea ce rezultase din întreținerea ce avusese cu tatăl său în urma întîlnirei. Toate acestea mîhnise pe Alexandru așa de mult încît sărmanul tînăr căzuse într-o melancolie grozavă. El nu ieșise din casă patruzeci și opt ore, neștiind unde să se ducă și ce să facă. Și în acest timp își consultase gîndirile fără ca ele să-i fi arătat un drum care să-l conducă la fericire. El nu știa nimic ele moartea Sălcianului, cu atît mai puțin de îngroparea lui. Sufletul său însă era împovărat mai mult decît totdauna și inima îi era închisă ca niciodată. Diferite gîndiri sinistre îi întunecau mintea. El avea presimțirea că trebuia să se fi întîmplat vreo nenorocire. Maria era singurul obiect care se prezenta neîncetat gîndirei sale și el începu a crede că amanta sa trebuia să sufere ca și dînsul. Nemaiputînd sta închis și avînd trebuință de aer, se îmbrăcă îndată ce prinzi și, ieșind apucă pe strada favorită. Ajun- gînd în fața camerei amantei sale, bătu la ușă, dar o găsi închisă și pe nimeni înăuntru. Neputînd înțelege prin ce întîmplare se pustiase locuința cojocarului, se adresă la niște vecini de la carii află că Elisaveta, Maria, Stoian și

Tincuța plecase după cortegiul funebru al Sălcianului care se îngropa la Biserica Icoanei. Această veste neașteptată produse un efect teribul asupra lui Alexandru. Un fior arzător trecu cu repeziciune în tot corpul său și fu cuprins de o amețeală așa de mare că neapărat ar fi căzut pe pietre dacă nu se rezima de un zid de care se apropia cu iuțeală.

Cînd fu mai liniștit, își rechemă toate simțirile și, aducîndu-și aminte de trista veste ce priimise, lacrămile începură a-i curge șiroaie ceea ce contribui mult la ușurarea lui.

„Sărmanul Sălcianu a murit în temniță, cugetă el, și aceasta din cauza tatălui meu și a mizerabilului de Bolboacă. Nenorocita Elisaveta și scumpa mea Maria trebuie să fie neconsolate. Dumnezeul meu, pentru ce atîta asprime cu o familie care nu respiră decît onoarea și blîndețea! »

Alexandru voi să plece ca să reunească cortegiul și să console pe familia nenorocitului cojocar, dar se gîndi că prezența lui nu numai că nu și-ar fi avut locul, ba încă ar fi fost privită poate cu nemulțumire. Găsi dar de cuviință a căuta să se distreze, să depărteze mulțimea supărările ce-l năpădise și totdeodată să nu calce în casa familiei Sălcianului decît după zece sau cincisprezece zile. În această intenție el se duce pe la amici, se preumblă cu dînșii pîn locuri publice, încearcă să se distreze, dar negăsindu-și mulțumirea în nimic, vine la muma sa pe care nu o văzuse de trei zile. El rămîne cu dînsa pînă noaptea prea tîrziu conversînd cu dînsa despre diferite nemulțumiri ce resimțea deopotrivă din partea brutalului Dăngescu. Cînd pendula suna o oră după miezul nopței. Alexandru își luă noapte bună de la Elena care îl sărută în mai multe rînduri rugîndu-l să vie mai adesea pe la dînsa. După ce promise mumei sale că o va vizita de cîte ori va avea timp liber, tînărul Dăngescu pleacă de la dînsa și ieșind din curte apucă spre ulița Sălcianului. El se oprește cînd se apropie de casa favorită și începe a o privi pîn toate părțile. Camera amantei sale, deși tîrziu, era încă luminată și cu perdelele ridicate. El zări pe Maria așezată între muma sa și Tincuța toate triste și în doliu. În cameră se aflau încă două ve- cine care neapărat rămăsese cu dînsele ca să le console. Inima lui Alexandru se strînse la vederea hainelor negre de care era acoperită amanta sa si care corespundea cu întristarea ce se desina pe toată fizionomia ei. El rămase nemișcat și în aceeași poziție o oră întreagă fără să-și schimbe privirile de deasupra Măriei. În fine luminările se stinse și el se dispuse a reintra să se culce.

Mai multe zile trec fără ca Alexandru să vie pe la Maria; cu toate acestea, el o zărea totdauna noaptea și aceasta îl satisfăcea oarecum căci o știa sănătoasă, că curînd sau mai tîrziu o va revedea și că se va despăgubi de lunga lipsire.

După trecerea celor zece zile, carii pentru Alexandru fusese un secol, se hotărî în fine a se duce la dînsa. El uitase promisia ce dase tatălui său la întreținerea ce avusese cu dînsul și, fără să se gîndească că poate să fie privegheat, vine la Maria seara pe la nouă ore după a unsprezecilea zi de la moartea Sălcianului. Maria era singură în camera sa, căci Elisaveta și Tincuța se dusese pîn vecinătate. Îndată ce tînăra fată văzu pe Alexandru intrînd în cameră, se sculă palpitînd de bucurie.

— Bună seara, Mario, îi zise Alexandru puindu-și pălăria pe masă.

— Bine ai venit, Alexandre, mulțumi tînăra fată privindu-l cu aviditate.

— Vezi că sunt importun, Mario; m-ai gonit și eu, cu toate acestea, tot nu am putut să mai rabd și iată că reviu.

— Nu te-am gonit, Alexandre. Plînge-mă și nu mă acuza. Dumnezeu știe cît m-a costat acea din urmă întreținere ce am avut și cît am fost de nenorocită cu moartea sărmanului meu tată.

— Și eu am fost prea mîhnit, Maria mea, de această întâmplare neașteptată. Dar consolă-te, Mario; curînd sau mai tîrziu trebuia să moară căci era om bătrân și cam infirm și afară de aceasta este în legea naturei ca părinții să moară înaintea copiilor. Dar ai fost sănătoasă, Mario? Nu ți s-a întîmplat nimic nemulțumitor?

— Am fost bine și m-am luptat cu curaj, Alexandre; aveam trebuință de curaj ca să susțiu pe muma mea care este neconsolată.

— Unde este mama Elisaveta și Tincuța?

— S-au dus pîn vecinătate ca să mai uite supărările. Eu nu le-am însoțit căci nu găsesc distracție nicăiri. Am preferat să rămîi singură și să mă gîndesc în liniște.

— Și la ce te gîndeai, Mario?

— La dumneata, Alexandre. Doream să te văz; îmi era frică că m-ai uitat.

— Eu să te uit?… Era cu putință, Dumnezeul meu!

— De ce să nu fi fost cu putință, Alexandre, de vreme ce te rugasem ca să eviți orice întîlnire cu mine?

— Astăzi mai ai aceeași dorință?

— Lucrurile au luat o altă turnură. Moartea tatălui meu a sfărîmat o hotărîre care trebuia să-mi cauzeze moartea.

— Mi se pare că încep a înțelege și văz că bănuielile mele au fost drepte. Așa este că tatăl meu a aflat despre noi?

— Nu știu bine, Alexandre, zise Maria cu oarecare temere. Dar crez că poate să aibă cunoștință de amorul nostru.

— Ce te face să crezi aceasta, Mariuțo?

—Nimic alt decît o presimțire. A!

Maria nu putu vorbi mai mult căci în acel moment ușa se deschise cu repeziciune și Dăngescu apăru pe prag.

Alexandru și amanta sa rămîn încremeniți; ei se scol îndată și Dăngescu înaintează spre dînșii.

— Ce faci aici, domnule? întreabă Dăngescu privind pe Alexandru cu asprime.

— Eu… am venit să… găsesc… pe cineva.

Și Alexandru se încurcă astfel încît nu știu ce să răspunză.

Maria pusese o mînă pe masă neputîndu-se susține în picioare și astfel rezemată ascultă cu capul plecat și cu privirile ațintate pe parchet.

— Pe cine ai venit să găsești, domnule? Și spune-mi unde mă aflu aici?

— Trebuie să știi, fără îndoială, de vreme ce ai venit. Cu toate acestea află, tată, că te găsești la o familie onorabilă și demnă de tot respectul.

— Demnă de respect, pentru dumneata, domnule, iar nu și pentru mine, și crez că este o mare înjosire pentru un membru din familia mea ca să calce într-o casă în care se adăpostește viciul și corumpția.

— Tată, nu arunca insulte în fața unor oameni slabi carii nu le merit și carii nu le-au provocat niciodată. Socotesc mai bine că niște asemenea insulte ar trebui să se aplice nouă sau mai bine mie care m-am introdus într-un loc unde am fost izgonit și unde cu toate acestea vezi că am revenit.

— Destulă rușine pentru dumneata, domnule, care-mi porți numele și care te vei bucura de toată averea agonisită cu sudoarea frunței mele.

— Averea o poți împărți la streini, dacă vei voi; eu nu am trebuință de dînsa.

— Dar numele meu, domnule?

— Numele dumitale îl poți conserva astfel precum îl ai, și eu îl voi nobila sau înjosi după conduita mea. Vezi bine că acest titlu se înobilează de om și prin el însuși, iar nu se moștenește.

— Și dumneata îl ilustrezi, domnule, sau îl înjosești, cînd societatea dumitale, lumea dumitale, este într-o casă de cojocar?

— Aceasta este mulțumirea mea, și nu știu cu ce drept ai venit să mă oprești de a mă duce unde-mi place. Crez că nu poți avea pretenția de a-mi zice: „colo să te duci, dincolo să nu te duci; cutare lucru să faci, cutare lucru să nu faci. ” Asemenea povețe și ordine se întrebuințează cu copiii și eu, mi se pare, am trecut de vîrstă copilăriei.

— Nu te opresc, domnule, de a face tot ce voiești, ci te previu că nu voi suferi niciodată ca să înnegrești numele familiei.

— Și în ce vezi că-l înnegresc?

— Voind să faci un pas rușinos care nu-mi convine și care nu s-ar efectua chiar cu pericolul vieței mele.

— Ce pas găsești că fac prin venirea mea aici? Îmi place să frecuentez această casă mai mult decît oricare alta și iată totul.

— Așa, cocoane Stamate, zise Maria ridicînd capul la ultimele cuvinte ale amantului său: domnu Alexandru găsește distracție în casa noastră și vine să petreacă ca orice fiu de boier în casa unei familii de rînd.

— Atunci nü mai am nimic a zice, strigă Dăngescu satisfăcut. Dacă fiul meu a găsit o amantă așa de gentilă, îi fac complimentul meu și-l aplaud pentru izbîndă.

— Te înșeli, tată, strigă Alexandru care cunoscu îndată greșala ce făcuse. Domnișoara Maria nu este amanta mea, ci amata sau mai bine fidanțata mea. Dacă dînsa caută să-și compromită onoarea ca să mă susție pe mine și să satisfacă orgoliul dumitale, eu nu fac asemenea. Maria este un înger de onoare și de blîndeță; ea nu poate fi amanta nimărui, ci îți repet că este fidanțata mea, precum i-am jurat înaintea lui Dumnezeu.

— Ce îndrăznești a zice, mișelule?… strigă Dăngescu cu o furie nespusă. Ai pierdut tot respectul ce-mi datorezi, toată buna cuviință!… Ieși afară din această casă sau pe viul Dumnezeu, te voi trata după conduita ta.

La aceste amenințări ale Dăngescului, Maria scoate un țipăt și cade leșinată.

— Domnule, aceasta este prea mult, zise Alexandru cu o căutătură care esprima turbarea. Află că astăzi sunt independent și liber pe acțiile mele. Dacă conduita mea îți displace și găsești că nu sunt demn de a fi fiul dumitale, nu ai decît să mă dezmoștenești și să-mi ridici titlurile ce mi-ai dat. Nu ești însă în drept a veni să, insulți pe această nenorocită copilă căreia i-ai răpit un tată iubit printr-o osîndire ce urma să se aplice adevăratului culpabil. Te previu dar la rîndul meu că nu-ți mai sunt fiu și prin urmare că orice insulte nu le mai poci îndura de la nimeni.

— Mizerabile! mă ameninți?… te voi aduce la rezon.

Și zicînd acestea, Dăngescu iese urlînd ca un tigru, iar Alexandru rămîind singur se grăbește a da ajutor Măriei ca să o dezmeticească din leșinul în care căzuse.

Tînăra fată își venise în sine cînd Elisaveta și Tincuța, care se înturnau din vecinătate, intru în casă.

Alexandru și Maria nu le comunică nimic din oribila scenă ce se petrecuse, ci începură a se întreține de subiecte fără nici un șir aproape o oră și jumătate. Pendula suna unsprezere ore cînd se auzi huruitura unei trăsuri ce se oprește la portiță. Toți se scol să vază ce este, dar pînă a nu apuca să iasă, casa fusese înconjurată de gendarmi și Alexandru ridicat la marea surprindere și la nedescriptibila dezolație a Măriei. Alexandru este esilat.

Elena Dăngeasca nu știa nimic din toate acestea. Absența din casa bărbatului ei îi scutise mîhnirea de a fi prezentă la atîtea evenimente ce se petrecuse într-un mic interval, și care, la delicata ei constituiție, i-ar fi scurtat viața pe jumătate. Mirarea sa fu mare cînd după trecere de patru zile văzu că Alexandru nu venise să o viziteze. Presupunînd că poate să fie bolnav, trimise să se informeze de dînsul și află că fiul său lipsea de mai multe zile fără altă deslușire și fără să știe nimeni unde plecase. Sărmana mamă care-și iubea copilul cu tandreță devenise tristă și gînditoare și simțea în sufletul său o durere ce o consuma pe nesimțite, neștiind la ce să atribuie indiferenta conduită a fiului său.

Într-o seară pe la zece ore, o femeie vine să-i anunțe că Anton, servitorul lui Alexandru, dorește să-i vorbească despre stăpînul său.

— Să intre îndată, strigă Elena, sculîndu-se din locul unde se afla ca să se așeze pe un fotoliu.

Anton, servitorul lui Alexandru, care era brun și cam de vîrstă stăpînului său, nu întîrziă de a intra în camera Elenei. Aceasta simți o mare ușurare văzîndu-l și îl întrebă îndată:

— Ce ai să-mi spui, Antoane? Unde este Alexandru?

— Tocmai de coconașu venisem să vă vorbesc, co- coniță. Ieri am ieșit din casa dumneavoastră, și fiindcă am iubit pe stăpînul meu și că poate nu știți încă nimic din cîte s-au întîmplat în lipsa dumitale, am venit să-mi îndeplinesc cea din urmă datorie de o slugă credincioasă.

— Vorbește Antoane; am nerăbdare să aflu tot ce s-a întîmplat în lipsa mea.

— Să vedeți, coconiță: de o lună de cînd am intrat la coconașu, nu am avut fericirea să mă bucur de încrederea dumnealui, căci mă întrebuința prea puțin și nu mă trimitea cu slujbă mai nicăiri. Poate se temea de mine, unde eram în curtea coconului mare, sau de altceva, nu poci să știu; cu toate acestea, fiindcă-l iubeam, m-am silit să văz de ce era totdauna trist și pe unde se ducea. Din cîte am înțeles, dumnealui iubește pe o fată de cojocar care este frumoasă ca un înger și se vede că coconu mare a aflat de aceasta căci mai cealaltă ieri l-a prins acolo, l-a certat și după ce a ieșit, s-a dus la stăpînire să ceară să-l pedepsească. Stăpînirea, după cererea coconului mare, a trimis o cărucioară de poștă cu trei dorobanți la casa cojocarului de unde a ridicat pe coconu Alexandru ca să-l ducă, Dumnezeu știe unde.

— Ce-mi spui, Antoane? strigă Elena ridicîndu-se deodată și începînd a plînge. Alexandrul meu luat de dorobanți și dus în cărucior de poștă?… De unde ai aflat tu aceasta?

— Am aflat, coconiță, de la domnișoara Tincuța, vara fetei cojocarului.

— Și ce-ți mai spunea acea fată? întrebă Elena ridicîndu-se după fotoliu și începînd să se preumble cu pași iuți căci tot sîngele ei ardea ca într-un foc.

— Domnișoara Tincuța nu mi-a spus nimic căci vara sa era cam bolnavă și nu voia să o lase un minut singură, dar mătușa ei zicea că vătaful dumneavoastră de curte omorîse în odaie la dînsul pe fata unui croitor și că coconu mare trecuse pe bărbatul său de vinovat și că-l închisese în temniță, unde a și murit acum două săptămîni.

— Dumnezeul meu, este cu putință!… Atîtea nelegiuiri!… Dar le voi afla pe toate și voi ști unde a trimis pe Alexandrul meu, pe bunul meu copil! Antoane, te rog să mai vii pe aici, te voi răsplăti, băiete, pentru îndatorirea ce mi-ai făcut.

— Îți sărut mîna, coconiță; am fost destul de răsplătit, căci coconașu îmi plătise simbria pe trei luni înainte și am venit să v-o înapoiez.

— Păstreză pentru tine totul, nu ești dator nimic. Dar nu uita să mai vii pe la mine căci poate să am tre- buință de tine.

— Voi veni, coconiță; numai te rog să nu afle coconu mare că v-am spus eu ceva; poate la necazul dumnealui să mă bage și pe mine în pușcărie și să-mi putrezească oasele pe acolo.

— Fii pe pace, Antoane, nu avea grijă. Bine de voi putea să-ți fac, iar nu rău!

Anton iese și Elena se îmbracă cu iuțeală, se suie într-o trăsură, de birjă, ce ordonase să i se aducă, și pornește spre casa bărbatului său. Acesta era singur și ca întotdeauna se întreținea cu Bolboacă, cînd se pomeni cu Elena că intră neanunțată în camera sa.

Dăngescu o privește cu destulă mirare și Bolboacă iese îndată.

— Ce minune, doamnă, te aduce pe la mine?… Credeam că mă uitaseși?

— Aceasta și fac, domnule, și crez că peste puțin voi reuși să te șterg cu desăvîrșire din locul ce ocupai odinioară.

— Prea bine faci, doamnă; sunt încă încîntat de conduita dumitale, căci cu aceasta m-am ocupat și eu, și dacă nu mă înșel am reușit înaintea dumitale.

— O știu aceasta, domnule, dar nu am venit să vorbesc cu dumneata de simțiminte, ci să te întreb unde ai trimis pe Alexandru în cărucior de poștă și escortat de gendarmi?

— Aceasta nu te importă pe dumneata, doamnă, răspunse Dăngescu cu indiferență. Mi se pare să sunt liber, în cualitatea mea de tată, să fac tot ce voi voi cu fiul meu fără ca să dau socoteală la nimeni.

— Dar acest fiu este și al meu; el este singura fericire ce mi-a rămas în lume; l-am crescut în pîntecile mele, l-am scăldat în lacrămile mele!… sunt mumă, domnule, și ești dator să răspunzi unei mume ce ai făcut cu fiul său?

— Nu voi să mă amețești mult, căci cu dumneata, prevăz că nu o poci scoate la căpătîi. Iată ce este: Alexandru se amorezase de o fată de cojocar și voia ca în zilele acestea să o la de soție.

— Calomnii!

— Ai îngăduială, mă rog. Îți arăt curatul adevăr pe care l-am aflat prin mine însumi și din gura lui chiar. Cînd am auzit că voiește să facă un asemenea pas care era să dezonoreze familia, am voit să-l întîmpin prin mijloace indirecte, dar neputînd reuși i-am surprins cînd erau împreună. Domnul, fiul meu, însă, în loc să se umilească, mi-a declarat în față cu cea mai mare nepăsare că acea fată de cojocar îi era fidențată și ce e mai de însemnat este că insolentul își pierduse respectul în punctul că a avut nesocotința să mă și amenințe. Ce ai fi făcut, doamnă, în locul meu?… L-ai fi sărutat și îmbrățișat, sau l-ai fi pedepsit după cum merita?

— Domnule, cunosc destul pe Alexandru și blîndul lui caracter și mai bine încă pe al dumitale; și nu poți tăgădui că ești un brutal pe cît timp m-ai făcut să-mi năpustesc casa la o vîrstă înaintată și să jenez pe rudele mele. Nu este dar de mirare ca prin reaua dumitale conduită să fi scos pe Alexandru din toate răbdările. Mai întîi, dumneata nu erai în drept să te amesteci în intrigile amoroase ale fiului meu, cu atît mai puțin să intri într-un loc necunoscut și să insulți oamenii în casele lor.

— Eleno, măsoară-ți cuvintele. Știi că morala și observațiile dumitale nu le priimesc. Caracterul meu. oricum ar fi, este bun pentru că este al meu, și ca să-l schimb pentru gustul dumitale, nu aș face-o niciodată. Te invit dar să mă lași în pace. Văz cu dizgust că iar ai venit să-mi turburi creierii și ca să rotunjim scurt, află că domnu, fiul dumitale, este esilat la o monastire de unde nu va ieși decît numai cînd își va reveni în dreapta judecată. Acum, oricît te-ai sili să mă descînți, te vestesc că va fi de prisos.

— Nu am cea mai mică mulțumire ca să conversez cu dumneata. Am venit cu intenția să redai libertatea lui Alexandru, căci i-ai compromis viitorul.

— Să se învețe minte mișelul de a mai amenința pe părintele său. Nu-i dau nici o libertate, și îți jur pe Dumnezeu că hotărîrea mea este nestrămutată.

— Ai devenit un tiran, domnule; ai apucat niște drumuri mîrșave; îți nenorocești copilul, unicul ce ai, omori oameni nevinovați pîn temnițe, susții și scapi omorîtori. Stamate, nu te gîndești că Atotputernicul nu doarme Nu socotești că sîngele acestor nenorociți va cere odată răzbunare?…

La aceste imputări, Dăngescu se ridică din locul unde ședea, și, în furia cea mai mare, se apropie de soția sa:

— Ce îndrăznești să zici, femeie ticăloasă? strigă el cu o voce tunătoare. Ieri, fiul, astăzi, muma vin și mă insult în față. O să vă la dracu! Mă lepăd și de unul și de altul. Să ne despărțim.

— Mîine, dacă voiești. Doresc încă să scap de un criminal care mi-a scurtat viața și care mi-aduce dezonoare de a fi soțul meu.

— Eleno, taci, căci m-ai scos din răbdări și te fac să…

Elena se scoală, începe a plînge și îi zice cu sîngele în cap:

— Blestemat să fii om mizerabil, nelegiuit, omorîtor de oameni!

— Asta este prea mult, strigă Dăngescu cu turbare. Ieși, nebuno, ieși curînd.

Și el apucă de mînă pe nenorocita sa soție și o îmbrâncește spre ușă. Elena cade leșinată și după cîteva minute începe să verse sînge, Dăngescu, speriat, bate clopoțelul cu repeziciune la al cărui sunet mai mulți servitori intru în cameră.

— Aduceți curînd un doctor și din rudele noastre care șed mai în apropiere, strigă el cu o rătăcire vizibilă. Mișcați iute și să vie slujnicile să îngrijească de nevasta mea.

Servitorii ies să-i esecute ordinile și Dăngescu, împreună cu două servitoare ce intrară în cameră, ridică pe Elena de jos, o transportă în pat și încep să-i dea ajutorul ce se pricepură.

După un cuart de oră doi medici intru în cameră și încep să privească pe Elena care devenise palidă ca o moartă și care era încă leșinată.

— Din ce i-a provenit această vărsare de sînge? întrebă unul din medici. A mai fost bolnavă?

— Nu a mai fost, domnule doctor, răspunse Dăngescu. Dar a fost coprinsă de o mîhnire grozavă și, după ce a leșinat, a început deodată să verse sînge.

— Curios lucru! observă medicul. Este prea bolnavă; cu toate acestea poate să scape și, fiindcă suntem în vară, nu ar strica să o trimiți la muntele Penteleu pentru două luni ca să respire un aer curat și să facă cură de zer. Voi face tot ce prescrieți, domnule doctor. Numai vă rog să depuneți toate silințele ca să o scăpați și veți fi mulțumiți de mine.

— Fiți sigur că vom face tot ce ne va lumina arta ca să o aducem în stare bună.

Medicii reîncep a observa pe bolnavă și, după esa- minarea ce-i fac, prescriu o ordonanță și modul tratamentului.

Un servitor este trimis la farmacie pentru cumpărarea medicamentelor și pînă la aducerea lor, unul dintre medici scoase o sticluță din buzunar, o destupă și o apropie de nasul Elenei. Tarele miros al spirtului ce se afla în sticluță făcu pe bolnavă să strănute și să se dezmeticească, dar Elena era așa de slabă încît abia putu să deschiză ochii pe jumătate și să-i preumble împrejurul ei.

Medicii plec cînd văd că prezența lor nu mai era necesară și rudele începură să vie una după alta astfel că într-o jumătate de oră camera era plină.

Cînd Elena fu în stare să vorbească, comunică rudelor mîhnirea ce resimțea prin esilarea lui Alexandru fără însă să se plîngă de maltratările și de brutalitatea soțului său. Rudele fac imputări Dăngescului și acesta se justifică cum poate, nelipsind de a arăta că fiul său îl amenințase și că-și pierduse respectul pentru că nu-l lăsase să la de soție pe o fată de cojocar. Trebuința însă ceru ca să promiță la toți că va reda libertatea lui Alexandru, și, ca să liniștească pe Elena, se angajă a pleca însuși să-l aducă de la monastirea unde-l esilase.

Elena rămase mulțumită pe această promisie a soțului său. Vărsarea ei de sînge încetase prin ajutorul medicamentelor ce luă.

Zece zile trecură pînă să fie în stare a se ridica din pat și după ce se simți mai bine începu să-și facă pregătirile necesarii pentru ducerea sa la muntele Penteleu.

Dăngescu, care era destul de fin, menajă pe Elena și se purtă cu dînsa așa de bine încît blinda femeie rămase mulțumită și nu-i mai făcu nici o imputare. Înainte de a porni, ea reînnoi rugăciunea de a libera pe Alexandru, și Dăngescu o încredință că îndată după ple- carea ei se va duce să-l aducă și că vor veni împreună la munte ca să o vază și să rămîie acolo două săptămîni.

Cînd lucrurile fură astfel aranjate, Elena își luă adio de la rude, de la soțul său și de la toate cunoștințele, și plecă într-o dimineață pe la revărsatul zorilor însoțită de un servitor și de două femei.

Dăngescu rămase dar singur și prin urmare liber a se gîndi la ceea ce trebuia să facă în niște împrejurări atît de delicate. Cum însă el se obicinuise a consulta pe vătaful său de curte, care găsea totdeauna planuri bune, nu lipsi de a-l chema și de astă dată.

Bolboacă, care de la intrarea Elenei în casă se făcuse invizibil, respiră mai liber după plecarea ei și veni la stăpînul său îndată ce fu chemat de dînsul.

— Dar ce dracu te-ai făcut, Neagule? îl întrebă Dăngescu. Este un secol de cînd nu te-am văzut.

— Am fost tot acasă, cocoane, și dacă nu m-ați văzut, pricina este că nu m-ați chemat.

— Am scăpat de Elena; s-a dus la Penteleu.

— Știu aceasta.

— Și i-am făgăduit să aduc însumi pe Alexandru.

— Sunteți stăpîn, cocoane, să faceți tot ce veți voi.

— Așa este, dar nu știu dacă am făcut bine sau rău.

— Dacă socotiți că ați făcut bine, apoi bine ați făcut, cocoane.

— N-am făcut bine, Neagule, dar eram silit să urmez astfel. Cu toate acestea trebuie să ne gîndim bine în împrejurările de față. Elena a vărsat sînge din pricina mea și nu s-a plîns la nimeni. Vezi bine că trebuie să-mi îndeplinesc făgăduiala și să iert pe Alexandru. Dorința mea însă ar fi ca la întoarcerea lui să nu mai aibă legămînt cu fata cojocarului.

— Voiești să o trimitem pe lumea cealaltă, cocoane?

— Hain!… ce zici? întrebă Dăngescu care nu auzise bine. Pare că găsiși cu cale să o…

— Nu am găsit nimic cu cale, cocoane, dar am voit să vă arăt că alt mijloc nu poate fi pentru sfărîmarea acestui legămînt.

— Nu este de mirare să aibi dreptate, dar aș dori să nu mai săvîrșim omor, căci s-a făcut două pînă acum la vezi, nu găsești tu vreun alt plan?

— Ba găsesc, cocoane, numai să căutăm.

— Aide, scofelește în memoria ta infernală căci eu drept să-ți spui nu mă taie capul cît te taie pe tine.

— Voiești să glumești, cocoane, sau poate să rîzi de mine?

— Nu am plăcere nici de rîs, nici de glume, Neagule. Din contra, țiu mult ca să se pedepsească acea fată de cojocar după cum merită, căci din pricina ei am avut atîtea supărări.

— Negreșit că trebuie muștruluită, și părerea mea este ca să-și piarză onoarea la care se preface către domnu Alexandru că ține așa de mult. Odată pierdută, singură va căuta să fugă și să-și piarză urma.

— Bravo, Neagule, strigă Dăngescu cu un aer satisfăcut. Ai fi bun de prezident într-un cabinet. Planurile tale sunt unice. Mă unesc dar cu părerea ta. Dar cum vom face ca să reușim fără a ne compromite?

— Aici este ceva cam greu, cocoane. Sunt sigur că nu vom găsi o femeie ca moașa și o fată simplă ca Fru- sina. Maria trebuie să fie fină și să se teamă de dumneata. Iar ca să o mintă cineva și să o scoață din casă, crez că nu se va înșela lesne. Ar fi bine să o chemi iarăși dumneata prin cîteva rînduri scrise cu multă blîndețe făgăduindu-i ce pe apă nu curge. Venind la dumneata, să o tratezi bine, să-i arăți că pentru dragostea fiului dumitale consimți ca să o la de soție și altele asemenea. După aceasta, îi vom da dulceață cu puțin opium și odată amețită…

— Înțeleg, înțeleg…, zise Dăngescu. Și această idee nu este tocmai rea, dar îmi pare cam anevoie de ese- cutat, și prevăz că va fi cu neputință ca să nu mă compromit.

— Altă idee nu-mi mai vine în minte, cocoane, căci aceasta este cea mai bună și cea mai sigură de izbîndă. Cu toate acestea, gîndiți-vă bine și faceți cum marea înțelepciune a dumneavoastră vă va povățui.

— Este prea adevărat, zise Dăngescu distrat fără ca să fi auzit ultimile cuvinte ale confidentului său. Odată amețită, nu va ști nimic, se va deștepta la același loc, va crede că i-a venit leșin, și în sfîrșit întîmple-se: orice, trebuie să-mi răzbun cu orice preț și să stric acest legămînt care mă preocupă zi și noapte.

Și fără a mai aștepta sau a se mai gîndi, Dăngescu la cîrtie și scrie Măriei într-un mod astfel ca scrierea să nu semene cu a sa proprie cînd biletul ar cădea în vreo mînă streină.

Iată ce scrise nelegiuitul sărmanei copile:

„Măriuțo. Am fost prea nedrept și prea barbar către dumneata și către fiul meu. Astăzi mi-am recunoscut greșala, și fiindcă mai-nainte de toate sunt tată și-mi iubesc copilul, știind că și dumneata ești așa de înțeleaptă cît și frumoasă, mă văz silit să fac ceea ce nu voiam în zilele trecute. Dacă ai plăcere să vii ca să ne întreținem despre multe pînă a întoarcerea fiului meu, ești liberă, fiica mea. Te voi priimi totdeauna cu mulțumire. ”

După ce termină. Dăngescu strînse biletul și dîndu-l lui Bolboacă, îi zise:

— Iată biletul către Maria: ia-l, Neagule, și încre- dințează-l unui servitor să i-l ducă.

— Prea bine. cocoane, răspunse Bolboacă luînd biletul.

— Nu uita să zici ca să ceară răspuns, pentru că voi să știu dacă vine sau nu.

— Negreșit că va cere răspuns, căci răspunsul este totul.

Bolboacă iese de la stăpînul său și însărcinează pe un rîndaș să ducă biletul Măriei. Rîndașul, după ce se încunoștiință bine despre locuința ei, plecă îndată și ajungînd întrebă cine era domnișoara Maria Sălcianu.

— Eu sunt, zise tînără fată înaintînd spre servitor. Ce voiești?

— V-am adus, coconiță, un răvășel din partea coconului Stamate.

— Adu-l încoaci, zise ea cu iuțeală.

Servitorul dă biletul Măriei și aceasta începe să-l citească și să-l recitească. Fizionomia ei se înveseli văzînd frumoasa coprindere a biletului, și fără a aștepta să dea vreun răspuns, ea rugă pe servitor să o aștepte ca să meargă împreună.

Tînăra fată care era sinceră și care nu se putea gîndi la infamia ce se proiectase în contra ei, se îmbracă îndată și veni însoțită de servitor la tatăl amantului său. Dăngescu o zări pe fereastă și ieși îndată să o întîm- pine. Maria, suind scara, se împiedică și căzu, dar fără să cugete că această cădere era de o urîtă augură, se sculă numaidecît, urcă cele din urmă trepte și găsi pe Dăngescu în sală.

— Bine ai venit, scumpa mea copilă, zise el văzînd-o. Crede că nu te așteptam și nici socoteam să vii așa curînd.

— Mi-ați scris niște lucruri atît de frumoase încît m-am grăbit să viu.

— Bine ai făcut, Mario, dar să intrăm în camera mea ca să mai vorbim cîte ceva.

Și Dăngescu intră în cameră și Maria după dînsul. El o invită să se așeze pe un fotoliu și el se așeză pe un altul. Cînd amîndoi fură instalați, Dăngescu îi zise:

— Trebuie să fii prea mîhnită pe mine, Mario. Din pricina mea ai avut atîtea nemuțumiri încît nu mă îndoiesc că m-ai privit ca pe un zbir sau ca pe [un] gîde.

— Nu v-am privit nicidecum, precum socotiți. Este adevărat că am suferit multe, dar o manieră frumoasă șterge tot răul trecut; toate supărările devin fericiri. Și dumneata, cocoane Stamate, ai știut să depărtezi durerea din sufletul meu și să o înlocuiești cu o speranță la care nu mă așteptam.

— Și această speranță va fi o realitate, Mario. Mi-am recunoscut greșala îndată și după cugetările ce am făcut, m-am hotărît să o reparez. Mă gîndeam: fiul meu este destul de bogat, destul de nobil; și-a ales o fată de meseriaș: ce va pierde luînd-o de soție pe cît timp o iubește, o adoră și dînsa, în loc de nobleță, de bogăție, posedă o inimă frumoasă care-i nobilează sufletul și care va face fericirea soțului său? Dacă a fost o fată de meseriaș, a fost bine crescută și se poate prezenta într-o societate aleasă fără să roșască și fără să fie ridicolă. Așa, Mario, m-am gîndit la toate acestea, și am hotărît să curonez amorul vostru. Crez că vei fi mulțumită și că mă vei scuza de brutalitățile mele trecute?

Pentru tot răspunsul, Maria cade în genunchi, la mîna Dăngescului și după ce o sărută în mai multe rînduri, îi zise:

— Să fii binecuvîntat, dumneata, care redai viața unei creature ce se credea pierdută. Această viață va servi numai ca să arate recunoștința făcătorului său de bine pînă la ultimul suspin.

— Scoală-te, Mario, zise Dăngescu ridicînd-o și în- torcîndu-și privirile. Nu merit poate atîtea mulțumiri, și…

Ușa se deschide și Bolboacă se prezentă cu o, tavă pe care erau așezate două farfurii cu dulceață și două pahare cu apă. El vine la Dăngescu și acesta simți un fior rece că-i trece în tot corpul. Mustrarea de cuget îi coprinde pentru un moment, dar Bolboacă îl privește și-i arată farfurioara destinată pentru Maria. Aceasta se așezase la locul său și aștepta în tăcere și cu ochii plecați.

Dăngescu, care nu avea timp de gîndire, la farfurioara ce-i arăta Bolboacă și o prezentează tinerei fete:

— Vino de la dulceață, Mario. Poate ai trebuință să te răcorești.

Maria se scoală și vine lîngă Dăngescu. Tînără fată la dulceață, bea apă și se întoarce la locul său așteptînd să rămîie singură cu tatăl amantului său.

Vătaful de curte nu lipsi de a se întoarce pe pașii săi și de a reintra în camera de unde ieșise. Îndată după plecarea lui, Maria începu să simță o turburare și o amețeală carii fură vizibile Dăngescului. În dulceață se pusese o prea mică doză de opium și prin urmare primejdia nu era mare precum se întîmplase cu sărmana Frusina.

Maria, care băgă de seamă că va fi coprinsă de un leșin, nu lipsi de a zice Dăngescului cu jumătate vocea:

— Este greu de îndurat fericirea ca și supărarea. Emoția mi-a slăbit simțul și iată că pentru a doua… oară…

Ea nu putu zice mai mult că căzu amorțită pe fotoliul ce ocupa. Dăngescu se repede la dînsa și vede că doarme de un somn profund. După cîteva minute Bolboacă reapare în cameră.

— Ia-o, îi zise Dăngescu tremurînd, și nu întîrzia căci nu este timp de pierdut.

Bolboacă nu-l face repeta ordinul; el la pe Maria pe brațe și o transportă în altă cameră, unde mizerabilul comite cea mai detestabilă crimă fără cea mai mică mustrare de cuget. După cîteva minute, el o readuce în camera stăpînului său și o depune pe același fotoliu pe care căzuse leșinată.

— Socotesc, cocoane, că de acum înainte toate îngrijirile Și toate supărările dumitale au luat sfîrșit. Socotesc iarăși că domnu Alexandru va renunța de a lua de soție sau de a mai iubi pe o femeie pierdută.

— Atunci să ne curățăm de dînsa mai curînd. Fă-o să respire cloroform ca să se dezmeticească și să plece.

Bolboacă scoate o sticluță din buzunar și o pune la nasul Măriei. Aceasta începe să strănute în mai multe rînduri și se deșteaptă de tăria acestui lichid. Bolboacă iese din cameră îndată ce vede că Maria se dezmeticește și Dăngescu rămîne singur cu dînsa.

— Pentru ce ai leșinat. Mario? o întrebă el cînd o văzu că deschide ochii.

— Unde sunt?… ce mi s-a întîmplat?… întrebă nenorocita fată amețită și cu privirile rătăcite.

— Ce, ai uitat că ești la mine, Mario? zise Dăngescu apropiindu-se de dînsa.

Maria privește pe Dăngescu cu băgare de seamă și, după ce-și rechemă toată memoria, răspunse cu o voce stinsă:

— A! Îmi aduc aminte; mi-a venit leșin de bucurie. Mă iartă, cocoane Stamate, dacă pentru a doua oară mi s-a întîmplat aceasta în casa dumitale.

— Nu este nimic, Mario; asemenea lucruri se în- tîmplă la toată lumea și prin urmare sunt scuzabile. Și eu, că sunt bărbat, am fost învins adesea de aceste slăbiciuni omenești.

— Dar nu știu ce am!… capul îmi este greu, pieptul mi se bate, oasele pare că-mi sunt sfărîmate.

— Nu este nimic. Mario; îți vor trece toate acestea îndată ce vei ieși la aer. Du-te, fata mea, și dacă nu-ți va fi bine, să te așezi în pat și să te repauzezi.

Maria se scoală cu multă anevoință și susținută de Dăngescu fu condusă de dînsul pînă în curte unde se despărțiră. Sărmana fată se pune într-o trăsură de birjă ce trecea din întîmplare tocmai cînd ieșise pe poartă, și după ce se așeză într-însa, informă pe birjar despre locuința ei unde ajunse peste cîteva minute.

Esiliul

Era cinci ore de dimineață. Soarele apăruse de cîteva minute și razele lui se răsfrîngeau pe turnurile unei biserici ocolită de mai multe zidiri ruinate și antice. Natura era toată liniștită și semăna că înconjură un loc retras și lipsit de o populație numeroasă. Sunetul lamentabil a două clopote fu singurul zgomot ce se auzi în acel loc izolat. Acest sunet anunța rugăciunea de dimineață a cîtorva ființe care își consacrase viața pentru a servi pe Dumnezeu departe de toate tentațiile la care este supusă omenimea. Înțelegem că ne aflăm într-o monastire și într-una din cele mai frumoase ale României. Această monastire era situată pe o muchie de munte, ocolită de toate părțile de alți munți înalți. La mijlocul acelei muchii de munte se prezenta o cascadă din care izbucnea o apă așa de rece cît și limpede și care cădea cu repeziciune într-o gîrlă ce șerpuia pe poalele munților în tot lungul lor. Și cine nu cunoaște admirabila poziței a monastirei X ***?… Cine s-a dus să o viziteze fără ca să nu se fi întors încîntat de acele locuri poetice pe care natura le împodobise cu tot ce avea mai sublim! O fereastă din chiliile așezate pe muchia de munte era deschisă. Acolo se vedea un om care sta pe gînduri privind munții în toată întinderea lor. Acel om era Alexandru pe care tatăl său îl trimisese în acel loc ales de esil. Depărtarea de București era foarte mare; adăo- gîndu-se la aceasta și o pază strictă, fuga era imposibilă. Alexandru se afla la monastire de mai‘ multe zile; trei gendarmi îl supravegheau și îl urmau- de aproape ori pe unde se ducea. Ordinile guvernului erau aspre căci Dăngescu se temuse de furia fiului său. Alexandru, ajungînd la monastire, nu simțise cea mai mică mulțumire la vederea a tot ce-l înconjura, ci, din contra, natura îi păru posomorită și munții îi privi ca pe groaznicele ziduri ale unei temnițe. Tînărul Dăngescu era dezolat; el pierduse pe Maria și nu știa ce putea să devie; i se pătase onoarea, reputația; era un om pierdut în societate. Ce să facă?… În mai multe rînduri, voi să fugă dar aceasta era cu neputință căci gendarmii nu-l pierdeau un minut din vedere. Ca să se strecoare și să dispară pîn pădurile munților îi era teamă să nu fie sfîșiat de urși sau de lupi fără cel mai mic ajutor, căci nu avea nici arme, și mai întîi nu știa pe unde să apuce. Se hotărîse dar a avea răbdare și a aștepta în tăcere evenimentele. Dar, într-un loc atît de trist, avea trebuință de o companie, de un amic cu care să se între- ție, care să-l console. Trecuse mai multe zile și nimeni nu venise încă să-l vază. În acea dimineață însă după săvîrșirea serviciului divin, un tînăr călugăr intră la dînsul. Alexandru nu-l văzuse încă între ceilalți.

Acest călugăr, care avea o statură de mijloc și o talie potrivită, era diaconul monastirei și se numea Igna-tie. El era prea tînăr și să fi fost cel mult de douăzeci și șapte de ani; el avea un păr lung, castaniu, răsucit la spate și acoperit de unpotcapiu de plisă neagră, bine tăiat. Ochii îi erau verzi, plini de vioiciune și de sinceritate; gura și nasul potrivite, fața albă și prea curată, iar barba și mustățile puțin pronunțate. Adăogînd la toate acestea o îmbrăcăminte curată și un aer vesel, în care nu se întrevedea nici o ipocrizie, ne vom convinge că Alexandru simți o mulțumire nespusă văzîndu-l că intră în camera ce ocupa.

— Bună dimineața, domnul meu, zise călugărul Ig- natie cu un aer de compătimire.

— Cu plecăciune, tată, îi mulțumi Alexandru sculîn- du-se și prezentîndu-i un scaun.

Diaconul se așeză îndată zicînd:

— Nu vă deranjez, domnule Dăngescu, cu venirea mea la dumneavoastră?

— Cîtuși de puțin, părintele meu, răspunse Alexandru cu grabă. Din contra, simț o mulțumire nespusă că ai avut bunătate a veni să-mi ții companie. De cînd sunt aici, nu am văzut pe nimeni la mine. Mă iartă dacă-mi vine a crede că călugării pe aici nu par a fi oameni, ci niște sălbatici ce fug de lume.

— Ai toată dreptatea, domnule Dăngescu. Dar ce să pretinză cineva de la niște oameni carii nu cunosc lumea și societatea, cu atît mai puțin conveniențele ce trebuie să aibă către un strein? Eu am lipsit în oraș mai multe zile și nu este decît o oră de cînd m-am întors la monastire. Am aflat că sunteți aici și m-am grăbit a veni să vă ofer amiciția mea pe timpul cît veți avea nemulțumirea de a sta în aceste locuri.

— Și o priimesc cu plăcere, bunul meu părinte, zise Alexandru strîngînd mîna diaconului. Sunt încă încîntat că am găsit în cuvioșia-ta o persoană jună și cu un aer care-mi convine foarte mult. Sunt sigur că mă vei iubi după ce mă vei cunoaște mai bine.

— Te stimez și te iubesc încă de acum, domnule Dăngescu, deși conștiința noastră datează din ziua aceasta. Sunt lipsit de amici și fericirea mea cea mai mare este cînd găsesc vreunul. Aici se găsesc foarte rar amici, și din nenorocire nu am putut forma pe nici unul din semenii mei, căci aici toți călugării sunt streini, pînă și egumenul.

— Și poate, părintele meu, că nu ești nici mulțumit de cariera ce ai îmbrățișat?

— Nu știu ce să răspunz la aceasta, domnule Dăngescu, decît că dacă astăzi mă aflu acoperit de această rasă, este că m-am pomenit cu dînsa din frageta-mi copilărie. Nu am părinți, nu am rude, nu am amici, nu am nimic în lume. Născut de nu știu cine, am fost az- vîrlit pe drumuri, luat și adăpostit de întîmplare. Am deschis ochii, ca să zic așa, în această monastire la vîrstă de zece ani. Carte nu știam; dar am învățat neîncetat, și din lectura diferitelor scrieri ce din norocire am găsit pe aici, am început a cugeta și a mă lumina de ceea ce este lumea. Atunci am început să simț și lipsa familiei mele și am blestemat pe acei oameni carii mi-au dat viața și carii nu au știut să mi-o conserve. Victima vre- unei crime, iată-mă redus a-i suferi și consecințele. Sunt puțini oameni, domnule Dăngescu, carii să sufere ca mine!

— Nu zice aceasta, părintele meu. Te înșeli și prea mult încă. Sunt alții mult mai nenorociți decît cuvioșia-ta. Eu te crez fericit pe lingă mine. Cuvioșia-ta ai nemulțumirea de a fi fără părinți, fără rude și fără amici, dar eu, care am de toate, mă văz depărtat de dînșii și esilat de tatăl meu la această monastire. Ce vei zice, părinte, aflînd că sunt dintr-o familie mare, avută, voiajat pîn țări streine, cu poziția cea mai strălucită în societate, cu specialitatea cea mai bănoasă și obicinuit a-mi îndeplini toate plăcerile pînă la cele mai mici ca- priciuri!… și din mijlocul atîtor bunuri să mă văz deodată smuls, înconjurat de trei gendarmi și adus pînă aci în cărucior de poștă; spune-mi, părintele meu, poate fi o nenorocire mai mare decît aceasta?

— În adevăr, suferințele dumitale sunt destul de grele, zise diaconul pierind capul. Dacă binevoiești a-mi ierta indiscreția, poci cunoaște, domnule Dăngescu, ce lucru a ocazionat esiliul dumitale?

— De ce nu, părintele meu? Nu am comis vreo crimă ca să o țiu secretă și să roșesc mărturisind-o: singura mea greșală, dacă aceasta poate fi o greșală, este că am iubit și iubesc pe o fată de meseriaș care este un înger de virtute, și de frumusețe. I-am promis să o iau de soție, căci în adevăr nu aș putea niciodată să trăiesc fără dînsa; tatăl meu s-a informat de aceasta, m-a surprins în casă cu fata, m-a dojenit și m-a insultat și pe mine și pe dînsa. La aceasta m-am revoltat, i-am răspuns fără moderație, și tatăl meu, mîndru și aspru, fără să asculte decît furia sa, a alergat la sprijinul guvernului, a cerut în secret esiliul meu, și pe cînd mă aflam încă cu amanta mea. m-am pomenit fără veste cu gendarmii că mă ridic, mă pun în căruciorul de poștă prin forță și mă aduc aci unde mă aflu de două săptămîni trecute. Ce s-a întîmplat în urmă nu știu nimic. Aștept, părintele meu. fără speranță, și aș dori să am răbdare căci îmi trebuie multă.

— Din cele ce-mi spui, domnule Dăngescu, încuviințez că trebuie să suferi foarte mult. Cu toate acestea să nu vă mîhniți mai mult decît trebuie. Crede-mă că nu va trece încă o săptămînă, că o să vi se redea libertatea. Dumneata ai rude, ai părinți, și cu toată supărarea ce le-ai cauzat, o asemenea supărare nu poate fi durabilă. Ai făcut prea rău să răspunzi tatălui dumitale; trebuia să fii moderat, iar nu să-l întăriți tocmai cînd furia sa era în culme.

— În adevăr, aceasta este singura mea greșală, dar să-mi dai dreptate, părintele meu, căci omul nu este stăpîn pe sine în asemenea momente.

— Ca copil, urma să te supui părintelui dumitale; aceasta este o lege a naturei, domnule Dăngescu. Vezi bine ce urmări triste a avut un moment de iuțeală! Dacă aceasta este toată greșala dumitale, atunci fii sigur că tatăl dumitale se căiește de ceea ce a făcut. Furtuna a trecut cu desăvîrșire și așteaptă liberarea dumitale din moment în moment, căci nu va întîrzia să sosească.

— Îți mulțumesc, părintele meu, pentru speranțele ce-mi dai. Ele contribuiesc mult la ușurarea supărărilor mele. Te rog să fim totdauna împreună, să trăim ca frații și, dacă ai plăcere, să te lepezi de călugărie și să mă însoțești în București. Mă însărcinez cu viitorul cu- vioșiei-tale.

— Ești prea bun, domnule Dăngescu, și vă sunt foarte recunoscător pentru binele ce voiți să-mi faceți. Dar sunt silit să vă refuz căci o voce misterioasă mă oprește de a face un asemenea pas. Este adevărat că parte din călugării din această monastire sunt predominați de febleți și că nu corespund pe cît s-ar cuveni santei misii la care sunt chemați, dar tocmai pentru aceasta și pentru susținerea religiei trebuie să se găsească între dînșii oameni cumsecade ca să nu-i lase în abisul în care sunt căzuți. Viețuirea mea pe acest pămînt o neconsidcr și nu pizmuiesc nicidecum pe a oamenilor fericiți, nici o rîvnesc, căci neobicinuit cu fericiri, nu s-a deșteptat încă în mine vreo dorință pe care să nu o poci birui. Mă las dar în voia soartei și nu fac alt decît a ruga pe Dumnezeu, ca să ierte gre- șalele părinților mei și să-i fie milă de sufletul meu.

— Te admir, părinte, și respect frumoasele simți- minte ale cuvioșiei-tale. Nu mai am curajul a vă propune o viețuire la care poci lua plăcere numai eu și alții ca mine. Ești prea fericit că nimic din vanitățile lumei nu te tentează și că nu ai apucat să guști din veninul lor, căci altfel ca om, supus feblețelor, ai fi căzut fără îndoială.

— Și mai rău decît mulți alții poate. Este prea adevărat, domnule Dăngescu. Sunt dar hotărît a-mi termina zilele cu onoare și cu demnitate într-o monastire, însă nu aci, fiindcă nu-mi place, ci într-o monastire română unde am și pus la cale să mă strămut. Aștept numai încuviințarea episcopului ce sper că va sosi în curînd.

— Și prea bine vei face, părintele meu.

— Am și nevoie, domnule Dăngescu, căci în aceste locuri nici viața nu-mi este în siguranță. Acum două luni s-a omorît un nenorocit ecliziarh care trecea într-o noapte pîn pădurea aceea, ce se vede dinaintea noastră, pe cînd se ducea la schitulețul situat pe acel vîrf de munte.

— Ce spui, părintele meu! zise Alexandru uimit.

— Așa, domnule Dăngescu; acest omor s-a comis, în adevăr; nu știu cine sunt asasinii, dar vorbe și bănuieli sunt destule.

— Te rog, părintele meu, fii așa de bun de mă întreține despre aceasta.

— Cu plăcere, domnule Dăngescu. Iată cum decurge împrejurarea omorului. Sunt mai mulți ani de cînd un călugăr, Partenie ecliziarhul, era rînduit îngrijitor al schitului din față de către egumenul acestei monastiri. Acest Partenie era foarte bătrîn și, din economiile ce făcuse, strînsese mai multe sute galbeni pe carii îi îngropase într-un loc oarecare dimprejurul schitului. Paracliserul monastirei împreună cu portarul, carii aveau cunoștință de aceasta, se asociară ca să jefuiască pe acel Partenie, și căutară a dovedi unde ascunsese banii. Dar toate silințele lor rămase nefructuoase căci după mai multe luni de pîndă nu putură să descopere nimic. Nemaivoind să aștepte și lacomi de a poseda acei bani, hotărîră să-l pîndească noaptea în pădure cînd va trece de la monastire la schit, precum făcea adesea bătrînul, și, prinzîndu-l noaptea singur și fără ajutor, să-l amenințe și să-l tortureze pînă le va mărturisi unde sunt îngropați banii. Planul era destul de infernal și prin urmare destul de sigur ca să se esecute cu siguranță mîrșavul lor proiect. Dar este cunoscut că oamenii trăiți în monastire sunt fricoși și că le place să prinză șarpele cu mîna altuia., Ei ochise pe un țigan servitor al monastirei, care avea aplecări spre rele și cugetară că acesta era omul ce le trebuia și care ar fi în stare să se espuie la tot. În această intenție, ei se adresară către servitorul țigan, îi comunică proiectul și dobîndiră îndată consim- țămîntul lui, care le promise a fi gata și în picioare oricînd va fi chemat. Portarul și paracliserul rămase mulțumiți pe acest răspuns și nu așteptau decît timpul favorabil ca să esecute mîrșevia proiectată. Ocazia nu le lipsi mizerabililor: bătrînul Partenie rămăsese odată în monastire pînă la o oră înaintată a nopței, și ei, împreună cu țiganul, voind să profite de această ocazie, mai cu seamă că era tîrziu și întuneric de nu se vedea la doi pași, ieșiră pe furiș din monastire, apucară pîn niște locuri unde erau siguri că nu vor întîlni pe nimeni, și, ajungînd în păduricea de pe muchia muntelui, se puseră la pîndă lîngă drumul care conducea la schit. Bătrînul Partenie nu întîrzie de a veni; zgomotul pașilor săi se auzi de departe prin călcarea frunzelor uscate căzute după arbori, și tîlharii, fără a pierde timpul, îl ocoliră din toate părțile și-l puseră la mijloc. Paracliserul îl întrebă cu o voce schimbată unde a îngropat banii. Bătrînul călugăr, care nu se aștepta la aceasta, rămase uimit, începu să tremure și răspunse cu o voce tremurîndă:

— Nu am bani îngropați, oameni buni. Și de unde voiți să am eu bogăție, cînd Dumnezeu mă știe cum trăiesc de astăzi pînă mîine?

— Spune, hoțule, că nu scapi, strigă paracliserul apucînd pe bătrînul Partenie de gît și lovindu-l în cap cu pumnul.

— Nu am bani, săracul de mine; nu mă chinuiți degeaba, căci sunt om bătrîn și vă trăsnește sfîntul Ni- codin. Nu mă faceți să vă blestem căci se alege praful de voi.

— Ba se alege de tine, iezuitule, strigă paracliserul luîndu-l de păr și dîndu-i mai multe lovituri cu atîta putere, încît nenorocitul Partenie căzu amețit.

— Vai! săracul de mine, strigă el zvîrcolindu-se. Nu mă chinuiți că nu v-am stricat nimic și ar fi păcat de Dumnezeu ca să omorîți pe un om bun și nevinovat.

— Aș… că de astea nu se trec la noi, strigă portarul strîngîndu-l de mînă cu putere. Și dacă nu spui de voie, te fac eu să vorbești de nevoie.

Și zicînd acestea, tîlharul îl lasă de mînă, scoate un cuțit din buzunar și începe să-l înțepe în mai multe locuri ale corpului. Partenie voi să scoață țipetele cele mai grozave de durere și să strige ajutor, dar paracliserul îi puse mîna la gură, îi astupă vocea și îi zise:

— Ai de gînd să ne spui unde ai îngropat banii sau te ciocîrtim numaidecît și te lăsăm aici de te mănîncă cîinii și lupii?

Bătrînul se îngrozi de aceste amenințări, dar se vede că-i era milă de bani, căci el mai avu un ultim recurs la tagă:

— Ce să fac eu cu banii?… zise el. Sunt un biet bătrîn neputincios, de-abia mă tîrăsc pe picioare și-mi aștept ceasul din zi în zi. Dacă sunteți creștini, nu vă gîndiți că, după caznele ce m-ați făcut să sufăr, v-aș fi mărturisit numaidecît? Ce ați înțeles și ce veți cîștiga omorîndu-mă, decît să vă încărcați cu un păcat de moarte care nu vi se va ierta niciodată de Dumnezeul care vă vede?

— Ei, văz eu că nu înțelegi de vorbă bună și singur vei fi de vină dacă-ți scoț un ochi.

Și paracliserul aduce cuțitul la ochiul drept și se dispune a face operația, cînd Partenie, băgînd de seamă că era să rămîie fără ochi și că era în primejdie de a pierde și pe celălalt, strigă îndată:

— Oprește-te, nu mă nenorociți; sunt gata să vă mărturisesc totul.

— Dacă este așa; nu-ți mai facem nimic, zise paracliserul retrăgînd cuțitul.

— Este adevărat că am strîns în viața mea cîteva părăluțe, murmură bătrînul Partenie cu o voce stinsă, dar le păstram ca să le las schitului după moartea mea și să mi se caute și sufletul cu dînsele. Văz însă că nu am avut parte să-mi îndeplinesc scopul și că trebuie să pierz într-un ceas tot ce am agonisit în șasezeci ani. Ei bine am… dar…

— Spune, că te omorîm…, strigă paracliserul. Unde ai îngropat banii?… asta cerem de la tine și te lăsăm în pace, sau de nu spui, nu mai avem răbdare să te așteptăm, ci te omorîm ca pe un cîine.

— Vă spui, vă spui, se grăbi a zice bătrînul Partenie îngrozit. Numai lăsați-mi si mie pe jumătate ca să rămîie schitului și pentru sufletul meu.

— Îți lăsăm pe jumătate, numai mărturisește îndată.

— Îi am îngropați în scorbora bradului celui gros de lîngă groapa de la spatele schitului, zise bătrînul. Duceți-mă acolo să vă arăt.

— Ba vei rămînea aici. strigă paracliserul. Nu mi-ai spus că ești priceput, tată Partenie? Vrei să te vezi lîngă schit, să strigi ajutor și noi în loc să luăm banii să o croim de-a fuga?

— Ba nu m-am gîndit la aceasta cîtuși de puțin, ci v-am spus curatul adevăr.

— Vom vedea îndată dacă ai mărturisit adevărul, zise portarul. Cunosc bradul și scorbora lui, mă duc să mă încredințez. Așteptați-mă aici.

La această propunere, care fu încuviințată ele ceilalți tîlhari, portarul pleacă și se întoarce peste o jumătate oră cu o pungă de piele plină cu galbeni. Bătrînul Partenie scoase o oftare cinci văzu că bănișorii săi, strînși para cu para, deveniră într-un moment prada acelor nelegiuiți.

— În acea pungă sunt opt sute galbeni, zise el; mi-ați făgăduit că nu mi-i luați pe toți. Dați-mi-i dar pe jumătate.

— Da, da, îți vom da, tată bărbosule. Gătește numai o dăsagă mare ca să-i priimești, zise servitorul țigan cu ironie.

Paracliserul se apropie de portar și, după ce schimbă cîteva cuvinte cu dînsul, veni spre țigan și îi șopti ceva la ureche; după aceea se apropie de bătrînul călugăr:

— Ei, tată Partenie; acum să ne așezăm ca frații, să numărăm, toți banii și să ți-i dăm pe jumătate.

— Cum veți voi, zise Partenie tremurînd de frică.

— Aide, mă, vin’ încoaci cu punga căci nu avem vreme de pierdut.

Portarul se apropie, desface punga și începe să numere banii. Cînd toți fură cu privirile ațintate pe galbeni, țiganul se apropie pe nesimțite de Partenie și-l lovește cu toporul cu atîta cruzime încît despică în două capul sărmanului bătrîn care rămîne în loc fără mișcare și fără ca să poată scoate o singură tînguire.

După aceasta, tîlharii își împart banii frățește, și se întorc la monastire fără ca să fi fost văzuți, nici auziți de nimeni.

A doua zi, cadaverul bătrînului Partenie fu văzut de niște țărani carii se duceau la schit. Egumenul și autoritățile administrative fură încunoștiințate. Se făcu anchetă la fața locului dar nu se putură dovedi omorî- torii, sau mai bine, deși se bănuiră, se făcu lucrurile tăcute, căci o asemenea crimă ar fi compromis multă lume.

— S-au petrecut niște lucruri oribile pe aici, părintele meu, zise Alexandru cînd diaconul termină istoria omorului. Dar prin ce întîmplare cunoști împrejurarea omorului așa precum s-a petrecut?

— Să vă spui, domnule Dăngescu. Știți că păcatul se descoperă curînd sau mai tîrziu: țiganul servitor a murit de un an trecut și în ultimile lui momente a mărturisit totul confesorului său, care, se zice, că s-ar fi destăinuit către preoteasa sa, aceasta către un om, amantul ei, și așa mai încolo.

Și zicînd acestea, diaconul se scoală ca să iasă.

— Dar ce, pleci așa curînd de la mine, părintele meu?

— Da, domnule Dăngescu, căci am să vorbesc ceva cu egumenul.

— Atunci nu te rețiu; te rog numai să mă iubești și să mă vizitezi adesea. t

— Cu toate mulțumirea mea. La revedere, domnule Dăngescu.

— La revedere, părintele meu.

Diaconul iese și Alexandru se pune iarăși la fereastă ca să privească munții și să se gîndească la Maria și la nenorocirile lor.

O vizită

Să lăsăm monastirea în care intrarăm ca să vedem ce făcea Alexandru și să ne înturnăm în București ca să asistăm la cele ce se petrecu în urma esiliului.

Dăngescu nu fixase încă ziua plecărei sale. Crima ce săvîrșise prin pierderea Măriei îl preocupa în punctul că singura sa gîndire era pironită numai la dînsa și la cele ce s-ar întîmpla în urmă. Bolboacă îl încuraja neîncetat, dar nu avea destule argumente ca să-i răspîndească frica ca într-o zi Alexandru, descoperind infamia lor ar fi capabil să comită lucruri mari. Hotărîrea dar era anevoie de luat și a trebuit ca o întîmplare estraordinară să dea împrejurărilor trecute un curs neașteptat.

Într-o dimineață, pe la unsprezece ore, un servitor intră în camera Dăngescului și-i anunță că o caretă intrase în curte. Dăngescu se uitai pe fereastă și, după ce văzu cine era în caretă, strigă îndată către servitor:

— Du-te în grabă de priimește pe acel boier la capul scărei și invită-l în salon.

Servitorul iese și Dăngescu se îmbracă cu o haină neagră ca să priimească cu toată cuviința pe cel ce se vede că-i făcea onoare mare ca să-i viziteze.

„Ce caută la mine logofătul Dreptăței? cugetă el. Negreșit că a aflat ceva despre trecutul meu, sau poate a. venit ca să-l împrumut cu bani. În sfîrșit, voi vedea… Atîta prevăz numai că nejumulit nu scap. ”

Personagiul care venise la Dăngescu se numea domnu Gorniceanu și ocupa, precum văzurăm, foncția de mini- stru al Justiției. El era în vîrstă de șasezeci ani aproape, cu stare, cu influență și de familie mare. Statura sa era de mijloc și lipsa de înălțime i se suplinea printr-o grosime puțin comună. Părul îi era cărunt, fizionomia neînsemnătoare și prin urmare nu avea nimic pe dînsa ca să se distingă dintr-a unui om ordinar.

Acest personagiu fu introdus în salon de servitorul însărcinat cu priimirea lui, și cînd intră pe ușă, nu lipsi de a-l întreba:

— Dar ce, stăpînul tău nu este gata?

— Nu se îmbrăcase încă; dar poftiți, coconașule căci va veni îndată.

— Ba sunt gata, strigă Dăngescu care auzise ultimile cuvinte și care în acest moment ieșea din camera sa. Cu toată plecăciunea, cocoane Dumitrache, adăogă el fă- cîndu-i un compliment plin de respect.

— Cu plecăciune, cocoane Stamate, îi mulțumi ministrul Justiției.

Amîndoi intru în salon, se așed pe cîte un fotoliu și, după cîteva minute de tăcere, Gorniceanu zise:

— Este o zi minunată cea de astăzi și îmi pare rău că sunt reținut de foncție, căci altfel aș fi petrecut-o afară. Cum de nu te-ai dus pe la vreo moșie a dumitale, cocoane Stamate?

— Am fost reținut în București de o mulțime de treburi, cocoane Dumitrache. Aceasta este pricina care m-a făcut să-mi neglijez interesele și să fiu lipsit de mulțumirea de a respira un aer curat.

— Tot interesele și iar interesele ne opresc totdauna de a face ceea ce ne place. Eu unul le-am negligiat cu totul de cînd sunt în foncție, care foncție a devenit o povară mare pentru mine. Și crede-mă, cocoane Stamate, că, dacă ar fi pentru mine, mi-aș da demisia din minutul acesta, dar voi să fac plăcerea măriei-sale lui vodă, care dorește cu orice preț să dau un curs bun ramurei judecătorești.

— Și prea bine face măria-sa vodă de nu vă lasă să vă dați demisia. Sunteți o persoană neprețuită în minis- teriul Justiției, și vă mărturisesc că, de nu ai fi dumneata, s-ar alege praful de partea judecătorească și de dreptățile oamenilor. Eu unul nu am decît a vă lăuda.

căci, de cînd sunteți ministru, am cîștigat mai toate procesele ce le aveam pe la tribunale și pe la curți.

— Îi țiu pe toți în frîu, strigă Gorniceanu mîndru de laudele ce i se făcea. Am hotărît să stîrpesc abuzurile cu desăvîrșire și să fac schimbări radicale În toate curțile și în toate tribunalele din țară.

— Dacă nu mă înșel, ați mai făcut vreo șasezeci în zilele trecute?

— Este prea adevărat, dar încă nu am sfîrșit. Am de gînd să curăț și să mătur cu sutele. Ce zici de aceasta? Așa este că sunt activ și energic?

— Mai încape îndoială. Sunteți numai de un an la ministeriu și ați făcut minuni; ați lucrat cît altul nu ar fi putut nici în zece ani.

— Ș-apoi unde pui că m-am curățit de toată datoria care se urca la vreo șasezeci mii galbeni și mi-am dezrobit toate moșioarele? Ia spune-mi, ce zici?

— Ce să zic alt, cocoane Dumitrache, decît că vă admir capacitatea. Este cunoscut că omul mare este tot mare și că orice ar zice cineva ar fi de prisos.

— Și unde mai pui iarăși, că am mai cumpărat moșia Pîrlita pe nimic, care are aproape la o mie de clăcași?

— Nu mă îndoiesc de aceasta. Dumneavoastră, cocoane Dumitrache, sunteți singura persoană de capacitate în țara noastră; păcat numai că nu mai sunt și alții ca dumneata. Avem lipsă mare de capacități.

— Așa, cocoane Stamate: ai ghicit tocmai, bată-te sănătatea. Mă crezi, frățioare, că am obosit de tot?… Toată politica țărei a rămas pe spinarea mea și uite din pricina aceasta voiesc să-mi dau demisia căci sunt singur și nu mă poci lupta cu atîtea greutăți.

— Aveți dreptate, aveți toată dreptatea. Dar bine, dumneavoastră vă ocupați și cu politica țărei? ce face atunci postelnicu?

— Poftim vorbă! postelnicu, frate, este numai o mobilă, nu face nimic; ba face ceva: dă mese, joacă cărți, toacă la parale și întreține toate straienele care vin în București. Într-o zi, m-am dus la palat și m-am certat furcă cu domnitorul; i-am zis curat: Nu mai poci să mă lupt, măria-ta, am obosit ele tot; nu mai știu unde-mi este capul. Știi ce mi-a răspuns măria-sa? Habar nu ai?

— În adevăr, nu știu nimic, cocoane Dumitrache afară numai dacă veți avea plăcere să-mi spuneți.

— Cum de nu știi și dumneata? Mă prinde mirarea, căci am spus la o mulțime de lume. Unde trăiești, cocoane Stamate?

— Unde să trăiesc alt decît în București, cocoane Dumitrache; dar uite, nu știu nimic.

— Ei bine, clacă nu știi, să-ți spun eu: mi-a zis mă- ria-sa cu cea mai mare delicateță: Să nu faci una ca aceasta, arhon logofete, căci dacă-ți dai demisia, se va încurca toată politica țărei și voi fi silit să mă lepăd și eu de domnie. Fără dumneata, nu sunt bun de nimic.

— Ce spuneți, cocoane Dumitraehe! Așa v-a vorbit măria-sa?

— Tocmai așa, cocoane Stamate; nu am scos, nici nu am adăogat cel puțin o iotă. Uite iubesc pe domnitorul țărei și nu voi să-i stric hatîrul pentru lumea toată. Am hotărît să lucrez și să fiu ministru pînă voi muri ca să nu fie silită măria-sa să se lepede de domnie.

— Și prea bine veți face, foarte bine, cocoane Dumitrache. Se cunoaște că sunteți un adevărat român și veți face fericirea țărei.

— Negreșit că sunt român, deși tată-meu se zice că ar fi fost grec și că ar fi adăogat un „ceanu” la numele său; eu însă nu crez, și pentru aceasta iubesc pe români.

— Cum bunăoară unii zic și de mine că sunt de viță sîrb și că mă numeam odată Dangovici.

— Așa e lumea făcută ca să critice. Dar la spune-mi, cocoane Stamate, unde este Alexandru de nu-l mai văz pe nicăiri?

— Alexandru?… fiul meu?., . întrebă Dăngescu confuz și cu jumătate vocea.

— Da, Alexandru, fiul dumitale; aș dori să-l văz.

— Nu este în București; fiul meu a ieșit afară să se preumble.

— A avut dreptate, căci timpul este prea frumos. Cocoana Elenca tot afară este?

— Nevasta mea s-a dus la munte să facă băi și să la aer curat.

— Ce, nu este sănătoasă?

— Nu prea este sănătoasă, cocoane Dumitrache. De cîtva timp cam suferă de splină și de ficat.

— Și pe mine mi se pare că mă cam supără splina, unde poate lucrez prea mult! Și drept să-ți spui, aș avea mare trebuință ca să fac ceva băi, dar ministeriul nu mă lasă să fac nimic. Ce l puțin, de aveam un director bun care să poată să-mi ție locul!… Apropo, cocoane Stamate, m-am gîndit la Alexandru; știu că are studii bune și aș dori să-l fac director.

— Pe fiul meu director! ?… zise Dăngescu surprins și sculîndu-se deodată ca să se încline cu respect.

— Ce, te prinde mirarea?

— Negreșit, cocoane Dumitrache. Nu pentru că fiul meu nu ar fi în stare să ocupe postul de director, dar fiindcă este prea tînăr și nu a fost în nici o foncție pînă acum.

— Să nu te prinză mirarea nicidecum după ce vei afla intențiile mele și crez că, comunicîndu-le, le vei priimi cu o plăcere nespusă.

— Nu știu cum să vă mulțumesc, cocoane Dumitrache. Îmi aduceți în casă o mulțime de nuvele plăcute.

— Să scurtăm vorba, căci am o mulțime de treburi și mă grăbesc a mă duce la vodă care trebuie să fie prea neastîmpărat de nevenirea mea. Îl fac să mă aștepte prea mult mititelu. Iată despre ce am venit să-ți vorbesc: știi, cocoane Stamate, că am un singur copil, numai pe Aristița mea, care este așa de frumoasă cît și tînără. Ieri după-prînz, m-am pomenit cu dînsa că intră în camera mea, unde mă trîntisem puțin ca să mă odihnesc, și mă roagă să-i dau pe Alexandru dumitale de bărbat. Crede-mă că am rămas încremenit la această propunere și am început să rîz crezînd că era o glumă. Dar Aristița a început să plîngă și să-mi mărturisească că-l iubește și că nu poate trăi fără dînsul. Cînd băgai de seamă că vorbește serios, începui și eu să mă gîndesc serios și îi zisei că răspunsul i-l voi da astăzi. Aceasta m-a adus la dumneata ca să-ți fac propunerea de voiești să ne încuscrim.

— Auzi dacă voiesc!… priimesc încă cu bucurie cocoane Dumitrache. Printr-aceasta îmi faceți o onoare la care nu mă așteptam.

— Așa socotesc că partida nu este de lepădat. Deocamdată îi dau Aristiții mele de zestre moșia Pîrlita pe care am cumpărat-o de curînd și Gorniceștii care-mi dau arendă două mii galbeni, afară de o casă cu două etaje pe Podul Mogoșoaiei, o vie în Dealul cel Mare, bez garderobă, scule și altele.

— Sunt prea destule, cocoane Dumitrache, și mai mult încă decît trebuie; aceasta este o zestre din cele mai briliante.

— Negreșit că este briliantă, dar, ce e drept, îmi dă mîna să înzestrez bine pe unica mea copilă, care va fi și unica moștenitoare a averei mele întregi, căci numai pe dînsa o am.

— Nu știu cum să vă mulțumesc, cocoane Dumitrache. Sunteți un înger pentru mine și pentru fiul meu, care se va flata foarte mult cînd va afla că l-ați ales de ginere.

— Vezi numai să afle cît mai curînd, căci Aristița mea este iute și nu-i place să aștepte.

— Îl voi încunoștiința îndată, și mîine, nu mai departe, mă voi duce însumi să-l găsesc.

— Așa să faci, cocoane Stamate. Spune-i să grăbească să se întoarcă în București și să înceapă să viziteze și să-și curteze mireasa, căci peste o lună cel mult vom regula totul și-i vom cununa.

— Cît pentru aceasta să nu mai rămîneți la îndoială; este vorba pentru fericirea fiului meu și el îmi este unic ca și Aristița dumitale.

— Atunci la revedere, căci, precum ți-am spus, mă grăbesc, zise Gorniceanu sculîndu-se și dispunîndu-se ca să plece.

— Cu toată plecăciunea, răspunse Dăngescu înclinîn- du-se și conducînd pe Gorniceanu pînă în capul scărei.

Ministrul pleacă și Dăngescu în culmea bucuriei se întoarce suind scara cu o ușurință care nu era de vîrsta lui. În sală întîlnește pe Bolboacă și îi zice îndată ce-l vede:

— Vino după mine, Neagule. Am să-ți vorbesc de o bucurie mare.

Și Dăngescu intră în camera sa. Bolboacă intră după dînsul.

— Ce bucurie aveți, cocoane? întrebă vătaful de curte. Sunt în nerăbdare ca să aflu.

— Știi tu cine era boierul acela care plecă acum de la mine?

— Nu-l cunosc, cocoane, fiindcă nu l-am văzut bine în față.

— Este Gorniceanu, logofătul Dreptăței, care este bogat, nobil și care are o singură fată frumoasă ca un îngeraș. Ei bine, Neagule, a venit să-mi ceară pe Alexandru ca să-l facă ginere și director la logofeția lui. Fetei îi dă o zestre însemnată cum n-a mai dat nimeni în țara noastră. Dumnezeu să fie lăudat; iată și pentru mine o bucurie mare care n-a intrat de multă vreme în casa mea.

— În adevăr, este o mare fericire și o partidă minunată, și s-ar realiza negreșit dacă ați dobîndi și consimțământul domnului Alexandru.

— Sunt sigur că-l voi dobîndi. Ce, te mai îndoiești, Neagule?

— Mă cam îndoiesc, cocoane, căci, după cele ce s-au întîmplat, îmi este frică că nu va priimi.

— Iar ai început cu prevestirile tale păcătoase. Ce dracu, Neagule, de te-ai făcut așa de ursuz?

— Nu sunt ursuz, cocoane, și dă-mi voie să-ți spui că te înșeli prea mult.

— Atunci esplică-te ca să mă conving.

— Esplicația este scurtă: mă tem prea mult că fata cojocarului va fi înțeles că noi am pierdut-o și că se va destăinui către domnu Alexandru îndată ce se va întoarce.

— Poftim vorbă!… în veci trebuie să te temi de cîte ceva, Neagule. Sunt sigur că Maria nu are cea mai mică bănuială că i se trage pierderea de la mine. I-am dat niște făgăduieli așa de plăcute și am priimit-o așa de bine încît nu se poate opri un minut la gîndirea că eu să-i fi făcut acest rău.

— Nu zice aceasta, cocoane: ea trebuie să fi băgat de seamă îndată ce se va fi întors acasă, știind că nu mai fusese nicăiri decît la dumneavoastră. Și afară de aceasta nu este o probă destul de învederată nevenirea ei de două săptămâni pe la dumneavoastră, pe cît timp v-a făgăduit că va mai veni să vă vază. Gîndiți-vă bine, cocoane; știți cît o iubește domnu Alexandru? de ce a fost capabil pentru amorul ei, și de ce ar mai putea fi în viitor aflînd că ea a fost pierdută prin… Înțelegerea ce am avut împreună?

— Crez că a uitat-o și că nu se va mai gîndi la dînsa, cînd va afla că se va numi director la Departamentul Dreptăței și că va deveni soțul unei fete frumoase și avute.

— Domnu Alexandru nu prea ține la atîtea bunuri. Socotesc încă că le disprețuiește; dumneata o știi aceasta așa de bine ca și mine. Bănuiesc foarte că în esiliul său dacă se mîhnește mai mult că și-a pierdut libertatea, este că nu mai poate vedea pe fata cojocarului.

— Mi se pare că ai început să aibi dreptate, Neagule, și dacă nu am cugetat cu maturitate, pricina este că bucuria mă amețise. Acea fată de cojocar este geniul meu cel rău care-mi stă stavilă la toți pașii meu. În adevăr, Alexandru ar fi în stare să mă refuze și să dau de rușine în fața unui om mare și puternic. Trebuie să ne curățăm de dînsa.

— Vezi așa, cocoane: nu ai putea să-ți redobîndești liniștea și fericirea decît numai cînd ne vom curăța de fata cojocarului. Odată fără dînsa, toate ne merg bine.

— Ai mai văzut-o de la întîmplarea opiumului?

— Nu am mai văzut-o.

— Ce dracu! nu ai trecut niciodată pe acolo?

— Și dacă am trecut, dar nu am zărit-o nici în prăvălia de cojocărie, nici în grădină.

— Nu cumva o fi plecat după Alexandru?

— Aceasta nu crez, căci nu știe unde se află.

— Atunci trebuie să fie acasă la dînsa; să te duci să te informezi, Neagule.

— Chiar astăzi, cocoane. Și ce porunciți să mai fac?

— Ce să faci alt decît să o trimiți pe lumea cealaltă.

— Trebuie să vă fiu prea devotat ca să mă însărcinez cu săvîrșirea acestui omor. Dar vă iubesc atît că sunt gata a mă espune să fac totul.

— Te voi susține, Neagule, și nu vei putea să cazi decît cînd voi cădea și eu. Dacă mă scapi de dînsa, fără vîlvă și fără zgomot, îți voi număra îndată o mie de galbeni.

— Știu că sunteți totdauna bun pentru mine, dar aceasta nu o voi face numai pentru interesul meu, ci pentru fericirea dumitale.

— Îți mulțumesc, Neagule. Scăpîndu-mă de Maria cu o mie de galbeni, voi cîștiga o sută de mii și voi avea în sfîrșit satisfacția de a vedea pe Alexandru la locul ce doresc.

— Și-l veți vedea, cocoane; am presimțirea că lucrurile ne vor merge bine. Mi-am și făcut planul.

— Aș!… ce spui!… Comunică-mi-l, Neagule, sunt curios să aflu.

— Să vedeți, cocoane: m-am gîndit că pentru a mai pune mîna pe Maria, va fi prea anevoie și chiar peste putință: ca să mă introduc în casa ei în cualitate de bărbat, și să o sugrum, voi face zgomot și voi fi tîrît la cinstita pușcărie; am găsit dar de cuviință să-mi raz barba și mustățile, să mă deghizez în femeie și să-mi pun toate silințele ca să nu fiu cunoscut. Voi intra în casa lor subt pretextul că m-a apucat colica pe drum, și ei mă vor priimi negreșit ca să mă adăpostească pînă îmi va trece răul. Odată în casă cu dînșii, mă voi preface neîncetat că durerile nu mă las și, în sfîrșit, voi avea timpul ca să arunc într-un pahar cu apă sau în altceva un prăfuleț ce voi lua de la un spițer, prieten al meu, și după ce va bea, colica îmi va trece și pe ici îmi va fi drumul.

— Înțeleg, înțeleg, zise Dăngescu apăsînd din sprinceană. Te pricepi foarte bine la drăcii. Ești un om plin de iscusință.

— Trebuie să o caut ca să te slujesc, cocoane.

— Și cînd îți vei esecuta proiectul?

— Chiar în seara aceasta, căci mi se pare că nu este timp de pierdut.

— Atunci du-te de-ți fă pregătirile.

— La aceasta mă și gîndeam, zise mizerabilul ieșind din cameră pentru a se duce să se rază și să se deghizeze.

Propunerea

Este timpul de a reveni la Maria și de a vedea, în fine, ce se întîmplă cu această nenorocită fată.

După plecarea ei din casa Dăngescului, se întoarse acasă amețită și cu oasele sfărîmate de tăria opiumului. Maria, intrînd în camera ei, se așeză pe pat și rămase în nemișcare cîteva minute. Elisaveta și Tincuța erau lîngă dînsa și presupunînd negreșit că ea întîmpinase noi nemulțumiri în întreținerea ce avusese cu Dăngescu, începu să o stropească cu odicolon și să o frece pe tîmple și pe mîini fără a-i face vreo întrebare.

Maria era palidă, defigurată, și cînd Elisaveta băgă bine de seamă, temîndu-se să nu fie avangarda unei boale primejdioase, și să piarză pe unica sa copilă cum pierduse și pe soțul ei, începu să se tînguie:

— Vai de mine! ce ți s-a întîmplat, Mariuța mea?

La zgomotul ce făcu muma sa, Maria, care se dezmeticise puțin, își ridică capul după pernă și răspunse:

— Ce să mi se întîmple, draga mea mumă, decît o bucurie din cele mai mari și la care nu mă așteptam. Vă rog numai să mă lăsați puțin singură ca să mă liniștesc, și peste o oră să veniți la mine ca să vă spui totul. Vă încredințez că bucuria m-a redus în starea aceasta, și știți că bucuria este așa de anevoie de îndurat ca și întristarea.

Elisaveta și Tincuța ies din cameră și Maria, rămîind singură, la o batistă ce avea lîngă dînsa și începe să o agite dinaintea sa ca să se răcorească. Opiul ce luase fusese într-o mică doză și prin urmare răul nu putea să aibă efecte grele. Maria se dezmeticește bine după cîteva minute și, cînd ea fu cu desăvîrșire liniștită și în stare de a cugeta, își rechemă toată memoria și începu să se gîndească la leșinul de care fusese coprinsă în casa Dăngescului:

„Curios leșin! cugetă tînără copilă. Mi se pare că am rămas mai mult moartă decît leșinată, căci nu am simțit nimic. Și cu toate acestea leșinasem încă o dată în casa tatălui lui Alexandru, dar în toată amorțirea mea simțeam încă și auzeam puțin. Ce fel de dulceață iau acești boieri de nu seamănă cu aceea ce facem noi!… Nu avea nici un gust, ba încă mi s-a părut sălcie, căci îndată ce am luat-o am fost coprinsă de somn; așa, de somn, îmi aduc bine aminte; mai întîi am început să casc și în urmă nu știu ce mi s-a întîmplat. Ce rușine, Dumnezeul meu, dacă voi fi căzut dinaintea părintelui amantului meu, care a fost atît de bun cu mine și care mi-a promis tot ce doresc în lume! Cînd toate acestea ar fi adevărate!… mi-este frică să sper la atîta fericire. O! de-ar veni Alexandru mai curînd! ”

Și zicînd acestea, sărmana copilă începu să suspine.

„Dar nu știu ce am, adăogă ea rezemîndu-și capul de mînă și ațintind parchetul. În loc să mă bucur, simț din contra o nemulțumire mare în sufletul meu. Să fie o prevestire, Dumnezeul meu! Nu cumva Alexandru este bolnav sau i s-a întîmplat vreo nenorocire? Dar ce văz! strigă ea privind cu băgare de seamă hainele de care era acoperită. Rochia mea este ruptă, și… o! Dumnezeul meu! nu cumva?… așa, așa; nu mai rămîne îndoială… sunt o creatură pierdută, pierdută pentru eternitate! ”

Și sărmana copilă își acoperi fizionomia cu mîinile și lacrămile începură a-i curge cu îmbilșugare.

Ea își cunoscuse nenorocirea.

Elisaveta intră în cameră și Maria văzînd-o se sculă repede după pat și se aruncă în brațele mumei sale începînd a plînge cu hohot și dînd un curs repede lacră- milor ce o înecau.

— Dar ce ai, scumpa mea copilă? Aceasta este bucuria ce aveai să-mi comunici?… Dar eu nu m-am înșelat; știam bine că omul nu se îmbolnăvește de bucurie. Lacrămile sunt partea noastră pe acest pămînt.

— Maica mea, buna mea maică!… sunt fata cea mai nenorocită, dar așa de nenorocită că în viață-mi nu-mi va mai fi permis de a mai trăi în lume… Astăzi a venit timpul ca să rog pe Dumnezeu să-mi deschiză mormîn- tul, singurul loc unde poate să găsesc vreo fericire.

— Liniștește-te, fata mea, și vorbește. Gîndește-te că omul trebuie să lupte cu toate nenorocirile și să le în- vingă pe cît îi stă prin putință. Spune-mi, ce ai? ce ți s-a întîmplat?

— Îți voi spune, maică, numai dumitale, căci ești muma mea care mă iubești și care singură ești în stare să mă povățuiești și să mă consoli.

— Așază-te dar, fata mea, și vorbește.

Maria se puse pe pat și Elisaveta lîngă dînsa țiind-o de mînă și mîngîind-o pe frunte.

— Buna mea mumă, zise în fine Maria întărindu-se și ștergîndu-și lacrămile știi că mă întorc de la domnu Dăngescu, tatăl lui Alexandru.

— Știu, fetița mea, că ai fost acolo după chemarea ce ți-a făcut.

— Așa, buna mea mumă; m-am dus la domnu Dăngescu și am fost priimită cît se poate de bine. M-a invitat să șez lîngă dînsul, mi-a vorbit cu blîndețe și cu cea mai mare delicateță; m-a lăduat că sunt înțeleaptă și frumoasă, și în sfîrșit mi-a făgăduit că va face fericirea mea și a lui Alexandru, unindu-ne pentru totdauna! I-am mulțumit cît am știut mai bine și îți poți închipui, buna mea mumă, cît eram de fericită. În timpul acesta, un servitor intră în casă și aduce dulceață. Tatăl lui Alexandru îmi prezentează însuși o farfuriuță și un pahar cu apă; iau dulceața, beau apa, și după cîteva minute mă simț cu mintea turburată și că mă apucă un somn atît de grozav, încît nu putui rezista cu toate silințele ce mi-am dat. Am rămas ca o moartă și neapărat că a trecut multă vreme pînă să mă deștept. Ei bine, sărmana mea mumă, adăogă Maria cu lacrămile în ochi: atît chemarea mea la domnu Dăngescu cît și frumoasa manieră ce a avut cu mine au fost numai o viclenie din parte-i ca să mă amețească, să mă piarză și să nu mai poci aspira vreodată de a fi soția lui Alexandru.

— Este cu putință, Dumnezeul meu! strigă Elisaveta frîngîndu-și mîinile. Poate să te fi înșelat, Maria mea! Nu poci crede ca un om ce are un suflet sa fie capabil de asemenea nelegiuire!

— Să crezi, sărmană mumă; să nu mai rămîi la îndoială. Și de astăzi înainte să nu mă mai privești ca pe Maria de ieri, ci ca pe o femeie pierdută… pierdută în fața lui Alexandru, pierdută pentru eternitate!

La aceste cuvinte, nenorocita Maria reîncepu a plînge acoperindu-și fizionomia cu amîndouă mîinile.

— O! aceasta este grozav! o crimă neauzită! Să reclamăm, copila mea; dacă nenorocirea este fără reparație, să nu lăsăm cel puțin pe acel nelegiuit fără ca să-și la pedeapsa meritată.

— Să reclamăm, zici? dar la ce te gîndești, maică? Nu e destul rușinea pe care o cunoaștem numai noi, dar să devie și publică!… Și ce vom cîștiga reclamînd?… Ce influență am putea avea noi în fața unui om atît de bogat și atît de puternic?… Și cu ce scop să facem aceasta?… Nu, buna mea mumă; să suferim nenorocirea în toată oroarea ei, căci acesta este destinul nostru.

— Ești prea bună, Maria mea, dar eu nu mai poci fi ca tine. Tu ești a treia victimă a acelui nelegiuit; cea dintîi a fost sărmana Frusina, cea de a doua, soțul meu și părintele tău, și cea de a treia ești tu, nenorocită copilă. Nu mai sunt în stare să stau liniștită. Ei bine, nu vom reclama, căci în adevăr nu vom folosi nimic, dar voi spune totul domnului Alexandru îndată ce se va întoarce de unde l-a azvîrlit ticălosul său de tată, și să știi că nu-i voi ascunde nimic; jur pe Dumnezeul la care mă închin.

— Nu, maică, să nu facem nimic din toate acestea. Spuind lui Alexandru, îi vei face cel mai mare rău, căci îndată ce va auzi că fidențata sa a fost pierdută de însuși tatăl său, în furia sa s-ar duce la dînsul, l-ar insulta, l-ar amenința, s-ar întîmpla în fine niște scene grozave și tot dînsul va cădea victimă. Nu, maică, să nu avem recurs la răzbunare, nici să ne mai gîndim la vreo fericire din lumea aceasta. Să părăsim Bucureștii luînd puținii bani ce ne-a lăsat bunul meu părinte și să ne închidem într-o monastire. Acolo, în retragere, ne vom devota Atotputernicului și vom aștepta în tăcere trecerea nenorocitei și povăroasei noastre viețe după acest pămînt.

— Să ne retragem în monastire?… În adevăr, pentru mine nu ar fi nimic, dar pentru tine, Mariuța mea, pentru tinerețea ta… Nu este un păcat mare ca o floare din cele mai frumoase ce a zidit Dumnezeu să se vestejească într-un loc izolat și întunecos?

— Aceasta este voința lui Dumnezeu, maică; trebuie să mergem și să ne supunem lui. Ești liberă să rămîi; maică; nenorocirea mea nu trebuie să o suferi și dumneata. Mă voi duce singură.

— Să pleci fără mine, fără muma ta!… Dar nu te-ai gîndit Mario?! Tu nu știi că nu poci trăi fără tine și că tu ești singura mea consolație?… Ei bine, vom merge împreună la monastire și acolo voi fi fericită văzîndu-te și strîngîndu-te în brațele mele.

La aceste cuvinte, Elisaveta la pe Maria în brațele sale și o sărută în mai multe rînduri. Amîndouă își confundă lacrămile și rămîn îmbrățișate mai multă vreme. Maria reîncepu să vorbească:

— Plecarea noastră este indispensabilă, maică, căci ea este singura scăpare a rușinei mele. Astăzi și mîine ne vom pregăti de drum, iar poimîine vom pleca negreșit.

— Consimț la toate, fetița mea; ești liberă și stăpînă ca să faci tot ce vei voi.

— Îți mulțumesc, maică. Dumnezeu va ține cont de bunătățile ce-mi faci. Și fiindcă eu am fost nenorocită, voiesc, înainte de a părăsi Bucureștii, să fac fericirea a două creature ce se iubesc cu tandrețe.

— Da, Mariuța mea: să lăsăm fericiți în urma noastră și să facem tot binele ce ne stă prin putință.

Ușa camerei se deschide. Tincuța intră și Stoian după dînsa. Maria se scoală și se duce să îmbrățișeze pe scumpa sa verișoară și aceasta, care o iubea deopotrivă, o îmbrățișă asemenea și o sărută în mai multe rînduri.

— Ești mai bine, dragă Mario? o întrebă Tincuța.

— Da, Tincuțo, sunt mai liniștită și ați făcut prea bine de ați venit să mă vedeți. Aveam să vă vorbesc.

— Și despre ce să ne vorbești, Mariuțo? Negreșit ca să ne comunici acea bucurie despre care îmi vorbeai adineaori!

— Așa, Tincuțo, voiam să vă comunic o bucurie a dumneavoastră care este și a mea.

— A noastră… adică și a dumitale? zise Tincuța ne- înțelegînd pe cine avea de tovarăș.

— Ascultă, Tincuțo. Mama și cu mine vom pleca negreșit peste două zile, și dumneata vei rămîne cu Stoian. Și fiindcă lipsirea noastră va fi lungă și că poate să nu ne mai întoarcem niciodată, am hotărît să te mărit și să-ți dau de bărbat pe omul pe care-l iubești.

— Ce voiești să zici, Mario? nu te înțeleg. Dacă pleci, voi pleca și eu căci numai pe dumneata și pe mama Elisaveta vă iubesc.

— Tu nu ne poți însoți, Tincuțo, acolo unde ne ducem; trebuie să rămîi și, dacă în adevăr mă iubești, caută să-mi îndeplinești dorințele. Eu nu mai am trebuință de zestre, nici de prăvălie. Casa noastră va fi a dumitale de zeste, marfa din prăvălie a Iui Stoian ca să-și poată urma comerțul, și fiindcă mîine este duminecă să vă cununați negreșit.

Stoian, care pînă aci nu pronunțase un singur cuvînt, se apropie de Maria. Îi sărută mîna și-i zice:

— Domnișoară Marie, sacrificiul ce voiești să faci în favorul meu și în al domnișoarei Tincuței, cu toată stima și recunoștința ce am pentru dumneata, mă văz silit să-ți declar că nu-l priimesc. Dorința mea este ca să fim împreună și să mă bucur în toată viața mea de plăcerea de a vă vedea.

— Aceasta ar fi și dorința mea, Stoiane, dar nu se poate, zise Maria. Trebuie să plecăm negreșit căci este de cea mai mare trebuință. Dacă ai cunoaște misterul ce ne impune plecarea, ne-ai da toată dreptatea și nu ai încerca să-l afli nici să mă mîhnești refuzîndu-mă. Prii- mește dar, bunul meu Stoian, ca să mă bucur în locul retragerei mele știindu-vă fericiți. Vă rog și vă conjur în memoria tatălui meu ca să îndepliniți această ultimă dorință a mea și să vă gîndiți adesea la scumpa voastră Marie, care, deși departe de voi, nu va înceta niciodată de a vă iubi.

Pentru tot răspunsul, Stoian pleacă capul și Tincuța începe să plîngă. Maria se apropie de dînsa și o strînge în brațele sale. Elisaveta nu mai putea să-și reție lacrămile.

— Scumpă Tincuță! Tu plîngi, dar liniștește-te și consimte la dorințele mele dacă voiești să nu fiu îndoit nenorocită. Îmi este destulă durerea care mă consumă. Nu încerca dar să o mărești tocmai dumneata.

— Dacă este vorba ca să-ți fac mulțumirea, priimesc, Mariuțo; numai fii veselă ca să mă bucur, zise Tincuța ștergîndu-și lacrămile.

— Vezi, așa te voi; acum sunt în adevăr fericită. Ați ținut secret de mine un lucru pe care trebuia să mi-l comunicați. Dar eu am înțeles, știam că vă iubiți și mîine să vă cununați.

Tincuța pleacă capul și zice cu jumătate vocea:

— Așa curînd, Mariuțo? Pentru ce atîta grabă? Nu poți amîna plecarea mai tîrziu?

— Nu poci, Tincuțo. Aș fi amînat-o pentru totdauna dacă niște împrejurări grave pe care trebuie să le-nă- bușesc în sufletul meu și să intru cu dînsele în mormînt nu m-ar fi silit să părăsesc îndată Bucureștii. Dar acum să nu ne mai ocupăm de mine, ci de dumneavoastră Tincuțo, de fericirea și de viitorul dumitale și al lui Stoian, singura mulțumire ce mi-a mai rămas de îndeplinit.

— Sunt mai mult nenorocită decît fericită, zise Tincuța cu lacrămile în ochi. A mă despărți de dumneata pentru totdauna, aceasta va fi pentru mine o lovitură din cele mai grozave! Dar dumneata, buna mea mamă Elisaveto, nu zici nimic?

— Ce să zic, Tincuțo, decît a încuviința cu plăcere tot ce dorește copila mea. Din parte-mi voi contribui la fericirea voastră ducîndu-mă la sora mea și la cumnatul meu ca să-i rog să vie mîine să vă cunune.

— Dar nu suntem pregătiți, mamă Elisaveto, zise Stoian; domnișoara Tincuța nu are rochie de nuntă, mie îmi lipsesc altele, apoi tîrguielile trebuincioase; toate acestea nu se pot săvîrși într-o singură zi.

— Cum poți vorbi astfel, Stoiane? Pentru a fi cineva fericit, crezi că trebuie zgomot mult și cheltuieli vane? Am o rochie albă nouă și flori frumoase din carii să fac o cunună Tincuței și mi se pare că este tot ce trebuie pentru o mireasă. Dumneata asemenea, nu ai decît să te duci îndată în tîrg să-ți cumperi haine gata de ginere și după cîteva ore totul va fi sfîrșit. Aide, pleacă Stoiane, pleacă îndată și nu întîrzia. Pe timpul lipsirei dumitale mă voi ocupa de trebuincioasele Tincuței.

Stoian vede bine că nu mai avea nimic a răspunde. Binefacerile Măriei și frumoasele ei sentimente îl amuțise cu osebire. El pleacă dar să-și cumpere haine de ginere și Maria, rămîind singură cu Tincuța și Elisaveta, se întări astfel și prefăcu atîta bucurie încît încuragia pe muma sa în punctul ca să nu o mai poată recunoaște.

Toate pregătirile cununiei se săvîrșesc în acea zi. Sora Elisavetei și cumnatul ei fură încunoștiințați. Ei priimiră cu mulțumire a fi nuni mari și a doua zi, după săvîrșirea sîntei liturgii, cununia se făcu în biserica Batiștei, cu cea mai mare liniște. După înturnarea de la biserică, la casa de zestre a Tincuței, în care se aflau mai mulți invitați, Maria dănțui, păru veselă și fericită, glumi cu toate amicele sale, astfel că făcuse pe toți să nu o mai poată aprofunda. Stoian și Tincuța nici ei nu mai înțelegeau nimic și, în bucuria lor de a se vedea uniți printr-o întîmplare neprevăzută, se lăsară predominați de toată fericirea ce resimțeau.

În fine, cununia și petrecerea luară sfîrșit ca toate în lume și ziua fixată pentru plecare sosi îndată. Elisaveta și Maria erau pregătite de drum. Trăsura de birjă le aștepta la scară. Ele puse înăuntru bagajele de care aveau trebuință, își luară ziua bună de la Stoian și de la Tincuța și plecară să se călugărească.

Cînd Bolboacă veni deghizat ca să omoare pe Maria, după înțelegerea ce avusese cu stăpînul său, era prea tîrziu, căci ea plecase de mai multe zile fără ca nimeni să știe unde apucase. Vătaful de curte rămase dezolat căci pierdea o mie de galbeni și pentru că, după priimirea banilor, era hotărît a se retrage din casa Dăngescului. El căută să se informeze de la vecini, dar nu află nimic și, fiindcă orice umblete ar fi fost nefolositoare, se întoarse acasă și arătă stăpînului său că proiectul lor căzuse. Dăngescu nu păru încîntat de această veste, și închipuindu-și că fata cojocarului fugise din București ca să-și as- cunză dezonoarea, nu găsi de cuviință a se mai ocupa de dînsa, ci plecă chiar în acea zi la monastirea unde se afla Alexandru, ducînd cu sine și ordinul de liberarea lui pe care-l luase în ziua trecută. Timpul era frumos și nopțile senine. El umblă neîncetat zi și noapte și a doua zi, după plecarea sa, ajunse la monastire, pe la două oare după-amiazăzi. Alexandru, care se preumbla În curte, îl priimi cu răceală și nu păru mulțumit de a revedea pe tatăl său. Acesta, înțelegîndu-l, îi zise îndată:

— Nu trebuie să fii supărat pe mine, Alexandre, ci pe nesocotința ta, care te-a făcut să-ți pierzi respectul ce erai dator părintelui tău.

— Pentru orice în lume, nu se cuvenea să-mi strici reputația azvîrlindu-mă în locul cel mai retras al țărei și ocolindu-mă de gendarmi ca pe criminalii de temniță.

— Este adevărat, fiul meu, că m-am purtat cam aspru și aceasta m-a și făcut a veni însumi să-ți redau libertatea. Cît despre esiliul tău, nimeni în București nu știe afară de vornicul, care-mi este prieten, și care mi-a promis că nu va spune nici fratelui său.

— Sunt sigur că știe toată lumea. Dumitale numai ți se pare că s-a ținut secret fiindcă nu te-a întrebat nimeni. Este cunoscut că omul interesat află în urma tuturor sau nu află niciodată. Dar să nu mai vorbim de aceasta, ci să lăsăm ca să ne judece Dumnezeu. Îți mulțumesc că te-ai gîndit la mine și că ai venit să-mi redai libertatea. Ce face muma mea? Este bine, este sănătoasă?

— Nu prea este sănătoasă, Alexandre; cam suferă de splină și de ficat.

— Ai văzut-o? Ai întrebat-o?

— M-am împăcat cu dînsa și suntem foarte bine. În zilele trecute a plecat la munte ca să respire un aer curat și să facă ceva băi după prescrierea medicilor.

— Ce, a fost bolnavă rău?

— Rău nu, dar, cum îți spusei, suferea de splină și de ficat.

— Mă voi duce să o văz îndată după sosirea mea în București. Dar la ce munte s-a dus? În ce județ?

— La Penteleu, în județul Buzăului.

— La Penteleu! zise Alexandru surprins. Dar acolo am auzit că se trimit numai ofticoșii ca să facă cură de zer.

— Este prea adevărat, dar se duc și altfel de pătimași. Și ca să te convingi, poți întreba și pe alții.

— Se poate; nu e de mirare. Am grabă însă a mă duce să o văz. Cînd plecăm?

— Chiar acum; am ordonat să nu dehame.

— Nu ești ostenit? Nu voiești să mănînci ceva?

— Am mîncat pe drum și mă voi repauza în București. Gătește-te, Alexandre, ca să nu înnoptăm pîn aceste locuri.

— Eu sunt gata; bagaje nu am, nici chiar primenele, căci, mulțumită dumitale, m-ai esilat fără să îngrijești a-mi trimite trebuincioasele.

— Aceasta să-ți serve de învățătură, ca să știi în viitor cum să respectezi pe tatăl tău, care te are numai pe tine și care te iubește cu tandreță.

Alexandru nu mai zice nimic, căci avea grabă a se întoarce în București, ca să revază pe scumpa sa Maria. El se pregătește de drum în cîteva minute și, cînd amîndoi fură gata de plecare, se puseră în trăsură și porniră spre București. Pe drum, ei se întreținură despre mai multe lucruri neînsemnătoare ce se petrecuse în București în lipsa lui Alexandru, care părea mulțumit că scăpase de esil. Cînd Dăngescu văzu că fiul său uitase nemulțumirile trecute și că era cu desăvîrșire liniștit, crezu de cuviință a deschide vorba despre însurătoarea ce proiectase. În această intenție el începu a-i zice:

— Alexandre, te rog să-mi spui în sinceritate dacă te mai gîndești la acea fată de cojocar care mi-a cauzat și mie și dumitale atîtea supărări?

— Ce întrebare este aceasta tată? Și cu ce scop mi-o faci, căci nu te înțeleg.

— Cu scopul ca să știu dacă ai de gînd a reînnoi acel legămînt înjositor, care mă blesează și care, la ambiția mea, mi-ar cauza fără îndoială un atac de apoplexie.

— Liniștește-te tată, căci nu voi mai încerca a mă duce pe la acea sărmană fată, care nu strica nimic și care s-a silit totdauna a mă face să fug de dînsa pentru fericirea mea.

— Acestea erau niște mijloace fine prin carii căuta să te apropie și mai mult de dînsa, dar să fii bărbat, să învingi totul și să-ți ilustrezi numele cum l-am ilustrat și eu.

— Mă voi sili, tată, să corăspunz dorințelor dumitale.

Cînd Dăngescu auzi aceste cuvinte ieșite din gura fiului său, îl îmbrățișă în mai multe rînduri și îi zise:

— Vezi acum te recunosc de fiul meu și te iubesc, Alexandre, mai presus de totul în lume. Așadar, poci să-ți comunic fericirea care te așteaptă în București?

— Ce vrei să zici, tată? întrebă Alexandru surprins și nu prea vesel.

— Zic, fiul meu, că te așteaptă o poziție frumoasă. Vei fi numai director la Ministeriul Justiției și vei fi soțul fetei ministrului Gorniceanu, care a venit la mine în persoană să te ceară și să-mi spuie că unica lui copilă i-a declarat că te iubește. Afară de aceasta, să lăsăm că fata este cea mai frumoasă și cea mai bine educată din București, dar are și o zestre cum nu s-a mai dat la nimeni altul pînă în tine.

Alexandru rămase încremenit la această nuvelă neașteptată și, neștiind ce să răspunză, își plecă capul cu întristare. Dăngescu, care observă îndată mina ce făcuse Alexandru, se prefăcu a nu înțelege și urmă:

— O asemenea partidă nu era de lepădat și, în culmea bucuriei, m-am grăbit a arăta Gorniceanului că sunt foarte flatat de onoarea ce-mi făcea printr-o asemenea propunere. Am consimțit dar cu mulțumire și i-am promis totul.

— Dar bine, tată, pentru a promite totul, urma să fiu consultat și eu? O chestie de maritagiu este o legătură pentru viață, și mi se pare că eu nu sunt fată ca să mă promiți oricui m-ar cere. Ca bărbat, îmi place să crez că mă bucur de oarecare independență.

— Nu-mi vorbi astfel, Alexandre. Mă faci să crez că acea fată de cojocar este încă obiectul preocupațiilor tale?

— Nu, tată, dar ce atîta grabă ca să mă însori, cînd am destul timp să aștept. Crezi că ocaziile îmi vor lipsi? Nu sunt destul de bogat și de nobil pentru aceasta?

— Dar poate eu să nu am viață ca să mă bucur de tine și să te văz astfel precum doresc. Ca unicul meu copil ești dator să-mi faci mulțumirea și crez că această mulțumire este și a dumitale.

— Vom mai vorbi despre aceasta, tată. Prea mă iei repede. Avem destul timp să ne întreținem despre ma- ritagiul meu. Nu-ți poci răspunde deocamdată altceva de- cît că am grabă să mă duc la Penteleu ca să văz pe sărmana mea mumă, care trebuie să mă aștepte cu nerăbdare. Peste cîteva zile mă voi întoarce și vom regula lucrurile cît s-ar putea mai bine.

Dăngescu nu mai zice nimic, dar el se gîndi că-și va da multă osteneală ca să-l înduplece.

Pe drum, nu se mai vorbi nimic despre maritagiu. Ei umblară și noaptea neîntreruptă și a doua zi pe la douăsprezece ore erau în București.

Dăngescu îndată ce sosi în capitală se duse la Gorniceanu să-l viziteze și totodată să-i ceară scuze că dacă Alexandru nu venise încă să-i prezenteze omagiile, cauza nu era alta decît că nu-l găsise la moșie unde pretextase că se afla, și că de mai multe zile el plecase la Penteleu ca să vază pe muma sa. Gorniceanu păru satisfăcut pe acest răspuns și dete destul crezămînt spuselor Dăngescului, care se întoarse acasă să se consulte cu Bolboacă despre ceea ce trebuia să facă în această împrejurare delicată.

Alexandru, din parte-i, îndată ce se revăzu în București, își schimbă toaleta și se orientă pe stradele capitalei. Aceasta o făcu în intenția ca să-și piarză urma. El avea grabă să revază pe scumpa sa Maria și, ca să nu fie descoperit de vreun confident al tatălui său, nu găsi de cuviință a veni la dînsa pe strada din fața prăvăliei, ci intră pe portița din fundul grădinei, locul pe unde el își avusese odată întîlnirile amoroase. Portița era deschisă; el intră fără zgomot și tăcerea ce predomina grădina îl făcu să scoață un suspin ca cum ar fi avut un presimțimînt de urîtă augură. El înaintă spre casă, bătu la ușa camerei Măriei, și Tincuța ieși să vază cine este.

Tînără femeie scoase un țipăt la vederea lui și strigă îndată:

— Domnu Alexandru!… Dumnezeul meu, ce plăcere de a te revedea, domnule Alexandre!

— Și eu împarț deopotrivă această mulțumire a dumitale, Tincuțo. Dar Maria unde este?

La această întrebare, Tincuța plecă capul cu întristare și răspunse:

— A plecat din București, domnule Alexandre.

— Ce zici? A plecat Maria mea? Și unde s-a dus?

— Nu ne-a spus, domnule Alexandre. În zilele trecute m-am pomenit cu dînsa și cu mama Elisaveta că-și încarcă bagajele, își iau adio de la mine și de la Stoian, se pun în trăsură și pleacă amîndouă Dumnezeu știe unde.

— Nu este cu putință, Tincuțo. Îmi ascunzi un mister pe care trebuie să-l aflu. Negreșit că s-au petrecut în lipsa mea niște lucruri pe care te temi a mi le comunica.

— Să nu crezi aceasta, domnule Alexandre. Știi că sunt sinceră; singur mi-ai spus-o. Iată cum decurge împrejurarea și te rog să mă crezi căci este tot curatul adevăr.

— Vorbește, Tincuțo; am grabă și frică să te ascult.

— Sunt mai multe zile, de cînd sărmana mea verișoară, întorcîndu-se de nu știu unde, m-a chemat pe mine și pe Stoian în casă și ne-a declarat că trebuie să părăsească Bucureștii pentru totdauna. Mai întîi, am crezut că ne vorbea astfel, unde era coprinsă de mîhnirea celor petrecute între dumneata cu tatăl dumitale. Am rugat-o să se liniștească și să aibă curagiu, dar sărmana mea verișoară ne-a mărturisit că orice i-am zice ar fi de prisos și că trebuie cu orice preț să părăsească Bucureștii… Am întrebat-o unde se duce și mi-a răspuns că nu poate să-mi spuie și că secretul care o face să plece îl va ști numai dînsa și mormîntul. Nu am stăruit să aflu mai mult căci aceasta ar fi mîhnit pe Maria. Cu două zile înainte de plecare, m-a măritat după Stoian, zicînd că aceasta era ultima ei dorință și mi-a dat de zestre această casă cu toată marfa din prăvălie. Nu eram dispusă să mă mărit, domnule Alexandre, tocmai cînd sărmana mea verișoară suferea atît de mult, și cu toate că am stăruit într-un refuz, dar a trebuit cu voie, fără voie să-i împlinesc dorința. Aceasta este tot ce știu, și te rog să nu mai rămîi un minut la îndoială. Alexandru ascultase pe Tincuța într-o desăvîrșită uimire. Mintea lui se rătăcise și nu știa ce să răspunză spuselor ei. În fine, el reîncepu să vorbească după o lungă tăcere:

— Nu cumva tatăl meu i-a trimis vreun răspuns nemulțumitor și a fugit împreună cu mama Elisaveta ca să scape de persecuțiile lui?

— Nu știu nimic din toate acestea, domnule Alexandre. Afară numai de cele ce vă arătai. Știi că eu nu ascunz nimic.

— Te crez, Tincuțo, și îți mulțumesc. Sunt sigur că Maria s-a dus la vreo monastire și voi pleca să o găsesc.

— De astă părere sunt și eu, domnule Alexandre.

— Voi vizita dar toate monastirile și toată țara pînă o voi găsi, și odată găsită, suferințele ei și ale mele vor înceta pentru totdauna. La revedere, Tincuțo.

— Să te întorci sănătos, domnule Alexandre. Vă urez toate fericirile din lume.

— Și dumitale asemenea, bună Tincuță.

Alexandru se întoarce acasă și, fără a pierde timpul, se gătește de drum, închiriază o trăsură de birjă șl pleacă mai întîi la Penteleu ca să vază pe muma sa.

O rudă

Știm că Elena Dăngeasca din maltratarea nelegiuitului său soț căzuse bolnavă cu vărsare de sînge. Această din urmă suferință, care întrecuse pe toate celelalte, fusese de ajuns ca să-i ruineze cu desăvîrșire sănătatea, mai cu seamă că sărmana femeie avea din natură o constituție prea debilă. Ajungînd la munte, ea închiriase o casă țărănească și conform ordonanței medicilor, începuse cura de zer chiar de a doua zi. Dar ce remediu poate aduce ftiziei cura de zer decît o mică prelungire de viață, care, curînd sau mai tîrziu, trebuie să se stingă cu știrea bolnavului? Ce ușurare poate ea aduce suferințelor unui nenorocit decît nemulțumirea de a le încerca mai mult timp și de a aștepta o moarte sigură, care stă neîncetat dinaintea sa? Elena știa toate acestea și dacă priimise a-și căuta sănătatea, nu că sărmana femeie dorea să-și conserve viața, care-i era nesuferită, ci ca să se bucure de mulțumirea de a revedea pe fiul său, singura afec- ție ce-i mai rămăsese pe pămînt. Este adevărat că medicii nu-i mărturisise de care boală era coprinsă, dar Elena avea deplină cunoștință de dînsa; vărsarea de sînge îi dovedise totul.

La venirea ei la munte avusese îngrijirea de a ocupa o locuință aproape de o stînă, unde să poată avea zer cu abundență, fără a fi silită să trimiță pe servitori în depărtare. Sărmana Elena era așa de bună încît nu voia să cauzeze cea mai mică nemulțumire unor servitori carii o servise totdauna cu cel mai mare devotament.

Era o plăcere și o milă de a vedea cineva pe sărmana Elena, suferind în liniște, fără să blesteme pe autorul durerilor ei și fără cel puțin să se plîngă către cineva în contra lui. Viața ei la munte semăna cu a unei penitente. Se scula de dimineață, ieșea din casă însoțită de o servitoare, se preumbla puțin pe verdeață, susținută de dînsa, și cînd ajungea la stînă bea porția cuvenită de zer proaspăt și lua cu sine un urcior plin ca să-i serve pînă a doua zi. După întoarcerea ei de la stînă, venea regulat să se așeze la umbra unui tufan stufos, așezat pe o muchie de munte la poziția cea mai minunată, de unde putea să privească frumusețile naturei în tot plăcutul lor. La umbra tufanului, ea sta mai mult de două ore, unde, cu servitoarea sa, pe care o făcea să șază lîngă dînsa, se întreținea despre Alexandru, despre sănătatea ei, despre lamentațiile oilor și ale mieilor, ce se vedeau înșiruiți pe toată suprafața munților și despre diferite alte lucruri prin carii se silea să gonească urîtul. De acolo, ea se întorcea acasă ca să-și la dejunul, ce se compunea de un ou proaspăt și de o bucată de pui fript, și după dejun se așeza la o fereastă și citea neîntrerupt pînă la timpul prînzului. După ce prînzea, se repauza puțin, fără însă să doarmă, și pînă la ivirea nopței se preumbla cu servitoarea sa sau se așeza pe un scaun dinaintea căsuței ce ocupa, pînă la aprinsul luminărilor. La opt ore și jumătate, Elena era culcată, dar ea nu putea să adoarmă decît foarte tîrziu, căci noaptea diferite gîndiri o apucau pe nesimțite du- cînd-o de la o cugetare la alta și făcînd-o prea adesea să tresară cînd nenorocirile veneau să-i tulbure liniștea. Ea căuta să le respingă, să gonească din mintea sa niște vizii, carii o opreau de a se repauza, dar nu putea reuși altfel decît deșteptînd pe servitoarea sa care se culca în aceeași cameră și cu care se întreținea pînă cînd somnul o apuca pe nesimțite.

Aceasta era viețuirea sărmanei Elene de la sosirea ei la munte. Ea se gîndea la Alexandru și nu știa încă dacă tatăl său, după promisia ce-i dase, îl liberase din esiliu. Sărmana mumă aștepta pe copilul său iubit în tot minutul, și această așteptare fusese de o lungă durată, căci trecuse mai multe zile fără ca ea să fi priimit cel puțin o epistolă din București. Elena începuse să piarză răbdarea și era hotărîtă să trimiță un om plătit în București ca să-i aducă nuvele, cînd într-o după-prînz, pe cînd se afla așezată pe un scaun dinaintea casei, auzi la o mică distanță cuvintele următoare:

— Pe aici, coconașule; uite casa în care șade coconița.

— Îmi pare bine, îmi pare bine. Iată că am ajuns în sfîrșit. Era și timpul, căci am ostenit cu osebire.

La aceasta din urmă voce care era a lui Alexandru, Elena, în culmea bucuriei, sare deodată după scaunul ce ocupa și pornește să întîmpine pe scumpul său copil.

Muma și fiul nu întîrziară de a se reuni și ei se îmbrățișară cu tandreță. Sărmana Elena începu să-i curgă lacrămile de bucurie și acoperi pe Alexandru de o mie de sărutări.

— Scumpul meu copil! zise ea. Te revăz în sfîrșit. Îți mulțumesc, Dumnezeul meu, pentru o asemenea fericire ce-mi procuri într-un loc atît de singuratec!

Alexandru sărută și dînsul pe muma sa în mai multe rînduri și o întrebă:

— Am auzit că ești bolnavă, scumpa mea mumă; cum te afli acum? Ești mai bine?

— O, da, Alexandre; sunt mult mai bine de cinci am început cura ordonată de medici, dar sufeream mult de absența ta.

— Și eu te doream, scumpa mea mumă. Vezi bine că am avut grabă a veni să te văz îndată ce am sosit în București.

— Îți mulțumesc, Alexandre. Îmi place să crez că muma ta a fost primul obiect la care te-ai gîndit. Acum vino de vezi locuința mea cîmpeană unde mă adăpostesc și unde petrec de mai multe zile.

Alexandru la brațul mumei sale și astfel susținută de dînsul înaintez spre căsuța țărănească.

— Dar tu trebuie să fii ostenit, Alexandre. Despre osteneală te auzeam vorbind cînd ți-am recunoscut vocea și cînd am alergat să te întîmpin.

— Este adevărat că am cam ostenit urcînd muntele, dar crez că aceasta provine mai mult din neobicinuință, iar nu din osteneală.

— Atunci mă voi lăsa mai ușoară. Cu ce ai venit, Alexandre? Unde ți-ai lăsat trăsura?

— Am venit cu birja și am lăsat-o la poalele muntelui, căci caii erau osteniți și nu puteau să urce. Acolo am găsit pe un cioban care m-a adus pînă aici. Uite, frate, că uitasem pe cioban.

— Mă băiete, strigă el întorcîndu-se și adresîndu-se către cioban; la vin’încoaci să te mulțumesc pentru binefacere.

Ciobanul, care se afla la o mică distanță, înaintează îndată la chemarea ce i se face și, priimind doi sfanți ce-i prezentă Alexandru, îi mulțumi și se întoarse pe pașii săi.

Elena și Alexandru ajung acasă și servitorii văzîndu-l îi esprimă mulțumirea ce resimțeau. Alexandru vizitează cu muma sa locuința acesteia; după aceea, esamină poziția locului și o găsește foarte încîntătoare.

Elena ordonă să-i aducă să mănînce și Alexandru, care avea destul apetit, precum se întîmplă la toți voiajorii, mîncă din tot ce-i se servi la masă. Muma sa îl privea cu plăcere și nu se putea îndestula de marea mulțumire ce simțea de a-l vedea la dînsa în acel loc singuratec. De aceea sărmana femeie căuta să citească în ochii fiului său tot ce-i putea procura plăcere ca să i-o îndeplinească. Alexandru observă aceasta și nu se putu opri de a înăbuși un suspin la gîndirea că cu o asemenea mumă și cu o soție ca Maria era tot ce sufletul lui ar fi dorit pe pămînt. Elena din parte-i avea, în acel moment, o altă cugetare semănătoare cu a lui Alexan- dru, căci și dînsa se gîrdea că dacă ar fi fost așa de fericită cu soțul său, pe cît era de mulțumită de a avea un copil ca Alexandru, oare ea ar mai fi avut să îndure atîtea dureri și să fie silită a-și căuta o sănătate zdrobită de un om pe care-l luase, ca să o facă fericită! ?

Pînă a nu sosi la munte, Alexandru își propusese a nu vorbi nimic mumei sale despre amorul lui pentru Maria în temerea de a nu împărtăși și dînsa ideile tatălui său, dar el se înșela foarte mult, căci buna Elena, departe de a cugeta să-l contrarieze în mulțumirile Iui, își propusese a-l întreține despre aceasta și spre acest sfîrșit voia să aleagă timpul oportun.

Alexandru, după ce prînzi, se întreținu cu muma sa despre diferite lucruri pînă seara cînd declară că este ostenit și că voiește să se culce. Elena îi făcu singură toate pregătirile pentru culcare; ea îi procură o saltea moale șl un așternut curat care să tanteze somnul. Alexandru se culcă într-o cameră cu muma sa căci nu era alta mai curată și Elena făcu asemenea, dar amîndoi adormiră tîrziu căci Alexandru avea gîndirea pironită la Maria, iar Elena avea nevoie să-și liniștească emoția cauzată de mulțumirea de a revedea pe fiul său. Numai la o oră prea înaintată a nopței, cînd spiritul lor obosit cu desăvîrșire, cedînd naturei somnului, putură să guste puțin repaos.

A doua zi, pe la revărsatul zorilor, Elena, care adormise înaintea fiului său, se deșteaptă înaintea lui; ea se scoală din pat, se îmbracă fără să facă zgomot, deschide ușa și iese afară ca să se spele. Alexandru se deșteaptă și dînsul și, nevăzînd pe muma sa în cameră, se îmbracă cît putu mai iute. El își terminase toaleta cînd Elena reintră în cameră:

— Bună dimineața, Alexandre, îi zise ea zîmbind. Uite, frate, te-ai și îmbrăcat? Mi se pare că eu ți-am întrerupt repaosul prin zgomotul ce voi fi făcut la deșteptarea mea?

— Nu ai făcut nici un zgomot, buna mea mumă; m-am deșteptat căci am dormit prea mult.

— Vrei să te preumbli puțin, Alexandre? Timpul este frumos și aerul de munte este o adevărată sănătate.

— De ce nu? Aceasta este și mulțumirea mea.

— Atunci mă vei însoți la stînă unde am obicei a mă duce în toate diminețile ca să beau zer.

— Te voi însoți cu plăcere, mamă. Dar spune-mi, te rog, ce trebuință ai ca să bei zer?

Elena voi să ascunză adevărata boală de care era co- prinsă ca să nu mîhnească pe fiul său, ceea ce o făcu a-i răspunde:

— Zerul este bun pentru toți pătimașii, Alexandre; căci el întărește puterile tuturor oamenilor șubrezi și știi că eu am o constituție destul de slabă. Totul însă ce-mi priește și care mi-a întărit puterile, crez că este curatul aer al muntelui, căci în adevăr simț că mi-a adus un mare folos de la venirea mea la munte.

— Cine te-a povățuit ca să vii la munții aceștia?

— Prietenii și medicii.

— Ai fost bolnavă?

— Puțin, și aceasta din multele supărări pe care le cunoști așa de bine ca și mine.

Alexandru nu păru satisfăcut pe acest răspuns. El înțelese bine că muma sa îi ascundea adevărata ei boală, și, dorind să se încredințeze bine, avu recurs la întrebarea ce-i făcu:

— Mi se pare, buna mea mumă, că înaintea plecă- rei dumitale la munte te-ai împăcat cu tatăl meu și dă-mi voie să-ți arăt că nu poci înțelege cum s-a întîmplat aceasta pe cît timp trebuia să fii și mai întărîtată cînd ai aflat despre esiliul meu?

— Da, sunt împăcată cu dînsul, pentru tine, fiul meu; căci altfel nu ai fi scăpat nici pînă astăzi din esiliu.

— În acest caz trebuie să fi avut o armă prea puternică ca să îndupleci pe tatăl meu, care este o ființă tare ca o stîncă.

— Așa, o armă… zise Elena suspinînd… dar care s-a întors asupră-mi și m-a lovit în locu-i.

— Ce zici, sărmana mea mumă?… suferi spuindu-mi aceste lucruri; te conjur, arată-mi adevărul în toată sinceritatea.

— Nu mă mai întreba, Alexandre, căci bă găsesc în neputință de a te întreține despre o împrejurare care rămîne ca Dumnezeu odată să judece și să pedepsească pe autorul durerilor mele și al dezonoarei ce însuși a făcut fiului său prin trimiterea lui în esiliu. Să lăsăm dar în voia cerului să-și dea sentența și noi să ne silim sa fi veseli și a ne bucura în liniște de fericirea ce simțim revăzîndu-ne.

Alexandru nu găsi de cuviință a mai prelungi vorbirea despre un subiect care mîhnea atît de mult pe muma sa. El însoți pe Elena la stînă, unde sărmana femeie bău porția obicinuită de zer. De la stînă, ei veniră la tu- fanul stufos și dejurară împreună. De astă dată, servitoarea ce însoțea pe Elena se depărtă îndată după ce ei dejunară, întorcîndu-se acasă cu serviciul mesei și cu urciorul cu zer.

Cînd rămase singuri, Elena, care căuta să afle în detaliu împrejurările ce înconjura amorul fiului său pentru fata Sălcianului, găsi că timpul sosise ca să-i vorbească despre aceasta.

— Este mult timp, Alexandre, zise ea, de cînd am dorința de a cunoaște o împrejurare pe care ai ținut-o secretă de mine pînă astăzi. Știi că te iubesc și că-ți voi binele. Te rog dar să nu-mi ascunzi nimic.

— Vorbește, maică; tocmai pe dumneata nu aș fi în stare să te înșel și să ocolesc adevărul.

— Ei bine, Alexandre, îți voi vorbi și te voi povățui. Spune-mi mai întîi dacă mai iubești pe fata Sălcianului precum mi s-a spus?

— Îți voi răspunde, maică, în toată sinceritatea. Nu știu dacă întîmplarea fericită, care m-a făcut să iubesc pe fata Sălcianului, îți aduce plăcere sau dezgust; în tot cazul sunt dator să-ți mărturisesc că o iubesc ca luminile ochilor și mai mult poate, căci fără dînsa m-aș simți în neputință de a trăi. Nu-ți poți închipui, maică, cît este de frumoasă și de înțeleaptă! Tot ce se poate numi cualitate și simț, Dumnezeu a întrunit în sufletul acelei tinere fete. Ca să se încredințeze cineva despre toate acestea, va trebui să o vază, să o asculte, și va vedea că florile cele frumoase nu cresc numai în grădinile nobililor și avuților, ci unde naturei îi place să le planteze. Ei bine, maică, fata Sălcianului este floarea cea mai frumoasă și cea mai dulce din cîte pot esista pe glob; cînd am văzut-o, m-am oprit fără voie-mi, am admirat-o, am iubit-o, și astăzi o idolatrez.

Elena ascultase pe Alexandru cu cea mai mare băgare de seamă. Ea nu se putu opri de a lăcrăma la descrierea făcută asupra fetei Sălcianului, și fiindcă era departe de a dezaproba un amor atît de inocent, cît și. rar în lumea în care trăim, se grăbi a-i răspunde:

— Îți dau toată dreptatea, copilul meu, ca să idola- trezi pe o fată care posedă atîtea cualități. Aprob întru toate amorul tău pentru dînsa și vă binecuvîntez pe amîndoi de acum. Din parte-mi ești liber să o iei dacă nu poți altfel și sunt sigură că vei fi fericit cu dînsa.

— Îți mulțumesc, maică, zise Alexandru sărutînd în mai multe rînduri mîna Elenei. Te recunosc de buna mea mumă, căci ai o inimă nobilă și frumoasă. Dar tatăl meu!… tatăl meu, ce are el cu mine de mă face să fiu atît de nenorocit?!

Și Alexandru nu-și putu reție la aceste din urmă cuvinte cîteva lacrămi, carii părură deodată în ochii săi-

— Dar ce ai, copilul meu? întrebă Elena îmbrățișîn-du-l și sărutîndu-l pe frunte.

— El nu este tatăl meu și nici că-l voi mai recunoaște în viață-mi; a căutat să-mi păteze onoarea, și mi-a pătat-o; a voit să sfărâme înaintea mea orice fericiri, și le-a sfărîmat. În fine, la întoarcerea mea în București din esiliul unde fusesem aruncat de dînsul, am alergat să văz și să întîlnesc pe Maria, și nu am găsit-o.

— Nu ai aflat unde este?

— Nu, maică; ba încă nu am nici o știință, dar vor umbla, o voi căuta pîn locurile unde nu poate străbate persecutările tatălui meu, și sper în Atotputernicul că-mi va ajuta în căutările mele.

— Și o vei găsi, Alexandre. Ce l puțin i-ai luat urma?

— Tot ce știu de sigur este că împreună cu muma sa au plecat din București, după ce mai întîi au dat de zestre casa și marfa ce aveau unei tinere copile, rudă a lor, pe care-a a măritat-o după un băiat minunat, pe care-l iubea.

— Sărmanele femei! zise Elena cu compătimire. Tată un act din cele mai nobile și de care nu sunt capabili avuții și nobilii noștri. Și au făcut toate acestea, Alexandre?

— Da, maică, și au plecat fără ca să spuie cel puțin acelei rude protegiate unde se duc și pentru care cauză.

— Nu e de mirare ca tatăl tău să le fi amenințat și să le fi gonit din București ca să nu-ți mai găsești amanta la întoarcere.

— Este prea cu putință, ba încă sunt încredințat din propunerea ce mi-a făcut ca să iau pe fata Gorniceanului.

— Pe fata Gorniceanulu?… Nu te înșeli, Alexandre? strigă Elena cu mirare.

— Da, maică; tocmai pe dînsa, și cu toate că este nobilă și avută, poate și virtuoasă, dar mie nu-mi place și fiindcă nu-mi place, nu o poci lua de soție.

— Nu este de plăcut, Alexandre; mai întîi că acea fată, departe de a fi virtuoasă, se zice că-și are onoarea compromisă. Dar spune-mi ce ai răspuns tatălui tău? Datu-i-ai vreo promisie?

— Din norocire nu i-am promis nimic, maică, adecă, nici că priimesc, nici că nu priimesc. I-am arătat numai că mai întîi am grabă a veni să te văz și să mă consult cu dumneata, și că după întoarcerea mea îi voi da răspunsul definitiv.

— Prea bine ai făcut și nici că puteai urma mai în- țelepțește. Dar el ce ți-a zis cînd i-ai dat un asemenea răspuns?

— Nu a zis nimic, dar nu părea mulțumit; cu toate acestea a avut cu mine ca niciodată o conduită foarte frumoasă și destul de blîndă pentru caracterul lui.

Alexandrii nu putu vorbi mai mult căci în acest moment auzi un zgomot de pași. El se întoarse ca să vază ce este și își îndreptă privirile spre locul de unde ieșea. Elena, care auzise ca și Alexandru, făcu asemenea.

Ei zăriră la o mică distanță două femei ce veneau spre dînșii, dintre carii una se recunoscu după îmbrăcăminte că era servitoarea lor iar cealaltă care era acoperită de haine negre nu se putu deosebi cine să fie. La vederea acelei necunoscute, Alexandru simți o mișcare grabnică, căci el crezu un minut că poate să fie Maria, dar această mișcare pieri deodată cînd fizionomia necunoscutei fu mai vizibilă.

— Cine să fie acea necunoscută îmbrăcată în haine negre? întrebă Alexandru pe muma sa.

— Nu o cunosc, răspunse Elena, dar crez că trebuie să fie vreo pătimașă care a venit să se caute la munte.

— Aceasta crez și eu căci sărmana femeie abia umblă și atitudinea corpului său dovedește destul că nu se bucură de o bună sănătate.

— Dar ce văz! strigă Elena cînd voiajoarea se apropie la cîțiva pași de dînșii. Este o rudă a noastră… este Virginia Nodreanca.

— Așa, eu sunt, iubită verișoară, răspunse Virginia, căci ea era. Am simțit o bucurie nespusă cînd am aflat că ești aici. Vom fi împreună dacă aceasta nu te supără.

— Mai încape îndoială, zise Elena care nu se gîndi a lăsa să se strecoare nici o umbră de nemulțumire pentru trecutul Nodreanchii. Vin’ să te sărut, Virginio. Compania dumitale îmi va procura o plăcere nespusă.

— Și mie nu mai puțină, verișoară, zise Virginia, lăsîndu-se îmbrățișată. Dar dumneata, Alexandre, ce mai faci?

— Îți mulțumesc, mătușică, răspunse Alexandru să- rutîndu-i mîna.

— Șezi, verișoară, zise Elena. Trebuie să fii ostenită; te văz palidă… suferi?

— Prea mult, zise Virginia năbușind o oftare și ocu- pînd un loc între Alexandru și Elena. Sunt prea bolnavă și prea slabă. Am venit să mă caut la munte ca să respir un aer mai curat și să încerc cura de zer.

— Și crez că-ți vor folosi prea mult, căci de la venirea mea aici am simțit o prefacere mare în sănătatea mea.

— Dar ce ai, verișoară?

— Nu prea sunt bine… pătimesc de mici lucruri, murmură Elena, făcînd un semn pe furiș Virginiei. Afară de aceasta, știi că vara nu poate trăi cineva în București din pricina prafului și a căldurei.

— Este prea adevărat, zise Virginia căutînd a schimba conversația. Dar am uitat cu desăvîrșire Bucureștii. Este mult timp de cînd i-am părăsit și abia dacă-mi mai adue aminte de dînșii. De cînd m-am călugărit sau mai bine de cînd am părăsit lumea ca să mă îngrop de vie într-o monastire, nu m-am mai gîndit decît la sufletul meu, ca prin rugăciuni să-l limpezesc de toate greșalele trecute. Acele greșale pe carii le cunoști, verișoară, și de carii roșesc totdauna, mă urmăresc neîncetat pînă chiar și în locul retragerei mele. Ele m-au redus în această poziție deplorabilă. Pieptul meu, nemaisimțindu-se în stare ca să se lupte în contra palpitațiilor, în contra insomniilor și în contra mustrărilor de cuget, carii mă turment în tot momentul, a căzut subt aceste întreite lovituri și-mi anunță că suferințele mele vor înceta în curînd. Îmi ră- mîne dar puține zile de trăit și mulțumesc lui Dumnezeu că printr-aceasta mă scapă de o viață a cărei durată este pentru mine un supliciu.

Pe timpul cînd călugărița se tînguia astfel de mîhnirile ce încerca, Elena simțea că suspinele îi năbușesc respirația. Cîteva lacrămi, ce apărură în ochii ei și carii fură vizibile sărmanei Virginii, dovediră acesteia că Elena era mișcată de povestirea ei. Alexandru compătimea deopotrivă cu muma sa de soarta acelei sărmane femei, și, ca să o console, veni în ajutoru-i.

— Nu trebuie să te mîhnești atît de mult, mătușică, îi zise el. Socotești că numai dumneata singură suferi și că ești nenorocită? Te-ai înșela prea mult; mă dau de esemplu pe mine și te întreb: crezi că sunt fericit sau nu?

— Totul mă face să presupui că trebuie să fii fericit, Alexandre, se grăbi a răspunde Virginia. Nimic nu-ți lipsește: juneță, bogățiă, nobleță, afară numai de nu vei fi sănătos.

— Iată că te înșeli, mătușică. Este adevărat că nimic din cîte arătași nu-mi lipsește, dar să nu crezi să numai aceste bunătăți poate face pe un om fericit. Sunt alte împrejurări, carii îmi sapă sufletul și carii mă fac mult mai nenorocit decît dumneata.

— Se poate, Alexandre; nimic nu este cu neputință în lume. Dar la vîrsta dumitale, ce alte supărări ai putea avea decît aceea a vreunui amor nenorocit

Alexandru nu găsi un cuvînt a răspunde Virginiei și aceasta înțelese îndată din tăcerea lui că ceea ce zisese era adevărat. Elena, care pînă aci nu proferase un singur cuvînt despre aceasta, se adresă către călugăriță:

— Trebuie să ne consolăm deopotrivă, dragă Virginio, căci nimeni dintre noi nu este mai fericit unul decît altul. Toți trandafirii au ghimpi și ai celor frumoși sunt cei mai mari și cei mai înțepători.

— Așa este, verișoară, dar dă-mi voie să-ți spui că clacă dumneavoastră vă consolați mai lesne decît mine, cauza este că suferiți fără drept sau cu speranța de a vi se îmbunătăți soarta. Cu mine este cu totul altfel, căci sufer fără speranță și sunt turmentată de mustrările de cuget ale unei nenorociri pe carea mi-am cauzat-o însumi.

— Eu nu te găsesc vinovată, Virginio. Este adevărat că ai comis o greșală, clar spune-mi carii alții nu comit mult mai grele? Dumneata ai fost înșelată sau mai mult destinul ți-a fost nenorocit. Omenirea este amăgită de tot felul de feblețe și de tentații, și o femeie este supusă la toate acestea mai cu seamă cînd în menagiul său nu a fost poate destul de fericită.

— Îți mulțumesc, verișoară, de atîta bunătate Și indulgență. Ele caracterizează numai inimile nobile și frumoase ca a dumitale. Sper că voi uita cea mai mare parte din supărările mele trecute aflîndu-mă lîngă dumneata. Voi închiria și eu o casă în apropiere de a dumitale și ne vom vedea în toate zilele.

— Aceasta este și dorința mea, dragă Virginio. Alexandru a venit numai să mă vază și nu crez că va rămînea mult timp lîngă mine.

— După împrejurări, buna mea mumă. Voi sta să mă încredințez dacă în adevăr ești mai sănătoasă, precum mi-ai arătat, în urmă voi pleca, dar mă voi reîntoarce o dată și de două ori poate; aceasta va atîrna iarăși de împrejurări. Te poci însă asigura că vei pleca de aici însoțită de mine.

— Nu cer atîtea sacrificii de la tine, bunul meu copil, zise Elena îmbrățișîndu-l. Vei veni dacă vei fi liber și clacă nimic nu te va împiedeca. Eu sunt mulțumită că te-am văzut și că ești sănătos.

La aceste demonstrări de amor matern și filial, Virginia nu se putu opri de a lăcrăma zicînd:

— Văz că ești fericită, verișoară, căci ai un copil care te iubește și care te face să uiți orice supărări ai putea avea. Rîvnesc la această fericire, căci clacă Dumne- zeu mi-ar fi dăruit un copil care să mă console și care să mă iubească, cum Alexandru te iubește pe dumneata, atunci nu aș mai fi avut curajul să zic că sunt nenorocită; zidurile monastirei, pe carii le-am ales de refugiu, nu mi s-ar fi părut triste și întunecoase; sunetul clopotelor nu mi-ar fi prevestit moartea și supliciul la care cuget; un copil ar fi întrunit toate gîndirile mele, toate dorințele și toate speranțele în amorul ce aș fi avut pentru dînsul; și chiar de aș fi fost espusă a nu-l vedea decît foarte rar, totuși întristarea nu mi-ar fi cîștigat toată ființa, nici ar fi putut vreodată să mă reducă în această stare deplorabilă.

— Ai dreptate, Virginio, zise Elena compătimind. Un copil pentru o mumă este legătura inimei cea mai sublimă, o adevărată și simțibilă fericire; și aceasta nimeni nu o poate cunoaște sau înțelege ca mine. Dacă dumitale, Virginio, nu ți-a dăruit Dumnezeu un copil, este în adevăr o lipsă mare în esistența dumitale. Cu toate acestea omul este făcut să se atașeze, să înlocuiască această lipsă, alegînd de obiectul afecției sale pe un copil străin adoptat, pe o amică, și este de mirare cum dumneata nu ai făcut aceasta.

— Am căutat, buna mea verișoară, dar nu am avut parte să găsesc vreo ființă pe care să o poci iubi, în care să contez și cu care să poci uita urîtul.

— Ei bine, nici o călugăriță nu a putut să-ți cîștige inima, să-ți merite dragostea?

— Nici una, căci mai toate sunt fără simț și nepăsă- toare. Ele trăiesc ca animalele, ca să mănînce și ca să doarmă, și se cred cele mai nenorocite cînd clopotele vin să turbure trîndăvia care joacă rolul cel mai mare în monastire. Iată de ce ființe sunt înconjurată și judecă, verișoară, dacă aș fi putut face o bună alegere. Cu toate acestea, acum în urmă, găsisem pe aceea ce-mi trebuia, dar nu știu dacă mă voi mai întoarce la monastire. Cu cîteva zile înainte de a porni de acolo, am văzut două femei care aveau aerul prea nenorocit. Una dintr-însele, cea mai tînără, avea o fizionomie așa de frumoasă, așa de blîndă și de îngerească, încît nu m-am putut opri de a o admira. Am întrebat-o, am conjurat-o să-mi spuie cauza care le-a făcut a veni în monastire și pentru tot răspunsul mi-au zis că vor să se călugărească și că secretul care le-au silit să facă acest pas îl va înghiți mormîntul deodată cu dînsele.

Alexandru ascultase aceste clin urmă cuvinte ale călugăriței cu o băgare de seamă nedescriptibilă, căci înțelese îndată că acea tînără femeie frumoasă ca un înger și care avea aerul atît de nenorocit nu putea să fie alta decît Maria. Pe de o parte, el nu se mai simți de bucurie că întîmplarea venise să descopere locul refugiului amantei sale, iar pe de alta, inima i se strînse la cugetarea că ele plecase să se călugărească din cauza unei împrejurări înconjurată de mister. De aceea, îndată ce Virginia sfîrși de a vorbi, se grăbi a-i face întrebările de care avu trebuință spre a se lumina cu desăvîrșire.

— Scumpă mătușică, îi zise el. Din cele ce-mi spu- seși, nu-ți poci esprima cît compătimesc la soarta dumitale și cît aș dori să se schimbe spre bine. Vei fi însă destul de bună ca să-mi faci descrierea fizionomiilor acelor două femei carii au venit să se călugărească la monastire, precum și cine sunt?

— De ce nu, Alexandre? zise îndată Virginia. Iată ce știu în privința lor: În ziua cînd mă găteam de plecare, aflu de la călugărițele din monastire că sosise două femei să se călugărească și că simțeau destulă nemulțumire despre aceasta, căci măreau numărul personalului și că printr-aceasta se împovărau cheltuielile monastirei. Fără a voi să ascult tînguirile acelor călugărițe, cu carii eram obicinuită, avui curiozitate să le văz, crezînd că poate să fie vreuna din cunoștințele mele. Fusei condusă la dînsele și le găsii triste și împovărate. Una dintr-însele era bătrînă, dar bine făcută și încă frumoasă. Ea purta o haină neagră și de această coloare îi era și rochia. Ce alaltă era așa de tînără încît să fi avut cel mult șaptesprezece ani. Fizionomia acelei copile este una din cele ce-se pot compara fără greșală cu a unui înger de amor și de virtute. Niște ochi mari, albaștri și melancolici erau înconjurați de niște sprincene atît de bine împreunate încît nici pensula celui mai bun pictor nu ar fi fost capabilă să reproducă cu credință originalul. Un păr galben, lung și moale, ca mătasea, cădea în negligență pe niște umeri albi ca laptele. Mai adăogînd la toate acestea o peliță albă, curată, o gură rumenă, potrivită și o talie din cele mai elegante, voi sfîrși o mică parte din descrierea frumuseței acelei tinere copile, a cărei înfățișare cauzase admirația tutulor.

— Dar care era numele acelor femei? întrebă Ale- xandru sculîndu-se și scoțînd batista ca să șteargă sudorile ce-i curgeau pe frunte.

— Se vede că le cunoști, Alexandre, căci iei un interes mare ascultîndu-mă?

— Grăbește, verișoară, căci m-ai face să sufer prea mult.

— O! Dumnezeul meu! de vreme ce este așa, mă voi grăbi, Alexandre. Dacă nu mă înșel, mi se pare că bă- trîna era muma acelei copile, căci îi zicea Marioara mamii, copilița mea. Iar pe bătrîna nu știu cum o cheamă.

— Destul, strigă Alexandru care devenise roșu ca focul. Numai rămîne îndoială că ele sunt. Îți mulțumesc, verișoară. Dumnezeu te-a trimis aici pentru fericirea mea. Mi-ai făcut o îndatorire pe care nu știu dacă ți-aș putea-o recunoaște în viață-mi pe cît merită.

— Dar ce găsești îndatoritor în spusele mele? întrebă Virginia cu mirare. Ce interes poți lua la descrierea ce făcui asupra acelor două femei?

— Iau interesul cel mai mare, mătușică, căci acea tînără fată este obiectul care mă făcuse pînă la venirea dumitale cel mai nenorocit. Dar acum voi fi fericit, mă- țușică. Știu unde se află, mulțumită lui Dumnezeu și fericitei întîmplări care te-a adus aici.

Virginia nu mai zise nimic căci ea înțelese mai mult decît voia să știe. Ea privi pe Elena, care îi făcu un semn pe furiș. Iar Alexandru, în culmea nerăbdărei și zăpăcit de nuvela ce aflase, începu a se preumbla de colo pînă colo fără a ști ce face.

Elena îl privea neîncetat și suspină la gîndirea că Alexandru va trebui să plece și că va fi lipsită de copilul său pe care ar fi voit să-l reție lîngă dînsa cel puțin o săptămînă. Cu toate acestea, ea se sili a contraface bucuria și să arate tot într-o vreme că și dînsa împărtășește aceeași fericire ca și dînsul.

Virginia dorea să facă întrebări Elenei asupra acestei împrejurări, dar ea nu găsi timp, căci Alexandru veni deodată în mijlocul lor:

— Uitasem să te întreb, mătușică, despre ceea ce era mai interesant. Nu mi-ai spus de la care monastire ai venit sau la care ai lăsat pe acele femei?

— Monastirea Dintr-un lemn este locul refugiului meu.

— Departe este de aici acea monastire? întrebă Alexandru cu grabă.

— Cam departe, răspunse Virginia. Este peste Olt, și cu birja crez că de aici pînă acolo poate să umbli vreo două zile neîntrerupt.

— Eu crez că-mi vor fi destule douăzeci și patru ore, zise Alexandru reîncepînd a se preumbla, voind prin- tr-aceasta a-și liniști emoțiile sufletului.

— Așadar vei pleca, Alexandre? îl întrebă Elena surîzînd.

— Vezi bine că trebuie, buna mea mumă, răspunse el apropiindu-se. Mîine pînă-n ziuă, voi fi pe drum.

Doi amanți

Monastirea Dintr-un lemn este una din monastirile cele mai vechi ale României. Această monastire, care este situată pe o muchie de deal în partea despre nord- vest a Rîmnicului-Vîlcei, sub numirea Dintr-un lemn, datează de la al patrusprezecelea secol, de cînd adecă s-a făcut descoperirea următoare.

Se asigură că într-o noapte de vară, mai mulți ciobani se aflau cu oile în partea locului, care nu era alt decît o pădure, culcîndu-se lîngă un stejar gros și nalt, în lipsă de orice fel de colibă sub carea să se adăpostească, unul dintre dînșii văzuse în vis, pe la o oră foarte înaintată a nopței, o icoană a sîntei Marie, care se afla înîntrul acelui stejar. Această vedere îl făcu să se deștepte. El se sculă îndată, privi stejarul la lumina lunei și însemnă cu vîrful cuțitului partea locului unde i se prezentase icoana. După aceasta strigă pe toți tovarășii săi, carii dormeau profund și carii, la un asemenea apel, se deșteptară spăimîntați în temerea că li s-a întîmplat vreo nenorocire. Fiecare se grăbi a face întrebări ciobanului și acesta le comunică în detaliu visul ce făcuse. Mirarea fu generală și respectul către religie îi coprinse pe nesimțite. Ei se consultară dacă trebuie să facă operația noaptea sau să o amîne la ivirea aurorei, iar ciobanul care avusese fericitul vis propusese a o începe îndată căci luna era luminoasă și stejarul destul de vizibil. După ce el arătă la toți locul unde văzuse icoana, fiecare începu a tăia și a scobi stejarul cu cuțite și cu tesle cu cea mai mare băgare de seamă. Cînd ei înaintase cu lucrarea scobiturei la o palmă înîntrul stejarului, aurora începu a se ivi și ciobanul care visase fu cel dintîi care zări un colț al icoanei. Visul fusese o realitate, căci după ce se tăie copaciul și după ce icoana întreagă rămase vizibilă, ciobanul căzu în genunchi și încredință pe tovarășii săi că era astfel precum i se arătase în vis.

Religioșii ciobani formară după aceasta, numai din crăcile și din lemnul stejarului, o mică biserică în mijlocul căreia se afla icoana.

După o trecere de mai mulți ani, cînd acea biserică de lemn începuse să putrezească și să nu mai fie în stare să reziste puterei vînturilor și umezelei, proprietarul acelui loc clădi o altă biserică de zid și transportă-acolo icoana minunată unde esistă și pînă astăzi și unde de la 1700 încoaci se fondă ca monastire de maici și se înzes- tră de principele C. Brîncoveanu.

După ce aruncarăm o privire asupra originei acestei monastiri, să ne introducem și într-însa ca să găsim pe Maria și pe Elisaveta unde se aflau de mai multe zile.

Această monastire, care, precum văzurăm, este situată în mijlocul unei păduri ce esistă și pînă astăzi, nu înfățișază voiajorului la prima vedere decît niște ziduri lungi și nalte, mai mult ruinate, în mijlocul cărora este poarta principală a intrărei, făcută în zid în formă de boltă. Dasupra acelei porți boltită se ridică un turn sau clopotniță, ceea ce se vede mai la toate monastirile din țară, carii nu au luat încă o prefacere după o arhitectură mai modernă.

Intrînd cineva pe acea poartă, se va găsi într-o curte spațioasă și va vedea o încăpere lîngă poartă destinată pentru iconomul monastirei și pentru voiajori, și altele diferite, precum grajduri, șoproane și coșare pentru animale. În fundul acestei curți se prezintă spectatorului o altă poartă de mărimea și în forma acesteialte care are intrare în monastire în mijlocul căreia este situată biserica, ocolită din toate părțile de chiliile călugărițelor, carii cad în ruină. Numai biserica este solidă, mare și frumoasă, căci s-a reparat în mai multe rînduri.

În urma acestei scurte descrieri este de crezut că lectorul a putut dobîndi o mică idee despre istoricul și despre poziția monastirei Dintr-un lemn, în care nu se găsește nimic de admirat, căci pe lîngă clădirile ei ordinare, se află încă și izolată în mijlocul pădurei, unde pare a fi mai totdauna tristă.

Elisaveta și Maria găsise de cuviință a se înfunda în acea monastire depărtată de București ca să se ascunză cît s-ar putea mai mult de Alexandru pentru care Maria și suvenirea ei nu mai trebuia să esiste.

Găsindu-se în monastire, unde își propusese să petreacă restul zilelor sale, sărmana copilă simți că inima-i se strînge și că tot urîtul vine să-i umple sufletul. Pentru nenorocita Maria, zidurile monastirei semănau cu ale unei temnițe eterne, și mai mult încă, căci acele ziduri pentru dînsa erau acelea ale mormîntului. Elisaveta suferea mai puțin, căci buna bătrînă nu regreta lumea pe care o părăsise; pentru dînsa, lume, fericire și consolație era numai scumpa sa copilă, pe care nu o pierdea un minut din vedere.

Călugărițele din monastire le făcuse mai întîi o prii- mire foarte rea pentru că Maria era frumoasă și pentru că prevedeau o jenă în cheltuielile monastirei. Dar cînd Elisaveta le încredință că ele venise să trăiască eu al lor fără ca să împovăreze monastirea, și cînd buna Maria făcu mici prezente în objecte și în bani, la cea mai mare parte dintre călugărițe, acestea începură a schimba urîtele maniere ce-și propusese a avea cu dînsele.

În primele zile, Elisaveta însoțită de o călugăriță bătrînă se siliră a face pe Maria să uite mîhnirea de care era coprinsă, și în această intenție o preumblară pîn toate locurile învecinate, îi arătară tot ce era mai demn de văzut, și în fine, prin consolații, prin esemple și prin povestiri de suferințile sfinților martiri căutară să-i întărească inima și să o hotărască a îmbrățișa cu mulțumire o viață consacrată sufletului și divinităței.

Maria se consola cîteodată, dar aceasta se întîmpla numai cînd era în companie cu muma sa și cu acea călugăriță, care părea a fi cea mai cumsecade din toate tovarășile ei. Iar cînd rămînea singură, suvenirile trecutului se prezentau dinaintea ei și o făceau să suspine neîncetat.

Într-o după-prînz, pe cînd muma sa se afla în biserică, ca să asculte serviciul divin, și ei nu voia să o însoțească, urîtul și multele gînduri o turmentară atît de mult, încît cu tot curagiul de care se întări spre a le depărta din memoria sa, îi fu cu neputință. Ea avu trebuință de aer, ceea ce o făcu să iasă din chilia ce ocupa. Cînd se văzu în curtea monastirei, apucă spre poartă, intră în curtea economiei, și neștiind ce face, nici unde se duce, ieși la drum și se așeză în nesimțire pe o laviță de scînduri de brad ce se afla la poarta principală a În- trărei. Acolo, ea respiră mai liber și cînd băgă de seamă că este singură și ineespusă privirilor, dete curs lacrămilor ce o înecau și carii erau singura ușurare a suferințelor ei. După ce vărsă atîtea lacrămi cîte poate scoate amorul dintr-o inimă jună și inocentă, se liniști un moment și își îndreptă privirile spre pădure în fața căreia se găsea. Ea ascultă ciripiturile și vesele cîntece ale pasărilor ce zburau pe arbori, și rîvnind la fericirea lor, nu se putu opri de a îneca în sînul său cîteva suspine și de a ruga pe Dumnezeu ca să-i deschiză un mormînt și să o scape de o viață torturoasă, care-i zdrobea sufletul.

Trecuse aproape un cuart de oră de cînd Maria se afla în această poziție și era dispusă să se scoale ca să reintre în monastire,, cînd aude deodată sunetul clopotelor a opt cai de poștă ce se zăreau în depărtare și carii luase direcția spre monastire. Cuviința, cerea ca să se depărteze de acolo, dar un presimțimînt o țintui pe lavița unde se găsea. O trăsură se apropie, se oprește la o mică distanță, și Alexandru, căci el era, care o zărise și o recunoscuse, sare din trăsură, vine ca fulgerul și nu se oprește decît în brațele amantei sale.

Își poate cineva închipui fericirea ce resimțeau în acest moment Alexandru și Maria după o lipsire atît de lungă. Un cuart de oră ei rămaseră îmbrățișați fără ca să poată profera un singur cuvînt. Emoția le astupase vocea șl aveau nevoie să-și reție palpitațiile inimei.

Alexandru nu se putea sătura de a privi pe scumpa sa Maria și aceasta nu putea crede la o asemenea fericire neașteptată. A vedea pe Alexandru în acel loc înfundat, oare nu era un vis pentru sărmana copilă! ?

— În sfîrșit, te-am găsit, Maria mea, zise Alexandru după cîteva minute. Dar unde te găsesc, Dumnezeul meu!

— Nu-mi face întrebări, Alexandre, căci nu aș fi niciodată în stare a-ți răspunde. Lasă-mă să mă bucur de fericirea de a te revedea.

— Scumpă Marie! zise Alexandru îmbrățișînd-o pe frunte. Așa este că nu mă așteptai, sau cel puțin că nu credeai că aș putea pătrunde în acest loc misterios?

— Mărturisesc că nu poci înțelege de unde ai aflat că sunt aici. Plecarea mea din București a fost așa de secretă că nici Tincuța nu știe încotro mi-am îndreptat pașii.

— Și cu toate acestea, o fericită întîmplare m-a făcut să-ți iau urma. Te-am căutat pe acasă, am întrebat pe Tincuța și în adevăr de la dînsa nu am putut afla nimic. Dumnezeu însă mi-a venit în ajutor, căci ducîndu-mă la Penteleu să văz pe muma mea, unde se află pentru căutarea sănătăței, am întîlnit pe o călugăriță din această monastire, rudă a noastră, care venise și dînsa să-și caute sănătatea. Între alte întrețineri ce am avut cu dînsa, mi-a vorbit de dumneata și de mama Elisaveta, și că, sosiserăți în monastire cînd ea era gata de plecare. Din descrierea ce mi-a făcut, nu am mai rămas la îndoială că ești dumneata, Mario, și am zburat să te văz, să te îmbrățișez și să ne unim pentru eternitate. Vezi bine, scumpă Mario, că Dumnezeu ne iubește pentru că și noi îl adorăm, și că dorința lui este ca să întrunească două suflete carii nu pot respira unul fără altul.

— Sunt fericită ascultîndu-te, Alexandrul meu, zise Maria înecînd un suspin. Sunt consolată că te-am văzut; dar pentru mine nu mai esistă fericire, nu-mi mai este permis a-ți spune că te iubesc, căci Maria nu e demnă, de a mai fi consoarta lui Alexandru, ba încă nu mai poate pronunța nici chiar numele lui. Sărmana mea inimă este zdrobită, sfîșiată, de acum înainte totul pentru dumneata, Alexandre; pentru mine izolația, monastirea și mormîntul. Nu suntem liberi a ne uni pe acest pămînt. Dacă în adevăr esistă o altă lume, unde respiră egalitatea și dreptatea, cînd sufletele noastre se vor introduce vreodată, numai acolo ele vor fi nedespărțite pentru eternitate.

— Ce zici, Mario? strigă Alexandru făcînd un pas înapoi. Îmi ții un limbagiu care mă face să tremur. Cuvintele dumitale îmi rătăcesc mintea. Explică-te, căci altfel aș înnebuni.

— Te rog să nu ceri esplicații, zise Maria cu lacrămile în ochi. În inima mea zace un secret pe care-l va înghiți mormîntul deodată cu mine. Alexandre, te conjur, nu căuta să-l afli. căci aceasta este cu neputință. Stăruința dumitale ar fi atîtea lovituri cîte nu le poate îndura o ființă umană. Fugi de mine, căci nu mai sunt demnă de dumneata; viața mea va fi scurtă, și odată în mormînt, vei uita pe sărmana fată care ți-a cauzat prin amorul ei atîtea nenorociri!

La aceste din urmă cuvinte, suspinele înec cu desă- vîrșire pe nefericita Maria și lacrămile încep a-i curge în șiroaie. În această stare ea se aruncă la gîtul lui Alexandru, își pleacă capul pe pieptul lui, și cu vocea în-terumptă de suspine, zise în desperarea cea mai mare:

— Dumnezeul meu! De ce nu poci espira! Ce altă fericire mai mare ar fi pentru mine decît aceea ca să mor în brațele aceluia pentru care mi-a plăcut să trăiesc!

Alexandru își pierduse capul și, văzînd pe Maria în atîta desperare, suspinele îl înec deopotrivă și lacrămile lui se confundară cu ale ei. Nemaiputînclu-și susține echilibrul, el se așază pe laviță ducînd în brațe pe Maria pe care o lipește de pieptul său.

Călugărițele ieșise de la biserică și Elisaveta negăsind pe Maria în camera unde o lăsase, se informase de dînsa și aflase că apucase pe poarta economiei. Ea alergă în căutarea ei și, ajungînd la poartea principală a intrărei, se opri deodată cînd auzi și recunoscu vocea lui Alexandru. Buna bătrînă nu voise să turbure fericirea ce Alexandru și Maria resimțeau prin întrevederea lor și găsise de cuviință a-i asculta fără să se arate decît cînd prezența ei ar fi trebuincioasă.

Astfel dar, ea auzise totul ce se petrecuse între Alexandru și Maria și cînd se făcu tăcere, înaintă spre dînșii. Aceștia, îndată ce o văzură, se sculară după laviță, și tînărul Dăngescu alergă să-i sărute mîna.

— Bine te-am găsit, buna mea mamă Elisaveto, îi zise el. Mă bucuram cînd am aflat unde sunteți, dar mă simt cel mai nenorocit după ce v-am găsit. Maria este tristă și ascunde de mine ceea ce ar trebui să-mi spuie.

— Poate are dreptate, domnule Alexandre. Aflînd ceea ce voiești să știi, sunt sigură că ai fi așa de nenorocit ca și dînsa.

— Dar acest secret trebuie să fie teribil, strigă Alexandru rătăcit. Dumnezeul meu, crez că încep a-l înțelege… mi-e frică… nu știu ce am… sufer… ajutor!

Și Alexandru cade în nesimțire.

— Alexandre, ce faci? strigă Maria speriată. Mamă… Alexandru moare… a murit… și eu…

Maria nu putu sfîrși că căzu la rîndul său lîngă Alexandru.

Elisaveta începu să-și frîngă mîinile și să strige ajutor. Ea era singură, căci servitorii lui Alexandru intrase de mult timp cu trăsura în curtea economiei. La o asemenea îndoită nenorocire, sărmana bătrînă, la vîrsta ei, trebuia să cază subt lovitura unui atac de apoplexie, dar Dumnezeu o întări de curagiu ca să dea ajutorul putin- cios acelor doi amanți nenorociți. Printr-o fericită întîmplare, o țărancă trecea pe acolo cu două doniți cu apă atîrnate de o cobiliță ca să le ducă la locuința ei ce se afla în pădure. Elisaveta, care o zărește, o cheamă la dînsa, și țăranca, văzînd nenorocirea ce se întîmplase, se grăbi a alerga la chemarea ce i se face.

Elisaveta și țăranca începură a stropi cu apă rece pe Alexandru și pe Maria și a-i freca pe mîini și pe frunte cu toată graba și puterea ce se cer în asemenea împrejurări. Tinerii amanți nu întîrziară de a deschide ochii și de a se scula cînd leșinul de care fusese coprinși fu înlăturat prin ajutorul acelor două brave femei.

Maria fu cea dintîi care se ridică de jos, ceea ce făcu ca Alexandru să nu știe că a leșinat deodată cu dînsul. Ce l dintîi lucru ce făcu tînără fată fu a privi pe amantul său:

— Ești bine, Alexandre? îl întrebă ea cu grabă. Cum te simți?

— Ceva mai ușurat, răspunse Alexandru sculîndu-se ajutat de Elisaveta. Dar nu m-a văzut nimeni cînd am căzut în nesimțire? adăogă el uitîndu-se pîmprejur.

— Nimeni, domnule Alexandre, răspunse Elisaveta. Afară numai de această bună femeie care trecea pe aici și care a binevoit a veni în ajutorul nostru.

— Îți mulțumesc, draga mea, zise Alexandru întor- cîndu-se spre țărancă. Te rog să nu spui la nimeni despre ceea ce ai văzut. Osteneala drumului îmi făcuse rău și din nenorocire sunt cam slab. Te rog, priimește aceasta.

Și Alexandru scoate din buzunar un galben pe care-l înaintează țărancei. Dar aceasta nu-l priimește și se depărtează zicînd:

— Păstrează banii, domnule, căci nu mi se cuvine atîta plată pentru că m-am oprit cîteva minute ca să-ți dau un mic ajutor.

— Sărmană femeie! zise Alexandru după ce se de- părtă țăranca. Ce să crează cineva de neinteresarea acestor oameni săraci, onești și îndatoritori!

— Că sunt prea puțini în lume, observă Maria. Inimile oamenilor simpli nu sunt corumpte ca ale celor din capitală.

— Este adevărat aceasta, zise Elisaveta. Și iar bine că se mai găsesc în lume asemenea ființe. Dar să in-trăm în monastire, domnule Alexandre; ești ostenit de drum, ești slab; poate ai trebuință să mănînci ceva, să bei puțină apă rece. Crez că aerul îmi va face bine, mamă Elisaveto. Și după ceea ce mi se întîmplă, am trebuință să mă răcoresc, căci capul îmi este greu și arde ca un volcan. Cu toate acestea, vom intra în monastire dacă aceasta este plăcerea dumneavoastră.

— Vom intra cînd vei găsi dumneata de cuviință. Alexandre, și cînd te vei simți liniștit și răcorit, se grăbi a zice Maria. Timpul este frumos și această laviță este destul de lungă ca să putem ședea cîte trei pe dînsa.

— Îți mulțumesc, Mario. Să ședem pe această laviță unde te găsii la venirea mea și care nu se va șterge niciodată din memoria mea. Dar ce ai? Dumnezeul meu! te văz palidă, buzele-ți sunt albe. Ești bolnavă, Mario?

— Nu sunt bolnavă, Alexandre, nu am nimic; în- tîmplarea leșinului dumitale m-a speriat, dar acum mă simț bine.

Cîte trei vin să se așeze pe lavița de lîngă poartă, triști și cu capul plecat. Alexandru la mîna Măriei în ale sale și o privește cu tandrețe:

— Pentru ce să fim atît de mîhniți, scumpă Mario? îi zise el. Pentru ce un secret fatal să fie piedica feri- cirei noastre? Ei bine, Mario, oricare ar fi acel secret teribil, oricare ar fi acea nenorocire ce crezi că te oprește de a fi consoarta mea, eu le neconsider, căci le atribui fatalităței; le condamn, de vor fi fost țesute de infamie; îmi este destulă convicția că Maria mea a căzut victimă fără ca să fie culpabilă.

— Așa, domnule Alexandre, zise Elisaveta suspinînd. Sărmana mea copilă a fost victima unei infamii grozave, de necrezut. I s-a răpit onoarea în modul cel mai criminal…

— Mamă, ce voiești să zici? strigă Maria interum- pînd-o și ascunzîndu-și capul în amîndouă mîinile. Dumnezeul meu, nu mai sunt în stare să sufer rușinea după dezonoare!

Și Maria începu a plînge.

— Și eu nu mai sunt în stare să tac și să fiu liniștită, strigă Elisaveta aprinsă și sculîndu-se deodată după bancă. Este destul timp de cînd rabd loviturile atîtor nenorociri. Unii fac rele și alții le trag pe nedrept. Am jurat că nu voi mai tăcea: am pierdut onoarea numelui bărbatului meu pe care-l purtam amîndouă, nu am zis nimic; l-am pierdut și pe dînsul, și iarăși am tăcut. Acum ți se răpește onoarea din care pricină te consumi, te chinuiești și poate să și mori, și vrei să mai păstrez, tăcerea?… Nu, copila mea, aceasta îmi este cu neputință; nu mai poci năbuși în sufletul meu și această din urmă lovitură căci sunt înecată și însuși Dumnezeu nu crez: ca să fie liniștit.

La această auzire, Alexandru era în momentul de a cădea pentru a doua oară, dar el se reazimă de zid și se întărește cît poate ca să console pe Maria, care se găsea în starea cea mai periculoasă și care avea cea mai imperioasă trebuiință de încuragiare.

— Mario, scumpă Marie, îi zise el zdrobit de durere și cu o voce slabă. Această nenorocire mă privește mai mult pe mine. Dar consolă-te și privește-o ca una din grelele lovituri ale soartei noastre. Pentru mine ești tot acea Marie, tot acea floare care-mi nutrește sufletul. Te rog, iartă-mă căci acum, ca și totdauna, am fost cauza atîtor nenorociri.

— O nu, Alexandre; dumneata nu strici nimic, zise sărmana copilă înecînd un suspin. Din contra, eu am a-mi imputa că ai avut nenorocirea să mă iubești.

— Dar cum s-a întîmplat Dumnezeul meu? spuneți, care este autorul acestei ultragiu?

— Nu trebuie să-l afli, domnule Alexandre, ii răspunse Elisaveta. Să-l lăsăm în plata cerului ca să-și la osînda meritată după ce va intra în fundul infernului.

— Da, infernul, tortura, vor fi partea acelui nelegiuit, dar el nu trebuie ca pînă atunci să rămîie liniștit. Îi voi întoarce la rîndul meu loviturile ce ne-a dat. Trebuie să le simță mizerabilul, strigă Alexandru cu un aer teribil și sculîndu-se deodată după bancă. Îl cunosc, mamă Elisaveto, și îl crez capabil de orice crimă. Eu am fost fiul acelui criminal, dar de astăzi înainte voi fi inemicul lui, demonul care-l va tortura, supliciul în viață și după moarte.

Sîngele lui Alexandru era așa de revoltat încît îi ieșise în albul ochilor. La această vedere, Elisaveta se sperie și se grăbește a-i zice:

— Te înșeli, domnule Alexandre, căci adevăratul culpabil nu este tatăl dumitale.

— Nu căuta să-l mai acoperi, mamă Elisaveto, căci acum înțeleg totul. A profitat de absența mea în esiliu, și în timpul acesta a machinat proiectul de a nenoroci pe Maria ca să nu o mai poci lua de soție la întoarcerea mea. Vătaful de curte trebuie să fi fost complicele, în- demnătorul și esecutorul infamiei. O! dacă-l voi întîlni vreodată, îi voi face capul doage, îl voi zdrobi, îl voi spinteca.

Elisaveta și Maria nu găsesc un cuvînt a răspunde lui Alexandru, căci văzură bine că fără a-i da multe esplicații, el înțelesese totul. Sărmana copilă plîngea neîncetat și, în urma descoperirei, nu mai avea curagiu să privească în față pe Alexandru, ceea ce o făcu să-și ție încă fizionomia acoperită.

Alexandru, care se convinse și mai mult din tăcerea lor că bănuielile lui erau adevărate, simțind că mînia ce-l domina va avea rezultate triste, făcu o a doua încercare ca să se liniștească, dar nu putu, deși de liniște Maria avea trebuință deopotrivă cu dînsul. El se întoarce dar lîngă amanta sa și se reașază pe laviță lîngă dînsa.

— Văz că răul este făcut în toată oroarea lui și fără reparație, zise el aprinzîndu-se. Răzbunarea mea va fi teribilă, precum îți poți închipui, Mario, căci răpindu-ți onoarea, a răpit pe a mea. Ești inocentă, ești victimă; caută dar să fii răzbunată de acela pentru el cărui amor ai fost răsplătită printr-un șir de suferințe și de dureri. Această nenorocire, însă, precum te mai încredințai, nu mă oprește de a-mi lega soarta de a dumitale; din contra, mai mult decît totdauna trebuie să ne susținem. Cununia noastră se va săvîrși peste puțin timp; zic puțin, pentru că mai întîi îmi trebuie cîteva zile ca să calc pe cadaverul celui ce mi-a dezonorat fidențata.

Maria tresare și strigă:

— Peste al cărui cadaver, voiești să calci, Alexandre?

— Peste al aceluia care a aruncat o pată în onoarea și în fericirea mea.

— Ce te gîndești să faci? O! Dumnezeul meu! Iată că un nou drum de nenorociri se deschide înaintea mea!

Nu vei comite un omor, Alexandre, căci tot răul se va întoarce asupra dumitale și asupra mea.

— Poate crezi că voi să mă fac patricid?… Nu, Mario; intenția mea nu este de a comite o asemenea crimă, căci nu aș avea niciodată curagiul să omor pe acela care din nenorocire mi-a dat viața. Vorbesc de vătaful de curte; spune-mi, nu a fost el esecutorul infamiei?… ori…

— Liniștește-te, domnule Alexandre, interumpse Elisaveta. Ai trebuință să te conservi. Văz că pe negîndite am ajuns prea departe și că trebuie să afli împrejurarea astfel precum a fost. Dar mai-nainte de toate, încredințează-mă că nu vei comite omor, nici că te vei espune la o răzbunare care se va întoarce asupra dumitale și asupra copilei mele.

— Să nu te temi de aceasta, mamă Elisaveto. Voi face lucrurile astfel ca să nu se mai puie în joc soarta mea și a Măriei. Dar am nerăbdare să te ascult. Te rog nu mă face să sufer atît!

— Iată cum s-a întîmplat, domnule Alexandre, zise Elisaveta. Răul s-a săvîrșit prin chemarea Măriei la tatăl dumitale. Sărmana mea copilă s-a supus, și ducîn- du-se acolo, unde a fost foarte bine priimită, pe cînd domnu Dăngescu îi da niște speranțe la carii nu visa, un servitor, care avea o fizionomie neagră și posomorîtă, intră în casă aducînd o tavă cu două farfurii cu dulceață și cu două pahare cu apă. După invitația ce-i face, Maria la dulceață din farfurioara ce i se prezentează și după cîteva minute cade în nesimțire, dar într-o nesimțire așa de grozavă încît după deșteptarea ei nu și-a putut cunoaște nenorocirea decît foarte tîrziu, cînd adecă a ajuns acasă. Într-o asemenea poziție deplorabilă, sărmana mea copilă nemaiavînd ce face într-o lume în care nu mai putea trăi, s-a retras împreună cu mine la această monastire unde suntem hotărîte a ne sfîrși viața. Acum, domnule Alexandre, după ce ai aflat tot, te conjur să nu faci nici un pas care nu ți-ar folosi la nimic și care va fi spre pieirea dumitale și a Măriei. Dă-mi voie să-ți arăt tot într-o vreme că aceasta este dorința mea de mamă a Măriei și pe care îndeplinind-o, aș priimi orice propunere mi-ați face cu toată mulțumirea mea și cu binecuvîntările cerești.

Elisaveta termină aci, și Maria, nemaisimțindu-se în stare ca să asculte niște lucruri carii se atribuiau la nenorocirea ei, se scoală după laviță și se dispune a intra în monastire. Alexandru se repede spre dînsa.

— Ce voiești să faci, Maria mea? îi zise el reținînd-o. Unde te duci?

— Mă duc în monastire, Alexandre, zise Maria sus- pinînd. După cele ce ai auzit, nu mă mai simț în stare a sta cu dumneata. Rămîi cu muma mea; ne vom revedea mai pe urmă.

— Aceasta nu se poate, Maria mea. Din acest moment nu te mai părăsesc. Pentru amorul nostru dar te conjur să nu te mai gîndești la nenorocirea trecută, nici să roșești de dînsa. Oricare ar fi esecutorul nele- giuirei, își va lua pedeapsa meritată cînd va fi timpul, și, ca să fac mulțumirea mamii Elisavetei, voi urma astfel ca să nu ne compromitem liniștea și fericirea. Dacă încă nu este destul, spune-mi, Maria mea, ce voiești să mai fac, și pentru amorul nostru sunt gata să te ascult și să te satisfac întru toate. De acum înainte să fii veselă, să fii mulțumită, iubește pe Alexandrul tău ca totdauna, și el va fi totul pentru aceea ce s-a sacrificat pentru dînsul.

După aceste cuvinte, Maria se simți mai ușurată și întorcînd tandrele sale priviri către acela a cărui voce răsuna cu atîta putere în sufletul său, lacrămile de recunoștință începură să-i umple ochii.

— Îți mulțumesc, Alexandrul meu, îi zise ea. Acu voiești să te sacrifici pentru o femeie care nu mai este demnă de a fi consoarta dumitale. Dar eu nu voi abuza de atîtea sacrificii. Nu-ți pretinz numele, Alexandre, nici inima chiar, căci precum ți-am spus, nu mai sunt demnă de dînsele. Suvenirea dumitale și mulțumirea de a te revedea din vreme în vreme vor fi singura consolație, carii vor vindeca ranele sufletului meu.

— Acestea sunt intențiile tale, scumpă copilă? zise Alexandru pătruns pînă în adîncul sufletului de atîta mărime de suflet. Ei bine, Mario, aceste sentimente sublime le voi ridica la mărimea lor, și amorul nostru va fi curonat și binecuvîntat de toată lumea. Vom pleca de aici împreună și, odată în București, mă voi ocupa de pregătirile unirei noastre pe pămînt și în cer. Orice ai mai objecta de acum înainte, va fi de prisos, Maria mea, căci hotărîrea mea este nestrămutată și o voi împlini în contra voinței dumitale chiar.

La aceste din urmă cuvinte, pe care Alexandru le pronunță cu un ton solemn, fără a mai lăsa Măriei timpul de a răspunde, el apucă brațul Elisavetei și în urmă pe al scumpei sale fidențate și cîte trei intru în curtea monastirei.

Elisaveta, sărmana mumă, se simțea fericită și mulțumea lui Dumnezeu că lucrurile luase o turnură la care nu aspira niciodată. Maria, sublima fată, avea nevoie să reție emoțiile care-i înecau sufletul de fericire. Iar Alexandru, deși împărți aceeași fericire ca și Maria, ca și Elisaveta, sufletul său însă era zdrobit de cele ce auzise, căci răzbunarea îl preocupa și avea nevoie să o ascunză de amanta sa și de Elisaveta, ca să nu lase cea mai mică umbră de bănuială.

Cînd ei intrară în monastire, toate privirile se îndreptară spre dînșii și fiecare călugăriță avu curiozitatea să caute a cunoaște pe acela care era însoțit de noile lor tovarășe.

Arhondăreasa se grăbi a veni înaintea lui Alexandru ca să-l priimească și să-i ofere ospitalitate, dar Alexan- daru îi mulțumi și, arătîndu-i pe Elisaveta și pe Maria, îi esprimă dorința că voia să rămîie în locuința acestor două dame, carii erau din familia sa și cu carii va pleca a doua zi.

Alexandru fu dar introdus într-o cameră modestă dar prea curată și Elisaveta cu Maria se ocupară a-i aduce dulceață, cafea și a pregăti cele trebuincioase pentru masă.

Era o plăcere de a vedea pe Maria cu cîtă grabă și cu cîtă prevenență se silea să mulțumească pe amantul său și acesta, care o ruga neîncetat să nu-și dea multă osteneală pentru dînsul, nu se putea sătura de a o admira, de a lua cu plăcere orice-i prezenta și de a suspina profund, cînd ea ieșea pe afară, la gîndirea infamiei tatălui său și a vătafului de curte.

Cînd umbrele nopței învăluise orizontul, masa era gata. Alexandru, Maria și Elisaveta se pun să prînzească sau mai bine să cineze. Bucatele erau modeste, dar gustoase și prea curate. Ei mîncară puțin căci nici unul nu avea apetit, afară de Alexandru care luă din toate și care [se] prefăcu a mînca mult și cu plăcere ca să îndatoreze pe Maria și să-i dovedească printr-aceasta că nu se mai gîndea la nemulțumirile trecute.

După ce se ridică masa, ei încep a se întreține de diferite lucruri pînă la o oră foarte înaintată a nopței fără a strecura în convorbirea lor nici pe Dăngescu, nici pe vătaful de curte, nici vreun cuvînt de răzbunare viitoare.

Alexandru, văzînd că trebuia să se retragă în camera ce i se pregătise ca să le lase să se repauzeze, își luă noapte bună de la dînsele și le invită să se gătească pentru plecare.

Elisaveta și Maria nemaigăsind de cuviință a reveni asupra refuzului și nemaivoind printr-aceasta a mîhni pe Alexandru, care le arătase că hotărîrea lui era nestrămutată, priimiră cu mulțumire a face totul și în urma ieșirei lui începură a se pregăti pentru drum.

Nici Alexandru, nici Maria nu putură închide ochiul toată noaptea, gîndindu-se unul la altul, astfel că-i surprinse lumina zilei fără ca să fi gustat un moment de repaos.

În revărsatul zorilor, toți erau în picioare. Elisaveta și Maria își luară ziua bună de la călugărițe și la cinci ore de dimineață trăsura cu care venise Alexandru era pe drumul Bucureștilor.

Reînturnarea

— Ce zici tu, Neagule, despre istoria Măriei? întrebă Dăngescu pe vătaful său de curte într-o dimineață cînd acesta se afla în camera lui.

— Ce să zic, cocoane, decît că am nerăbdare să-i văz odată sfîrșitul la un fel.

— Unde dracu să se fi înfundat acea fată de cojocar și ce va fi cugetînd să facă în urma celor ce i s-a întîmplat?

— Aceasta m-ar interesa și pe mine să știu, dar din nenorocire nu mi-a dăruit Dumnezeu înțelepciunea lui Solomon ca să ghicesc în gîndurile oamenilor, sau cel puțin mirosul cîinelui prin care i-aș fi putut lua urma.

— Nu este vorba de urma ei, căci tu nu i-ai fi putut-o lua niciodată. Mă gîndesc la Alexandru, care trebuie să o găsească, și odată găsită, ce-i va spune ea?

— Sau mai bine, ce va face domnu Alexandru dacă va afla, adăogă vătaful de curte. Aici este rădăcina ne- astîmpărului meu care mă face să nu mai poci închide ochiul ziua și noaptea și vă mărturisesc, cocoane, că-mi este frică de nu mă țin picioarele.

— De ce să-ți fie frică, nerodule? Și chiar cînd Alexandru ar afla ceva de la Maria, de unde va ști el că tu ai fost esecutorul nenorocirei ei pe cît timp acea fată nici nu te cunoaște, nici nu este bine încredințată de ceea ce i s-a întîmplat și în ce loc.

— Mă iartă, cocoane, și te rog să-mi dai voie a-ți spune că acestea sunt parigorii de om bolnav, cum zice proverbul. Curînd sau mai tîrziu se dovedesc drăciile, oricît de ascunse s-ar ține, și cu toate că eu sunt acela care am adoptat ideea de a nenoroci pe acea fată ca să scăpăm pe domnu Alexandru de dînsa, dar acum îmi pare rău și mi-e frică că toate acestea se vor sparge odată în capul meu.

— Nu te neastîmpăra de aceasta, Neagule. Te voi susține eu oricum s-ar învîrti împrejurările; de atîta lucru crez că voi avea puterea să te apăr precum am făcut și altă dată.

— Așa este, cocoane, și speranța mea este în Dumnezeu și în dumneata, zise Bolboacă prefăcînd încrederea. Cu toate acestea, este o vorbă că „paza bună întîmpină primejdia rea”, și eu m-am gîndit că ar fi bine să mă fac teacă de pămînt îndată ce se va întoarce domnu Alexandru în București și pînă va voi Dumnezeu să se însoare cu fata lui coconu Gorniceanu. Vezi, acesta este neastîmpărul meu cel mai mare. Gîndirea mea este neîncetat pironită la această însurătoare, de la care atîrnă toată gloria și toată fericirea familiei mele. Am grabă de a revedea pe Alexandru, care trebuia să se fi întors pînă acum. Ce va fi făcînd el de atîtea zile la Penteleu?

— Și eu îmi fac această întrebare, cocoane, și-mi zic: peste ce mulțumire va fi dat domnu Alexandru la munte de a rămas acolo atîtea zile? Să nu să fi dus la vreun alt Penteleu, cocoane?

— Nu voi să crez altceva, Neagule, decît că muma l-a oprit lîngă dînsa, interumpse Dăngescu, căutînd să se liniștească. Elena este o femeie curioasă; ea esa- gerează totdauna afecția ce are pentru fiul său și dacă Alexandru a luat o prefacere în manierele sale către părinți, aceasta trebuie să o imput nevestei mele. Este cunoscut că multa dragoste strică totdauna pe copii.

— Vorbiți ca un înger, cocoane. Nu mai departe mă dau de esemplu pe mine și încredințez că dacă părinții mei mă iubeau mai puțin, fără îndoială că nu aș fi săvîrșit atîtea greșale în trecut. Ca să mă înțelepțesc și ca să mă întorc la dreapta judecată, a trebuit să sufer multe și să-mi sparg capul de toate zidurile.

— Ai fost și tu iubit de părinți? întrebă Dăngescu -cu mirare. Curios lucru! Dacă nu mă înșel, mi se pare a fi auzit din gura ta că ai fost aruncat în lume sau mai bine lepădat de părinți fără ca să știi cine au fost, nici să-i fi apucat vreodată.

— Este prea adevărat că v-am spus aceasta, zise Bolboacă mușcîndu-și buzele. Și astăzi nu zic altfel. Dar voi să arăt că în copilăria mea se vede că am fost rîz- gîiat și iubit și de aceea am făcut la nerozii.

— Am început a nu te prea înțelege, Neagule, și îți mărturisesc că trebuie să fie un mister infernal în nașterea ta, căci ce alt te-ar face să-mi ascunzi origina?

— Să nu credeți aceasta, cocoane, căci, și dacă aș știi ceva, tocmai dumitale să nu-ți spui? A fost numai o neînțel…

Și Bolboacă nu apucă să sfîrșească că rămîne stîlpit, cu ochi ațintați pe fereastă.

— Dar ce ai? îl întrebă Dăngescu, privindu-l cu mirare.

— Domnu Alexandru a intrat în curte, zise Bolboacă cu jumătate vocea. Dumnealui este, îl recunosc!

La aceste cuvinte, el își întoarce privirile de la fereastă și, fără să piarză timpul, iese fuga din cameră.

— Ce spui? murmură Dăngescu venind la fereastă și uitîndu-se. În adevăr, el este, dar care să fie pricina de vine pe jos!

Pe cînd Dăngescu făcea aceste reflecții, Alexandru era în mijlocul curței, și dacă Bolboacă îl zărise, aceasta fusese o fericire pentru dînsul, căci la vederea acestui mizerabil, Alexandru, în furia sa, nu ar fi putut fără îndoială să se stăpînească, precum își propusese.

Alexandru nu voise să-și mai aducă bagajele în casa părintească pentru că nu conta să mai intre niciodată într-însa. El sosise în ziua trecută și, în interesul de a nu mai compromite liniștea Măriei, trăsese împreună cu dînsa și cu Elisaveta la Otelul de Europa, unde avea cunoștințe și unde fusese totdauna mulțumit. Această hotărîre a lor era luată după drum ca să rămîie la acest otel pînă cînd Alexandru va face pregătirile trebuincioase pentru maritagiu. Maria și Elisaveta se supuneau cu mulțumire la toate dorințele lui Alexandru. Ele îl rugase numai să înștiințeze pe Tincuța despre sosirea lor ca să vie să le vază. Această dorință Alexandru le-o îndeplinise prin trimiterea unui servitor al otelului la casa Tincuței, care, auzind că scumpa sa verișoară și că buna sa mătușică erau în București, nu știuse cum să se îmbrace mai în grabă ca să vie să le îmbrățișeze.

A doua zi de dimineață, după sosirea lor, Alexandru fusese la Ministeriul Justiției, unde îndeplinise oarecarii formalități ce credea necesarii pentru liniștea sa viitoare. Rezultatul îl dobîndise foarte lesne, căci se înțelesese cu directorul, care din întîmplare era un om cumsecade.

Cînd el nu avea pentru moment altceva mai interesant de făcut decît de a ridica, din camera ce ocupa la tatăl său, vreo opt sute galbeni, ce cîștigase din procese pledate de dînsul, și alte mici objecte și cîrtii de carii avea trebuință, veni pe jos, ca să nu facă zgomot, și, fiindcă avea cheia asupră-i, intră de-a dreptul în camera sa fără ca să dea de știre la nimeni.

Dăngescu nu putea înțelege această manieră a fiului său de a se întoarce dintr-un voiaj. El voi să iasă în sală ca să-l întîmpine, dar fu reținut de cugetarea că poate Alexandru va fi găsit pe Maria și că aceasta în desperarea ei va fi mărturisit totul. El rămase dar în camera sa și lăsă lui Alexandru alegerea de a veni să-l vază cînd va fi dispus pentru aceasta.

Vătaful de curte, îndată ce ieșise de la stăpînul său, coborîse în cîteva sărituri scărița de din dos, și în zăpăceala sa neștiind ce face, intră în grădină, se uită rătăcit în tot lungul ei, și văzînd o tocitoare în care se conserva apă pentru udatul florilor, sări într-însa în nesimțire și intră în apă cu jumătate corpul.

„Din norocire apa este caldă și timpul frumos, își zise el, cînd simți că umiditatea pătrunsese pînă la piele. Voi zice că am făcut o baie rece ca să mă răcoresc, și iată totul. Ce l puțin mă voi alege cu atîta și voi scăpa de o bătaie sigură căci afurisitul de ciocoi trebuie să fi aflat totul”.

Acestea fură reflecțiile ce făcu vătaful de curte cînd se găsea în tocitoare, de unde era hotărît să nu iasă decît după ce se va încredința că furtuna a trecut.

Alexandru găsește banii, objectele și cîrtiile la locul unde le pusese. El la banii, îi împarte în mai multe suluri și îi pune în toate buzunarele ce avea ca să nu le simță greutatea. După aceea, împachetează cîrtiile și micile objecte și bijuterii și le pune în două buzunare ale hainei, ce purta pe deasupra celorlalte. După ce termină totul, iese în sală, și rămîne cîteva momente a se consulta dacă trebuia să vază atunci pe tatăl său și să-i anunțe că-i părăsește casa pentru totdauna, sau să amîne această întrevedere pentru altă dată. El nu luase încă nici o partidă, cînd Dăngescu, care își pierduse răbdarea și care era turmentat de curiozitatea de a întîlni pe fiul său, ieși în sală ca să trimiță pe un servitor să-l cheme. Dar care fu mirarea sa și a lui Alexandru cînd se întîlniră față în față! Alexandru era pe gînduri și, la vederea tatălui său, ridică capul și necazul începu să apară în ochii lui. Dăngescu, din parte-i, care nu se aștepta să-l găsească în sală, rămase uimit cînd îl văzu într-o asemenea poziție. Cu toate acestea, el nu-și pierdu cumpătul și înaintă spre Alexandru:

— Mă prinde mare mirare, Alexandre, de a te vedea întorcîndu-te dintr-un voiaj, pe jos și fără bagaje, întocmai ca un om care și-a pierdut mințile. Intrași în casă fără să anunți pe nimeni. Te găsesc în sală și nu-mi zici cel puțin bună ziua. Ce sunt manierele acestea și unde ți-ai priimit creșterea ca să te porți atît de urît cu tatăl tău?

— Titlul de tată al meu nu-l mai ai, domnule, de acum înainte, zise Alexandru cu dispreț. Ai comis niște fapte carii îți ridic pentru totdauna dreptul de a mai avea un fiu și o familie. Nu mai ești părintele meu, domnule. M-am lepădat formal și de numele dumitale și de bunurile dumitale părintești. Nu mai am nici o afecție pentru dumneata, și aceasta am venit să-ți spui. ca să nu-ți mai dai osteneala să afli.

Alexandru era palid și pronunțase aceste cuvinte cu o voce seacă și interumptă de necazul ce se desina pe toată fizionomia lui. Ochii lui se roșise și esprimau turbarea. Dăngescu era spăimîntat și la rîndul său necazul îl apucă deodată.

— Văz că ești nebun și că nebunia te-a făcut insolent, strigă el cu asprime. Ai merita palme, lovituri, dar te disprețuiesc ca pe un ticălos.

— Disprețul dumitale îmi face onoare, domnule, zise Alexandru cu un zîmbet satanic. A fi desprețuit de crimă, va să zică a fi stimat de virtute și de onoare.

— Ce îndrăznești să zici, mizerabile! strigă Dăngescu ridicînd mîna ca să lovească pe Alexandru.

— Ho, ho… nu te aprinde, domnule; zise Alexandru parînd lovitura cu bastonul. Un om ca dumneata nu este în drept a avea momente de aprindere. Nu mă îndoiesc că erai de un mare sînge rece cînd Maria, fidențata mea, căzuse victima dumitale. Și ce a putut mișca o inimă atît de împietrită și nesățioasă de nelegiuiri ca a dumitale Ai omorît pe Frusina, ca să-ți satisfaci o dorință ce-ți aducea dezonoare. Ai acuzat pe Sălcianu în locul dumitale, ceea ce a cauzat moartea sărmanului bătrîn, și în loc să fii mustrat de conștiință, să pleci să te po- căiești și să rogi pe Dumnezeu ca să te ierte, vii pentru a treia oară și dezonorezi pe fidențata fiului dumitale? Și îndrăznești a-ți mai permite momente de aprindere și un aer impunător de părinte?… Pînă aci, domnule! Respectul ce-ți eram dator s-a șters de mult; titlul de fiul dumitale se șterge pentru eternitate. Astăzi nu mai sunt pentru dumneata decît un particolar și unul din acei particolari carii nu te pot suferi. Ne vom mai în- tîlni poate vreodată, dar nu într-o casă sau în vreun loc public, ci în pretoriul unui tribunal, unde vei fi chemat a da cont de toate nelegiuirile dumitale.

Dăngescu era teribil, ochii lui erau muiați în sînge. Cuvintele lui Alexandru îl înfuriase în gradul cel mai mare și, nemaiascultînd decît turbarea sa, se repede spre fiul său și pentru a doua oară încearcă să-l lovească, dar nu reușaște nici de astă dată căci Alexandru îl oprește, zicîndu-i:

— Nu căuta să mă lovești, căci pe Dumnezeul meu care ne vede nu aș putea să rămîi liniștit. Adio, pentru totdauna și gîndește-te că de astăzi nu mai ai un fiu, căci m-am lepădat formal de numele dumitale și ți-am ridicat tot pe această cale orice fel de drept de asprime ai mai încerca să esersi asupră-mi.

— Vom vedea, vom vedea, mizerabile! strigă Dăngescu tremurînd de necaz. La luptă dar, și de astă dată nu vei mai scăpa din monastire, unde-ți vor putrezi oasele. Te voi aduce iarăși la dreaptă judecată.

Alexandru nu-i mai răspunde și se depărtează, iar Dăngescu, voind să intre în camera sa, în zăpăceala în care se afla, nu nemerește ușa, ci își lovește capul de zid. Această lovitură contribui și mai mult ca să-l turbeze cu desăvîrșire, ceea ce îl făcu să forțeze ușa camerei sale printr-o izbitură de picior și astfel își făcu intrarea.

Ar fi cu neputință ca să descrie cineva starea în carea se găsea Dăngescu în urma disputei ce avusese cu Alexandru. El hîrîia ca un tigru, spărgea tot ce se prezenta dinaintea sa și, în fierberea sîngelui, sfărîmă mai multe scaune izbindu-le de oglinzi și de tablouri, astfel că în cîteva minute toată mobila din acea cameră era redusă în bucăți și în țăndări.

Dacă în aceste momente Bolboacă s-ar fi găsit dinaintea lui Dăngescu, fără îndoială că creierii săi ar fiu luat loc lîngă țăndările de mobile resfirate pe parchet. Dar pentru fericirea lui, se afla în tocitoare unde de multă, umezeală începuse să tremure și să [se] încredințeze că apa nu era așa de caldă pe cît o găsise mai-nainte.

Dăngescu se liniștește prea tîrziu, dar liniștea îi veni cu o durere de cap grozavă, precum se întîmplă totdauna după o iritație nervoasă. Inima lui nu mai palpita decît în mici intervale; el simți într-însa un gol uscat și setea ce avu îl făcu să bea două pahare mari cu apă. Numai cu modul acesta reuși oarecum să se răcorească puțin:

„Alexandru m-a amenințat! zice el posomorît și pe gînduri. Fiul meu cugetă rușinea mea pentru un amor nesocotit și înjositor. Am nevoie să dau crezămînt ziselor lui. Un fiu nesupus, un fiu ingrat, un fiu care amenință, pe părintele său, care vrea să-l lovească, să-l denunțe guvernului, să se bucure de nenorocirea celui care i-a dat viața, celui care l-a crescut și l-a nutrit!… Aceasta este grozav! El merită moartea, merită ocna, merită a fi spînzurat!… Capul îmi este greu, nu poci să mă liniștesc; nu mă simț în stare a cugeta… Unde să fie Neagu? ”

— He, cineva! strigă el sunînd clopoțelul.

Un servitor intră în cameră.

— Cheamă îndată pe Neagu, îi ordonă el. Spune-i că sunt singur și că a plecat cine știe bine.

Servitorul se înclină și iese. El coboară scărița de din dos, bate la ușa camerei lui Bolboacă, îl cheamă, și nu priimește nici un răspuns. După aceea, se duce să-l caute în toată casa și negăsindu-l nicăiri, intră în grădină, singurul loc unde nu fusese. În grădină se uită în toate părțile și nu văzu pe nimeni. Era dispus să se întoarcă, lîngă stăpînul său ca să-l încunoștiințeze despre aceasta, dar ca să se convingă de adevăr, pînă a nu pleca, începu să strige:

— Domnule Neagu, în grădină ești?!

La această chemare, vătaful de curte tresări deodată și, cunoscînd vocea servitorului, ridică capul din tocitoare și răspunse încet:

— Aici sunt, Antoane, ce mă vrei?

— Auz! Ce zici?… Dar unde ești? reluă servitorul preumblîndu-și privirile cu mirare.

— Aici sunt, în tocitoare, zise Bolboacă scoțînd capul mai mult și făcîndu-i semn să tacă și să se apropie.

La această încunoștiințare, servitorul zărește capul vătafului de curte și se apropie de dînsul, făcîndu-și cruce.

— Dar ce cauți în tocitoare, domnule Neagu?

— Nu vorbi tare, Antoane, zise Bolboacă cu frică. Am o durere de cap grozavă, și temîndu-mă să nu-mi cază vreo dambla, m-am aruncat în tocitoarea asta cu apă ca să mă răcoresc.

— Dar bine, nu puteai să zici la cineva ca să-ți toarne în cap cîteva doniți cu apă de puț sau să te duci la gîrlă să te scalzi?

— Ar fi fost prea tîrziu. Vezi bine că am avut așa mare grabă, încît m-am aruncat îmbrăcat. Dar să lăsăm aceasta. Spune-mi ce mă vrei?

— M-a trimis coconu să te chem și să-ți spui că este singur și că a plecat cine știi bine.

— Așa ți-a zis? Îți aduci bine aminte, Antoane? Nu te înșeli?

— Cîtuși de puțin, zise Anton. Acestea sunt curatele cuvinte ale coconului.

— Dacă este așa, fă bine, dragă Antoane, de-mi ajută să ies din tocitoare.

— Cu plăcere, domnule Neagu, zise servitorul su- mețindu-și mînicile și pregătindu-se a da ajutorul ce i se cerea.

Bolboacă apucă mîna lui Anton cu mîna dreaptă și cu cea stîngă se proptește de marginea tocitoarei. În această stare, el se ridică, dar cu mare anevoință, căci apa intrase pe dedesubtul hainelor și a trebuit mai întîi să stea puțin să se scurgă și în urmă să sară afară.

— Doamne, în ce stare te găsesc, domnule Neagu! observă servitorul scuturîndu-se de apa de care fusese stropit la ieșirea lui Bolboacă. Ar crede cineva că te-ai vîrît în tocitoare ca să te ascunzi de tătari și de zavragii?

— Crează cine ce o vrea murmură vătaful de curte tremurînd. Pleacă de spune coconului că viu îndată; eu mă duc să-mi schimb hainele. Dar vezi, Antoane dragă, să nu-i spui unde m-ai găsit.

— Nu avea grijă, domnule Neagu, căci aceasta nu este treaba mea.

Servitorul se depărtează și Bolboacă intră repede în camera sa. Umiditatea îi intrase în pori, răceala îl co- prinsese și vinețeala, ce se vedea pe fizionomia lui, anunța că va cădea bolnav. Fără dar a pierde timpul, el se dezbracă cu iuțeală, se șterge cu o pîslă groasă ca să-și înferbinte sîngele, și după aceea îmbracă rufe și haine curate.

Trecuse aproape o jumătate oră în această afacere, cînd gîndindu-se că stăpînul său trebuia să-l aștepte cu nerăbdare, avînd totdeodată și marele interes de a afla ce se întîmplase cu Alexandru, iese din camera sa, închide ușa după dînsul, suie scărița și, ajungînd la camera stăpînului său, bate ușor la ușă, ceea ce avea obicei să facă totdauna.

— Intră, strigă Dăngescu dinăuntru cu o voce care făcu pe Bolboacă să sară înapoi.

„Ce să aibă stăpînul meu! cugetă el puind mîna pe clanță. Hm… hm… se vede că furtuna a fost cam zgomotoasă. ”

— Dar vin’ odată, strigă Dăngescu și mai tare cînd recunoscu lovitura vătafului său de curte.

— Iată-mă, cocoane, zise Bolboacă deschizînd ușa și intrînd în cameră.

— Ce dracu faci de ai întîrziat așa de mult? Este un secol de cînd am trimis să te cheme.

— Am stat ascuns, precum bine știi, cocoane, și într-un loc de unde ieșind, a trebuit să întîrziez puțin pînă să-mi schimb hainele.

— Aveam grabă să te întîlnesc ca să-ți spui lucruri mari.

— Și eu am nerăbdare să le aflu, cocoane.

— Am văzut pe Alexandru, pe acel fiu ticălos. El știe tot ce s-a întîmplat cu Maria și a venit să-mi declare că s-a lepădat de numele meu și de titlul de fiu.

— Ce rușine pentru un om ca dumnealui ca să facă atît zgomot pentru o fată de cojocar!

— Așa, mizerabilul, ba încă m-a insultat, a amenințat să mă lovească; mi-a zis că ne vom revedea în preto- riul unui tribunal, uncle îmi va cere cont de toate cele… O! dar îl voi învăța eu minte; îi voi arăta ce drepturi are un părinte asupra unui fiu.

— Aceasta este grozav, murmură vătaful de curte, plecînd capul și simțind un fior rece că-i trece pîn toate încheieturile corpului. Să vă amenințe pe dumneavoastră!… Să vă insulte în față!… Să cugete a vă pîrî guvernului și a vă face rău!… acesta este un lucru neauzit, nepomenit!

— Dar îl voi pedepsi, îl voi nenoroci, și de astă dată îl voi înfunda într-o monastire de unde nu va ieși decît poate după ce-i vor putrezi oasele.

— Aceasta crez, cocoane, că-l va îndîrji și mai mult, și nu e de mirare ca chiar din esiliu să facă arătare guvernului. Apoi coconița se va duce să-l vază, va afla totul, se va revolta… vei avea doi inemici în loc de unul, și, în sfîrșit, cine te încredințează pe dumneata că cei mai putea să-l esilezi, cînd s-a lepădat de numele dumitale și de titlul de fiu?… Dați-mi voie a vă spune, cocoane, că domnu Alexandru cunoaște legile și formele mai bine decît oricare. Întîi l-ați putut esila căci a fost ridicat, fără veste, dar acum nu rămîi la îndoială că și-a făcut toate pregătirile și toate formele ca să nu mai aveți nici o putere asupră-i. Căci în adevăr, ce alt l-ar fi silit să se lepede de titlul de fiu și de numele părintelui său?

— Ai dreptate, zise Dăngescu pe gînduri. Și la aceasta m-aș fi gîndit și eu, dar în starea în care mă găsesc, mă simț în neputință de a raționa cum trebuie. Acel ticălos m-a revoltat atît de mult încît puțin a trebuit ca adineaori să-mi fi pierdut viața.

— Vi s-a întîmplat ceva supărător? întrebă vătaful de curte cu iuțeală, prefăcînd interesul ce lua la viața stăpînului său.

— Am avut o amețeală grozavă, lucru ce nu mi s-a întîmplat în viață. Și neapărat că aș fi căzut subt lovitura unei apoplexii dacă nu mă răcoream cu două pahare cu apă. Acest fiu, precum am prevăzut, îmi va scurta viața și fără îndoială că mă va face să nu mai scoț capul în lume. Fiecare va ști, și crez că a și început să afle, pricina pentru care el s-a lepădat de numele meu. Criticile trebuie să circule diin gură în gură; omorul Frusinei, acuzarea și moartea Sălcianului, boala nevestei mele, dezonoarea Măriei; toate acestea se vor cunoaște în curînd de toată lumea, de la însuși fiul meu!… Tremur numai gîndindu-mă. Vezi tu, Neagule, cînd s-ar afla, aș fi în stare să mă sinucid.

— Să te sinucizi!… dar nu te gîndești, cocoane. Dumneata să te lepezi de o viață atît de prețioasă pentru o lume întreagă!… să cugeți o asemenea grozăvie, pe cît timp ești în drept a face totul fără a păcătui cîtuși de puțin înaintea lui Dumnezeu.

— Nu te înțeleg, Neagule; vorbește mai deslușit.

— Voi să zic, cocoane că ești prea bun, prea indulgent, și rău faci. Eu îmi mărturisesc păcatul că nu poci îi ca dumneata. Înțeleg să iert fiului meu o greșală de copilărie, o nerozie și chiar o nebunie. Dar să mă insulte, să amenințe să mă lovească și să cugete a mă denunța guvernului ca să mă nenorocească. O!.. o!… pînă aci! Lucrurile s-ar schimba cu totul. Chiar legea bisericească: nu îngăduie astfel de necuviințe. Ea zice că dacă un fiu ridică mîna asupra părintelui său, să i se taie acea mînă. Se înțelege dar că dacă insultă, gura trebuie să i se închiză pentru totdauna. Asemenea și cînd gîndirea îi este pornită a face rău părintelui său, acea gîndire trebuie iarăși să înceteze de a mai funcționa.

— Ce zici tu, Neagule? murmură Dăngescu cu o căutătură posomorîtă. Găsești de cuviință să… nu mai esiste Alexandru?

— Eu nu am zis nimic, cocoane, ci legea bisericească prescrie asemenea pedepse pentru copiii rău cugetători ai părinților lor.

— Legea bisericească!… se poate. Este adevărat că eu nu o prea cunosc, dar crez că așa trebuie să fie. Ei bine, clacă Dumnezeu o voiește, facă-se voința lui și moară dar acel fiu nelegiuit care cugetă dezonoarea și nenorocirea celui ce i-a dat viața!

Bolboacă plecă capul și nu proferă un singur cuvînt. Dăngescu se uită la dînsul ca să-l consulte, dar neîntîl- nindu-i privirile, urmă a zice după o mică tăcere:

— Ce părere îți dai tu, Neagule, despre această ho- tărîre?

— Eu, cocoane, ce părere voiești să-mi dau în privința domnului Alexandru decît că este un fiu rău. Cît însă în ceea ce privește hotărîrea dumneavoastră de a-l om… pentru relele dumnealui purtări, mie nu-mi este permis nici a o aproba, nici a o dezaproba. Nu sunt decît un servitor gata a îndeplini orice poruncă mi-ați da.

Vătaful de curte, după ce propusese stăpînului său drumul sau mai bine mijlocul prin care ar putea să scape de persecuțiile lui Alexandru și de răzbunarea ce neapărat se prepara și în contra lui, ca unul ce era dovedit de complice, se dete la o parte ca să nu i se impute niciodată săvîrșirea unei crime ce singur o provocase.

Dăngescu însă era atît de orb și atît de încrezător în acest servitor, încît departe de a pătrunde în intențiile lui, le privea totdauna într-un înțeles contrariu, ceea ce-l făcu a-i zice:

— Te înțeleg, Neagule. Nu voiești să-mi arăți aprobarea ta pentru o simplă chestie de bună-cuviință, și îți dau toată dreptatea. Este în adevăr trist lucru ca un tată să omoare pe fiul său, dar în asemenea împrejurări este cu neputință de a lua o altă partidă. Ei bine, Neagule, tu care mi-ai fost totdauna devotat, te însărcinez să-l cureți îndată după această lume, oricum te va povățui mai bine iscusința ta.

— Te-ai gîndit bine, cocoane? întrebă vătaful de curte prefăcînd o mină posomorîtă. Hotărîrea dumitale este nestrămutată?!

— Așa de nestrămutată, cum sunt nestrămutat în toate hotărîrile mele, zise Dăngescu.

— Atunci îmi plec capul și mă supui voinței stăpînului meu.

Dezolația

Alexandru se întoarce la otel foarte supărat de cele ce se petrecuse între dînsul și tatăl său. El nu găsește nici pe Elisaveta, nici pe Maria, căci ele se dusese cu

Tincuța ca s-o petreacă acasă și să rămîie acolo pînă seara. Văzîndu-se singur și prin urmare liber a se gîndi în liniște, tînărul Dăngescu începu să cugete profund asupra direcției ce va trebui să dea unor împrejurări atît de grave.

Trecuse aproape două ore de cînd el se consulta cu gîndirile sale și din toate nu rezultase alt decît de a se cununa îndată, ca să nu mai întîmpine noi nemulțumiri din partea tatălui său. Hotărîrea dar era luată și ca să o esecute așa de curînd pe cît dorea, își propuse a săvîrși totul chiar în acea zi. Astfel dar, el lasă mai întîi cîr- tiile și obiectele ce luase închizîndu-le într-o cutie de masă, opri asupră-i parte din banii de carii avea trebuință, ieși din otel, se puse într-o birjă și întrebuință toată ziua în căutarea unei case ca să o închirieze; dar el nu putu găsi nici una disponibilă și care să-i placă, fiindcă mai toate erau ocupate. Văzînd că acea zi era pierdută și propuindu-și a reîncepe căutările sale a doua zi, se întoarse la otel, intră în camera amantei sale, dar nu o găsi nici pe dînsa, nici pe Elisaveta, căci ele nu se înturnase încă de la Tincuța. Ce să facă? îi era urît, dorea să vază și să se întreție cu Maria despre unirea lor viitoare; singur nu mai putea să rămîie căci spiritul lui avea trebuință de distracție. Cum el nu mîncase nimic de dimineața și pînă la șapte ore seara, cu toate că încă nu avea nicidecum apetit, dar ca să poată aștepta cu răbdare întoarcerea Măriei, intră în sala de mîncare a otelului, se așeză la o masă care era mai retrasă, luă o cartă de bucate și începu să o consulte.

În sala de mîncare se afla lume multă, astfel că toate mesele erau înconjurate de cîte doi-trei oameni, ceea ce făcu ca chelnerul să nu bage de seamă intrarea și așezarea lui la masa retrasă.

Alexandru citise și recitise în mai multe rînduri carta de bucate și nu găsise încă nimic care să-i ațîțe apetitul, și fără îndoială că ar mai fi citit-o mult timp dacă în acel minut nu i-ar fi fost atrasă curiozitatea de intrarea unui bătrîn ce veni la masa unde se afla.

Bătrînul, îndată ce văzu pe Alexandru, îl complimentă printr-o ușoară plecare de cap, se așeză pe un scaun fără să pronunțe un singur cuvînt, și luă după masă carta de bucate. După ce aruncă o privire grabnică asu- pră-i o depune la locul de unde o luase, la un cuțit și lovește cu tăișul un pahar gol ce se afla dinaintea sa.

La acest zgomot, chelnerul apăru îndată:

— Să-mi aduci un bulion, ordonă bătrînul cu o voce ce abia se putut auzi.

— Numaidecît, zise chelnerul întorcîndu-se.

— Și mie o friptură, un compot și un pahar cu vin de Bordeaux, ordonă Alexandru.

La vocea acestuia, chelnerul se întoarce uimit și-l privește:

— Domnu Alexandru! strigă el, după ce recunoscu pe tînărul Dăngescu. Sunteți aici de mult? Mă iertați dacă nu v-am văzut, căci este lume multă și sunt singur în birt.

— Nu e nimic, nu e nimic. Vezi numai să-mi aduci un jurnal ca să mă ocup cu ceva pînă mă vei servi.

Chelnerul se făcu îndată nevăzut. După cîteva minute, el aduce un jurnal francez, îl pune dinaintea lui Alexandru și pleacă să se ocupe de serviciul său.

Alexandru la jurnalul și începe să citească, iar bătrînul, în așteptarea pînă să fie servit, învîrtește cuțitul în mînă ca să se distreze.

În fine, după un cuart de oră, chelnerul aduce bă- trînului bulionul ce ceruse, și lui Alexandru o prepeliță friptă, un compot de pere și un pahar cu vin de Bordeaux.

Alexandru lăsă jurnalul și începe să despice pasărea, iar bătrînul, care se vede că nu era dispus să mănînce. vîntura bulionul cu lingura ca să-l răcească. În timpul acesta, se aude la o masă o dispută între doi streini, carii aveau capul amețit de bere. Alexandru se întoarce ca să vază ce este și bătrînul cu o iuțeală nespusă toarnă în paharul cu vin de Bordeaux cîteva picături dintr-o sticluță pe care o ținuse ascunsă în mînă.

Nimeni nu putu să vază acest fapt al bătrînului căci fiecare își avea auzul și privirile ațintate asupra acelor streini, carii, cu sîngele revoltat de băutură, erau aproape să se bată, fără să știe pentru ce, dacă cîțiva domni de la o masă vecină nu interveneau să-i împace.

Disputa se precurmă așa de iute, pe cît începuse, prin așezarea între acei sugători de bere a unui al treilea strein, amic al lor, și toți curioșii din birt se întoarse la locurile lor. Cînd Alexandru se întoarse și el ca să continue cu tăierea pasărei, bătrînul nu mai vîntura bulionul, cum făcuse la început, ci îl sorbea cu o iuțeală așa de mare, încît se înecase în două rînduri.

Alexandru îl privea cu curiozitate și nu putea înțelege pentru ce acel domn își lua bulionul cu atîta lăcomie. Dar fiindcă aceasta nu-l privea pe dînsul, căci fiecare era în drept, într-un loc public, să mănînce oricum i-ar plăcea, găsi de cuviință a nu se mai uita la acel bătrîn, ci a se ocupa numai de dînsul. El începu dar să mănînce din prepelița friptă cu prea puțină plăcere, și ca să provoace apetitul care-i pierise cu desăvîrșire, și totdeodată ca să-și întărească stomacul căruia îi simțea golul, luă paharul, îl aduse la gură, și bău tot vinul ce era înăuntru. Puind paharul pe masă, simți că gura i se încrețește și că gustul vinului diferea mult de al celui ce lua obișnuit în acel birt. Nemulțumit că poate i se schimbase vinul, lovește furculița de o farfurie și chelnerul se prezintă îndată dinaintea lui:

— Ce poruncește domnu Alexandru? îl întrebă chelnerul cu oarecare respect.

— Te-am chemat să-ți spui că vinul ce mi-ai adus a fost nu se poate mai rău, căci mi-a încrețit gura și mi-a amărît-o astfel încît și pînă acum îi simț amărăciunea.

— Cum se poate? zise chelnerul cu mirare. Este tot de acela de care vă aduc totdauna.

— Nu este tot de acela; înțelege-mă odată. Să-mi aduci încă un pahar, dar vezi să fie dintr-o altă sticlă.

— Prea bine, domnule Alexandre. Voi fi cu mai multă băgare de seamă în viitor.

Și chelnerul se dispune să plece, dar bătrînul îl oprește zicîndu-i:

— Fă-mi socoteala.

— Ce, domnu nu mai poftește nimic?

— Nimic, răspunse bătrînul deschizînd o pungă ce scosese din buzunar.

— Doi lei și treizeci parale bulionul și pînea, zise chelnerul după ce făcu socoteala.

Bătrînul plătește, își la pălăria și bastonul și pleacă cu cea mai mare grabă din birt la marea mirare a lui Alexandru, care nu putea înțelege cum un om care-și lua bulionul cu lăcomie, se mulțumise numai cu atît.

„Cu toate acestea, lumea este așa de curioasă și așa de misterioasă că nu-i mai poate da cineva de căpătîi”, cugetă Alexandru, reîncepînd a mînca din prepelița friptă și întorcîndu-și gîndirile către împrejurările ce-l preocupau

Acum trebuie să introducem pe lector în casa bă- trînului Dăngescu ca să găsească pe acel bătrîn pe care trebuie să-l fi cunoscut.

Pe la ora cînd Alexandru se afla în birt, Dăngescu era singur în camera lui lungit pe pat și gîndindu-se profund. Din vreme în vreme, el tresărea și se speria ca cum ar fi fost în prada unui atac nervos. Capul îi era greu, ochii tulburi și fizionomia așa de schimbată, încît nu se mai putea deosebi într-însa cea mai mică trăsură de ființă umană. Într-o asemenea poziție, el rămăsese cîteva minute cînd nesimțindu-se în stare de a mai sta pe pat, se scoală deodată și începe să se preumble cu iuțeală în tot lungul camerei, ceea ce avea obicei să facă de cîte ori gîndirile îi erau restrînse în cercul vreunei nelegiuiri. De astă dată, însă, el era atît de zăpăcit că nu se mai putea recunoaște, astfel că vederile i se împăiejinau din ce în ce mai mult, pînă cînd, în fine, nu mai fu în stare să vază lumina.

„Nu știu ce am, își zise el, căzînd în nesimțire pe un fotoliu. Inima mi se strînge și vederea mi se întunecă. Ah! ”

Și această fiară căzu amorțită căci o săgetătură electrică îi petrecuse inima. El rămase nemișcat aproape o jumătate oră, după a cărei trecere ușa se deschide și Bolboacă apare deodată. Acest bandit își făcu intrarea tremurîind; el avea ochii roșii, toată fizionomia îi era palidă și neagră și semăna ca o fantomă de care s-ar fi speriat el însuși dacă s-ar fi pus în fața vreunei oglinde.

Îndată ce intră în cameră, Bolboacă își ațintă privirile asupra Dăngescului, și văzînd că acesta nu-i adresează nici un cuvînt, își pleacă capul, începe să tremure și mai mult și nu îndrăznește nici să înainteze, nici să se miște, ca să nu facă zgomot. El așteptă cu răbdare pînă cînd va fi chemat ca să vorbească, dar așteptarea îi fu lungă, căci nici după un cuart de oră Dăngescu nu făcuse cea mai mică schimbare în poziția sa primitivă. În acest interval, Bolboacă avusese timpul să-și revie în sine și să înțeleagă că tăcera Dăngescului de la intrarea lui și pînă în acel minut nu putea să fie naturală. Ca să se convingă că nu se înșelase, ridică capul încet și își ațintă privirile asupra Dăngescului. Acesta se dezmeticește tocmai în acest minut; el deschide niște ochi mari, turburi, și sperioși, îi preumblă împrejurul său și-i ațintă asupra vătafului de curte:

— Tu ești, Neagule? întrebă el cu o voce pierdută.

— Eu sunt, cocoane.

— De mult ești aici?

— Cam de mult; poate să fie douăzeci minute.

— Ce vrei?

— Am venit să vă… văz.

— Sunt bolnav; mi-e rău.

— Văz în adevăr că nu sunteți bine.

— De unde vii?

— Viu de la un birt.

— Ce te-ai dus să cauți pe la birturi? Acasă nu ai ce mînca?

— Ba am prea mult încă, cocoane. Dar la birt nu am fost ca să mănînc, ci ca să…

— Hain? ce zici? întrebă Dăngescu cu oarecare asprime.

— Voi veni mai tîrziu să vă spui ce am făcut la birt. Acum nu vă găsiți în stare bună să mă ascultați și poate aveți trebuință de liniște.

— Nu am trebuință de nimic, și liniștit nu voi putea fi decît după ce-mi vei fi spus ce vei fi făcut la birt. Spune-mi dar, curînd, căci mor de nerăbdare.

La această schimbare neașteptată a stăpînului său, Bolboacă se pierde cu desăvîrșire. El nu mai știa ce să facă; ca să arate adevărul, îi era teamă; ca să-l ascunză, îi era frică. Cu toate acestea, simți bine. ca trebuia să se hotărască la un fel, căci Dăngescu îi făcea niște întrebări la carii era constrîns a răspunde.

— Dar nu ai de gînd să vorbești odată? reluă Dăngescu răstindu-se.

— Cum să nu vorbesc, cocoane? zise Bolboacă tre- murînd. Pentru aceasta am și venit la dumneavoastră. Dar pentru ce atîta grabă, cînd aveți destul timp să aflați un lucru la care trebuia să vă așteptați, căci singur mi-ați dat ordinul.

— Înțeleg… o! înțeleg! Alexandru trebuie să fie mort… Aveam presimțire.

Și Dăngescu aduce mîna la frunte ca să oprească focul ce-i se urca în creieri. Bolboacă pleacă capul și murmură.

— Am îndeplinit ordinul dumneavoastră, cocoane, și nimic mai mult.

— Mort! din ordinul meu!… O! iartă-mă, Dumnezeul meu! Am fost un nesocotit! strigă Dăngescu căzînd în genunchi.

— Nu crez să fi murit încă, zise Bolboacă spăimîn- tat de căința stăpînului său. Dar peste două ore cel mult…

— Este otrăvit?

— Din nenorocire da, cocoane. Și mi-a trebuit un curagiu supranatural ca să mă hotărăsc a șăvîrși această… faptă. Vă sunt atît de devotat încît…

— Taci, taci! Spune-mi unde este locuința fiului meu?

— La Otelul de Europa.

— Zi să puie cai îndată, sau mai bine adu-mi o birjă; dar grăbește.

— Peste două minute va fi la scară.

Bolboacă iese, iar Dăngescu rămîind singur cade din nou amorțit în fotoliu.

Puțin în urma plecărei bătrînului, care nu fusese altul decît Bolboacă, Alexandru, care nu mîncase mai nimic și care din lipsa apetitului nu putuse să-și continue prînzul, se scoală de la masă și iese din birt. Intrînd în curtea otelului, își aruncă ochii la ferestrele de la ca- merile ce ocupa, și văzu lumină. El înțelese că Maria și Elisaveta se întorsese de la Tincuța și mulțumit de aceasta se grăbi a urca scara în cîteva sărituri. Cînd voi să pășască pragul ușei principale ca să intre în sală, simți în inimă niște tăieturi atît de grozave încît îi fu cu neputință ca să facă mai mult decît un pas. Mai întîi, căută să se întărească și să-și facă curagiu, dar durerea îl ținu în loc, îi întunecă vederea și simțul, și căzu deodată în lungul corpului. Puterea otravei ce băuse în vinul de Bordeaux fusese provocată de grabnica mișcare ce făcuse cînd suise scara.

Nenorocitul Alexandru îndată după căderea lui, începu să se încovoaie, să geamă și să se tîrască rupîndu-și hainele și frămîntîndu-și inima. La zgomotul ce face, Elisaveta și Maria ies speriate, privesc pe Alexandru și recunoscîndu-l, începură să-și smulgă părul și să strige ajutor. Mai toți cîți se aflau în sala de mîncare și în grădina otelului vin să vază pe Alexandru pe care găsindu-l în delir, unii se grăbiră a-l transporta în patul din camera lui, iar alții alergară și se răspîndiră pe toate stradele ca să aducă medici.

Maria era rătăcită; sărmana copilă plîngea, țipa, și nu apuca să se dezmeticească dintr-un leșin că cădea în-tr-altul.

Bătrîna Elisaveta își pierduse capul și puterea aler- gînd de la Alexandru la Maria și de la Maria la Alexandru ca să le dea niște ajutoare slabe ce nu le era de nici un folos.

Iar nenorocitul Alexandru era lungit pe pat într-o nesimțire completă. El nu mai putea nici să cunoască, nici să înțeleagă, nici chiar să se tînguie, căci delirul era în culme.

Într-o asemenea stare, el se afla de douăzeci minute, cînd un medic intră în cameră.

La vederea medicului. Elisaveta tresare deodată căci o scînteie de speranță se strecură în sufletul ei. Ea se grăbi a se duce spre medic, îl informă cum știu mai bine despre decurgerea boalei lui Alexandru și-l rugă în genunchi ca să-l scape de dureri. Medicul o ascultă cu compătimire și după ce-i promise că va face tot ce-l va ajuta știința, se apropie de patul bolnavului, îl observă, îi pipăie pulsul și se încredințează că era în cel mai mare pericol. În urmă, după alte încercări ce mai face, ridică plapoma și apasă ușor pe inima lui Alexandru. La această mișcare, nenorocitul scoase un țipăt de durere. Maria, în nesimțirea în care se afla, nu-l putu auzi, dar sărmana Elisaveta, care se găsea, între doi copii și care vedea și auzea totul, înaintează speriată și privește pe medic cu un aer rugător.

— Cum găsești pe bolnav, domnule doctor? îl întrebă ea cu neastâmpăr.

— Nenorocitul este otrăvit, răspunse medicul cu jumătate vocea. Nu mai este nici. o speranță ca să scape căci gangrena s-a declarat.

— Otrăvit! murmură Elisaveta, frîngîndu-și mîinile. Dumnezeul meu, să fie cu putință!

— Așa de cu putință încît să nu mai rămîi un minut la îndoială. Cu toate acestea, singurul ajutor ce-i poci da este ca să-i alin durerile pentru o oră și jumătate, mult două.

Și medicul scoate o sticluță dintr-o casetă și o pune în mîna Elisavetei.

— Ce să fac cu doctoria aceasta? întrebă ea luînd sticluța în nesimțire.

— Să dai bolnavului ca să bea toată licoarea ce este înăuntru. Acest medicament îl va liniști, îi va potoli durerile, și-l va aduce în stare să vă cunoască și să vă vorbească. Acum, doamna mea, vă recomand curagiu, căci dezolația ar putea să vă facă cel mai mare rău.

Și la aceste cuvinte medicul iese gînditor și nemulțumit.

Elisaveta rămase lîngă patul bolnavului uimită și pierdută. Ea se uită cu desperare, cînd la dînsul, cînd la Maria, cînd la sticluță. Declarația medicului că Alexandru era otrăvit și că nu mai era speranță ca să scape îi cauzase o lovitură mortală. Pierzînd pe Ale- xandru, sărmana mumă prevedea că ar putea să piarză și pe Maria, unica ei copilă, unica-i speranță, unica consolație ce-i mai rămăsese pe pămînt. Zdrobită de atîtea lovituri grele și grabnice, nenorocita femeie, cu tot curagiul de care avea trebuință și de care voi să se întărească, se simți biruită de atîtea fatalități și puterile o abandonară cu desăvîrșire.

În acest moment, Maria care-și revenise în sine, se scoală după canapeaua pe care fusese lungită și începu să umble.

La vederea copilei sale, buna Elisaveta făcu o ultimă încercare să se întărească și fiindcă nu mai avea putere să se ție pe picioare, se lăsă pe un fotoliu ce se afla lîngă patul bolnavului și afectă o veselie în care se întrevedea mai mult amărăciunea.

Maria, care înainta încet cu ochii turburi, palidă și cletenîndu-se, căci nu mai era în stare nici dînsa să-și ție echilibrul, îndată ce sosește lîngă Elisaveta, se lasă [a] cădea la picioarele ei și își aruncă ochii asupra lui Alexandru, care era întors cu fața spre zid și care zăcea în nesimțire. La vederea amantului ei care suferea și căruia nu-i putea da nici un ajutor, nenorocita Maria fu înecată de suspine, și pieptul începu să-i salte cu iuțeală.

Elisaveta o privea cu lacrămile în ochi și, temîndu-se să nu leșine și de astă dată, se grăbi a o consola ca să o facă să se liniștească.

— Dar ce suferi atîta, copila mea? Nu vezi că domnu Alexandru este mai liniștit?

— Nu văz nimic, iubita mea mumă. Alexandru suferă atît că nu mâi simte nimic. O! cunosc aceasta. Inima mea nu mă înșală.

— De astă dată te înșală, copila mea, căci doctorul ne-a dat speranțe bune.

— A venit vreun doctor? A văzut pe Alexandru? Ce zicea doctorul? Ce speranțe a dat? spune-mi, buna mea mumă, nu-mi ascunde nimic.

— Doctorul zicea că domnu Alexandru a fost cuprins deodată de o colică primejdioasă, dar că răul va înceta îndată după ce va fi luat doctoria din această sticluță.

— Ce sticluță? Ce doctorie? De ce nu i-ai dat-o pînă acum?

— Pentru că numai de cîteva minute a plecat doctorul.

— Să i-o dăm mai curînd. Să ne grăbim. Ah! Dumnezeul meu! Pentru ce ai întîrziat, maică?

Și Maria se scoală deodată, la sticluța din mîna mumei sale, toarnă medicamentul într-o ceașcă și se pleacă spre capul lui Alexandru.

— Scumpul meu amic, cum te afli? întrebă ea cu o voce slabă punînd mîna pe fruntea amantului său și ridicîndu-i părul care-i acoperea fizionomia.

La această voce, care răsuna totdauna cu putere în sufletul său, Alexandru deschise ochii pe jumătate.

— Dumneata ești, Maria mea? întrebă el cu o voce întrerumptă de spasmuri.

— Eu sunt această nenorocită Marie, zise sărmana copilă înecată în lacrămi. Dar nu-mi spuseși cum te mai simți, Alexandre?

— Mă simț nu mai știu cum, Mariuța mea, murmură Alexandru pierdut.

— Capul îți arde, transpirația îți este cleioasă; trebuie să suferi mult, bunul meu amic!

— Nu sufer mult. Ah!

Alexandru scoase un țipăt de durere prin mișcarea ce făcu ca să se întoarcă spre Maria.

— Dumnezeul meu! văz că răul nu mai încetează. Ia curînd, acest medicament, el îți va alina durerile, Alexandrul meu.

— Voi lua cu plăcere tot ce vei voi, Mariuța mea.

Maria aduce ceașca în vederea lui Alexandru și acesta deschide puțin gura și la tot medicamentul ce era înăuntru. După aceasta, ea privește pe amantul ei cu neastîmpăr și caută să se încredințeze dacă medicamentul putea să producă efectul promis de doctor. Mai multe minute trec și ea nu dovedește încă nici o preschimbare spre bine. Crezînd că poate nu turnase în ceașcă tot medicamentul clin sticluță și că va mai fi rămas înăun- tru, la sticluța, o privește în lumină și după ce se convinge că nu mai rămăsese nici o picătură înăuntru, își aruncă ochii asupra mărcei ce era lipită pe sticlă, citește cu groază și cade murmurînd:

— Antidot! A fost otrăvit!

— Antidot! otrăvit! strigă Alexandru care auzise aceste cuvinte îngrozitoare. O! sunt otrăvit! Mă temeam de aceasta.

— Dumnezeul meu! dar ce este antidotul? strigă Elisaveta sculîndu-se după fotoliu și luînd în brațe pe Maria care leșina pentru a cincea oară.

— Antidotul ce să fie alt, mamă Elisaveto, decît un medicament în contra otrăvei, căreia îi taie puterea, zise Alexandru ridicîndu-se puțin. Acest antidot l-am băut eu, și grație lui, mă simț mai ușurat, mă simț în stare de a vă vorbi și de a vă asculta. Dar inima îmi este arsă și arde încă, îi simț focul… mi-e frică că voi fi luat antidotul foarte tîrziu.

— Dumnezeu să fie lăudat! zise bătrîna Elisaveta cu scopul de a-l încuragia și consola puțin că auzise pe Alexandru și că-i văzuse fața. Mario! scumpa mea fată, domnu Alexandru este mai ușurat, s-a ridicat pe pernă, vorbește, te privește. Deșteaptă-te, nenorocită copilă!

Și Elisaveta, care nu mai avea putere să se lupte, toarnă odicolon într-o batistă, o pune la nasul Măriei, și o stropește cu apa rece.

Maria deschide ochii, îi preumblă împrejurul ei și îi ațintă asupra lui Alexandru, care o privea cu ochii înecați în lacrămi.

— Pentru ce ai leșinat, Mario? Pentru ce suferi atît? o întrebă el cu tandreță. Aibi curagiu, Mariuța mea, căci și eu am mai multă trebuință decît dumneata. Văzîndu-te într-o asemenea poziție, sărmana mea inimă, care arde într-un foc, s-ar consuma în mai puține minute decît mai am de trăit. Ridică-te dar, scump angel; să mai privesc încă acești ochi a căror căutătură au știut totdeauna să vindece atît de bine rănile sufletului meu!

În măsura ce vorbea Alexandru, fizionomia Măriei pierduse pe nesimțite paloarea de care era învăluită; memoria și simțul le redobîndi puțin cîte puțin, și ridi- cîndu-se, ajutată de muma sa, se apropiă de Alexandru; și se așeză lîngă dînsul. Elisaveta, care simți trebuința ce avea ca să iasă la aer și să lase pe acei nenorociți amanți liberi a-și esprima pasiunea în care ardeau, ieși din cameră și rîndui la ușă pe o servitoare ca să prive- gheze și să vie să-i dea de știre îndată ce ș-ar mai în- tîmpla vreo fatalitate.

Cînd se văzu singur cu Maria, Alexandru îi luă mîna în ale sale, o acoperi de o mie de sărutări și o lipi de pieptul său.

Maria abia dacă-și putea reține repezile bătăi ale inimei; ea contimpla cu delir figura lui Alexandru, care era palidă și suferindă. O presimțire amară îi umplu sufletul; ea se simți deodată coprinsă de o întristare neînțeleasă și două lacrimi arzătoare se rostogoliră în ochii ei.

Alexandru, care nu-și ridica privirile de deasupra Măriei, citi în ochii ei tot amorul ce ea avea pentru dînsul.

— Dumnezeul meu! zise el lipind și mai mult mîna Măriei de pieptul lui. Aibi milă de amorul nostru și acordă-mi grația de a mai trăi în această noapte ca să mă bucur de fericirea de a mai privi pe aceea care-mi umple sufletul de tot amorul care l-a nutrit. Scumpă Mario!… știi cît te-am iubit Reunisem totul în tine: orizonul meu erau acești doi ochi albaștri, a căror căutătură pătrundea pînă în fundul sufletului meu! tandrețea mea pentru tine depărtase din inima mea toate tandrețele cîte le aveam. Uitam barbarismul tatălui meu, uitam lacrămile mumei mele, uitam totul În lume cînd te vedeam surîzînd, cînd umbra ta amoroasă plecîndu-se spre mine îmi ascundea viața, și fiindcă te vedeam tînără și frumoasă, mi se părea că tot pe pămînt era tinerețe și frumusețe. O! Dumnezeul meu! aibi pietate de amorul nostru!

— Dar tu vrei să mor, Alexandre, sau să-nnebu- nesc!… Nu mai vorbi astfel, sufletul meu… Tu vei trăi… va trebuie să trăiești. Dumnezeu nu ar avea cruzimea ca să te smulgă de la pieptul meu. Nu, Alexandre, tu nu vei muri, sau dacă trebuie să mori, să murim împre- ună, mîna mea în mîna ta, respirațiile noastre să se confunde; să murim zicîndu-ne că ne iubim, repetîn- du-ne aceasta din ochi dacă vocea noastră nu ar mai fi în stare să se esprime, dacă buzele noastre nu ar mai fi în stare să se miște… să murim… pieptul tău lipit de al meu… pentru ca mișcările inimilor noastre să se împuțineze împreună… și să înceteze tot într-o vreme… pentru ca Dumnezeu să nu trimiță decît un angel pentru tine și pentru mine… pentru ca acest angel să poată lua în mîna sa sufletele noastre și să le depuie ca două porumbițe albe la picioarele Creatorului. Pentru ca să-ți poci zice pînă la ultimul suspin; Alexandre, te iubesc… și în urmă să ne luăm adio de la această lume, pe care ar trebui să o părăsim atît de tineri și atît de nenorociți. O! dar acestea sunt niște închipuiri fatale. Tu vei trăi, Alexandre; poate acel antidot să fi tăiat tăria otrăvei și să te fi reîntors la viață. Puterea Creatorului este mare.

— Voi avea curagiu, Maria mea, și voi spera în Dumnezeu care trebuie să ne privească în acest moment. Dar ce am! focul otrăvei reîncepe a mă arde; îl simț cu mai multă tărie în inima mea, mă consumă, îmi slăbește puterile, îmi întunecă văzul, îmi astupă respirația. Ah! Dumnezeul meu! iartă-mă… iartă și pe tatăl meu. Mario! scumpa mea fidențată, scumpul meu angel, ne vom revedea în ceruri, unde ne vom iubi pentru eternitate. Adio, la re… ve… de… re…

Și Alexandru cade pe pernă pentru a nu se mai deștepta niciodată.

— Alexandre! scumpul meu amic!… deșteaptă-te, strigă nenorocita copilă îmbrățișîndu-l de gît. Alexandre, tu nu mai vorbești!… Dumnezeul meu! ochii îi sunt deschiși și nu mă mai vede. O! el a murit! și eu… eu…

Ea nu putu să sfîrșească că căzu moartă pe cadaverul amantului său. Sîngele îi înecase inima.

Elisaveta, care fusese încunoștiințată de servitoare, intră speriată cu dînsa și se apropiară de pat.

În acest moment se aude în sală zgomot de pași; ușa se deschide cu repeziciune și Dăngescu intră speriat în cameră.

— Unde este Alexandru, fiul meu, nenorocitul meu copil? strigă el privind pe Elisaveta care încerca împreună cu servitoarea să dea ajutor nenorociților amanți.

— Privește-i, domnule, zise Elisaveta cu o voce pierdută și aruncînd niște priviri rătăcite asupra Dăngescului. Bucură-te de victimele dumitale.

— Am sosit tîrziu!… prea tîrziu!… Dumnezeul meu, iartă-mă, strigă el căzînd în genunchi și privind fcu respect cadaverile ce se prezentau dinaintea sa. Grație, iertare, Mario… O! cît am fost de mizerabil!… am pus în jocul fatalităței și am sfărîmat tot ce era mai onest și mai curat în sufletul acestei copile: am tîrît în noroiul vieței mele cea mai sublimă creatură a lui Dumnezeu, și iată cum Dumnezeu își răzbună. Mario! Alexandre! copiii mei!… ridicați-vă, vorbiți-mi, să vă ascult… Blestemați-mă, numiți-mă asasinul vostru… numai să vă auz…

Și el se apropie mai mult de pat, se uită cu frică la cadavere, le pipăie și se depărtează îngrozit.

— Cerule! dar ei au murit! strigă el smulgîndu-și părul. Au murit și nu m-au iertat; îmi voi pierde mintea, dacă nu viața… Alexandre, nobilul meu fiu, dacă în această lume mu ai fost mulțumit, vei fi fericit în cea eternă, căci Maria, sublima fată, va fi în brațele tale, în mormînt și în ceruri!… Acum, sărmană mumă a Măriei, apropie-te de nenorocitul tată al lui Alexandru, și dacă Dumnezeu nu mă va asculta pe mine și pentru mine, ne va asculta unindu-ne rugăciunile pentru fericirea sufletelor copiilor noștri

A treia zi, mormîntul lui Alexandru, care era și al Măriei, lingă altarul Bisericei Icoanei, era acoperit de cunune de flori.

Finalul

De cînd Alexandru și Maria se unise pentru eternitate, luîndu-și adio de la o lume în care nu puteau să trăiască, nici să fie fericiți, bătrînul Dăngescu nu putuse să mai aibă un minut de repaos. Ziua ca și noaptea el era turmentat de insomnii și de cele mai grozave mustrări ale cugetului. Dacă încerca să închiză ochii, victimele crimelor sale i se înfățișau în formă de fantome și păreau că-i cer socoteală de cruzimile ce săvîrșise asupră-le. La aceste vizii, el se scula deodată, sărea din pat, cădea în genunchi și cerea iertare; în urmă aprindea luminarea, se așeza pe un fotoliu lîngă masă, își rezema capul de mînă și rămînea în această poziție pînă cînd se făcea ziuă.

Trecuse patru zile de la înmormîntarea lui Alexandru și a Măriei și nici o preschimbare nu se făcuse încă în oribila poziție a Dăngescului. Nemaisimțindu-se în stare a se lupta în contra atîtor suplicii ce-i sfîșiau sufletul, nici a mai prelungi o viață de tortură și de mustrări de cuget. După trecerea unei nopți furtunoase, în care el își consultase gîndirile și-și formase o hotărîre, în care părea nestrămutat, se scoală din pat, se duce la masă și scrie neîntrerupt o oră întreagă. El făcuse două cîrtii. Una era testamentul lui prin care își destina toată averea pentru binefaceri, îl sigilase și-l adresase domnitorului țării, iar cealaltă cîrtie era o epistolă adresată soției sale, la muntele Penteleu, prin carea îi cerea iertare pentru toate nemulțumirile ce-i cauzase pe nedrept și o implora să roage pe Dumnezeu pentru sufletul lui nedemn de a compărea înaintea divinităței. După ce termină aceste două cărții, spiritul lui păru mai liniștit:

„Iată dar consecințele unei crime, zise el umblînd posomorit. Iată cum o primă greșală molipsește pe om și-l tîrăște în noroiul nelegiurilor pe carii le reîncepe neîncetat și în contra tuturor!… Odată pătat de crime, a trebuit să mă rostogolesc printr-însele cu corpul și cu sufletul. Groaznicul tablou de omor și de sînge va fi neîncetat alături de mine… dinaintea ochilor mei!… Mizerabil nesocotit ce am fost! La ce-mi folosesc astăzi bogăția, influența, pe cît timp nu mai am repaos, nu mai am familie, nu mai am viață, căci nu mai am nimic uman!… Am nesocotit totul, am călcat totul în picioare, drepturile, datoriile naturei, tot ce este mai sfînt și mai sacru, pentru falsitățile lumei. Acum nu mă mai poci pune nici chiar în rîndul animalelor, căci animalele își iubesc copiii și eu am omorît pe al meu!… Cînd dar, un om ca mine a văzut ștergîndu-se dinaintea sa toate fericirile, toate aspirările și se simte lovit de pumnalele cu carii a voit să lovească pentru a-și satisface un orgoliu disprețuitor, o ambiție absurdă, niște pasiune dezonorabile? Cînd după toate acestea nu mai prevede în viitorul său decît un sir de mustrări de cuget si un lanț de torture? Cînd acest om nu mai așteaptă în viață decît disprețul și hula generală, descoperirea nelegiuirilor sale de niște legi carii trebuie să-l pedepsească? Cînd acest om așteaptă în fiecare minut ca lumea cu morala ei egoistă, nepăsătoare și rece, să vie ca să-i numere lacrămile și să i le cîntărească pentru a ști dacă el își plînge greșala sau dacă se preface? Un asemenea om trebuie să se pedepsească singur… Un asemenea om vătămător societăței, trebuie să moară! Ș-apoi la ce-mi va mai fi folositoare viața și ce vrea să zică. timpul cît omul trăiește decît un fulger în eternitate! ? Și pentru ce se naște el decît ca să moară?… Da, trebuie să mor și numaidecît, căci pentru că voi, muri am îndeplinit mai întîi două lucruri umane de carii nu am putut fi capabil decît în asemenea momente. Am lăsat toată averea mea pentru binefaceri: pentru spitale, pentru orfani, pentru fete și văduve sărace, pentru bătrîni infirmi, în fine, pentru tot prin care mi-aș putea atrage binecuvîntarea nenorociților și prin care poate Atotputernicul se va milostivi să-mi ușureze pedepsele ce-mi sunt rezervate în lumea eternă. Am mai cerut iertare soției mele pentru toate nenorocirile ce i-am cauzat și am rugat-o ca să mă plîngă, în loc să mă blesteme. Acum nu-mi mai rămîne decît un singur lucru de îndeplinit: va trebui ca înainte de a mă închide într-un mormînt întunecos și umed, unde poate Alexandru și Maria vor veni să-mi șoptească iertarea, va trebui neapărat să curăț din lume pe acel nelegiuit de Bolboacă, căci, fără povețile și fără îndemnurile lui infame, nu aș fi ajuns aci, nici poate aș fi avut să-mi imput vreo crimă; va trebui, cum zic, să sugrum pe acel bandit care este una din escepțiile monstruoase cum rareori produce natura și le azvîrlă în societatea corumptă, unde și corumpția, în fine, le distruge. Acest pușcăriaș vătămător universului întreg, vătămător lui însuși trebuie să înceteze de a mai esista. Eu voi fi gealatul lui, pentru că el m-a îndemnat la rele; eu voi fi confesorul lui în ultimele momente pentru că el m-a făcut să las săi se otrăvească Alexandru, citîndu-mi, pentru a mă hotărî la aceasta, ceea ce se prescrie de legea bisericească, cînd un fiu ridică mîna asupra părintelui său. O! mizerabilul! Nu mi s-a întîmplat în viață să auz că un, om poate fi aplecat la atîtea nelegiuiri pînă să caute răul și în legile sfinte!… Și eu, nesocotitul, îmi cunosc orbirea, cînd?… cînd totul s-a sfîrșit pentru mine! Dar ce fac?… soarele a început să se ivească și încă nu m-am ocupat de ceea ce m-am hotărît. Să grăbesc. Tot ce-mi trebuie pentru a-mi esecuta proiectul am în masa mea. Acum, la lucru. Să pregătesc dar limonada morței, din care trebuie să se adape toți asasinii ca mine și ca Bolboacă și să termin totul mai din vreme. Am păstrat otravă ca să mă servez cu dînsa la împrejurări de interese mîrșave, căci tot de acestea am avut în viața mea și prin ele mi-am făcut starea. Acea otravă este așa de tare încît o mică doză pusă în cincizeci dramuri de apă este de ajuns ca să omoare mai mulți oameni. Dintr-o mică sorbitură, tot corpul este otrăvit și puterea îi este așa de mare încît pătrunde în măduva oaselor. Sîngele încetează de a mai circula peste douăzeci minute cel mult. »

Și zicînd acestea, el deschide un sertar de masă, scoate dintr-însul o cutie mică de fier, o deschide, răstoarnă un praf ce se afla înăuntru într-un pahar cu apă și îl amestecă cîteva minute pînă cînd se încredință că era bine dizolvat. După ce termină această afacere, sună clopoțelul și un servitor intră îndată. Dăngescu îi ordonă:

— Vei duce această cîrtie măriei-sale, lui vodă; o vei da adiutantului de jurnă, și dacă te va întreba de unde este, îi- vei răspunde că este din partea mea. Ai înțeles?

— Am înțeles, cocoane.

— Și pleacă numaidecît.

— Prea bine, cocoane.

— Nu uita ca să chemi pe Neagu, cînd te vei da jos. Aide, du-te.

Servitorul iese și Dăngescu se așază pe un fotoliu, căutînd a preface un-aer vesel, ca să nu lase să se în- trevază cel mai mic semn de neastîmpăr.

După cîteva minute de la ieșirea servitorului, se auzi în sală zgomotul pașilor lui Bolboacă care nu întîrzie de a intra în cameră, cu capul plecat, trist și posomorît.

— Dar ce ai, Neagule? îl întrebă Dăngescu cu blîn- dețe, făcîndu-i semn să se apropie de dînsul.

— Nu am închis toată noaptea ochii dintr-o pricină care nu știu ce rezultat va lua.

— Ce pricină? se grăbi a întreba Dăngescu prefă- cînd interesul.

— Vă aduceți aminte, cocoane, de acea moașă care a venit cu Frusina?

— Da, îmi aduc aminte. Ei bine, ce s-a întîmplat cu dînsa?

— O întîmplare destul de nemulțumitoare, căci ieri a murit.

— S-o înghiță infernul dacă a crăpat! Nu văz ce nemulțumire ne-ar putea aduce moartea ei? Din contra, atît mai bine.

— Ba nu este bine nicidecum, căci înainte de a muri, a mărturisit la o mulțime de lume tot ce s-a întîmplat cu Frusina.

— Și de unde ai aflat aceasta?

— De la un dulgher care m-a amenințat pe cînd ieri, înserat, mă întorceam acasă.

— Vrea să zică tot bine m-am informat și eu, strigă Dăngescu sculîndu-se după fotoliu și începînd să umble agitat ca să prefacă bine rolul ce-și propusese a juca vizavi de vătaful său de curte.

— Cum ați fost informat, cocoane? întrebă Bolboacă surprins.

— Am fost informat de un amic al meu care mi-a comunicat tot că acel dulgher îndrăznise să vorbească. Astăzi m-am sculat de dimineață cu hotărîrea ca să-l omor și cadaverul lui să-l îngropăm noaptea în grădină. Aveam de gînd să nu mai săvîrșesc crime, dar sunt silit să arăt acelui mojic cum să pedepsesc insolenții carii îndrăznesc să vorbească de oameni de condiția mea.

— Merită o asemenea lecție, zise Bolboacă, făcînd niște ochi mari și aruncînd o căutătură pe furiș asupra stăpînului său. Așadar, cocoane, pentru aceasta m-ați chemat?

— Negreșit că pentru aceasta… ca să mă consult cu tine. la spune-mi, ce părere îți dai despre hotărîrea mea?

— Că este bună, cocoane. Văz numai că dulgherul lipsește și nu știu cum va veni aici.

— Fii pe pace; el va veni cel mult peste o oră; am pus eu la cale. Dar nu știu ce păcatele am de astăzi de dimineață!… capul îmi este greu, gura uscată și stomacul sec. Aș voi să mă răcoresc.

— Poftiți să vă aduc o limonadă, cocoane?

— Crez în adevăr că puțină limonadă mi-ar face bine. Făcusem una cînd m-am sculat din pat, dar nu am băut-o și poate să se fi trezit.

— Lămîia nu se trezește, cocoane.

— Atunci gustă de vezi dacă aceea ce este în paharul acela după masă e bună și potrivită din zahăr?

Bolboacă, care era departe de a înțelege planul Dăngescului, se grăbi a se duce lîngă masă, luă paharul, îl aduse la gură și bău din licuid. După ce-l înghiți, strîmbă din gură și zise stăpînului său:

— Este amară, cocoane, și nu o veți putea bea; mă duc să vă fac alta.

— Bine, bine, zise Dăngescu mulțumit. Dar mai întîi rămîi puțin căci poate să vie dulgherul și nu am făcut încă încercarea ce am proiectat.

— Ce încercare, cocoane? întrebă Bolboacă cu curiozitate.

— Încercarea de a lega mîinile și picioarele dulgherului îndată ce va intra în camera mea, precum și de a-i astupa gura ca să nu poată să strige.

— Acesta este lucrul cel mai lesne de făcut. Dacă-mi dați voie, mă voi duce să aduc două frînghii ca să vă arăt.

— Am frînghii, Neagule. Caută În sertarul de jos al mesei, ia cîte-ți trebuie și grăbește să-mi arăți căci nu știm cînd poate să pice dulgherul.

— Îl voi lega eu, cocoane, dacă credeți că nu poate sa fii îndemînatec?

— Ba nu, ba nu; voi să-l leg cu mîna mea căci numai astfel poci fi bine răzbunat.

— Atunci cum poftiți, ca un stăpîn ce sunteți!

Și zicînd acestea, Bolboacă trage sertarul indicat, scoate două frînghii, le face la căpătîie cîte un ochi și vine spre Dăngescu:

— Uite, cocoane; nu este vreun meșteșug mare pentru a lega cuiva mîinile și picioarele carii puse în cîte un ochi din aceste frînghii și strînse bine, rămîne legat cobză fără a putea face o singură mișcare; după aceasta, astupat la gură cu un șervet sau cu o batistă, se poate juca și un capii cu dînsul ca cu o păpușă.

— Se poate, dar eu nu poci înțelege pînă nu văz. Arată-mi dar numai cum se leagă picioarele. Eu mă pricep numai cum se leagă mîinile.

La acest ordin, Bolboacă se așeză pe scînduri, întinde picioarele, le vîră în ochiul unei frînghii, strînge nodul, și cînd termină, se adresă către stăpînul său:

— Iată, cocoane, ce este de făcut; sunt așa de bine legat încît nu mă mai poci mișca.

Dăngescu se uită să se încredințeze dacă nodul era strîns și, văzînd că el însuși nu ar fi putut să-l lege mai bine, îi zice:

— În adevăr legătura este sigură. Acum, Neagule, întoarce-ți mîinile la spate ca să le leg și să-mi. spui dacă după legătura mea acel dulgher ar mai putea să se serve cu mîinile.

Și fără să aștepte răspunsul lui Bolboacă, Dăngescu îi apucă mîinile cu putere, aruncă ochiul celeilalte frînghii, îl strînge și-i face încă două noduri ca să nu se desfacă. Bolboacă începe să tremure fără voie și murmură cu frică:

— Sunt așa de legat, cocoane, încît nu mai poci face cea mai mică mișcare. Acum fii bun de mă dezleagă căci simț în inimă niște înțepături grozave de multă strînsoare.

— A! mizerabile! Iată-te în starea în care meriți a fi. Acum gătește-te să faci o călătorie întunecoasă unde te aștepată infernul cu brațele deschise. Recomandă-ți dar mai din vreme sufletul lui Satan căci peste cîteva minute vei compărea dinaințea lui.

— O! vrei să mă omori pe mine? murmură Bolboacă cu o voce tremurătoare și îngrozit de cele ce auzi de la stăpînul său. Trebuie să glumești, cocoane; nu-mi vine a crede ca să răsplătești atît de rău pe un om care v-a fost devotat cu corpul și cu sufletul.

— Devotat!… auzi mizerabilul cu ce cuvinte crede a mă mai amăgi!… Și în ce a constat devotamentul tău, nelegiuitule?… ca să mă pătezi de atîtea crime? ca să-mi otrăvești copilul? ca să-i dezonorezi amanta? Toate acestea prin îndemnurile tale infame?… în loc de a mă fi oprit din drumul pe care mă făcuseși să apuc!…

— O! iartă-mă și mă dezleagă; în inima mea simț o pară de foc.

— Nu cere iertare căci nu o vei dobîndi. Iertare să ceri la Satan. Eu nu mai sunt în stare a mă ierta nici pe mine însumi.

— Atunci voi fi silit să țip, să răcnesc, să cer ajutor, strigă Bolboacă mușcîndu-și buzele de durere și rosto- golindu-se căci otrava începuse să se răspîndească în toate vinele lui.

— Dacă vei striga, nimeni nu te va auzi și-ți voi astupa gura ca să te chinuiești și mai rău.

— S-a sfîrșit! o! s-a sfîrșit!… sunt otrăvit… am băut din acel pahar… murmură banditul în nesimțire,

Dăngescu îl privea cu băgare de seamă și văzindu-l că începuse să-și piarză simțul și să i se slăbească vocea, se gîndi că otrava era mai tare decît crezuse și că efectul îi era mult mai grabnic.

Agonia lui Bolboacă dură zece minute după a căror trecere el rămase nemișcat cu ochii deschiși și cu dinții rinjiți. Dăngescu se duce la dînsul, îl pipăie, și încredin- țîndu-se că murise, se uită la cadaver cu un zîmbet satanic și îi zice:

— Nu mă îndoiesc că infernul s-a deschis înaintea ta. Moartea ți-a fost ușoară, asasine, clar îți vei priimi pedeapsa meritată acolo unde-ți este rezervată ție și mie.

Dar ce mă mai ocup de aceasta fiară doborîtă și nu mă ocup de mine, își zise el întorcîndu-se. Mi se pare că mi-a venit și mie rîndul ca să gust din limonada morței. Să grăbesc căci timpul trece și poate să mă surprinză cineva cu acest bandit neînsuflețit. Cadaverul lui nu este bine să se găsească la un loc cu cadaverul meu. Trebuie să-l fac să dispară… dar unde?… a! în pivnița neumblată.

Și fără a pierde timpul, Dăngescu trage o canapea la o parte, ridică un capac făcut în scînduri și aruncă pe gaură cadaverul lui Bolboacă, care cade în pivniță cu mare zgomot. După ce Dăngescu îl văzu la un loc unde nu putea fi descoperit decît foarte tîrziu, lasă capacul, dă canapeaua la locul ei și vine să se așeze pe un fotoliu lîngă masa unde se afla paharul cu otrava. Aruncîndu-și ochii asupra paharului, frica îl coprinde deodată și începe să tremure ca cum ar fi fost prins de friguri; cu toate acestea, el la paharul, îl aduce la gură și cînd voi să bea, simți că curagiul îl părăsește.

,, Mi-e frică de tortură, iar nu de moarte, zise el privind cu rătăcire lichidul mortal. Cînd s-ar milostivi cineva să-mi zdrobească capul cu un glonț, i-aș da starea pe jumătate. Dar ce zic?… Eu nu mai am stare căci de astăzi averea mea întreagă intră în mîinile guvernului. Nu mai poci prelungi viața căci în minutul acesta trebuie să fiu în gurele tuturor ca un obiect de dispreț și de groază. Să nu mai aștept, căci așteptarea a devenit un supliciu… să beau, să beau mai curînd ca să termin odată… să înghiț toată otrava ca să nu mă chinuiesc mult. ”

De astă dată, Dăngescu aduce paharul la gură, închide ochii și, cu o hotărîre nestrămutată, bău în două înghițituri toată otrava din pahar. După aceasta, se succedă două minute de tăcere în care timp Dăngescu sărută în mai multe rînduri o cruce mică cu sfînt lemn, pe care o atîrnă de gîtul său. În al treilea minut, focul otrăvei începu să-i arză inima. În al patrulea minut, durerile încep să-i paralizeze simțul. El caută să le sufere cu curagiu, dar puterile îl părăsesc puțin cîte puțin. În al cincilea minut, începe să tresară prin zguduituri și înțelege că peste puțin corpul său va fi cadaver. După un interval de agonie, în care ochii împăienjenați nu mai puteau să zărească lumina, capul amețit ca de beție nu mai putea să cugete, simți că moartea se apropie; atunci el începe să tremure, să-i fie frică, să se spăimînte, și înțelegînd că totul se sfîr- șise, își adună toate puterile, vrea să se lupte, să scape de moarte, încearcă să umble, dar nu poate face decît un singur pas, cade în tot lungul corpului, întinde brațele către cer și strigă pe cît vocea îi mai permise:

— Alexandre! Mario! Copiii mei! iertați-mă și rugați pe Dumnezeu, dinaintea căruia vă aflați, ca să-i fie milă de mine.

Acestea fură ultimile cuvinte ce el mai putu pronunța și, după cîteva secunde de agonie, moare, rosto- golindu-se pe parchet.

În acest moment, cerul se posomoraște, atmosfera se întunecă și tunetul bubuie ca cum ar fi ordonat infernului ca să înghiță pe acești doi nelegiuiți.

Concluzia

Trecuse mai multe zile de cînd în toate serile Ștefan Lungeanu întreținuse pe fratele său despre această romanță.

După ce o termină, găsind de cuviință a-i arăta cum rămăsese restul personalului (important) pus pe scena romanței, îi zise:

— Ca să închei istoria, află, Matei, că Elena Dăngescu — întorcîndu-se de la munte, și aflînd de moartea lui Alexandru și a Măriei, căci de a soțului său puțin a constat-o, a căzut greu bolnavă, și atacul i-a fost așa de mare, că peste puțin timp a luat loc lîngă copiii săi. Iar sărmana și nenorocita Elisaveta Sălcianca, pe care nu a chemat-o încă Dumnezeu la sine, s-a călugărit la Biserica Icoanei, unde în toate diminețile și serile udă de lacrămile sale mormintele soțului și iubiților săi copii.

Nu știu, iubite Matei, dacă ai luat vreo plăcere as- cultîndu-mă; crez însă că narația mea ai fi găsit-o ceva mai interesantă dacă ai fi aflat și scenele misterioase prin carii trebuia să trec cu romanța, precum îmi propusesem, și pe carii am fost constrîns a le trece subt tăcere de frica unei legi ce a apărut de curînd.

FINE