Închisorile mele

I

Iubite amice,

Gândul meu e să-ți fac împărtășiri despre cele petrecute în timpul trăit de mine la Vaț, la fortul Domnești, la Hotel Luvru, la Văcărești, la Hotel Modern și iar la Văcărești. N-o fac însă aceasta decât pentru ca să te ajut a te dumiri asupra stărilor de lucruri din timpul vieții mele. Am deci, înainte de toate, să-mi dau silința de a te dumiri cum au venit lucrurile de eu am ajuns să trec și prin temnițele naționale românești.

E învederat că n-am reușit a-i face pe cei puternici dintre contemporanii mei să mă înțeleagă și teamă mi-e că nu m-ai înțelege nici tu, dacă n-ai ține seamă și de unele din cele demult întâmplate.

Încep de pe la 1870.

În apelul adresat publicului când cu serbarea de la Putna (Românul, 10 Iunie 1871) am zis:

„Națiunea română voiește cultură, și cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut și la Lomniș, omogenă în sânul Carpaților și pe malurile Dunării bătrâne…”

În apelul adresat domnișoarelor române, acestea sunt rugate să trimită la Putna un steag cu inscripțiunea:

„Cultura e puterea popoarelor”

Acestea nu erau vederile noastre, ale celor câțiva tineri care au pus la cale serbarea, ci ale celor mai de frunte dintre fruntașii de atunci ai românilor, între care junimiștii, Alecsandri, Kogălniceanu și mai ales Șaguna împreună cu toți ai săi.

Între universitarii care au luat parte la serbare, deci și la Congres, se aflau însă mulți care stăruiau în gândul că restabilirea unității în viața culturală a poporului român nu se va putea face decât după ce românii toți vor fi uniți într-un singur stat.

Noi, cei ce nu eram de părerea aceasta, am luat înțelegerea să înființăm un ziar, ca organ de propagandă, nu însă în România, unde lui Eminescu i se păreau toate putrede, ci la Sibiu, iar deocamdată să colaborăm la Telegraful Român înființat de Șaguna.

Trei ani în urmă, după ce lucrasem peste un an la Arad și Oradea-Mare, mă aflam iar la Viena, unde zăceam în Krankenhaus bolnav greu. În urma unui accident mi se inflamase încheietura de la cotul stâng și vorba era ca brațul să-mi fie amputat și că viața-mi este în mare primejdie.

În aceste împrejurări pentru mine foarte triste, am primit de la T. Maiorescu următoarea scrisoare:

București 8/20 Aprilie 1874

Domnule Slavici,

Poate vei fi aflat din jurnale numirea mea de ministru al instrucțiunii publice. Pentru mine este acum o întrebare de principiu, de a introduce „Direcția nouă” în înțelesul ce este explicat în articolele mele din „Convorbiri” (presupun că le-ai citit), spre împrospătarea vieții statului român.

Între bărbații care reprezintă această direcție ești și dumneata, și eu doresc să introduc această putere nouă în mijlocul nostru.

Ce pot face deocamdată pentru dumneata? Și ce pot face mai târziu?

Știu că ești bolnav și de ce ești bolnav. Domnul Negruzzi m-a ținut în curentul peripețiilor prin care ai trecut.

Ți se amputează brațul? Cât vei mai fi legat la pat? Nu exagerezi greutatea împrejurărilor? O scrisoare ce trimiseseși dlui Negruzzi din Oradea-Mare mi s-a părut cam fantastică în disperarea ei.

De la Junimea îți trimitem vreo 8-9 galbeni pe lună. Îi primești regulat? Ce-ți trebuie pe lângă aceștia acum?

Și, pentru mai târziu, la ce te crezi capabil? Profesorat? O funcție administrativă în minister?

Inspector de școală cu misiunea de a revedea și însufleți învățământul din sat în sat și din oraș în oraș?

Răspunde, mă rog, și, mai întâi de toate, nu pierde curajul. Viața întreagă e prea seacă pentru a merita disperarea unui cap ca al dumitale.

Te rog să crezi în interesul și afecțiunea ce ți le păstrează cercul nostru literar și îndeosebi

T. Maiorescu

El se înșela când credea că lucrarea poate să fie condusă și de la București, avea însă dreptate în ceea ce privește boala mea, care nu era atât de primejdioasă cum se credea. După ce cu ajutorul primit de la Junimea am plecat la țară și-am stat acolo cinci luni de zile la aer curat, la apă limpede și la lapte bun, m-am vindecat fără de nici o căutare medicală, alegându-mă cu o neînsemnată anchiloză parțială.

Toamna am plecat apoi la Iași, de unde după câteva săptămâni am trecut la București.

Timp de zece ani aproape, cât am stat la București, am avut legături cu toți oamenii mai însemnați ai țării și m-am bucurat de bunăvoința tuturora. Lucram ca secretar al comisiunii însărcinate cu publicarea documentelor istorice adunate de Baronul Eudoxie Hurmuzachi, colaboram la Timpul și dădeam lecții la Azilul Elena Doamna și la școala normală a societății pentru învățătura poporului român, nu-i stăteam deci nimănui în cale. În același timp, nu îmi cerusem recunoașterea calității de cetățean român, căci eram hotărât să mă întorc iar acasă, ceea ce am și făcut după ce prietenii mei din Ardeal au reușit să înființeze Tribuna.

Toată lumea stăruia să nu fac aceasta. Între junimiști, singur Teodor Rosetti zicea să nu ascult de nimeni, ci să fac ceea ce mă îndeamnă firea mea proprie. Mult au stăruit să rămân Regele și Regina, generalul Davila și Dimitrie Sturdza, precum și V. Alecsandri, care mă încredința că multe iluzii voi pierde lucrând împreună cu ardelenii, care nu sunt oameni pe care te poți rezema.

Singuri Mihail Kogălniceanu și I. C. Brătianu stăruiau să plec, ca să-mi fac datoria.

Mărturisesc că am plecat mai mult de nevoie, pentru că luasem la Putna angajamentul de a primi sarcina de redactor al organului de propagandă ce se va înființa la Sibiu.

Tocmai de aceea m-am pomenit în fața mea cu oamenii care la Putna stăruiau în gândul că unitatea culturală nu se va putea restabili în viața poporului român decât după ce românii vor fi uniți într-un singur stat.

Mai era apoi la mijloc și altceva.

Încă pe la 1870, când sub conducerea lui Eminescu îmi dădeam silința să mă dumiresc asupra filosofiei germane, am prins o slăbiciune oarecum bolnăvicioasă pentru chinezi. Schopenhauer zice undeva că Confucius e cel mai cu minte dintre oamenii ce-au trăit pe fața pământului. Aceasta m-a făcut să-mi dau silința de a cunoaște poporul chinez și am citit tot ceea ce mi-a căzut în mână asupra Chinei. Una din aceste cărți a fost scrisă de M. G. Pauthier sub titlul Chine ou Description historique, geografique et litteraire de ce vaste Empire etc. (Paris Firmin Didot etc.). La pag. 146 a acestei cărți am citit o expunere făcută de Confucius asupra celor trei legi fundamentale și asupra celor cinci virtuți de căpetenie. A cincea din acestea e sinceritatea sau buna credință, ceea ce va să zică acea franchețe, acea inimă deschisă amestecată cu încredere, care exclude orice fățărnicie și orice prefăcătorie în ceea ce privește fie purtările, fie felul de a vorbi.

La pag. 148 unul dintre comentatorii marelui înțelept mai adaugă:

„Sinceritatea le dă faptelor noastre adevărata valoare. Fără sinceritate, ceea ce pare virtute nu e decât ipocrizie, ceea ce sclipește cu cea mai mare strălucire, ceea ce umple de uimire nu e decât o scânteiere trecătoare, care, spre a se stinge, nu are nevoie decât de cea mai slabă adiere a unei patimi ușoare.”

Aceste povețe mi s-au întipărit atât de adânc, încât mi-au rămas până în ziua de astăzi îndreptar în toate împrejurările vieții.

În gândul meu, cea mai mică lipsă de sinceritate, nu numai față de compatrioții ori conaționalii mei, ci și față de oricare om, ba chiar și față de dușmani e o mișelie neiertată.

Lucru bun și frumos, dar nepotrivit cu o societate în care sunt puțini oamenii de caracter și în care «politică» va să zică arta de a umbla cu minciuna. Câtă vreme mă aflam la București, unde nu puteam să-i stau nimănui în cale, eram un tânăr inofensiv și foarte multora simpatic. Mutat însă la Sibiu ca director al primului organ cotidian pentru publicul român, de acolo am ajuns om care poate să fie și primejdios.

Unii și nu tocmai puțini dintre junimiști dădeau cu socoteală că m-am lepădat de convingerile în care stăruisem la Putna și-am intrat în slujba lui I. C. Brătianu, ca să fac propagandă «iredentistă» în Ardeal.

Răposatul P. P. Carp, bunăoară, nu s-a încredințat niciodată că nu e adevărat lucrul acesta, și chiar în timpul războiului mi-a zis vorba «Tu l’as voulu, Dandin!».

«Iredentiștii» adevărați erau, din contră, convinși că noi, tribuniștii, oamenii lui Șaguna, suntem vânduți celor din Viena, ca să înăbușim mișcarea naționalistă.

Iar alții luau sinceritatea drept finețe diplomatică, în dosul căreia se ascund cele mai viclene planuri.

Cu toate acestea, ba pot să zic și că mai ales de aceea, Tribuna, Biblioteca Tribunii și Foaia Poporului s-au răspândit și am făcut un mare pas spre restabilirea unității culturale, ba am avut și un succes politic, căci conferința de la 1887 a ales un comitet în care tribuniștii erau în majoritate. E. Brota a fost ales vicepreședinte, iar eu eram secretar.

La 6/18 Mai 1887 am primit din București următoarea scrisoare:

Iubite domnule Slavici,

Mulțumesc pentru trimiterea fotografiei finului. E frumușel și țeapăn. Să fie așa și mai departe. Cu dinții nu-ți prea bate capul. Sunt atâtea milioane de dinți ce le scoate natura pe fiecare zi, încât nu e probabil să-și dea în petec tocmai la băiatul dumitale.

Rău faci că rămâi în Sibiu și te jertfești degeaba. Cu ramoliți ca Bariț și cu mișei ca Babeș nu e politică de făcut. Oameni de politică erau Mocioneștii, dar aceștia sunt pierduți pentru cauza românilor. Restul nu face parale.

Înțeleg eu foarte bine că este important ca să fie o atitudine oarecare și în politica actuală a românilor austro-ungari oricâți și oricum ar fi ei. Dar vreau să zic numai că pentru această politică nu trebuie să se jertfească cineva ca dumneata, care face mai mult pentru literatură, dacă are libertatea de spirit necesară. Căci această politică este pasivă, și rezultatul ei nu atârnă de la D-voastre, ci de la complicații europene și de la ruina financiară a ungurilor și de la raportul lor dinastic cu Austria. Aceste mari evenimente însă se vor întâmpla după niște împrejurări, asupra formei și efectului cărora activitatea dumitale nu poate avea nici o înrâurire.

Prin urmare, dai prea mult din dumneata și câștigi prea puțin rezultat ideal posibil. Nu vorbesc de chestia materială.

N-ai să te lecuiești niciodată de un idealism prea puțin real, nu în înțelesul banilor, ci în înțelesul efectului practic ideal?

Salutări dnei Slavici și dumitale.

De la al dumitale devotat

T. M.

Cred că scrisoarea aceasta te va fi dumirit asupra adevărului că idealismul meu nu se potrivea cu starea morală a societății în mijlocul căreia trăiam, și numai de aceea era «prea puțin real».

Nu mult timp în urmă, la 22 Iunie 1887, soția mea a primit de la Sinaia următoarea scrisoare:

„Dragă Eleonoro,

Îți scriu în numele Maiestății Sale Regina, însă mai înainte de a-ți comunica scopul acestei scrisori, te rog să nu vorbești nimănui despre aceasta - Maiestatea Sa dorind a fi cea dintâi a da vestea de i se va îndeplini dorința.

Iată dar despre ce este vorba: domnișoara Felicia Racoviță, actualmente directoare la Azil, din cauza sănătății sale dorește să se retragă de la 1 Iulie. Marea dorință a M. S. ar fi de a te vedea pe tine în capul acestui stabiliment. Ai avea pe dl Slavici cu tine, căci M. S. Îl va ruga să predea lecțiile de mai înainte la Azil - adăugând și cele de istorie - lecții foarte neglijate de doi ani. Nu cred ca dificultățile unei asemenea sarcini să vă înspăimânte. Ca director al studiilor, M. S. a numit o pedagogă, o persoană de mare experiență și cu multă instrucție. M. S. se gândește zi și noapte la îmbunătățirea Azilului, dorind a-l ridica la rangul celor dintâi școli din Europa. Luptă însă cu mari greutăți de câtva timp. S-a gândit la D-voastre știind că, dacă această propunere vă va conveni, veți lucra cu toată inima, cu cel mai mare interes și iubire pentru acest stabiliment.

Aștept răspunsul tău cu mare nerăbdare. Cu această ocazie voi avea și plăcerea de a ști ce mai faci. Primește, te rog” etc.

E învederat că la scrisori ca aceasta nu se putea da decât răspunsul că dorința Reginei e poruncă.

Fusesem însă mai înainte profesor la Azilul Elena Doamna, care era așezământ particular atârnător de eforia spitalelor civile, iar acum guvernul se făcuse el stăpân pe acel așezământ. Mi-am dat deci pe față temerea că-mi va fi grea poziția față de ministrul cultelor și al instrucțiunii publice și, în genere, față de guvernul care întreține cele mai bune relații cu Austro-Ungaria, în care eu sunt compromis.

Am primit răspunsul că M. S. Regina a vorbit cu ministrul, atunci D. A. Sturdza, și acesta era încântat de ideea ei.

Am plecat deci la Sinaia, ca să iau înțelegere cu M. S. Regele, apoi m-am retras din redacția Tribunei, mi-am dat demisia din comitetul partidului național, am părăsit locuința mea și am împachetat, gata de plecare.

Cu toate acestea am rămas. Plecarea mea era prezentată drept dezertare și prietenii mei se temeau că Tribuna nu se va mai putea susține după ce voi fi plecat eu.

Abia în Martie 1890, după ce am stat timp de un an în temnița de la Vaț, m-am întors iar la București.

Ar trebui să intru în prea multe amănunte pentru ca să te dumiresc asupra împrejurărilor de atunci, îți spun numai că am fost nevoit să plec.

Pentru ca să-ți dai seama despre cele ce mă așteptau la București, îți fac o împărtășire despre două scrisori, pe care din întâmplare le-am păstrat.

Încă la 1886 scrisesem drama «Gaspar Vodă Grațiani», pe care i-am trimis-o Direcțiunii Teatrului Național din București.

La 28 Martie s. v. 1886, am primit următoarea scrisoare:

Stimate domnule Slavici,

Deși nu am onoarea de a vă cunoaște personal, cunosc din reputație numele D-voastre, știu că ați luptat mult pentru cauza națională, de asemenea ați scris și mai mult pentru răspândirea literaturii române.

Faptul ce s-a întâmplat aseară în sala de lectură a Teatrului Național, de față fiind directorul general, membrii comitetului și întreg personalul artistic la citirea piesei D-voastre „Gaspar , Grațiani” mi-a umplut inima de dezgust, încât nu m-am putut opri de-a nu vi-l face cunoscut și D-voastre. Ușurința, nepăsarea și mai ales batjocura cu care se tratează scrierile literare pentru Teatru, cu deosebire ale transilvănenilor, a ajuns un ce revoltător! Ușurința ridicolă cu care s-au apreciat scrierile lui Vulcan ce-a trimis și trimite necontenit pentru a fi jucate aici mi-a prevestit răceala și batjocura cu care va fi primită și piesa dumitale. Deși domnul Urechia, împreună cu Maiorescu, a citit piesa dumitale și, găsind-o bună, a recomandat-o cu deosebită atențiune comitetului teatral, totuși domnul D. Olănescu, membru în comitet, autor și traducător al mai multor piese clasice, a găsit scrierea dumitale nulă și ridicolă până în ultimul grad. Pentru a altera și mai mult gustul ce-ar fi putut prinde artiștii de piesa dumitale, domnia lui, D. Olănescu, care o citea, a început să imite dialectul transilvănenilor, să-l exagereze chiar, ceea ce producea râs mare printre auditori. Afără de asta, artistul care era să joace pe Grațiani, neconvenindu-i sub nici un chip acest rol, deoarece avea să învețe mult pe de rost, a refuzat cu ușurință de a-l juca și prin urmare Direcțiunea a găsit de cuviință a respinge piesa dumitale, deși se găsesc încă 2-3 persoane printre artiștii teatrului care ar fi putut să facă o frumoasă creație din acest rol.

Un alt motiv a mai găsit Direcțiunea pentru a respinge scrierea dumitale și acesta ar fi că aproape toate frazele sunt repetate de două ori și că piesa ar fi scrisă în dialect transilvănean, deoarece e scrisă de un transilvănean, ceea ce a făcut pe domnul Olănescu să se oprească din citire și să adauge următoarele cuvinte textual: Doamnelor și domnilor! Trebuie să știți că piesa e scrisă de un transilvănean, în stilul «Revistei literare», și țăranul din Transilvania e atât de bou, încât fiecare frază și fiecare cuvânt chiar în convorbirea-i zilnică le repetă de două orii!!?

M-am revoltat de atâta ură până în adâncul inimii mele, am părăsit sala de repetiție imediat, căci sunt unicul transilvănean între cele 60 de persoane ce compun societatea dramatică română, și din care jumătate sunt jidani, restul greci, armeni și bulgari românizați(?). M-am indignat cu atât mai mult, că nici un singur artist nu s-a ridicat să protesteze contra acestei calomnii nedemne, căci toți acești artiști au fost prin Transilvania când cu Millo, când cu Pascaly, și știu foarte bine că în Brașov, Sibiu, Cluj, Oradea, Năsăud și alte locuri pe unde au umblat, lojile le-au fost pline numai cu țărani transilvăneni, care străluceau prin ele ca soarele.

Imediat am comunicat faptul domnului G. Bariț, care se află aici și care a rămas foarte indignat. Acești artiști se prepară de vară a mai face o excursie prin Transilvania, desigur că nu vor mai avea îmbrățișarea din trecut. Domnul Urechia a rămas de asemenea foarte indignat și și-a dat demisia din membrii comitetului! Iată dar, domnule Slavici, cum se primesc de către frații noștri munca și studiul, iată cum se recompensează meritele unui om care a lucrat decenii de ani pentru răspândirea literaturii române. În loc ca Direcția și comitetul să încurajeze pe artiștii români, cheltuiește toată subvenția, acordată cu multă greutate, pentru a se monta operele frivole și scârboase, în care apar femeile teatrului aproape în costumul naturii, căci astfel de lucru le place Onor. membri din comitet.

N-ai face rău să dai prin Tribuna o bună lecție directorului teatrului, pentru incapacitatea sa, cum și acelui domn care nu poate să respire de transilvăneni. Adu-le aminte că părinții lui Lazăr au fost transilvăneni-țărani și astăzi îi ridică statuie de marmură în fața Universității!

În fine piesa dumitale a fost respinsă cu huiduituri chiar de la actul al doilea și în locul ei s-a pus în repetiție batjocura și caricatura franțuzească intitulată „Bărbatul cu trei neveste”, care la Paris se joacă prin cârciumi, nu pe scena teatrelor subvenționate de stat. Asemenea se va mai juca și „Radicalele” domnului Odobescu în care-și bate joc în modul cel mai grosolan de transilvăneni. Iată cum stau lucrurile, domnul meu, să nu-ți mai faci mare iluzie de „frații noștrii”(?), căci mult sunt câinoși la inimă!!!

Îți voi mai scrie multe despre faptele nedemne și asupririle neomenoase ce suferim noi, transilvănenii, din partea acestor porecliți „frați ai noștri”. Primește deocamdată o cordială strângere de mână.

I. C. Lugoșianu

Artist dramatic, str. Academiei 37

Nu vei fi înțelegând, iubite amice, cum piesa a fost respinsă și cu toate acestea căzută chiar de la al doilea act cu huiduituri.

Adevărul era că întreaga urzeală era pornită de la bunul meu prieten I. L. Caragiale, iar Mitică Olănescu nu era decât unealtă, poate inconștientă.

După dispozițiile luate de mine, Gaspar Grațiani urma să fie jucat de Gr. Manolescu, rolul Sarei (evreica) era pentru Amelia Welner (evreică), iar rolul lui Baruch avea să-l joace Nottara. Ei bine! Manolescu ținea să aibă în rolul Sarei pe Aristița, care acum îi era soție, iar Nottara ținea să joace pe Gaspar Grațiani cu Amelia Welner, care îi era soție. De aceste încurcături au profitat cei ce lucrau în dosul culiselor.

Urmează acum cealaltă scrisoare:

Brăila 18/30 Noiembrie, 1886 marți

(Sunt pentru o zi aici, mă întorc mâine la București)

Iubite domnule Slavici,

Vinerea trecută am fost la comitetul teatral și am citit câteva părți din drama dumitale „Gaspar-Vodă” înaintea unor actori. Prin această citire am înduplecat pe doamna Aristița Manoleasca să joace pe Sara și pe Manolescu să joace pe Grațiani. Până atunci nu voiau. Până acum ai cel puțin cei doi actori mai buni în roluri principale. Nottara ar trebui să ia pe Baruch.

Drama are să se pună în studiu la anul nou pentru a se juca spre finele lunii Ianuarie.

Până atunci vii dumneata la București și stai câteva zile ca să studiezi cu actorii și să modifici micile lucruri ce-ar fi de modificat.

Cum îți poți închipui că merge în Teatrul Român așa ceva fără o stăruință amănunțită cu actorii?

Trebuie să dai zor, să vorbești cu jurnale, cu actori, cu toți… Glumă e asta?

O primă dramă a dumitale și în poziția dumitale dincolo, sau poți să te îngrijești personal pentru reprezentarea ei, sau o retragi. Căci ar fi neiertat lucru să cadă din neglijență. Iară de cade după toate stăruințele, nu are să-ți impute conștiința literară nimic.

Das scheint mir so. Entweder-oder. Mit halben Massregeln geht nichts in der Welt fur ordentliche Leute. Den Lunpen gelingt allerdings manchmal auch das Halbe - Ihnen aber niemals.

Al dumitale devotat

T. M.

P. S. Eminescu are o recidivă și este printre alienații de la mănăstirea Neamțul.

N-am făcut nici ceea ce mi-a zis Lugoșianu, nici ceea ce m-a sfătuit T. M.

Îmi părea foarte rău că nu mi-a fost primită drama și eram adânc mâhnit, dar nu și supărat și de aceea nici n-am luat notiță în Tribuna, nici nu mi-am retras manuscrisul, ci m-am mărginit a declara că Direcțiunea nu are decât să facă corecturile, fie schimbări, fie suprimări, fie adause, dacă considerațiuni tehnice cer aceasta.

Încă mai puțin puteam să fac ceea ce m-a sfătuit T. Maiorescu. Nu că n-aș fi voit, dar nu eram în stare. Pentru ca să stărui pe lângă jurnale și pe lângă artiști, să chefuiesc cu unii și cu alții și să le fac curte actrițelor, se cer anumite destoinicii, care mie îmi lipseau, încercasem eu în alte împrejurări așa ceva și-mi dădusem în petec. Era la mijloc nenorocitul meu confucionism, inima deschisă, în urma căreia mă lua gura pe dinainte, ca să spun ceea ce într-adevăr simt și gândesc.

Nici că ți-am făcut împărtășire despre cele câteva scrisori decât pentru ca să înțelegi de ce eram cuprins de simțământul că nu era pentru mine loc în mijlocul clasei culte române și de ce m-am retras în urmă la Măgurele, unde nu-i stăteam nimănui în cale și unde mi se părea cu putință ceea ce nu puteam să încerc la Azilul Elena Doamna, unde azi aveam a face cu un ministru, mâine cu altul și unde funcționarii ministerului se amestecau în toate.

T. Maiorescu, T. Rosetti și I. Negruzzi, A. Odobescu și V. A. Urechia, Mihail Kogălniceanu, D. A. Sturdza și I. C. Brătianu, Regele Carol I și Regina Elisabeta, vorbind mereu despre mine, m-au făcut multora urgisit, mai ales multora dintre sectarii liberali și un păcătos aș fi fost dacă mi-aș fi mistuit puterile în luptă cu aceștia.

Ioan Oteteleșanu lăsase adică averea sa lui Ioan Kalinderu. Acesta înființase școala și-o trecuse împreună cu averea la Academia Română, iar aceasta a pus-o sub «protecțiunea» Regelui Carol I.

însărcinați de Academia Română să vizităm școli similare din țările apusene și să facem apoi propuneri în ceea ce privește organizarea noului așezământ, am fost primiți la Palat și Regele ne-a hotărât, în înțelegere cu Regina, școlile pe care urma să le vizităm. Planul de organizare, regulament și program de studii, l-am stabilit apoi tot în înțelegere cu Regele și cu Regina.

Cu purtarea de grijă pentru «Institutul Ioan Oteteleșanu», Academia Română a însărcinat o comisie specială compusă din I. Kalinderu, D. A. Sturdza și I. Negruzzi, toți trei binevoitori ai noștri.

Nu se putea să pornești o lucrare în împrejurări mai prielnice. Mai ales loan Kalinderu, adevăratul întemeietor al școlii, lucra cu mult zel și cu toată inima și pentru că știa cât de mult țineau Regele și Regina să vadă Institutul bine îndrumat.

A și fost bine îndrumat, și anul al treilea, după ce toate erau croite, venind să viziteze Institutul, Regele Carol a zis: «O oază în mijlocul unui pustiu». A adăugat însă: «Numai dacă nu i-ar seca izvoarele».

«Nu!» - am zis eu în gândul meu. Atât de adânc eram pătruns de gândul că secarea izvoarelor e peste putință, încât îmi alesesem la Măgurele și locul unde țineam să fiu înmormântat.

Eu n-aș fi ajuns cu toate acestea să-mi istovesc puterile prin cazematele de la Domnești, pe la Luvru, prin Hotel Modern și pe la Văcărești, dacă izvoarele n-ar fi secat încă trăind cei ce cu atâta inimă lucraseră la organizarea acelei «oaze» din mijlocul pustiului.

II

Iubite amice,

Între școlile de gospodărie casnică, pe care le-am vizitat când cu călătoria noastră prin țări apusene, nu avea nici una atâta lărgime ca cea de la Măgurele, care avea lăptărie, prăsilă de porci, curte de păsări, grădină de legume, pomăt, vie și tot ceea ce se mai cere pentru practica gospodăriei casnice în toate amănuntele ei.

S-a întâmplat apoi că doi oameni cumsecade, farmacistul Munteanu și medicul Emil Pop, au luat în arendă moșia Băneasa și-au înființat pe ea o lăptărie model, care pune la București în vânzare lapte sterilizat de cea mai bună calitate. Din nenorocire însă, anul a fost secetos, nutrețul s-a scumpit și astfel cei doi arendași au ajuns în mare strâmtoare, iar proprietarul moșiei nu voia cu nici un preț să-i păsuiască. Falimentul era deci inevitabil. Mai înainte de a li se fi pus sechestrul, ei au vândut ce-au putut din vacile lor, și unul dintre funcționarii Academiei Române a cumpărat și el o vacă cu lapte și două vițele mai mici de un an.

Vaca era folositoare, căci dădea peste 20 litri de lapte pe zi, dar cele două vițele, deși foarte frumoase, rasă de Pinzgau curată, mai aveau să fie hrănite timp de trei ani cel puțin pentru ca să poată fi de vreun folos. Era deci foarte apropiat gândul de a le trimite la Măgurele, unde se hrăneau alături cu celelalte vite din nutrețul cosit fie din parc, fie din luminișurile zăvoaielor.

Coconul Iancu Kalinderu, care ținea mult la Institutul înființat de dânsul, venea des pe la Măgurele. Fiind și administrator al domeniului Coroanei, se interesa și de gospodăria Institutului, care în înțelegere cu dânsul și mai ales după îndrumări date de el fusese organizată. Era deci peste putință ca el să treacă cu vederea cele două vițele frumoase.

Te întreb: ce trebuie să fac eu?

În mijlocul lumii în care ne aflăm, oamenii mai cu minte decât mine ar fi tăcut poate și ar fi lăsat-o încurcată. Eu eram împins de firea mea să spun adevărul.

«Frumoase vițele aveți!» - a râs coconul Iancu zâmbind și a mers mai departe fără ca să lungească vorba.

Abia după masă, când ne luam cafelele și era și soția mea de față, el și-a adus iar aminte de cele două vițele.

«N-o să vă supărați dacă vă încredințez că domnul acela nu vă este prieten» - a zis el.

«Nu mi-a fost, nu ne este și nici nu poate să ne fie, căci prea e mare deosebirea sufletească între el și noi» - am răspuns eu. «El e însă om de încredere, oarecum mâna dreaptă a domnului Dimitrie Sturdza și e în interesul Institutului să ni-l facem binevoitor.»

«Ai multă dreptate», a zis coconul Iancu. «E un lucru fără de importanță: cele două vițele se strecoară și ele pe lângă celelalte vite, și eu sunt de părere că era chestiune de tact chiar să-i faci propunerea de a le trimite aici. Dacă era însă om corect și prieten al D-voastre, el nu primea. Acesta e numai un mic început. Mâine urmează alta, poimâine iar alta și așa mai departe. La Academie sunt apoi mulți funcționari și n-are să te mire dacă toți apucă pe același drum. D-voastre aveți aici vie, pomi, grădină de legume, curte de păsări, lăptărie, la care scoateți unt și brânză, tăiați porci și scoateți șunci, slănină, costiță și mușchi afumați, aveți atelier în care se lucrează frumos.»

«N-avem, domnule Kalinderu, destul pentru noi», l-am întrerupt eu, «și e un hotar peste care nu se trece.»

«Nu mă îndoiesc!» - a întâmpinat el. «Sunt încredințat că n-o să trageți de la gura celor de aici pentru ca să le faceți parte celor de acolo. Tocmai de aceea însă vă luați la harță cu dânșii, vă faceți o mulțime de neplăceri și vă luptați cu greutăți care ne fac și nouă bătaie de cap. Academia are moșii date-n arendă și case închiriate, tipărește cărți și face fel de fel de cheltuieli. Știm noi cum avem să stăm pretutindeni de pază. Eu în tot cazul vă sfătuiesc să nu vă faceți o părere greșită că la mijloc e încredere.»

După cele spuse de dânsul, D. A. Sturdza făcuse, ca om politic, și unele lucruri pe care n-ar fi trebuit să le facă și se folosise pentru aceasta de unii dintre funcționarii de la Academie, care acum îl terorizau scăpând vorbele: «Multe știu eu!» Kalinderu stătea mereu la pândă și se lupta fără de curmare ca să-i țină în frâu pe oamenii aceștia și să scape și pe Sturdza de stăruințele lor.

Sunt foarte interesante amănuntele acestei lupte, și ele aruncă o lumină vie asupra timpului în care s-au desfășurat. Eu însă nu pot să stărui asupra lor. Mă mărginesc a-ți spune că mi-a fost trimis portar la Măgurele un oarecare Ilie Popescu, agentul de poliție care de obicei însoțea pe Regele Carol I când ieșea pe jos la plimbare, deci un om deprins a se uita bine, ca să vadă tot ceea ce se petrece în jurul lui.

Eu l-am făcut în același timp și un fel de intendent, ca să le poată vedea cu atât mai bine toate.

Noi aveam la Măgurele nevoie de grâu pentru pâine, de carne, de ale băcăniei, de lemne, de petrol, de stofe pentru îmbrăcămintea elevelor și de fel de fel de alte lucruri, cum sunt încălțămintea și toate cele de la librărie.

Cel mai comod lucru ar fi fost să cerem acestea de la Academie, care le procura și ni le trimitea. Am făcut însă constatarea că negustorii ne dau un rabat de zece la sută, dacă cumpărăm noi înșine.

Obiceiul pământului era, ce-i drept, că ni se dădea contul pentru suma întreagă, dar după ce-l achitam, ni se restituiau zece la sută. Eu am stăruit însă ca și cele zece la sută să fie scăzute din cont ori să ni se socotească cele cumpărate cu zece la sută mai ieftin. Era deci lucru cu minte ca portarul intendent să cumpere, iar conturile să le achit eu.

După ce a ieșit prima serie de absolvente, am desființat posturile de bucătărese și de chelnăriță și atât la bucătărie, cât și la cămară făceau practică elevele, care înregistrau tot ceea ce intra în cămară precum și tot ceea ce ieșea din ea.

Coconul Iancu putea să fie liniștit.

Toate cele cumpărate, precum și toate cele ieșite din gospodăria Institutului erau înregistrate de eleve și, chiar și dacă am fi voit, n-am fi putut să le facem parte «altora» fără de știrea elevelor, care treceau în registre și tot ceea ce se lua din cămară.

Mai era apoi și altceva.

Făcându-le Regelui și Reginei dare de seamă despre mersul Institutului, am spus, între altele, și că mai multe dintre eleve, întorcându-se după vacanță în școală, erau cu desăvârșire zăpăcite, încât a trebuit să treacă săptămâni, ba chiar luni de zile, pentru ca să-și vină în fire.

«E cea mai primejdioasă vârstă - a zis Regele - mai ales în țara noastră, unde nu e îndestulătoare priveghere asupra tinerimii.»

«Eu - a adăugat Regina - sunt de părerea că Academia ar trebui să nu le dea elevelor voia de a petrece vacanțele în familie. Tocmai în timpul lunilor de vară fac mai bine practică în ale gospodăriei.»

«Foarte greu! - a întâmpinat Regele. - Lasă că toate școlile au vacanțe și că în timpul vacanțelor se fac economii însemnate, dar au și profesoarele dreptul de a se recrea după zece luni de lucrare întinsă.»

Deoarece Regina cu toate acestea stăruia, am spus că voi face raport în chestiunea aceasta.

«Nu! - a zis Regele. - Dumneata raport să nu faci. Să vorbești cu amicul nostru Kalinderu, care va vorbi cu domnul Sturdza. Raportul îl vei face numai dacă ți se va cere.»

Așa am făcut nu numai în chestiunea aceasta, ci totdeauna. Nimic de capul meu n-am început și niciodată n-am cerut de la «Academie» nimic fără să fi luat mai înainte înțelegere fie cu D. Sturdza, fie mai ales cu coconul Iancu, omul totdeauna doritor de binefaceri.

Mai fiind pe deasupra și iubirea elevelor, care le făceau toate în Institut, nici cei mai pricepuți oameni nu puteau s-o scoată tot atât de bine ca noi și, după plecarea noastră de la Măgurele, toate au mers din bine în rău și din rău în mai rău.

Eu te rog să faci o singură comparație, care se poate exprima în cifre.

Anul școlar 1907-l908 a fost cel din urmă dintre cei patrusprezece în care Institutul a stat sub conducerea noastră. Erau șase clase, cinci de studii și ai șaselea an de practică. Timp de nouă ani, până la 1916-l917, când erau numai cinci clase, cheltuielile s-au sporit cu aproape 80%.

În bugetul de la 1907 - l908 cele prevăzute pentru medicamente, dentist, câmp, parc și excursii sunt cuprinse în cele 3.252 lei la «diverse».

Mira-te-ai câte poate să născocească omul stăpânit de rele îndemnuri și iar te-ai mira dacă ți-aș spune cum s-au adeverit prevederile coconului Iancu și cum a trebuit să ținem piept mai cu unul, mai cu altul dintre cei ce se socoteau stăpâni la Academie. Toate silințele lor au rămas însă zadarnice câtă vreme coconul Mitiță și coconul Iancu țineau să nu se jignească unul pe altul. La 1906 însă coconul Iancu a început să facă și ceea ce prea bine știa că nu îi este coconului Mitiță pe plac.

Liberalii erau adică porniți spre răzvrătire pentru că Regele Carol I își serba jubileul fără ca să-i fi chemat pe dânșii la putere, și coconul Mitiță, care era șeful partidului liberal și om zăcaș, dacă nu chiar sectar, nu voia să știe nimic de expoziția pusă de conservatori la cale. Cu totul altfel vedea lucrurile coconul Iancu, care era cap mai bine cumpănit și mai deschis, iar eu nu puteam decât să-i dau dreptate. Era peste putință ca Institutul Ioan

Oteteleșanu să nu ia parte la expoziție, și am făcut o mulțime de lucruri fără ca să mai ținem seamă dacă se supără ori nu coconul Mitiță.

Văzându-l că se supără, oamenii săi de la Academie au început lupta contra urgisitului grec, deci și contra mea, ingratul, care s-a făcut «unealtă» a «Fanariotului».

Dacă-mi dă bunul Dumnezeu viață și sănătate, îți voi face împărtășiri despre amănunte foarte interesante din lupta aceasta. Deocamdată află numai că-n timpul discuțiilor pe care le-am avut în câteva rânduri noi trei s-au ivit primele semne ale bolii nervoase de care era cuprins D. Sturdza și că-n timpul expoziției jubiliare au început unii dintre liberali, între care și tânărul I. Brătianu, să lucreze prin dosul șefului în înțelegere cu agenții Angliei.

Au urmat răscoalele țărănești, care încă în toamna anului 1906 au fost pregătite printr-un fel de rezistență pasivă a țărănimii. La Măgurele viața era din ce în ce mai nesuferită; pe lângă toate celelalte, de la Academie se lucra spre a ne ridica în cap personalul didactic, ba chiar și elevele.

Urmează lovitura hotărâtoare.

Neamul Românesc publică în numărul de la 15 Iulie 1907 (pag. 322), sub titlul Semne bune de dincolo, un articol în care, între altele, se zice:

«Și românii din Ungaria… prea mult s-au închis în rosturile lor, prea încrezător s-au rezemat pe puterile lor, prea neglijent au tratat de un timp, în avântul activismului eroic, această Românie de la care, cum îmi spunea unul mare printre tineri, „s-au încredințat că nu mai au nimic de așteptat”.»

Deoarece vorba aceasta mi se zisese și mie, i-am adresat profesorului N. Iorga, autorul articolului, o scrisoare în care arăt de ce adică nu mai au românii de dincolo ce să aștepte de la frații lor din România. El mi-a răspuns stăruind să-i dau voie să publice scrisoarea mea, căci interesul public cere aceasta.

Precum mă știi, vei înțelege că nu puteam să-i răspund decât că ceea ce i-am spus lui sunt gata să spun și-n fața lumii.

În numărul de la 29 Iulie 1907 (pag. 385) au fost deci publicate următoarele scrisori:

Iubite amice,

Sunt acum douăzeci și mai bine de ani de când în toiul unei lupte culturale pe cât de vii, pe atât de grele, am grăit întâia oară vorba că soarele pentru toți românii la București răsare. Am fost dar și eu dureros atins când am citit în numărul de la 15 Iulie a. c. vorbele: «s-au încredințat că nu mai au nimic de așteptat». Durerea mi-e însă mare mai ales pentru că sunt nevoit a-i da dreptate celui ce ți-a făcut mărturisirea aceasta.

Sunt și eu „de dincolo” și-mi cunosc frații cum numai puțini îi vor fi cunoscând, iar aici am venit om făcut, încât nu am putut să mă asimilez luând obiceiurile, apucăturile și felul de a vedea al oamenilor cu care trăiesc aici, ci am rămas tot „mocan”, om mai mult ori mai puțin nesuferit pentru cei subțiați prin „civilizație”. Sunt dar cuprins și eu de simțământul că nu mai au frații mei rămași acasă ce să aștepte de la România, pe care atât de mult o iubesc. Ceea ce au fost nevoiți să vadă cu ocazia expoziției i-a întristat, iar faptele petrecute astă primăvară i-au înstrăinat de România.

Dumneata și eu suntem oameni care pot să se înțeleagă între dânșii și nu avem decât să judecăm în toată liniștea pentru ca să ne dăm seama că au românii cuvinte de a se întrista când văd cele ce se petrec în România și că îndeosebi în ceea ce privește viața culturală românii din împărăția habsburgică sunt mai presus de frații lor din România.

Dacă e vorba de cultura fizică, în România marile mase ale poporului degenerează în urma mizeriei în care se zbat, iar pătura superpusă, cum îi zicea Eminescu, e istovită de desfrâu. Dumneata știi că nu-i așa nici în Ardeal, nici în Țara Ungurească, nici în Banat, nici în Bucovina - decât în unele ținuturi copleșite de evrei.

Dacă e vorba de cultura economică, în România săteanul muncește în sec, iar boierii fac ceea ce nemții numesc „Raubwirtschaft”, storc și pământul, și pe muncitorii lui, și țara întreagă e părăginită. Hainele croite după cele mai noi jurnale, trăsurile cu cauciuc, automobilele, palatele zidite fără gust, mobile îngrămădite în ele și desfrâul sec nu sunt cultură economică. N-au românii de dincolo ce să învețe de la frații lor de aici și să-i și ferească Dumnezeu să n-ajungă în starea în care se află azi aceștia.

Dacă e vorba de cultura morală, să ne închidem ochii, ca să nu vedem ceea ce se petrece și se tolerează în România, unde nu mai e nimic sfânt și omul cumsecade e fie nesuferit, fie disprețuit. Ai dori dumneata ca frații dumitale din Ardeal, cei din Banat, cei din Țara Ungurească ori cei din Bucovina să ajungă și ei în starea în care se află cei din România? Eu sunt sigur că nu ai vrea și trec înainte.

Dacă e vorba de cultura religioasă, la care eu atât de mult țin, mă mărginesc a-ți face mărturisirea că mă tem să mă duc și să-mi duc copiii la biserică aici, unde toate cele sfinte sunt luate în bătaie de joc, preoții sunt niște slugi nemernice, iar arhiereii au ajuns unelte ale unor oameni înstrăinați de legea părinților noștri.

Numai în ceea ce privește cultura intelectuală, România e, parcă, mai presus de celelalte părți ale poporului român. Aici se învață mai mult, se scrie mai mult, se fac multe lecții, se țin multe conferințe, se rostesc multe discursuri, e o viață intelectuală mereu agitată. Noi însă nu avem să fim amăgiți de aparențe. Măsura cea dreaptă a culturii e importanța ce i se dă valorii adevărate, considerația, stima și iubirea de care se bucură omul superior fie ca inteligență, fie ca știință, fie ca destoinicie în materie de artă, iar în România superioritatea nu prețuiește nimic, dacă nu e pusă în serviciul cuiva. Slugă trebuie să fii dacă vrei să țină lumea seamă de tine. E indiferent dacă ridici ori nu nivelul moral și intelectual al societății prin lucrarea ta: lucrul de căpetenie e să servești pe un om ori pe o tovărășie de oameni; fiecare e prețuit după folosul practic al lucrării ce săvârșește. Tocmai oamenii ca dumneata trebuie să simtă aceasta în fiecare clipă a vieții lor.

E cu toate acestea adevărat și azi că soarele pentru toți românii la București răsare. Dacă lumină e aici, se luminează pretutindeni unde trăiesc români, iar dacă e întuneric, se întunecă pretutindeni. Toți de pretutindeni avem dar să dăm ceea ce e mai bun în sufletele noastre nu ca să propagăm cultura din România, ci să combatem duhul cel rău de care e stăpânită azi România.

Oameni cu judecată dreaptă au fost aceea dintre frații noștri de dincolo, care s-au încredințat că de la România „nu mai au nimic de așteptat”. Ei trebuiau însă să mai înțeleagă și că au datorii față de România, că România așteaptă de la dânșii să-i spună în fiecare zi de ce anume nu mai au nimic de așteptat de la dânsa, că trebuie să aibă inima deschisă și să spună în fiecare zi fără de înconjur și cu toată hotărârea care sunt relele pe care le văd la frații lor de aici.

Eu le-am spus aceasta; mai spune-le-o și dumneata ca să se îmbărbăteze.

Salutări frățești.

Măgurele, 20 Iulie, 1907.

Ioan Slavici

Dragă domnule Slavici,

Îți mulțumesc pentru frumoasa scrisoare. Nu e nimic din ce se cuprinde în ea pe care, cu aceeași durere ca dumneata, nu l-aș iscăli și eu. Zilnic îmi dau mai mult seama în ce spurcat noroi și spre ce strașnică prăpastie se duce, zbătându-se, această țară! Doar de la tinerii ce se ridică într-un anumit mediu școlar, cultural și mai ales literar dacă aștept ceva.

Dar și așa nu știu ce viață vor avea copiii mei.

Iată însă de ce mi-e necaz pe cei de dincolo, adică pe câți din ei vorbesc, scriu și conduc. Ei nu vor să înțeleagă - și unii nu pot - un lucru: că viața românilor de pretutindeni, oricât de deosebită ar fi ea, e menită să aibă același viitor, rezemat pe dezvoltarea și îmbrățișarea unei anumite culturi și pe crearea unei solidarități naționale, că soarta acestei culturi și putința acestei solidarități militante sunt a se hotărî aici, fiindcă aici, în orice mâini ar fi, e steagul și, oricât de slab ar fi, e grosul armatei.

Pieirea României înseamnă, evident, sfârșitul românismului, fiindcă de soarta noastră nu se interesează frați apropiați și puternici cum e cazul pentru semințiile slave. Însă, ori România va fi cum o dorești dumneata și cum o doresc eu, ori va pieri în felul cel mai rușinos, sistem leșesc, prin dezbinarea socială, prin luxul de sus - evaporare superficială - și prin eroziunea temeliilor, lăsarea în sărăcie, întuneric și disperare a claselor de jos. Cum zici și dumneata, când se dă o astfel de luptă, cei de dincolo nu ne pot lăsa fără sprijinul lor moral, care înseamnă mare, foarte mare lucru, căci vorba lor vine ca o judecată nepărtinitoare, dar mișcată, a posterității. Acest sprijin să ni-l dea nouă care, în alte împrejurări în ale noastre, le-am putea da atâta. Lasă pacatele noastre aici, dar să ne ajute a le distruge - pentru noi și pentru ei.

De ce nu vor? E așa de dulce cutare mic ajutor primit de la unul și altul, așa de plăcut cutare compliment al lui Tache Ionescu, așa de temut cutare gest al lui Dim. Sturdza, încât prin tăcerea și indiferența lor, ei să fie, de fapt, de partea politicienilor, a lui Goliat grozavul, față de care nu știu dacă vom avea soarta lui David. Așa a făcut Bariț și toți cei mari ai lor față de stările de lucruri din Principate?

Ceea ce am zis noi, prof. Iorga și eu, gândeau mulți, între care chiar și coconul Mitiță însuși. Una e însă s-o gândești și alta s-o și spui în gura mare, ca toți s-o audă. Tinerimea liberală, marii vinovați au sărit în picioare ca arși cu fierul roșu, și coconul Mitiță, care pe lângă toate celelalte mai era și șef al partidului liberal, ba chiar ministru președinte, a fost nevoit să arate că nu suferă ca un subaltern al său să-și permită luxul de a spune fără de înconjur ceea ce simte și gândește despre păcatele «păturii superpuse». Chiar și unii dintre binevoitorii mei își dădeau silința să mă încredințeze că, date fiind legăturile mele și poziția în care mă aflam, nu aveam să-mi dau învoirea pentru publicarea scrisorii, iar coconul Iancu stăruia cu tot dinadinsul ca din dragoste către copiii mei și în interesul Institutului nu numai să tac, ci să mă și dezic.

I-am răspuns că nu-mi este iertat ca de dragul copiilor mei să fac ceea ce în gândul meu este o mișelie pentru care toată viața mi-aș face mustrări, iar pentru Institut e rău dacă plec, dar, poate, încă mai rău, dacă soția mea și eu rămânem și-l conducem în luptă cu cei ce-și dau silința să-mi ridice în cap personalul didactic, slugile, până chiar și elevele.

Am plecat deci la sfârșitul anului școlar.

Am să-ți mai spun că soția mea, după ce jertfise patrusprezece din cei mai frumoși ani ai vieții sale, s-a ales cu o gratificație de 10.000 L. și cu nădejdea de a primi o pensie de 75 L. pe lună după ce va fi împlinit vârsta de 58 de ani.

Lupta contra lui Ioan Kalinderu s-a urmat cu încă mai mare înverșunare, încât pentru noi era o chestiune de bun simț să stăm la o parte pentru ca să nu se mai poată zice că din răutate ori din porniri de răzbunare zgândărim. Cu toate acestea nu se poate închipui infamie de care cei de la Academie nu s-au folosit spre a face ca lumea să creadă că la Măgurele s-au petrecut fel de fel de lucruri grave, în urma cărora nu i-a rămas Academiei decât să ne depărteze de acolo.

Omul care mai bine decât oricine știa ce s-a petrecut și ce nu s-a petrecut la Măgurele și de ce anume am fost depărtat eu de acolo era fără îndoială Ioan Kalinderu. Soția mea i-a adresat deci o scrisoare, în care l-a rugat să-i spună dacă e ori nu adevărat ceea ce unii dintre funcționarii Academiei Române le șoptesc la ureche celor ce voiesc să-i asculte.

Ea a primit următorul răspuns:

21 Ianuarie 1909

Onorată doamnă,

Am primit scrisoarea dumneavoastră. N-am putut răspunde însă mai curând fiindcă am lipsit câteva zile din București pentru a mă liniști puțin de suferințele atât familiale, cât și de altă natură, de care am fost încercat anul trecut.

Am fost și eu mâhnit de plecarea dumneavoastră de la Măgurele. Dar vă pot afirma în toată conștiința că pe când eu v-am fost sincer, devotat și am făcut tot ce-am putut, dumneavoastră care aveați tot interesul a rămâne la institut nu mi-ați dat nici un ajutor și n-ați ținut seamă de recomandările pe care vi le făceam tocmai pentru a preîntâmpina deznodământul.

În asemenea împrejurări a trebuit să văd silințele mele zadarnice și natural să convin la hotărârea luată de Academie. .

Tot ce am mai putut face a fost să caut a obține cât mai mult pentru dumneavoastră. Nici azi nu mă dau înapoi, dacă credeți că vă pot fi folositor, deși am regretat că de la plecarea dumneavoastră nu mi-ați dat nici un semn de viață, poate fiindcă nu mai voiți a fi în relații cu mine.

Fiindcă mi-ați scris, vă mai pot comunica că eu n-am nici o cunoștință de înscenările la care faceți aluzie. La mine n-a venit nimeni de la institut sau din altă parte să defăimeze sau să încerce măcar a îngâna vreo insinuare, iar cât pentru unele greutăți, despre care mi-ați pomenit altă dată că le-ați avut din cauza relațiilor domnului Slavici cu vechii săi amici3, de acestea nu puteam fi eu responsabil.

Vă doresc, doamnă, dumneavoastră și întregii familii, tot binele și vă rog a primi încredințarea considerației ce vă păstrez.

I. Kalinderu

Te rog acum să-ți aduci aminte de cele cuprinse în scrisoarea ce mi-a adresat T. Maiorescu la 8/20 Aprilie 1874 și-mi vei da dreptate, dacă-ți spun că tot oamenii cu care m-am luptat la Putna m-au silit și să plec de la Măgurele, iar de la Măgurele drumul mă ducea drept la Fortul Domnești, la Luvru, la Hotel Modern și la Văcărești.

I

Iubite amice,

T. Maiorescu avea toată dreptatea când în scrisoarea sa din Mai 1887 zicea că rezultatul politicii susținute în coloanele Tribunei nu atârnă de noi, ci de niște mari evenimente, care se vor întâmpla «după niște împrejurări asupra formei și efectului cărora activitatea dumitale nu poate avea nici o înrâurire».

El nu ținea însă seamă că atârna de noi să ne pregătim pentru acele «mari evenimente» și că era o adevărată calamitate națională dacă «marile evenimente» ne găseau nepregătiți. Urma deci să ne pregătim lucrând cu încordarea tuturor puterilor noastre pentru restabilirea unității în viața culturală a românilor. Noi toți cei ce osteneam și aduceam jertfe pentru susținerea Tribunei aveam în vedere efectul cultural al lucrării noastre. Pentru ca să putem însă obține efectul acesta, trebuia să facem și politică, și anume politica pe care o socoteam potrivită cu simțământul comun.

în privința aceasta eram dumiriți încă la 1871, când cu serbarea de la Putna.

Sosiți la mănăstire, membrii deputați de la Iași n-au voit să se dea jos din trăsuri decât după ce președintele lor, Mihail Kogălniceanu, va fi primit lămuriri satisfăcătoare în ceea ce privește rostul politic al serbării.

I-am dat răspunsul că preocupările noastre sunt culturale, iar nu politice. «Românii din Monarhia habsburgică, am adăugat, nefiind în stare să hotărască mersul desfășurării în viața patriei lor, au să profite de împrejurări, ca să se dezvolte în viața lor economică și în cea culturală, au deci să-și facă în toate împrejurările datoria față cu patria și față cu monarhul lor.»

Același răspuns l-am dat și lui Ioan Brătianu, care-și dăduse pe față temerea ca nu cumva pe urma mișcării pornite de Tribuna să i se creeze guvernului român greutăți.

Cu atât mai vârtos am ținut să spunem aceasta și iar s-o spunem în coloanele Tribunei, în care combăteam politica guvernului ungar ca nefiind potrivită cu adevăratele interese ale monarhiei.

Lumea e însă atât de deprinsă cu minciuna și cu reaua credință, încât erau între români o mulțime de oameni care nu se îndoiau că una gândim și alta zicem și ne puneau în rândul celor ce sub masca loialității fac cea mai îndârjită propagandă iredentistă.

Vor fi fost și între maghiari oameni care judecau tot așa; nu-mi aduc însă aminte să mi se fi întâmplat vreodată ca vreunul dintre maghiarii cu care am stat de vorbă să fi pus la îndoială buna-noastră credință. Ceea ce pe maghiari îi scotea din răbdare erau efectele culturale ale mișcării pornite prin Tribuna, prin Biblioteca Tribunei și prin Foaia Poporului.

De aceea a fost Tribuna arsă în piața Clujului, și cea mai însemnată urmare a mișcării naționale pornite de noi a fost înființarea societății Emke pentru propagarea în Ardeal a culturii maghiare.

Când cu unul dintre procesele de presă ale mele acuzatorul, vestitul procuror regal Iesenszky, a stăruit ca jurații să-și dea bine seama despre efectele morale ale scrisei mele, căci eu sunt om care scrie având mereu în fața sa codul penal, și astfel nu se dă de gol intrând în conflict învederat cu textul legii. Tot atunci a scăpat vorba că nu e patriotism devotamentul meu față cu monarhul, pe care nu-l punea la îndoială.

Nici c-am fost vreodată tras în judecată pentru lipsă de patriotism. Eram socotit primejdios ca dușman al poporului maghiar, ceea ce, de asemenea, nu eram. În urma asmuțirilor neîncetate însă, oamenii erau atât de dezbrăcați de firea omenească, încât nu mai erau în stare să înțeleagă că mișcarea pornită de noi purcedea din cea mai curată iubire de oameni, că noi susțineam cauza română pentru că li se făcea românilor o mare nedreptate și că am fi susținut cu același zel și cauza maghiarilor, dacă lor li s-ar fi făcut aceeași nedreptate. Ne luptam pentru asigurarea pașnicei viețuiri împreună a neamurilor de oameni pe care soarta le-a aruncat pe aceeași bucată de pământ.

Ți le spusei, iubite amice, toate acestea pentru ca să poți judeca în cunoștință de cauză asupra lumii în mijlocul căreia trăiam.

Eu am avut trei procese de presă.

Primul a fost judecat în fața curții cu jurați din Sibiu.

Doi făcători de rele, amândoi sași din Sibiu, au fost judecați și osândiți la moarte într-un proces pertractat la Sibiu în limba maghiară. Punând președintele unuia dintre dânșii întrebarea dacă mai are ori nu ceva de adăugat la cele spuse de apărătorul său, acuzatul a răspuns: De unde aș putea să știu, dacă am ori nu ceva de adăugat după ce întreaga pertractare s-a petrecut într-o limbă pe care n-o înțeleg!?

Eu am fost tras în judecată pentru că am zis că e nu numai o nedreptate, ci totodată și o lipsă de bun simț, ca într-un oraș în care timp de șapte sute de ani s-a judecat nemțește și ai cărui cetățeni vorbesc și azi numai nemțește, guvernul să-l facă pe poporul maghiar urgisit impunând la judecător limba maghiară.

Deoarece jurații, aproape toți sași, m-au găsit nevinovat, curtea cu jurați din Sibiu a fost desființată.

Al doilea proces a fost judecat în fața curții cu jurați din Cluj, unde jurații erau maghiari.

Eu ca director și Corneliu Pop Păcuraru ca redactor responsabil am fost trași în judecată pentru un articol în care se zicea că guvernele ce s-au succedat în Ungaria constituțională atât de rău au condus treburile, încât românii nici după zeci de ani nu știu de un Rege al Ungariei, ci numai de împărat.

Eu am scăpat, dar Pop Păcuraru a fost osândit la un an, pe care l-a și împlinit în temnița de la Năsăud.

Al treilea proces de presă l-am avut tot la Cluj, pentru un articol în care arătam cuvintele în virtutea cărora generalul Traian Doda avea dreptate când a zis că nu e în viața constituțională a Ungariei loc și pentru români.

Cred de cuviință a-ți spune că nu am fost dus, ci m-am dus la Cluj și m-am prezentat în biroul președintelui, care m-a primit cu toată bunăvoința și m-a încredințat că va face tot ceea ce atârnă de dânsul ca-n timpul procesului să nu fiu jignit de nimeni. S-a și ținut apoi de vorbă până în cele mai mici amănunte. Într-un rând acuzatorul și-a pierdut bunul cumpăt și a zis că ziariștii români sunt plătiți să scrie ceea ce scriu. «Rog pe domnul procuror regal să țină seamă de sfințenia forului judecătoresc și să-și cumpănească vorbele mai înainte de a le fi rostit», i-a zis președintele.

Mai înainte de a fi rostit apoi sentința, el a ținut să declare că simpatiile cetățenești ale judecătorilor și onorabilitatea acuzatului rămân nealterate.

Făcând recurs în casație, nu numai că m-am întors nesupărat de nimeni acasă, ci mi s-a mai și dat voie să plec la București cu soția mea, care ținea să-și vadă familia mai înainte de a mă fi însoțit la Vaț, unde avea să stea timp de un an în mijlocul unei lumi pentru ea străină.

După ce recursul mi-a fost respins, mi s-a cerut să spun când anume voiesc să mă prezint la direcțiunea temniței de la Vaț, ca să-mi încep anul la care eram - acum definitiv - osândit.

în ziua de mine însumi hotărâtă m-am prezentat apoi în penitenciarul de la Vaț, unde eram așteptat.

în fața marii zidiri a penitenciarului, peste drum, se afla o casă mai mică, luată, pare-mi-se, cu chirie, pentru cei osândiți la așa- zisa temniță de stat, fie pentru duel, fie pentru delicte politice.

Mi s-a pus în casa aceasta la dispoziție un ietăcel cu o singură fereastră, care dădea într-o curte curată, lungă de vreo 20 și lată de vreo 15 metri. Aveam în acel ietăcel un pat cu saltea de păr de cal, cu pernă de puf și cu plapumă, o măsuță, două scaune, o garderobă pentru haine și albituri, toate în stare bună, curate și bine întreținute.

Serviciul mi-l facea unul dintre cei de peste drum, pe care-l plăteam cu luna după taxa stabilită în regulament. Tot acesta aducea mâncarea de la vreunul dintre restaurantele mai apropiate. Mie îndeosebi îmi trimitea mâncarea soția mea, care închiriase în apropiere o odaie mobilată.

Pentru iatac plăteam o mică chirie. Dacă se întâmpla ca vreunul dintre cei osândiți să nu fie în stare a plăti pentru chirie, mâncare și serviciu, plătea comuna în care-și avea domiciliul.

Seara eram închiși fiecare în iatacul său, iar dimineața la șase ni se dădea drumul și puteam să ne petrecem toată ziua timpul împreună.

Soția mea avea voie să stea cu mine tot timpul cât nu eram închis în iatac. Copilul, un băiețel de vreo doi ani, stătea de obicei toată ziua la mine, iar servitoarea noastră putea oricând să intre ori să iasă.

Cei ce voiau să ne viziteze aveau să ceară voie de la direcția penitenciarului și puteau să stea cu noi în tot timpul cât nu eram închiși, nu însă și în timpul mesei.

După-amiaza, de la două până la cinci, aveam voie să trecem în grădina din fund, unde eu cultivam câteva straturi de flori.

Puteam să primim ziare și reviste, să citim și să scriem orice, și îndeosebi eu în timpul petrecut la Vaț am colaborat la Tribuna și mi-am urmat lucrarea ca secretar al comisiei însărcinate cu publicarea documentelor istorice rămase de la Baronul Eudoxie Hurmuzachi.

Baronul Hurmuzachi dăduse număr fiecăruia dintre documente în șirul în care au fost copiate și-și făcuse un catalog de bilete, pe care era arătat numărul documentului, paginile manuscrisului, data documentului și un extras făcut în limba germană despre conținutul lui.

După hotărârea luată de Comisie (M. Kogălniceanu, T. Rosetti, D. A. Sturdza, A. Odobescu și B. P. Hașdeu) eu trebuia să mă mărginesc a așeza documentele în șir cronologic și a traduce exact extrasul făcut de Baronul Hurmuzachi, să dau manuscrisul la tipar și să fac corecturile după manuscris. Numai documentele scrise în limba maghiară aveam să le traduc în românește.

În timpul petrecut la Sibiu mă duceam deci din când în când la București, ca să pregătesc manuscrisul pentru tipar, să citim traducerile extraselor cu domnii Kogălniceanu, Sturdza și Rosetti, care știau bine nemțește, și să dau manuscrisul la tipografia Socec, care-mi trimitea apoi corecturile la Sibiu. Acum mi le trimitea la Vaț unde puteam, slavă Domnului, să lucrez în toată liniștea.

Cei mai mulți dintre tovarășii de suferință, pe care i-am avut la Vaț, erau osândiți pentru duel pe câteva săptămâni; mai rar pe două-trei luni, unul singur pe un an. Pentru delicte politice am avut doi români, Ștefan Babancu de la Gazeta Transilvaniei și Ștefan Albu de la Rumanische Revue, și un slovac, parohul Andrei Roico, un antisemit.

Li se ura din când în când oamenilor acolo în închisoarea aceea, dar n-aveau de altminteri cuvinte de a se plânge - decât poate că le erau prea multe bacșișurile ce erau nevoiți să le dea ca să fie bine serviți.

Dincolo, peste drum, era și o capelă ortodoxă, care se ținea de episcopia sârbească de Buda. Slujba o făcea un preot sârbesc, care știa și românește, și într-o strană se cânta românește, iar în cealaltă sârbește. Noi mergeam duminicile și zilele de sărbători la liturghie mai ales să ascultăm corurile, care erau foarte bine organizate.

Preotul îi vizita regulat pe bolnavii din infirmeria penitenciarului, ca să le dea mângâierile credinței, și prohodia pe morții de legea ortodoxă.

În mica noastră închisoare era o mișcare neîncetată: unii ieșeau după ce și-au împlinit pedeapsa, iar alții intrau ca să și-o împlinească. Se întâmpla câteodată să rămânem numai vreo cinci care aveam pedeapsă mai lungă, iar apoi ne spoream, însă niciodată numărul nostru n-a trecut peste patrusprezece inși.

Eu îndeosebi am fost crescut în casa părintească să fiu om al bunei rânduieli, care se potrivește totdeauna cu împrejurările în care e nevoit a-și petrece viața. M-am supus dar până în cele mai mici amănunte dispozițiilor luate de vremelnica stăpânire, m-am mulțumit cu ceea ce mi se dădea, n-am abuzat de bunăvoința nimănui și astfel am avut mereu parte de libertate mai multă decât mi s-ar fi cuvenit.

O plăcere nu e să stai închis între patru pereți apropiați unul de altul și să nu ieși în lume timp de o vară, o toamnă, o iarnă și o primăvară pe deasupra. Chiar mai înainte de a mă fi prezentat la judecătorul de instrucție din Sibiu m-am împăcat cu gândul că are să fie așa, dacă nu chiar mai rău; în loc de a fi mâhnit de cele ce se petreceau, număram zilele care trec și mă bucuram că cele rămase sunt azi mai puține decât ieri.

Cu sănătatea am dus-o destul de bine. Abia în timpul celor din urmă câteva luni am început să sufăr de ochi și de stomac. Deprins adică în timpul petrecut la Sibiu să umblu mult la aer curat și la verdeață, trebuia neapărat să tânjesc în curtea cea strâmtă unde nu aveam decât pereți albi în fața mea. Îmi mai era apoi greu că-mi știam soția și copilul în mijlocul unei lumi străine, cu care nu se puteau înțelege și de la care nu se prea puteau aștepta la bunăvoință. Ne vedeam, ce-i drept, în fiecare zi și stăteam mult împreună, dar partea cea mai mare a timpului tot despărțiți o petreceam, și dacă eu eram bine adăpostit în închisoare, lor li se puteau întâmpla atât de multe în mijlocul unei lumi pline de câini, gata în fiecare clipă să muște, și de oameni porniți mereu spre fapte rele, iar eu le vedeam toate mărite când grijile vii mă lipseau noaptea de dulceața somnului.

Vei fi știind, poate, că prin preajma Dunării sunt scorpii, iar soția mea locuia pe țărmul Dunării. Într-o noapte o scropie s-a lăsat de pe tavan și a căzut în culcușul în care avea băiețelul lângă dânsa. Speriată din somn, a dat cu palma înfășurată în cearșaf și a strivit insecta, încât nu i s-a întâmplat nici o nenorocire. A rămas însă pe urma spaimei temerea că nenorocirea ar putea să i se întâmple mâine ori poimâine, iar temerea aceasta era încă mai vie în sufletul meu, care-mi petreceam nopțile închis în ietăcelul din curtea încuiată cu zăvor îndoit.

Dar dacă mâine cade altă scorpie, care nu e strivită? Dar dacă copilul scapă pe poartă, aleargă la Dunărea apropiată și cade în apa adâncă?

Dar dacă trece drumul și e călcat de vreo trăsură? Dar dacă vreunul dintre câinii din vecini sare la el și-l mușcă? Dar dacă vreunul dintre atât de mulții făcători de rele sparge fereastra dinspre țărmul Dunării și intră în casă să-i jefuiască?

Sunt atât de multe nenorocirile care se pot întâmpla, și eu nu mi le gândeam, ci le vedeam în gândul meu ca aievea, încât nu o dată am avut halucinația că auzeam sunând clopotul de la poarta închisorii, auzeam pașii gardianului care se ducea să descuie, auzeam sunând cheia cea mare în broască, chiar vocea celui ce aduce vestea cea rea o auzeam, și numai anevoie mă dezmeticeam, încredințându-mă că toate sunt aiureli de ale mele.

încă mai greu mi-a fost spre sfârșitul anului, când pe lângă băiețel mai aveam și o fetiță nou-născută. Nu avea decât vreo două luni când s-a îmbolnăvit de tuse măgărească. Medicul a stăruit ca soția mea să plece fără întârziere la țară, ca să schimbe aerul. Ea a plecat cu copiii și acum nu ne mai puteam vedea în fiecare zi, ba treceau zile și iar zile fără ca să primim știri unul de la altul, iar știrile nu erau totdeauna liniștitoare.

într-una din zile ea stătea cu copiii la umbra unui copac din curtea șvabului, la care-și închiriase o odaie, și se uita cum rândunelele își hrăneau puișorii dintr-un cuib de sub streașina casei. Deodată ieși din podul casei la iveală un șarpe destul de gros, care se apropie târâș de cuib. Pe când rândunelele zburau de ici până colo scoțând țipete de deznădăjduire, șarpele a scos un pui din cuib și l-a înghițit în toată tihna.

E ușor lucru să scrii aceasta și încă mai ușor s-o citești de pe hârtia nepăsătoare; ai însă, iubite amice, să-ți dai seama ce trebuia să simtă când o vede cu ochii ei femeia care are în mijlocul unei lumi străine doi copii mici și-și știe soțul în temniță.

Era, parcă, ceva nesuferit de urât, și ea mi-a scris că n-o mai iartă firea să rămână acolo, că trebuie neapărat să se întoarcă, m-a încredințat că e nesuferit acolo zăduful, că pădurea e mâncată de omizi și plină de șerpi, că satul e plin de câini răi și că nu întâlnește în calea ei decât oameni ursuzi, cu care nu poate să se înțeleagă.

Cu atât mai greu și mai urât era pentru mine, în sufletul căruia toate se plăsmuiau umflate.

Vei fi dând, poate, cu socoteală că nu ar fi trebuit să-mi iau la Vaț și atunci încă mica familie.

Lucrul acesta îndeosebi nouă ne era cu desăvârșire peste putință și, dacă e vorba, chiar și la Vaț găseam nu numai maghiari, slovaci și șvabi, ci și oameni.

II

Iubite amice,

Îmi vine să-ți aduc aminte de vorba «Fă-mă, mamă, cu noroc și apoi m-aruncă-n foc».

S-a nimerit adică, norocul meu, că director al penitenciarului din Vaț era domnul Kovâcs, un om acum bătrân, care a stat și el, când cu revoluția de la 1848, timp de vreo opt ani în temniță și astfel cunoștea din propria lui intuiție amarul zilelor trăite la «răcoare».

Aflând că a venit la Vaț și soția mea împreună cu copilul nostru, el dădea cu socoteală că mi s-a croit o prea aspră pedeapsă și mă socotea vinovat de a fi pierdut din vedere că soția mea, deși nevinovată, are să sufere de pe urma faptei mele chiar mai mult decât mine însumi.

Nu era tocmai așa.

În adevăr, redactorul răspunzător de atunci al Tribunei primise răspunderea pentru articolul «incriminat», ba se declarase chiar autor și procesul nu fusese pornit contra mea. Se știa însă că în adevăr eu scrisesem articolul și mai ales adversarii români ai Tribunei o spuneau aceasta cu multă stăruință. Ținând deci seamă de efectele morale ale procesului, noi amândoi, adică nu numai eu, ci și soția mea, nu puteam să ne împăcăm cu gândul ca altul să sufere pedeapsa pentru fapta săvârșită de mine. M-am dus dar la judecătorul de instrucție și am mărturisit că eu sunt autorul articolului incriminat.

Am făcut aceasta cu toate că tovarășii mei de luptă mă rugau să n-o fac, căci fără mine Tribuna n-o să poată merge înainte, am făcut-o cu toate că comitetul societății care edita Tribuna a declarat că n-o să-mi poată plăti onorariul pe timpul cât voi sta în temniță.

Domnul Kovâcs, deși maghiar neaoș, era viu atins de lămuririle ce i-am dat și m-a încredințat că se simte dator a priveghea ca nimeni să nu supere familia mea în timpul pe care va fi nevoită să-l petreacă la Vaț.

Mai era apoi și că domnul Kovâcs nu putea să uite că la 13 August 1849 oștirile maghiare au capitulat la Șiria în fața generalului rusesc Paschievici. N-o uitam aceasta nici eu, șirianul de baștină, și dacă el nu putea să-i ierte pe ruși, eu nu-i iertam pe maghiarii care nu voiau să înțeleagă că aliații lor firești contra rușilor sunt românii, care n-au nici ei dușman mai primejdios de cum le sunt slavii, de care sunt înconjurați din toate părțile.

Ne-am făcut, bătrânul acela și eu, chiar de la început prieteni buni și am petrecut, pe cât ne iertau împrejurările, ore plăcute împreună.

Îl interesau, între altele, și documentele istorice care se publicau sub îngrijirea mea și nu-mi aduc aminte să fi primit vreodată de la tipografia Socec et Comp. corecturi în care documentele scrise în limba maghiară, în cea germană ori în cea latinească să nu fi fost corectate în trecerea lor prin cancelaria direcțiunii, încât eu aveam să le fac numai revizuirea.

Se mai interesa și de viața mea sufletească, ținea mereu să știe cum îmi petrec timpul, ce lucrez, și nu era carte fie maghiară, fie nemțească, pe care nu mi-o trimitea și mie, dacă îi plăcea lui. Avea slăbiciune pentru științele naturale, botanică, zoologie, în genere fiziologie și fizică, ramuri de știință asupra cărora m-am dumirit și eu în timpul petrecut la Vaț, când am scris puțin, dar am învățat multe citind.

Penitenciarul se află pe țărmul Dunării, în mijlocul căreia se întinde o insulă acoperită de zăvoaie cu luminișuri. Câteodată, fund ziua frumoasă, treceam însoțit de gardian în penitenciar și prin penitenciar la marginea Dunării, unde mă aștepta soția mea cu copilul și cu servitoarea. Mă urcam apoi într-o luntriță și doi vâslași ne treceau pe insulă, unde petreceam până pe înserate în toată libertatea.

Nu era aceasta un fel de «favor», de care mi se făcea numai mie parte, ci o ușurare de care se bucurau și alții dintre cei osândiți a sta timp mai îndelungat în temniță, căci pedeapsa nu era croită în vederea ruinei trupești și sufletești, nici mai ales spre a-l demoraliza pe cel osândit făcându-l mai vârtos dușman al societății.

Au urmat însă posomorâtele zile de toamnă și geroasele zile de iarnă, pe care eram nevoit a le petrece în iatacul meu strâmt, și viața îmi era cu atât mai grea, cu cât soția mea se afla în stare binecuvântată. Cu cât mai mult se apropia timpul nașterii, cu atât mai chinuit eram de îngrijorare și de temeri.

I-am spus aceasta directorului. El și-a exprimat via părere de rău că nu are căderea de a-mi da voie să petrec timpul lehuziei la patul soției mele, și m-a sfătuit să mă adresez la ministrul de interne, care după părerea lui avea să-mi dea voie.

Eu nu puteam să fac aceasta câtă vreme nu eram sigur că ministrul, atunci Coloman Tisza, în adevăr îmi va da voie.

E lipsă nu numai de demnitate, ci și de bun simț să ceri de la cineva ceea ce nu poate ori chiar nu voiește să-ți dea.

Directorul s-a dus deci la Budapesta, a trecut pe la minister și a luat cuvenitele informații, apoi mi-a spus să dau cererea, ceea ce am și făcut.

Drept răspuns direcția a primit ordin telegrafic ca medicul penitenciarului să viziteze fără întârziere pe soția mea și să o aibă sub îngrijirea sa tot timpul cât va fi nevoie de aceasta, iar când el va crede de cuviință, fie ziuă, fie noapte, eu să fiu pus în libertate și liber să rămân în tot timpul lehuziei.

Așa s-au și petrecut lucrurile. Timp de două săptămâni m-am bucurat de libertate deplină, am stat în familia mea și-am umblat în treburile casei fără ca să fiu însoțit de vreun agent ori să fiu pus în orice fel sub pază polițială, iar după două săptămâni s-a făcut botezul copilului, la care au asistat vreo douăzeci dintre tinerii de la Universitatea din Budapesta, apoi m-am întors iar în ietăcelul în care aveam să mai stau vreo șase luni de zile.

Se cuvine, iubite amice, să-ți mai spun că eu am ieșit din închisoare în noaptea zilei de Bobotează, deci în ziua de Sf. Ioan. Am primit de ziua aceasta câteva sute de depeșe cu mii de subscrieri: toate mi-au fost trimise acasă. Mi-a trimis generalul Traian Doda un țap de căprioară; l-am primit. Am mai primit câțiva curcani, câteva gâște, costițe afumate, mușchi de purcel, un butoiaș din vestitul vin de Măderat, alt butoiaș din încă mai vestitul vin de Miniș. Mai trăiesc încă mulți dintre cei ce când cu botezul s-au împărtășit din toate aceste bunătăți.

Nu era însă, așa se vede, nici acesta un fel de «favor», căci la sfârșitul anului, când mă pregăteam să ies din temniță, am primit din partea direcțiunii înștiințarea că după dispozițiile luate de minister mai am să stau închis timp de două săptămâni, pe care când cu norocul din familia mea le-am petrecut în libertate.

Așa s-a întâmplat că eu am plătit în închisoarea de la Vaț chiria pentru un an și două săptămâni pentru ca nu cumva statul ungar să rămână în pagubă.

Mă vei înțelege, iubite amice, și mă vei și crede, dacă-ți spun, că aceste două săptămâni au fost pentru mine cea mai nesuferită parte a pedepsei prin care am avut să-mi ispășesc păcatul gazetăresc.

III

Iubite amice,

După ce am ajuns odată să-ți vorbesc despre cele pățite de mine la Vaț, n-aș fi în propriul meu gând om cumsecade, dacă nu ți-aș spune și unele lucruri mai intime, care aruncă o vie lumină asupra lumii de atunci.

Eu încă mai înainte de a fi izbucnit războiul de la 1877 m-am bucurat de bunăvoința Reginei Elisabeta și pe urmă și de a Regelui Carol, nu însă ca scriitor, nici ca om politic, ceea ce niciodată n-am fost, ci ca tânăr cu inima deschisă.

Nu mă simțeam deloc bine în mijlocul lumii de care dânșii erau înconjurați, și chiar când cu prima audiență pe care mi-a acordat-o Elisabeta Doamna nu m-am sfiit să mărturisesc aceasta. Ea a râs cu multă poftă, cum numai puține femei știu să râdă, și m-a întrebat de ce. l-am spus că, după cum mi se pare mie, oamenii sunt fățarnici, se mint și se amăgesc unii pe alții, își râd și se măgulesc în față, iar în dos se grăiesc de rău și-și dau silința de a se surpa. Totul e spoială la dânșii; fiecare își dă silința să pară ceea ce în adevăr nu este.

«Fără de asemenea forme viața socială ar fi peste putință», mi-a zis ea, dar din toate purtările ei se învedera că bine nu se simte nici ea în mijlocul lumii în care-și petrecea viața și nu părea câtuși de puțin supărată de a fi dat de cineva care-i vorbește cu inima deschisă, parcă n-ar fi Doamna țării.

Câtva timp în urmă am fost primit în audiență de către Vodă, care dorea să fie informat despre starea în care se află publicarea documentelor istorice rămase de la Baronul Hurmuzachi. Am vorbit însă mai mult despre starea economică, culturală și morală a românilor din monarhia habsburgică, asupra căreia ținea să fie informat până în cele mai mici amănunte.

Mai înainte de a părăsi apoi palatul, am trecut și pe la Doamna, căreia îi plăcea să stea de vorbă despre toate și despre nimic.

În urmă generalul Davila a stăruit să dau lecții la «Azilul Elena Doamna», de care Regina Elisabeta se interesa foarte mult, iar după plecarea mea la Sibiu veneam din când în când fie la București, fie mai ales la Sinaia, ca să fac dare de seamă despre mersul publicării documentelor adunate de Baronul Hurmuzachi.

Venea, se înțelege, vorba și la stările culturale, ba chiar și la cele politice din Ardeal, și Regele ne îndemna să stăruim în politica dinastică a lui Șaguna.

Noi, prietenii mei din Sibiu și eu, dădeam cu socoteală că el nu putea să facă altfel și stăteam la îndoială în ceea ce privește buna lui credință față cu curtea din Viena.

Îndoiala aceasta a încetat când cu venirea împăratului Francisc Iosif I în Ardeal, ca să ia parte la manevrele din valea Hațegului. Se zicea adică, cu multă stăruință, că cu ocazia aceasta Regele Carol I va veni și el în Ardeal, ca să se întâlnească cu împăratul.

Eu m-am dus deci la Sinaia, ca să mă încredințez dacă știrea răspândită în coloanele ziarelor maghiare e, ori nu, întemeiată, și am fost oprit la masă. În timpul mesei am adus vorba de venirea în Ardeal a «Majestății Sale Regelui nostru» și am adăugat:

«Se zice că și Majestatea Voastră o să veniți.»

«Pentru mine - a zis Regele Carol zâmbind - Francisc Iosif nu e Rege, ci împărat, și când vreau să mă întâlnesc cu împăratul, nu mă duc nici la Budapesta, nici în Ardeal, ci fie la Viena, fie în Galiția, fie la Innsbruck.»

«Se poate spune aceasta?» - am întrebat eu.

«Eu știu foarte bine că dumneata ești și ziarist - a răspuns el - și nu-ți spun lucruri pe care țin să nu le afle și alții.»

Am luat deci în coloanele Tribunei notiță despre ceea ce mi-a spus Regele.

Deoarece s-a făcut mult zgomot împrejurul acestei notițe și unii puneau la îndoială exactitatea celor cuprinse în ea, mi s-a trimis vorbă să vin la București și să cer audiență.

Am făcut aceasta și nu numai că am fost primit, dar ziua următoare ziarele din București au luat notiță că am fost primit de către Rege în o mai lungă audiență.

Aceasta a fost, dacă e vorba, singura audiență în adevăratul înțeles pe care am avut-o la Palat. Nici mai înainte, nici mai târziu nu s-a întâmplat niciodată să fiu pus în rândul celor ce au avut onoarea de a fi primiți fie de către Rege, fie de către Regină. Era un lucru lipsit cu desăvârșire de orice importanță. Nici supus nu le eram, nici în vreo altfel de legătură cu dânșii nu intrasem, și mai ales după ce am fost osândit și am intrat în temniță îndeosebi Regele Carol avea destule cuvinte de a nu face pe nimeni să creadă că stau sub înrâurirea lui.

Lucrul de mare însemnătate, asupra căruia vreau să te dumiresc, este că el și Regina vedeau cu totul altfel lucrurile.

Eu intrasem în temniță vara, iar toamna (1888) Regele și Regina, călătorind spre Apus, s-au oprit la Viena și s-au întâlnit cu împăratul.

Mă vei crede, dacă-ți spun, că nu mi-a trecut prin minte gândul că Regele Carol îi va vorbi împăratului și despre mine, cetățeanul monarhiei austro-ungare, pe care judecătorii îl osândiseră în numele lui pentru fapte neiertate.

A doua zi după plecarea din Viena a Regelui Carol, soția mea a fost însă vizitată de către un consilier ministerial, care s-a interesat cum îi merge și a îndemnat-o să adreseze guvernului o cerere de grațiere. Soția mea i-a dat răspunsul că așa ceva numai cu autorizație primită de la mine ar putea să facă.

Am fost eu îndemnat să fac cererea.

Acum trebuie să cred că m-am înșelat presupunând că fie Regele Carol, fie mai ales Regina Elisabeta se va sfii a-i vorbi împăratului despre noi. Am dat deci răspunsul că eu toată viața mea i-am fost monarhului meu cel mai credincios supus și astfel sunt gata să-i fac cererea, nu pot însă să-i adresez o cerere guvernului, care poate să facă raport de grațiere și fără ca să fi primit o cerere.

«Cred că guvernul nu va face raportul fără ca să fi primit cererea», mi s-a zis.

«Atunci o să mai stau încă vreo nouă luni, ca să-mi împlinesc anul», am răspuns eu și am rămas la Vaț.

După ce mi-am împlinit anul și cele două săptămâni pe deasupra, am petrecut câteva săptămâni la Graefenberg, unde bunul meu prieten Dr. Ioan Hosanu a fost timp îndelungat medic al stabilimentului de hidroterapie înființat de Priesnitz, apoi m-am întors la Sibiu și câtva timp în urmă m-am dus la Sinaia, unde am fost oprit la masă.

Se afla, din întâmplare, acolo unul din prietenii de tinerețe ai Regelui Carol, ducele Bernhard de Weimar, împreună cu soția sa, sora împăratului Wilhelm II. Prezentându-mă înalților săi oaspeți, Regele m-a îndrumat să fac o dare de seamă despre starea în care se află românii de peste Carpafi și despre nedreptățile ce li se fac atât lor, cât și sașilor, care atunci erau aliații românilor în luptele politice.

«Silințele împăratului de a îndruma guvernul din Budapesta spre o politică mai rațională au rămas până acum zadarnice», a zis Regele Carol, apoi i-a povestit oaspetelui său cum a stăruit pentru grațierea mea când cu trecerea prin Viena.

«Și-ți închipui cât de grea trebuie să fie poziția împăratului față de domnul Tisza», a adăugat el. «Mi-a făgăduit că va cere să i se facă raport de grațiere și n-a îndrăznit să-i vorbească lui Tisza».

«Eu cred că da», am zis eu și am povestit cele petrecute când cu vorba despre cererea de grațiere.

Abia acum eram pe deplin încredințat despre intimitatea raporturilor dintre curtea din Viena și cea din București și despre silințele celor doi monarhi de a frânge cerbicia oamenilor politici ai maghiarilor.

I

Iubite amice,

Am să te dumiresc asupra celor întâmplate când cu zilele trăite de mine în închisoarea militară din fortul Domnești.

Mai înainte însă de a fi făcut aceasta, am să-ți povestesc o întâmplare petrecută în timpul copilăriei mele.

Tata, fie iertat, cumpărase o biblie ilustrată, la care ținea mult. Eu nu știam încă să citesc, îmi plăcea însă să frunzăresc prin carte, ca să mă uit la ilustrațiile cele frumoase. Râvnind deci la mulțumirea de a le fi făcut și altor copii parte de plăcerea aceasta, am luat fără știrea părinților mei cartea, să le-o arăt. Dat apoi jocului, m-am întors fără ea acasă. Am pierdut-o se vede, ori a furat-o vreunul dintre dracii aceia, destul c-am și uitat-o.

După câteva zile tata a căutat cartea și, supărat că n-o poate găsi, m-a întrebat unde este.

«Nu știu!» i-am răspuns eu.

Spuneam adevărul, căci nu știam ce s-a făcut cartea și nu i-o dădusem nimănui. Luat însă de scrut, am mărturisit în cele din urmă că am luat cartea, ca să le-o arăt copiilor din vecini, dar nu mai știu ce s-a făcut cu ea.

Tata era foarte supărat că s-a pierdut biblia cea frumoasă, pe care mai ales de dragul meu o cumpărase, iar mama, încă mai supărată pentru că am încercat să scap cu minciuna, stăruia ca tata să-mi tragă o bătaie pe care să n-o mai uit toată viața mea.

«Cu minciună începe copilul - zicea dânsa - și cu tâlhăria în drumul mare sfârșește omul în toată firea.»

Tata însă, om slab din fire, nu era în stare să mă bată, a născocit dar altă pedeapsă după părerea lui și mai aspră.

Într-un colț al curții se aflau cotețele de porci clădite din bârne groase și acoperite cu șindrilă. Deoarece porcii erau duși, ca în toate zilele, la baltă, el m-a luat pe sus și m-a închis într-unui din cotețe.

Mama a început să plângă. Pedeapsa i se părea aspră, umilitoare, afără din cale nemiloasă, încât se temea ca nu cumva să-mi pierd mințile chinuit de rușine, de purici și de muscărie.

Tata era însă neînduplecat și a trebuit să treacă un timp oarecare pană ce a ajuns să se înmoaie și să zică: «Destul a fost».

Când au venit să-mi dea drumul, m-au găsit alergând pe sărite de ici până colo, ca să prind muște, și săltând de bucurie când reușeam să iau în palmă câte două-trei deodată.

Tot cam la fel au fost și suferințele prin care m-au trecut cei ce m-au trimis în încă mai murdara porcărie de la Domnești.

Petrecusem toată vacanța mare la Panciu, numai eu singur cu turcul Ali, pândarul viei, un albanez credincios, și munceam câte 12-15 ceasuri pe zi la masa din cerdacul cramei.

În ajunul zilei de Sfânta Maria terminasem, în sfârșit, sintaxa mea. Mi-am strâns cu toată îngrijirea manuscrisul și-am împreunat într-un mare pachet notițele adunate timp de ani îndelungați și cărțile pe care le consultasem. Mai înainte de a începe altă lucrare, am făcut o lungă plimbare de repaos de la Crucea de jos prin Panciu la Crucea de sus și de acolo la Străoani, de unde m-am întors prin valea Șușiței, un drum de vreo opt ceasuri. Obosit de drumul acesta, m-am culcat mai devreme decât de obicei, dar n-am ajuns să ațipesc când am primit o depeșă, în care soția mea stăruia să nu mai stau, cum fusese vorba, până după Sfânta Maria mică, ci să mă întorc fără de întârziere acasă.

Mai erau vreo două ceasuri până la plecarea din Panciu a trenului. Am adunat dar pe apucate ceea ce puteam să iau cu mine și am grăbit la gară, de unde am plecat apoi la Mărășești. Aici era o îngrămădire înspăimântătoare: trenuri peste trenuri, militari și iar militari, lume și iar lume, încât mi-a fost peste putință să răzbesc la casa de bilete. Intrând deci trenul de București în gară mi-am luat geanta și-am sărit pe scara celui mai apropiat vagon. Așa am rămas până la București, stând pe scară, ținându-mă de mânerul ușii și purtând în cealaltă mână geanta. Bilet de drum n-a mai ajuns nimeni să-mi ceară.

Dimineața pe la opt am sosit frânt de oboseală acasă.

«Ce-i? - ce s-a întâmplat?» - am întrebat.

«Nimic - mi-a răspuns soția mea. Mi s-a spus că mâine formează Maiorescu guvernul, dar eu cred că România declară războiul. Așa ori așa, e bine să fii acasă.»

Pornirea mea firească era să mă culc, în sfârșit. Nu mai aveam însă în casă decât douăzeci de lei, iar ziua următoare era sărbătoare. Am făcut o baie, m-am primenit și-am alergat la casierul școlii să-l rog să-mi anticipeze leafa pe August, pe care aveam s-o iau peste câteva zile.

Am sosit prea târziu. Plecase. După masă m-am dus prea devreme. Nu era încă venit la birou. Am așteptat, m-am dus prin oraș, ca să iau informații asupra situației, m-am întors și iar nu l-am găsit, iar am așteptat, iar m-am dus în oraș, tot așa până pe înserate, când m-am întors posomorât acasă.

Am cinat apoi și am ajuns în cele din urmă să mă pot culca.

«Dar cei douăzeci de lei!?» mă întrebă soția mea.

Cheltuisem din ei, stând la o cafenea, un leu și patruzeci de bani. I-am dat ei 16 lei și-am păstrat la mine restul de doi lei și șaizeci de bani.

Cam pe la zece eram culcat, dar nu dormeam încă. Soția mea veni să-mi spună că comisarul de poliție a venit să mă poftească la secție, ca să-i dau oarecare informații.

M-am îmbrăcat în pripă, fără ca să iau cămașa de zi și jiletca, și am coborât în sufragerie unde aveam și masa de lucru.

L-am găsit pe comisar, un oarecare Tătaru, pare-mi-se, însoțit de doi sergenți și de un agent de la «siguranță», care aduna hârtiile ce se aflau pe masă și prin sertare.

Soția mea nu se îndoia că vorba e în adevăr de oarecare informații. Fusesem însă adeseori insultat pe stradă și nu mă prea lăsa să umblu singur; mai ales serile, numai însoțit de ea puteam să ies. Știindu-mă apoi și om care nu își prea pune pază gurii, a venit și ea cu mine, ca nu cumva să spun vreo prostie și ca să nu mă întorc singur acasă.

La secție era multă lume, care aștepta să i se ia cuvenitele informații. Am așteptat și-am tot așteptat și noi să ne vină rândul. Pe la unsprezece am rugat-o să se întoarcă acasă. N-a făcut însă aceasta decât după ce unul dintre subcomisari i-a făgăduit că mă va însoți el când mă voi întoarce acasă.

Era pe la miezul nopții când ni s-a spus că lămuririle avem să le dăm la prefectura capitalei. Ne-am înșirat deci, vreo douăzeci de inși, doi câte doi, și doi sergenți, unul în frunte, celălalt în coadă, ne-au dus pe uliți mai dosnice la poliție.

În drum mi s-a întâmplat întâia oară în viața mea să intru în conflict cu puterea publică a unui stat, de astă dată cel român.

Plouase zilele acelea și mai era pe ici, pe colo câte o băltoacă. Nimerindu-se una din băltoace în calea noastră, eu am ieșit din șir și-am ocolit băltoaca pentru ca să nu stropesc pe cei din apropierea mea.

«Ține șirul!» - se răsti sergentul din dosul nostru.

Eu mă întorsei zâmbind spre el.

«Nici unul dintre marile interese ale patriei nu cere să ne bălăcim prin băltoace», îi zisei.

«Ține-ți gura, că te umflu», strigă dânsul scos din sărite.

Gândindu-mă la povețele înțelepte ale soției mele, am și tăcut, dar peste câtva timp am dat peste un șanț de canalizare, care ne tăia drumul și coloana întreagă a trecut pe trotuar.

«Țineți șirul, domnilor, că se prăbușește patria, dacă vă abateți din drum», strigai eu pornit pe râs.

Paznicul bunei rânduieli cetățenești iar își pierdu sărita.

«Dă înainte, dă înainte! - grăi dânsul. Moșul acela obraznic nu știe ce-l așteaptă la prefectură!»

Avea toată dreptatea. Nu știam eu. Nu știa însă nici el. Nu știa nimeni. Își pierduseră cu toții capul.

Comisari, subcomisari, sergenți, jandarmi, agenți secreți aduceau mereu fel de fel de oameni, bărbați, femei, băieți și fete, de prin toate mahalalele, încât birourile, gangurile, pivnițele și curțile poliției nu-i mai încăpeau și pretutindeni lumea se îmbrâncea, striga, țipa, plângea pe bocite ca la poarta iadului, iar dinspre bulevard și dinspre biserica Zlătarilor răsunau mereu strigătele mulțimii amețite de vorbărie, când «ura!», când «huideo!», încât te așteptai în fiecare clipă să dea năvală în curtea prefecturii și să facă vărsare de sânge.

Pe noi ne-au vârât într-un birou plin de nu mai puteai să răsufli în el.

«Aici să aștepți - răcni sergentul știut. O să vină domnul inspector, ca să-ți ceară socoteală.»

Am stat însă așa tescuiți, în picioare, rezemându-ne unul de altul, până pe la două după miezul nopții fără ca să fi venit domnul inspector, care avea altă treabă. În sfârșit ni s-a spus că noi nu aici, ci în curtea din fața cazărmii de jandarmi avem să așteptăm. Am și fost apoi duși acolo.

Mă știi, iubite amice, că am oarecare măiestrie în ale scrierii; nu mă simt însă destoinic a te face să-ți închipui cele ce se petreceau în fața mea.

Era a doua noapte în care nu dormisem, alergasem mult și pe la Panciu, și pe la București, mă canonisem ca vai de mine pe scara vagonului: mă simțeam cu toate acestea înviorat și cuprins de o veselie oarecum nebunatică.

La intrarea cazărmii se afla un maior cu fața rasă, om cu mutră de babă sulemenită, care făcea cu gesturi teatrale onorurile primirii și distribuia lumea îngrămădită în fața lui poftind pe unii să intre și trimițând pe alții să fie duși la cutare ori cutare hotel, la cutare ori cutare cazarmă, pe fiecare cum i se părea mai potrivit.

Eu, după o îndelungată așteptare, am fost pus în rândul celor vrednici de intrare.

Ar fi fost și păcat să nu mi se arate cele ce mi-au văzut aici ochii.

într-o sală mare și destul de bine luminată se aflau o mulțime de paturi, în care zăceau răpuși de somn mai fericiții care intraseră la început și ei, însă unii peste alții, câte trei-patru într-un pat îngust. Cei intrați mai târziu stăteau în picioare printre paturi rezemându-se fiecare de ce putea, mai de perete, mai de vreun pat, unii căscând, alții stând buimaci de vorbă, iar alții dormind în picioare, toți dăbălați și galbeni la față. Fel de fel de oameni, între care și câțiva foști elevi ai mei, care-și făcură drum spre mine când mă zăriră.

Cuprinzându-le toate acestea într-o singură icoană vie, eu am început să râd cu hohote cum tu mă știi râzând când mi se pune câte ceva de-a curmeziș în cap.

«Domnule Profesor! - strigă cuprins de spaimă unul dintre băieți, un evreu deștept - stăpânește-te, că ai s-o pățești!»

«Dă-i dracului - îi răspunsei eu. Parcă mai e cineva care știe unde-i stă capul, ca să mă întrebe de ce râd!?»

Cei din jur se uitară cu uimire la mine, și unii dintre dânșii se depărtară pentru ca nu cumva să pățească și ei ce voi fi pățind eu.

Vei înțelege că iar n-am pățit nimic - afără de cele pățite pe urma altora din păcatele mele.

Pe la cinci am fost, în sfârșit, aruncați claie peste grămadă într-unui din automobilele ce făceau, cum se zice, «navetă» între Prefectură și gara Cotroceni, de unde pleca trenul la Domnești.

Pe drum am avut parte să văd cele dintâi semne de război: treceam pe ici, pe colo prin lumina reflectoarelor îndreptate spre cer, ca să-i caute pe afurisiții de nemți veniți să-și arunce bombele auspra cetățenilor pașnici.

Iar nu mi-am putut stăpâni râsul.

«Caraghioșii naibii! - am zis - dar tocmai cu reflectoarele lor îi călăuzesc pe aruncătorii de bombe.»

Și de data aceasta oamenii se mai depărtară de mine, ba primii și câteva ghionturi în coaste.

La Cotroceni am fost urcați în vagoane și prin crăpatul zorilor de zi ne-au descărcat și ne-au coborât în cazematele fortului, unde nu era nimic pregătit pentru adăpostirea noastră.

Intrați pe poarta cea mare a fortului, am dat într-o lărgime din care se deschideau două ganguri, unul la dreapta, altul la stânga, și lumea s-a revărsat pe îmbrâncite în ele. Eu am fost dus de puhoiul viu la stânga, unde peste puțin m-am pomenit față în față cu Sergies, patronul tipografiei în care se tipărise Ziua, un neamț cam cocoșat, dar om cu multă vlagă.

«Fă-mă, mamă, cu noroc și-aruncă-mă apoi în foc!» - zisei eu.

Îl știam adică pe Sergies încă din timpul colaborării mele la înființarea Minervei, în tipografia căreia conducea mașinile și-l știam om inimos, care credea că e ceva de capul meu și ținea la mine mai ales după ce fusesem și director al ziarului Ziua.

«A! - strigai eu. Iată și Sergies.»

El rămase într-un fel de aiurire.

«Cum!? - grăi. Și dumneata!? Până chiar și dumneata!? Se poate! Oamenii aceștia au înnebunit. Îmi pare bine! Foarte bine îmi pare că te întâlnesc! Să vii cu noi. Am sosit aici între cei dintâi, pe înserate, și-am putut să ne găsim cea mai bună dintre săli. Uite la mine: mi-am și făcut somnul.»

Mă bucuram și eu c-am dat de un om pe care mă pot rezema.

«Purici sunt?» - îl întrebai.

«Purici? Da! - răspunse el. Da’ în celelalte săli, unde - îți spun eu! - sunt chiar mai mulți.»

«Dar muscărie?»

«Multă ca pretutindeni, dar lampă n-avem, iar la întuneric muștele se adună pe tavan și nu sunt supărătoare.»

«Păduchi de lemn?»

«Pare-mi-se că tot puțini - mă încredință dânsul. Până ieri au stat însă arestați militari în sală și-au lăsat în urma lor fel de fel de alți păduchi. Grija mea însă! Eu sunt ciuma păduchilor și sfârșesc iute cu ei. Lucrul de căpetenie e că suntem noi între noi, numai oameni de înțelegere. S-au strecurat, ce-i-drept, printre noi și câte o lichea, câte un pungaș, câte un spion, dar o să le facem vânt.»

Am intrat cu gândul împăcat într-o sală lungă de vreo zece și lată de vreo șase metri: în fund, două ferestre cu zăbrele groase, iar la dreapta și la stânga câte un pat așa-zis comun, scânduri pe care dormeau câte 25-30 de oameni, unii horcăind, alții răsuflând pe șuierate.

«Asta-i sala dumitale?» îl întrebai eu zâmbind.

«O să le vezi pe celelalte - răspunse el. Nu te uita la porcii aceștia, care dorm ca bețivii. Au sosit după miezul nopții și sunt căzuți în primul somn. Haide! - urmă apoi ducându-se la unul dintre fericiții căzuți în somn. La o parte! Loc pentru domnul Slavici!»

Mi-a și făcut loc larg de puteam să mă răsfăț.

Răsuflai ușurat, mă descălțai ca să-mi pun ghetele căpătâi, îmi dezbrăcai haina, un sacou de postav groscior, ca să mă acopăr, și intrai în rândul fericiților.

«Îți mulțumesc ție, Doamne, c-am ajuns, în sfârșit, să-mi mai întind oasele», am zis pe suspinate și chiar mai curând decât de obicei am fost răpus de mult doritul somn.

Era atât de bine acolo pe acele scânduri de brad, căci bradul e lemn moale.

M-or fi durut, nu-i vorbă, pe ici, pe colo coastele, m-or fi pișcat muștele neastâmpărate, s-or fi hrănit sugându-mi sângele pureci și păduchi de tot felul, voi fi răsuflat greu de tot în aerul îmbâcsit, dar toate acestea nu mi-au stricat somnul, nici nu mi-au tulburat visurile.

Aș fi dus-o toată ziua așa, dar cam pe la opt a venit Sergies să mă scoale. Trebuia să ne punem pe două rânduri, ca să fim numărați și să ni se dea cuvenitul codru de pâine.

Deșteptat, am deschis ochii și m-am uitat voios împrejurul meu.

Mă simțeam bine, de tot bine, ca tot omul luat la goană după ce a ajuns, în sfârșit, să răsufle și să se mai întremeze.

După ce s-a citit apelul nominal, mi-am luat codrul de pâine și m-am dus la cișmea, ca să-mi astâmpăr foamea și setea. Niciodată n-aș fi crezut că e atât de dulce hrană pâinea uscată și muiată în apă proaspătă, și abia acum am fost cuprins de adâncă întristare.

«Ce-i!? - îmi zise Sergies. Dă-le dracului toate. Or să treacă și acestea. Inimă rea să nu-ți faci! Un om ca dumneata trece nepăsător prin toate.»

«Nu e vorba de mine! - îl încredințai. Mie într-adevăr puțin îmi pasă. Mă simt bine și aici. Mă gândesc însă la durerile copiilor mei și la îngrijirea soției mele, mucemța, care a suferit și are să mai sufere atât de multe de pe urma păcatelor mele. Nu știe, sărmana, ce m-am făcut, unde mă aflu și ce are să se aleagă de mine.»

«Să-i trimitem un bilețel» - stărui dânsul.

«De aici? Cum să-l trimitem? E peste putință.»

Sergies băgă mâna în buzunarul pantalonilor, scoase câteva «piese» și le zăngăni în palmă, apoi se apropie de mine.

«În România nu e nimic peste putință! - îmi șopti el la ureche. Scrie biletul și să nu-mi mai zici Sergies dacă nu-l primește doamna Slavici încă mai înainte de a se fi înserat.»

Mi-a dat apoi un creion, a rupt o foaie din carnetul său și m-am ascuns într-un colț al gangului, unde-am scris în pripă:

«Să nu fii, dragă, îngrijorată. Mă aflu la fortul Domnești, pe care-l știi din plimbările noastre. E bine aici, aer curat, lumină multă, verdeață de jur împrejur și mulți oameni cumsecade, între care și Sergies, care are grijă de mine. Voi ajutați-vă cum puteți și cu mine nu vă mai bateți capul.»

Cu toată dragostea

II

Iubite amice,

Te rog să mă ierți dacă încep spunându-ți lucruri despre care, mai ales după părerea mea, nici pe șoptite nu are să se vorbească. Am stăruit adică și stărui și acum în gândul că acolo unde e inimă curată e și gând curat, și mâna curată, și obraz curat, și gură curată; numai cu cea mai adâncă scârbă sunt deci în stare să vorbesc despre murdării nepotrivite cu firea omenească. Nu-mi rămâne însă decât să-mi fac mie însumi silă spunându-ți ceea ce trebuie neapărat să știi, dacă e vorba să fii bine dumirit asupra oamenilor în mijlocul cărora mi-am petrecut viața.

Luând bilețelul scris de mine, Sergies s-a dus să facă ceea ce știa dânsul pentru ca adresata să-l primească cât mai curând.

«Sergies - i-am zis după ce s-a întors iar la mine - aș vrea să fac ceva.»

El s-a uitat în ochii mei și m-a înțeles - cum mă vei fi înțeles fără îndoială și tu.

«Să vii cu mine - a grăit pornind spre capătul lungului șir de ferestre. E bine, destul de bine, ce-i drept, oarecare murdărie, dar cu așa ceva suntem deprinși de prin gări, de pe la restaurante, de pe la judecătorii, de pe la școli, peste tot de pe la localuri publice.»

El nu spunea adevărul: ceea ce mi-a fost dat să văd aici nu mai văzusem nicăieri, ba nici că-mi închipuisem că era cu putință.

Am fost poftit să intru într-o încăpere largă și luminoasă, pardosită cu ciment și văruită de curând.

La dreapta erau așezate bine-știutele hărdaie - încă nedeșertate, iar la stânga se afla un fel de prispă lată - tot în ciment, în care se deschideau în șir bine măsurat opt găuri, deasupra cărora stăteau pe vine opt oameni. În fața lor, între prispă și hărdaie, stăteau alți câțiva făcându-și treaba mică. Capetele oamenilor erau pierdute în roiurile de muscărie, pe jos era baltă, printre picioarele oamenilor se târau niște viermi cu coada lungă, iar pereții cei de curând văruiți erau plini de urmele degetelor șterse de ei.

M-am retras zguduit de răzvrătire sufletească.

Încă din timpul copilăriei mi se înfipsese în minte gândul că are omul să-și satisfacă pe cât se poate de regulat trebuințele trupești, nu însă fără de sfială - ca dobitoacele și fiarele - ci retras unde nu-l văd alții. În timpul acum nu tocmai scurtei mele vieți m-am dumirit apoi că una dintre deosebirile dintre om și animale e simțământul de pudoare și că omul care a pierdut pudoarea, încât nu se mai rușinează, e dezbrăcat de firea omenească, căzut în rândul animalelor, capabil, după împrejurări, de orice neomenie. Văzând deci cele ce se petreceau în fața mea, îmi era rușine că sunt om.

«Ce e?» - mă întrebă Sergies.

«E oare cu putință să mă bag între atâția? - i-am răspuns. Aștept să scape și să iasă ceilalți.»

«Aidadee! - grăi dânsul. Sunt aici peste trei sute de oameni, care n-au altă treabă, și zadarnică o să-ți rămână așteptarea.»

Zadarnică a și fost. Nu mi-a rămas în cele din urmă decât să mă înjosesc și eu lepădându-mă de firea omenească.

Aceasta a fost cea mai .aspră parte a pedepsei ce am suferit. Multe s-ar putea zice pentru dezvinovățirea celor ce au croit-o; rămâne însă mai presus de orice îndoială c-a fost o mișelie de a mă trimite acolo pe mine, omul de șaptezeci de ani, care a muncit mult în viața lui fără ca să fi pierdut fie măcar și numai o clipă din vedere curăția sufletului și demnitatea omenească.

Am suferit-o însă și aceasta mărginindu-mă să zic: «Să le fie de bine!»

Toate celelalte erau bune.

Două zile în urmă Sergies a făcut ce-a făcut și mi-a adus de undeva o saltea de paie, minunată saltea. N-am ajuns însă să mă culc pe ea, căci în timpul plimbării noastre prin curte a furat-o cineva. Sergies mi-a dat apoi o rogojină, minunată și asta, iar ziua următoare a pus mâna pe altă saltea, ba mi-a furat de undeva și-o perină umplută cu paie. Pe la sfârșitul săptămânii aveam chiar și pătură, ca să nu mă mai acopăr cu haina mea.

«Binecuvântat să fie bacșișul, că toate se găsesc!» - zicea neamțul meu.

Bine și din ce în ce mai bine o duceam cu de-ale mâncării: azi borș cu fasole, mâine cartofi cu borș, poimâine varză acră fără bofș și iar d-a capo. Sufeream, ce-i drept, de o boală veche, și medicii mă opriseră să mănânc fasole ori varză. Nici nu mâncasem în timpul celor din urmă vreo zece ani. Cu atât mai cu poftă mâneam acum și mă simțeam sănătos tun.

Plutonierul apoi, după toate semnele țigan, făcea, așa mai cu perdea, comerț cu lapte, cu unt, cu brânză, cu fel de fel de fructe, cu ouă. Toate se găseau, dacă le plăteai bine. Sergies mi-a mijlocit un împrumut de 40 lei și - trai ca la Domnești.

Era pe timpul când oștirile române înaintau vertiginos în Ardeal, și comandantul fortului venea să ne pună pe două rânduri și să ne facă împărtășiri despre cele petrecute pe câmpul de război.

Comandantul acesta, maiorul Angheleanu, un om oacheș ca un țigan de cea mai curată rasă, țanțoș, vorbăreț și lăudăros, ne spunea mereu că el e om de rară bunătate și se simțea ridicat în slava cerului când lumea se aduna împrejurul lui și i se uita în gură. Eu, „om mai bătrân, nu prea puneam temei pe spusele lui și stăteam mai la o parte, ceea ce după toate semnele îl jignea.

«Dar dumneata - mi-a zis el într-un rând. Ce stai așa răzleț!?»

«Sunt solist și nu fac parte din cor - i-am răspuns. Ascult mai bine de la oarecare depărtare.»

Prieteni buni nu fuseserăm noi nici până atunci, dar nici de aici înainte nu ne-am făcut.

Câteva zile în urmă am fost puși iar pe două rânduri și comandantul a venit să ne spună că domnul Ionel Brătianu l-a însărcinat să ne trateze, drept dovadă că românii sunt popor civilizat, cu cea mai mare bunăvoință. Ca să facă apoi începutul, a trecut «prin fața frontului» oprindu-se la cei ce aveau să facă vreo reclamație ori să se plângă de vreun neajuns.

Eu o singură plângere aș fi avut să-i fac. O știi care. Era însă un lucru despre care nu se putea vorbi în auzul unui atât de mare număr de oameni, care nu se plângeau și ei de el. Celelalte toate erau bune: mâncărica bine aleasă și gătită cu îngrijire, apă curată și proaspătă, culcuș minunat, pe care avea fiecare dreptul să și-l aștearnă, lărgime multă, iar celelalte veneau ele de ele, ca urmări firești ale bacșișului prescris de obiceiul pământului. M-am retras dar și acum la o parte și m-am așezat pe o laiță de lângă perete.

Plutonierul, azi locotenent la Jilava, zis și «Fiertură», se repezi la mine.

«Cum îndrăznești să șezi în fața domnului maior!?» se răsti el la mine.

Mă uitai lung în ochii lui cei negri.

Maiorul trecuse înainte și se afla departe.

«Nu în fața, ci în dosul domnului maior mă aflu», îi zisei înveselit.

«Îți mai și umblă gura!?» - strigă plutonierul gata de a mă înșfăca.

Sergies, care se afla în apropiere și-și avea daraverile cu el, i se puse în cale.

«Stai, omule, îi zise, că tu nu știi cine e bătrânul acesta!»

«Bătrân o fi, răspunse țiganul, care nu era prost, dar dacă și om de treabă ar fi, nu l-ar fi trimis stăpânirea aici.»

Cu toate acestea el nu m-a mai supărat - după ce Sergies i-a dat și alte lămuriri mai pozitive.

Aceasta a fost cea din urmă din supărările ce-am avut la Domnești: de aici înainte, tot bine și numai bine.

Zicea Sergies și mai ziceau și alții că sunt între noi și lichele, pungași ori spioni, care trag cu urechea și spun chiar și ceea ce n-au auzit ca să se pună bine cu «zbirii»; eu n-am cercetat însă dacă e ori nu adevărat aceasta; mie toți îmi erau tovarăși de suferință, care aveau deopotrivă dreptul de a cere să-mi dau silința de a le face suportabilă viața și astfel cu toți mă potriveam.

Unul singur a fost care n-a stat niciodată de vorbă cu mine.

Erau acolo mai mulți preoți catolici, între care canonicul Auner, între altele și coleg al meu la școala evanghelică, părintele Giamurov, un om cu cultură întinsă, și alți câțiva, cu care era o plăcere să stai de vorbă. Părintele Bălan, parohul bisericii române greco-catolice, fugea însă de mine ca dracul de tămâie. Ceilalți toți eram pușcăriași cinstiți, iar eu, aici ca pretutindeni om al bunei rânduieli, țineam ca nici pe părintele Bălan, mai ales pe el, să nu-l supăr. De dragul lui aș fi fost în stare să plec de la Domnești și să mă întorc acasă.

Cu toate acestea, într-una din zile ne-am pomenit cu Bolentinul distribuitor, care tot cu gesturi teatrale s-a pus să ne cearnă și să despartă bobul curat de neghină și de ciuruc.

După ce a constatat cine are și cine nu are <<fișă», a trimis pe unii acasă, pe alții la Luvru ori în Ialomița, iar pe cei rămași i-a împărțit după mutră, după îmbrăcăminte și după alte semne știute de dânsul în două categorii, oi și capre, oile pe coridorul de la dreapta, iar caprele pe cel de la stânga.

Eu am fost pus între oi și astfel m-am despărțit de Sergies al meu, care a rămas între capre.

Era aceasta o mare nedreptate, dar nu cea dintâi dintre cele ce mi se făcuseră, și Bolentinul, fără ca să-și dea seama, mi-a făcut parte și de cuvenita mângâiere. Între oi se afla adică și Braunsdorfer, bine știutul berar cu obrajii îmbujorați și cu pântecele deplin rotunjit, un om de o veselie neistovită, pe care eu nu-l cunoscusem mai înainte, care era însă prieten al unuia dintre ginerii mei și avea două fete foarte frumoase, care îmi fuseseră eleve.

«Bravo! - strigă neamțul. Să te ții de mine!»

M-am și ținut și n-am avut să mă căiesc.

Ni s-a făcut rost de paturi individuale cu saltea, cu perină, cu pătură, ba până chiar și cu cearșaf pentru fiecare.

Își așternea tot omul patul, măturam cu rândul, spălam farfuria și tacâmurile. Pe mine lolian al meu numai rar mă lăsa să le fac acestea.

Erau adică mai ales între oi mulți oameni cu dare de mână, ca inginerul Eminger, ginerele fabricantului Haug, Dr. Linde, proprietarul fabricii de Blaugas, F. Kirchen, director la «Steaua Română», Iuliu Pop, directorul ziarului Bukarester Tagblat, care-mi fusese coleg la Azilul Elena Doamna, unul dintre frații von Engebrechten, August, pielarul Liechtental, fabricantul de mobilă Pranger și mulți alți oameni, cu care puteai să petreci ore plăcute. Aceștia, vreo două sute de inși, s-au cotizat și au ales un comitet, care în frunte cu Eminger a luat asupra sa sarcina purtării de grijă pentru hrană. S-a înființat sub conducerea harnicilor și pricepuților frați Zografi o cantină, unde putea oricine să găsească cu prețurile de piață unt, brânză, măsline, fructe, ouă fierte, tutun, țigări, foițe, chibrituri… Acelora care îi făceau comitetului declarația că sunt lipsiți de mijloace li se distribuia diminețile câte o ceașcă de lapte.

Cei cotizați primeau pentru 2 lei 80 bani: dimineața ceai, ceai cu lapte ori cafea cu lapte, fiecare cum voia și cât putea să consume, la prânz supă, un fel de mâncare cu carne și fructe, de obicei struguri.

Șeful gospodăriei era marele maestru în ale mesei Braunsdorfer, care știa să aleagă și să alcătuiască listele de bucate, iar bucătar luase comitetul pe unul de la vagonul restaurant al companiei internaționale, tot mare maestru și el într-ale lui. Chelneri erau destui între noi pușcăriașii improvizați, și în rândul lor intrase și neprețuitul negru Bob Hopkins, care servea cu multă îndemânare și ne distra cu mutrele și cu neîntrecutele lui glume.

Să tot trăiești pe la Domnești.

Mai ales eu puteam să uit că mă aflu în pușcărie.

Acela care făcea împărțirea bunătăților era Braunsdorfer al meu, care-mi punea mereu bucățica bună la o parte și-și trimitea și azi, și mâine, câte unul din rândașii lui, ca să-mi facă servicii.

«Dar cei necotizați?». - vei fi întrebând tu. Aceștia aveau la îndemână cantina și se hrăneau de la cazan, unde găseau din belșug mâncare gătită în vase curate sub purtarea de grijă a lui

Braunsdorfer și a bucătarului, care-și avea mașina alături cu cazanul.

Diminețile ne sculam pe la șapte și treceam rânduri-rânduri în lavabou, ca să ne spălăm.

Îmbrăcați apoi, ne puneam pe două rânduri, ca să fim numărați.

Trecuți odată prin aceasta, vreunul dintre profesorii de gimnastică își aduna clienții, câte o sută și mai mulți, ca să facă timp de cel puțin un ceas gimnastică împreună: una-două, una- două, sus, jos! - toți dezbrăcați în cămașă, unii chiar goi până la brâu.

Șefii de cor își adunau apoi cântăreții și-i grupau după cum se cuvine, ca să se distreze și să distreze și pe alții. Și aici tot Bob Hopkins era unul dintre cei mai zeloși, ba ne dădea pe ici, pe colo și câte o reprezentație în toată regula.

Dăduse bunul Dumnezeu un frumos început de toamnă, iar bunul nostru comandant ne dădea și el voie ca să ne plimbăm după prânz timp de câteva ceasuri prin șanțul din jurul fortului, sub ochii neadormitelor santinele. Era lumină, iarbă verde, adiere dulce, bine, de tot bine. Un singur lucru mă mai umplea de amărăciune. Îl știi care. Mă furișam câteodată într-un colț mai adăpostit, unde nu mă vede nimeni, dar, când era să fie, striga santinela de sus: «Ce vrei să faci acolo, domnule!? Se poate?!»

De! ce să fac? - Ziceam iar: «Să le fie de bine» și mă împăcăm și cu aceasta.

Toate sunt însă în lumea aceasta trecătoare.

Au urmat zilele de la Turtucaia, cele de la Petroșani, de la Sibiu și din Valea Oltului. Sprâncenele bunului maior Angheleanu au început să se încrețească, și bine știuta bunătate a slăbit. Erau acolo pe coridoarele acelea lungi și câteva gherle strâmte, în care niciodată raza de soare nu pătrunde și apa curge mereu pe pereți. Acelea nu erau nici ele făcute ca să stea veșnic goale. Iar Sergies știa ce zice când spunea că se găsesc printre noi oameni care trag cu urechea și spun pe șoptite chiar și ceea ce n-au auzit. Au început dar să intre în găurile acelea azi unul pe trei zile, mâine altul pe șapte, ba Eminger a avut parte chiar de șaptesprezece. S-a desființat apoi și comitetul, au fost confiscate mașina de bucate și vasele de bucătărie, s-a închis cantina, au încetat exercițiile gimnastice, corurile și plimbările, au fost strânși toți banii de prin buzunarele arestaților - zile grele de tot au urmat la Domnești.

Pe mine m-a ferit Dumnezeu de zilele acestea.

Sunt puține amănuntele urâte ale icoanei rămase în sufletul meu pe urma zilelor petrecute la Domnești.

«Pe două rânduri!»

Mă trecea un fel de fior când îmi sunau în ureche vorbele acestea.

«Pe două rânduri», că se face apelul, «pe două rânduri», că se distribuie pâinea, «pe două rânduri» la cafea, la prânz, la cină, «pe două rânduri» că vine fie maiorul, fie Boientinul, fie vreun Rafail, fie altcineva, care are să ne spună ceva.

Și de supărarea aceasta mă scăpa însă de cele mai multe ori fie Sergies, fie Braunsdorfer, care strigau pentru mine «Aici!», «Prezent!».

Un singur lucru a fost de care n-a putut nimeni să mă scape. Îl știi care este. De câte ori îmi aduc aminte de aceasta, iar mi-e rușine că sunt om și român și-i mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt deopotrivă cu cei ce m-au înjosit ținându-mă timp atât de îndelungat la Domnești.

Vei fi, poate, de părere că n-ar trebui să mai stărui asupra acestui amănunt. Eu țin, din contră, să te încredințez că aceasta e cea mai caracteristică dintre notele societății alcătuite de cei ce m-au trimis la Domnești, o notă fără de care n-ai putea să-ți faci o idee exactă despre viața lor sufletească.

III

Iubite amice,

Urmează să-ți spun cum am scăpat de la Domnești chiar în ajunul înăspririi „regimului”.

Mai înainte de a face aceasta, am să-ți înfățișez în trăsături date în grabă câteva amănunte din icoana timpului, ceea ce te va ajuta să înțelegi multe, de altminteri neînțelese.

Una din cele mai iubite eleve ale mele, Aneta Georgescu, fiica unui inginer agricol care timp mai îndelungat a fost funcționar al Academiei Române, venea, când ne aflam la Măgurele, din când în când pe la noi, unde stătea timp de mai multe zile. Fată cu deosebire deșteaptă și de o fire voioasă, ea mai stătuse câțiva ani la Viena în pensionatul călugărițelor Sacre Coeur și luase acolo timp îndelungat lecții de pian cu vestitul Reinhold, încât era o artistă în toată puterea cuvântului. Singură la părinți, ea era cam răsfățată și excentrică, dar de o rară severitate în ceea ce privește vederile morale, și societatea ei era nu numai plăcută pentru soția mea și pentru mine, ci totodată și priincioasă pentru fiicele noastre, dintre care cea mai mare, Lavinia, cu câțiva ani mai tânără, o știa încă din timpul când se aflau împreună la București în pensionatul doamnei Elisa Manliu.

«Păcat ar fi - ziceam noi - ca asemenea giuvaer de fată să cadă pe mâna vreunui papugiu de București ori pe a vreunuia dintre sleiții» după care tatăl ei, căruia dânsa îi zicea Hagi Tudose, umbla mereu s-o mărite.

Căutam deci, soția mea și eu, mereu printre tinerii mai serioși pe care-i știam, vreunul vrednic de dânsa. Lucrul nu ne părea greu, căci ea mai era și o blondă frumoasă și putea să aducă zestre de câteva sute de mii. Zadarnice ne erau însă toate silințele, căci ea, cam bătrâioară acum, ținea strună că tinerii români sunt niște netrebnici și că ea, fată bogată, n-are nevoie să se mărite.

În timpul expoziției de la 1906 ne-am pomenit deodată cu ea scoasă dintr-ale ei.

«Am înnebunit, Papa Slavici - mi-a zis - și nu mai știu ce să mă fac. Vino cu mine la expoziție, ca să ți-l arăt, să stai de vorbă cu el și să-mi spui ce zici, să-mi dai sfat. Vino, mai mult nu cere să-ți spun.»

M-am dus, și pe aleea de sus, în dreptul bisericii Cuțitul de argint, ne aștepta un căpitan de roșiori, Constantin Crăiniceanu, fiul vestitului general. Om de statură mijlocie, cam colțat și cu umerii obrajilor ieșiți, căpitanul mai era și slab, numai oase și piele veștedă întinsă peste ele.

Eram uimit, cum a putut Aneta să prindă slăbiciune pentru asemenea om. După ce m-am uitat însă mai cu dinadins în ochii lui, după ce am văzut rara distincție a înfățișării lui și mai ales după ce am intrat în vorbă cu el, cu totul alt simțământ m-a cuprins.

«Nenorocita noastră de Anetă! - mi-am zis. De ăsta nu mai scapă.»

Nici n-au scăpat, nici ea de el, nici el de ea.

Nu voiau odată cu capul să știe despre căsătoria lor nici inginerul Georgescu, nici generalul Crăiniceanu; țineau însă căpitanul la Aneta și Aneta la căpitan și, după îndelungatele stăruințe ale soției mele și ale mele, prietenul nostru Georgescu și-a dat învoirea pentru căsătorie.

Îți spun acestea pentru că, dacă nu le-ai ști, multe din cele petrecute ți s-ar părea de neînțeles.

Căpitanul Constantin Crăiniceanu sau «Tanțilichi», cum îi zicea Aneta, era nu numai inteligență de o superioritate excepțională, oștean în puterea cuvântului și om cu o rară cultură generală, ci totodată și caracter cumpănit și neînduplecat. Mai fusese apoi atașat militar, trăia în așa-zisele cercuri înalte și cunoștea din propria sa intuiție lumea cea mare.

Chiar de la început ne-am simțit sufletește apropiați, și poate că n-aș fi trecut nici pe la Domnești, nici pe la Văcărești, dacă n-ar fi fost la mijloc și această apropiere sufletească.

Eram, înainte de toate, amândoi de părerea că întreaga expoziție e mai mult o spoială pentru amăgirea celor lipsiți de judecată și că oamenii noștri publici se pricep de minune la punere în scenă așezându-le toate pe minciună și amăgindu-se adeseori și pe sine înșiși prin aparențele ce produc. El mai era apoi scârbit de decadența morală a societății noastre, ceea ce-mi reamintea pe Eminescu cu «pătura superpusă» a lui.

S-a mai întâmplat că unii dintre țăranii veniți de peste Carpați la expoziție, mâhniți de cele ce văzuseră, au făcut o plimbare prin satele de prin apropierea Bucureștilor. Ei s-au întors uluiți și mai unul, mai altul dintre dânșii, mi-a făcut imputarea că-n coloanele Tribunei din Sibiu și în ale celei din Arad i-am amăgit spunând mereu că pentru toți românii soarele la București răsare.

«Adevărul e - ziceau dânșii - că noi stăm în toate privințele mai bine decât frații noștri din România.»

Căpitanul era și el de aceeași părere. Trebuia deci să-l dumiresc asupra înțelesului în care am zis eu că pentru toți românii soarele la București răsare.

E lucru netăgăduit de nimeni că direcția culturii moderne a românilor e dată din Ardeal, de unde au venit primii dascăli români pe la începutul secolului XIX. Sub înrâurirea bizantină și sub cea franceză, «pătura superpusă» din România încetul cu încetul iar s-a depărtat de masele mari ale poporului și mai ales de românii de peste Carpați. Mulți își închipuiau dar că tot din Ardeal se va restabili din nou unitatea culturală. Acestora le răspundeam eu spunând că pentru toți românii soarele la București răsare. Nu le rămâne celorlalți români decât să primească cultura în formele stabilite la București.

«Care va să zică - a întâmpinat căpitanul - după părerea dumitale, românii de peste Carpați au să primească toată corupția bucureșteană.»

«Nu au s-o primească - i-am răspuns - dar o vor primi. Dacă în România nu se va produce la timp o reacție sănătoasă, ori dezbinarea dintre românii din România și cei din țările învecinate va fi din ce în ce mai mare, ori întregul popor român va cădea în starea „păturii superpuse” din România. De aceea idealul nostru e ca nicăieri să nu le meargă românilor atât de bine ca în România, asupra căreia toți vecinii privesc cu jind.»

Căpitanul a admis și el aceasta, și mult am discutat nu numai între noi, ci și cu alții, ca să ne dumirim asupra cui cade vina pentru starea, după părerea noastră rea, în care se află țara.

Sunt încredințat că dacă n-ar fi fost aceste discuții nu aș fi publicat scrisoarea adresată lui Iorga, nici scrisorile din Elveția, prin care am supărat atât de rău pe mai marii zilelor de atunci și în urma cărora nu mi-a rămas decât să plec de la Măgurele.

Deoarece medicii erau de părere că e tuberculos căpitanul, Aneta s-a declarat și ea tuberculoasă și au plecat amândoi la Saint Moris, la Cair, la Semmering, încât timp mai îndelungat nu ne-am mai văzut.

Vor fi fost ori nu tuberculoși, destul că s-au întors sănătoși tun. Căpitanul fiind mutat la Târgoviște, ne întâlneam rar de tot. Abia după războiul de la 1913, când, înaintat maior, s-a stabilit iar la București, ne-am apropiat iarăși chiar mai mult decât în trecut. El luase adică asupra sa direcția revistei militare Buletinul Armatei și al Marinei, iar eu primisem sarcina de redactor literar.

El nu prea era încântat de cele petrecute când cu campania din Bulgaria, care, după părerea mea, nici n-ar fi trebuit să fie făcută. Prieten al lui I. I. Brătianu, care atunci se afla în opoziție, el își dădea fără înconjur gândurile pe față, ceea ce jignea pe mulți dintre cei puternici. Vorbea îndeosebi și despre scandalurile ivite, pentru că unii dintre fruntașii oștirii primiseră în lagărul lor femei cu moravuri ușoare, ba nu se sfiise a publica în buletin o notiță, în care zicea că postul de inspector al călărimii are să fie ocupat de un «militar» adevărat, care ține și e în stare să-și facă datoria.

Deși era deci în cele mai bune relații cu generalul Hârjeu, ministrul de război de atunci, acesta a emis un ordin în virtutea căruia nu le mai era ofițerilor iertat să se aboneze la Buletinul Armatei și al Marinei. Puțin în urmă a încetat apoi publicarea revistei.

Mai erau însă și alte cuvinte pentru care revista aceea trebuia să fie suprimată.

Acum, între cei fericiți pomenitul maior Crăiniceanu a fost unul dintre puținii oameni la care m-am uitat totdeauna în sus.

Om cu cultură franceză, ba aș putea zice chiar pe jumătate francez, căci mumă-sa era franceză, el avea mari simpatii pentru Franța, nu putea însă să le ierte francezilor păcatul de a se fi unit cu rușii și cu sârbii, pe care-i socotea și el, ca mine, cei mai primejdioși dușmani ai neamului românesc. Ofițer de stat major și fost atașat militar, el era pătruns de convingerea că Rusia nu se poate opri la Prut: ori se retrage peste Nistru, ori înaintează spre Apus până în Carpați, iar spre miază-zi până peste Dobrogea. Cunoștea apoi neajunsurile oștirii române în toate amănuntele lor și știa foarte bine că, nefiind îndeajuns pregătiți pentru război, noi numai alăturea cu Germania și cu Austro-Ungaria putem să intrăm cu succes în lupta cea mare, pe care o prevedea. Ne ademenea deci gândul că în apropiatul război românii toți vor lupta umăr la umăr, ca să-i scape pe basarabeni, care încetul cu încetul se pierdeau luați de puhoiul slav. Ceea ce mai ales ne lega însă era convingerea că nu suntem încă noi românii sufletește pregătiți și, astfel, stăruiam și în coloanele revistei militare asupra gândului că România trebuie să iasă cât mai curând din starea părăginită în care e căzută și să devină, ca viață socială și culturală, ca administrație, ca justiție, ca stare economică, stat bine consolidat și centru sănătos al vieții naționale românești.

Toate acestea erau bune și frumoase, dar, spunându-le, ne făceam multora urgisiți.

Noi, vechii „Tribuniști”, mai ales răposații Eugen Brote și Vasilie Mangre, precum și eu, încă pe la 1906, în ajunul expoziției, în urma unei indiscreții - poate intenționate - a lui Scotus Viator, ne încredințasem că mai mulți dintre fruntașii partidului național-liberal, între care și Ionel Brătianu, erau intrați în apele englezești și lucrează peste capul Regelui și în dosul lui D. Sturdza pentru o înțelegere cu Rusia. Ni se părea lucru învederat că cu atât mai vârtos trebuie să fie între fruntașii conservatori oameni porniți spre Rusia. Aceasta-l făcea pe maior să stăruie și el cu atât mai vârtos asupra cuvintelor, pentru care România alături cu Rusia numai spre propria ei pieire poate să se lupte.

Eu publicasem documentele privitoare la negocierile de pace de la Carlovăț, cele privitoare la expediția făcută de Petru cel Mare la 1711, cele privitoare la războaiele pornite de Rusia la 1738, la 1768, la 1788, la 1806, la 1828, la 1848, la 1853, vorbeam deci în deplină cunoștință de cauză și nu puteam decât să-i dau maiorului Crăiniceanu dreptate.

Dar mai trăisem în timpul tinereților mele la Arad și la Timișoara între sârbii care ne urăsc mai mult decât oricare alt popor, făcusem serviciul militar într-un regiment slovăcesc, unde. aveam între camarazi și cehi, croați, ruteni și dalmatini, fusesem ca secretar al comitetului central din Sibiu însărcinat să negociez cu cehii, cu rutenii, cu croații, cu slovacii și cu sârbii în vederea unei acțiuni comune, și eram cuprins de simțământul că slavii de sud și cei de la apus sunt pentru neamul românesc chiar mai primejdioși decât Rusia, îndeosebi și că adevărații conducători ai mișcării panslaviste nu sunt la Petersburg, nici la Moscova, ci la Praga. Cu atât mai vârtos stăruiam deci ca «românii să nu-și taie craca de sub picioare» vărsându-și sângele alături cu dușmanii monarhiei habsburgice. Generalul Hârjeu, silit de slavofili, a luat deci măsurile pentru suprimarea revistei de sub direcția maiorului Crăiniceanu.

În curând apoi, generalul Hârjeu a fost nevoit să se retragă și în locul lui a urmat ministrul de război I.I. Brătianu, prietenul maiorului. Acesta, ca să scape, l-a surghiunit pe maiorul Crăiniceanu, trimițându-l atașat militar la Atena.

Ținea ministrul de război să nu rămână în țară omul care atât în grai viu, cât și în scris, își dădea silința să arate că alături cu Rusia românii n-au să intre în luptă.

A stăruit mereu maiorul să fie revocat pentru ca să-și poată face datoria de oștean, dar stăruințele i-au rămas zadarnice. După intrarea în război a României el a plecat fără autorizație din Atena și s-a întors în țară prin Anglia și prin Suedia.

I

Iubite amice.

Pe la sfârșitul primei săptămâni după «internarea» mea la Domnești, un agent de poliție, dacă nu mă înșel Vrânceanu, mi-a adus de acasă primeneli, hârtie, cerneală și pene de gâscă pentru ca să-mi omor urâtul scriind, parcă între «Pe două rânduri» și iar «Pe două rânduri» ar mai fi putut omul să scrie.

Iar câteva zile în urmă a venit la Domnești unul dintre ginerii mei, ofițer de rezervă și nepot al unuia dintre puternicii zilei, care a stăruit să i se dea voie de a-mi aduce un pachet, iar primeneli, un rând de haine, un puișor, un pled, câteva ouă fierte, o bucată de brânză și câteva felii de șuncă. Nici lui nu i s-a dat însă voie să mă vadă, nici să-mi scrie.

Abia după săptămâna a treia a venit știutul plutonier să-mi spună că în urma dispoziției luate de inspectorul Romulus Voinescu am voie să vorbesc în cancelaria direcției cu două dintre fiicele mele, care veniseră să mă vadă.

A venit apoi un soldat cu baioneta la pușcă și m-a dus până sus.

Am găsit la bunul nostru comandant, acum în adevăr bun, pe Lavinia și pe Aneta, amândouă, dragele mele, vesele parcă ar fi venit la nuntă.

«Te rog - îmi șopti Aneta - nu cumva să spui cine sunt. Am venit aici în locul Fulviei. Dacă află că sunt soția lui, mă iau la goană.»

Îmi adusese o mulțime de bunătăți de la Riegler, între altele și-o sticlă de coniac, ba chiar și una de șampanie, căci sufeream de astmă și medicii erau de părere că e bine să beau din când în când câte un păhăruț.

Maiorul le-a examinat toate, apoi mi le-a predat. Cele două sticle le-a oprit însă, rămânând să vin din când în când la biroul lui și să beau păhărelul cuvenit, ceea ce n-am ajuns niciodată să fac.

Bun cum era, apoi comandantul a mers atât de departe cu cavalerismul, încât și-a nesocotit datoria de director al pușcăriei și ne-a poftit în iatacul de alături, unde ne aflam singuri și astfel puteam să vorbim nesupărați de nimeni.

Mi s-a spus, înainte de toate, că școala evanghelică a fost închisă, averea comunității e pusă sub sechestru, iar Ștefan Ioan, care era însărcinat cu chivernisirea averii, nu vrea să-mi achite leafa.

«Dar mă-ta ce face?» - am întrebat-o pe Lavinia.

«Ce face!? - mi-a răspuns ea. Parcă n-o știi!? Nu se plânge, ce-i drept, de greutățile căzute pe capul ei, dar e indignată că un om ca dumneata e pus în rândul făcătorilor de rele și dat pe gura lumii. Nu mai doarme, abia mai pișcă pe ici, pe colo câte ceva din mâncări: e supărată de cele mai neînsemnate nimicuri; nu mai știm ce să-i facem. Am rugat-o să vină ea cu mine ca să te vadă. N-a vrut cu nici un preț.»

«Nu vrea să se umilească vorbind în fața altora cu soțul ei.»

Eram dureros atins, dar am mai trecut eu și prin altele - și mai și.

«Aidadee! - i-am zis dar. Voi mă vedeți: nu cumva sunt prăpădit?» I-am trimis vorbă că-mi merge bine aici, fără doar și poate mai bine decât la mine acasă. «Spune-i să-și aducă aminte cum eram păzit de sergenți, cum luni de zile de-a rândul nu puteam să ies decât însoțit de turcul Murad; de câte ori a avut să înfrunte ea pe trecătorii care mă insultau chiar și scuipându-mi în față. Aici am scăpat de toate acestea, trăiesc între oameni care mă înțeleg și mă socotesc vrednic de toată cinstea. Pe mine nu din răutate m-au trimis aici, ci ca să fiu adăpostit.»

Aneta dădea mereu din cap.

«Visezi, Papa Slavici - grăi dânsa pierzându-și răbdarea - visezi ca totdeauna văzându-i pe oameni așa cum i-ai dori să fie. Eu nu mai pot s-o văd pe „Uitipiti” în starea la care a ajuns și nu mă mai astâmpăr până ce nu te văd acasă. Mă știi că avem Tanțilichi și eu legături. Am alergat pe la toți cu Lavinia. Mereu mi se zice însă: „Ce vrei!? Slavici l-a mâncat fript pe Tanțilichi al tău, l-a prostit, l-a făcut din om neom. Le-am spus că nu-i adevărat, că el a avut totdeauna convingerile pe care le are acum, că nu se pleacă decât în fața lui Dumnezeu. În zadar! M-am dus la Brătianu. Cumnatul meu, fratele mai mic al lui Tanțilichi, este aghiotantul lui. Chiar și acesta m-a brufituluit spunându-mi să plec, căci Brătianu e supărat și nu vrea să mă vadă. Ii știu însă prea bine pe oamenii aceștia și sunt încredințată că au să-și schimbe gândul.

N-avem decât să stăruim noi amândouă. Spune, Lavinio» - adăugă apoi.

«Da, tată - urmă aceasta. Am fost și la Morțun. Era foarte supărat fiindcă germanii aruncaseră puțin mai înainte o bombă asupra casei în care locuiește. M-a primit cu toate acestea după ce Dimitriu, care se afla și el acolo, i-a spus că sunt fiica ta. A fost surprins când a aflat c-ai fost dus la Domnești și l-a însărcinat pe Dimitriu să se intereseze. Dimitriu mi-a spus apoi să fim liniștite și mi-a dat o carte de vizită pentru Romulus Voinescu, care m-a primit foarte bine și mi-a dat voie să venim eu și Fulvia să te vedem. Am fost însă și pe la Th. Florescu și acesta mi-a spus că Morțun nu poate să facă nimic și mi-a dat o scrisoare pentru Vintilă Brătianu, de la care atârnă toate. Mama nu m-a lăsat însă să mă duc cu scrisoarea.»

Aneta sări în picioare. Inconsecventă ca totdeauna, ea era de părere că mai bine să mor în temnița cea mai întunecată, decât să mă căciulesc în fața lui Vintilă.

«Păstrează scrisoarea ca document - i-am zis Laviniei - și rămâi pe lângă Morțun.»

«Avem s-o facem și fără Vintilă cel pătimaș» - grăi dânsa.

Am și făcut-o.

O fi fost adevărat că Morțun nu poate, dar mai erau pe ici, pe colo și alții care puteau să-i dea ajutor și pe la începutul lunii Octombrie, când maiorul se întorcea în țară, un oarecare domn Popovici, avocatul, a venit să-mi aducă salutări de la domnul secretar general Dimitriu și să mă ia cu dânsul la București.

Am rămas deocamdată la Hotel Luvru. Vorba era de două-trei zile - până ce mi se vor fi făcut formele pentru punerea în libertate.

Se vede că formele acestea erau foarte întortocheate, căci am stat și aici tot cam cât am stat la Domnești - fără ca să am însă aerul, lumina, verdeața, lărgimea și bunătatea de care ne făcea parte comandantul de acolo.

Dar adeseori binecuvântatul meu noroc nu m-a părăsit nici aici.

În patru etaje ale hotelului erau înghesuiți o mulțime de oameni, împărțiți ca la Domnești, caprele și oile, numai că aici împărțirea era făcută pornind din principiul «Cu cât mai jos, cu atât mai sus.» Eu am fost trecut în primul etaj, în. care se aflau cei mai sus puși, un fost secretar al sultanului Abdul Hamid, fiul unui fost ministru de finanțe al Turciei, un beiu din Egipt, doi bogați oameni tineri de la Constantinopol, Franco și Ventura, bogătașul Abeles din Botoșani, un cerealist de la Galați și alți câțiva care-și aduceau masa de la Capșa și de la «Bulevard» și fumau cele mai parfumate țigări.

«Ce cauți tu, păcătosule, în mijlocul acestei societăți? - mi-am zis. Tu scriitor, tu dascăl, tu ziarist pârlit ai fost adus aici pentru ca oamenii aceștia să se uite de sus în jos la tine și să ia în bătaie de joc tagmele din care te socotesc făcând parte.» Știam că nu li se cuvine să facă așa ceva, căci eu nu făceam parte din nici o tagmă: societatea scriitorilor români mă exclusese din sânul ei ca nevrednic de a-i fi membru; sindicatul ziariștilor mă declarase și el nevrednic de a-i fi membru; iar corpul didactic nu m-a socotit niciodată dascăl. Noii mei tovarăși de suferință nu știau însă acestea și puteau în toată nevinovăția să zică: «Iată ziaristul, iată dascălul român, iată scriitorul care face, ca membru corespondent, parte chiar și din Academia Româină». Îmi făceam, fără vina mea, de rușine neamul.

Norocul meu a potrivit însă lucrurile așa ca să se strecoare și aici oameni ca Sergies și ca Iohan care să mă ia sub ocrotirea lor și să spună că eu sunt om de capul meu și n-am să fiu socotit deopotrivă cu alți scriitori, dascăli ori ziariști români, care s-au lepădat de mine ca botezatul de Satana.

Am fost rânduit să stau într-un frumos salon, în care se aflau două paturi de bronz, amândouă cu saltea de sârmă, cu altă saltea de păr de cal, cu cearșaf curat, cu perini de puf, cu plapumă, nu scânduri, dragă, nici perină umplută cu paie, nici pătură de lână aspră stogoșă.

La un perete mai era o lată canapea cu arcuri de sârmă, bine și gros căptușită. Am fost deci rânduit aici pentru că se aflau numai doi clienți în salon și mai era pe canapea loc și pentru al treilea, adică eu.

La ușă am fost primit de doi domni foarte politicoși, pe care îl cunoșteam: unul, Dr. Linde, care fusese adus și el de la Domnești, ca să i se facă formele, iar celălalt, cunoscutul antreprenor de zidiri

Harței, cu care mă împrietenisem la Bușteni, unde a zidit marele hotel pe terenul vândut de mine unei societăți al cărei acționar rămăsesem.

«Mă bucur, prea mult mă bucur, că avem să stăm câteva zile împreună», îmi zise el înveselit.

Dr. Linde se bucura și el.

Mai mult decât ei amândoi, mă bucuram însă eu.

«Aici e bine, de tot bine», zisei uitându-mă la frumoasele dulapuri de haine, la lavoarul cu marmură, cu oglindă mare și cu ligheane de porțelan, la covorul moale de sub picioarele mele.

Cu toate acestea, peste puțin am pornit-o pe ceartă.

«Poftim patul dumitale», grăi Harței arătând spre patul dinspre ușă, în care până acum dormise el.

«Nu se poate - întâmpină Dr. Linde arătând spre patul dinspre peretele din fund. Dumneata rămâi în patul dumitale.»

Mi-am dat silința să le arăt că eu, care vin de la Domnești, unde m-am deprins a dormi pe scânduri de brad, mă simt foarte fericit că pot să dorm de aici înainte pe o canapea lată și moale, pe care mi se întinde și așternut curat.

«La Domnești am fost și eu!» - întâmpină Dr. Linde cu mândrie.

După o lungă și animată discuție a rămas, în sfârșit, că pe canapea are să doarmă cel mai tânăr dintre noi, iar acesta era Harței.

Peste puțin, altă supărare și mai mare.

Dr. Linde, care făcuse, ca secretar la consulatul din Smirna, parte din corpul diplomatic, era de părere că e o mare lipsă de bunăcuviință ca oamenii care stau împreună să mănânce fiecare pentru sine - ce are, ce poate, ce-i place.

«Se înțelege - zise dar - masa o luăm totdeauna împreună.»

Eu nu sunt om care umblă cu minciuna.

«Să mă iertați - zisei - dar când e vorba de aceasta, nu pot să fac tovărășie cu D-voastre.»

Eu mă știam ce pot și ce nu pot.

«Facem noi tovărășie cu dumneata - grăi Dr. Linde cuprinzându-mă cu brațul. N-avem să ne uităm noi la dumneata când mănânci coada de purcel, nici dumneata la noi când mâncăm pulpa de vițel. Le împărțim toate frățește! Nu-i așa!? Fertig! Algemacht. Lucru hotărât.»

Ce puteam să fac!? Îmi dădeam și eu seama că el are dreptate. Nu e în adevăr barbarie mai mare decât să mănânci bucate alese în fața celor ce-și omoară foamea morfolind coji de pâine.

Dr. Linde m-a luat apoi ca maestru de ceremonie și m-a dus să mă prezinte celorlalți tovarăși.

Greu lucru! Eu, cum mă știi, iar ceilalți tot oameni îmbrăcați în pijamale cu găitane de mătase. Erau însă între dânșii și unii de care n-aveam să mă sfiesc.

Era acolo Dr. Ettinger, om de o rară distincție, care tratase pe una dintre fiicele mele în timpul unei boli grele și avea pe deasupra și giuvaer de fată, care-mi fusese elevă.

Era în același salon arhitectul Reșovschi, tovarășul inginerului Moțoiu, un cunoscut al meu.

Erau alți doi frați von Engelbrechten, ba era chiar și bătrânul lor tată, un moșneag trecut acum de 83 de ani, om de o rară frumusețe, înalt, chipeș, cu o lungă și bine îngrijită barbă, acum mai mult galbenă decât albă, cu ochii plini de lumina bătrânețelor și cu un zâmbet totdeauna senin pe buze, cam paralizat de un picior, dar cu un suflet de o rară bogăție și limpede la cap. Îi făcusem cunoștința în salonul răposatului Dimitrie Sturdza, cu care avea legături intime. Stând în urmă, la Sinaia, de vorbă cu Regele Carol I, care îi cerea sfatul în toate chestiunile economice de oarecare importanță, am spus că lucrez la o monografie asupra stării economice a României.

«Să vorbești neapărat cu Engelbrechten mai înainte de a fi publicat lucrarea - mi-a zis răposatul. Nimeni nu e asupra stărilor noastre economice atât de bine dumirit ca el.»

De atunci ne-am întâlnit des, din ce în ce mai des, și unele din cele mai plăcute ore ale vieții mele le-am petrecut stând de vorbă cu el.

Primul rezultat al acestor ore plăcute a fost că nu mi-am publicat monografia.

Engelbrechten, hanoveran dintr-o familie apropiată de curtea Regelui Gheorghe, mi se părea mai mult englez decât german. Cu o companie engleză a petrecut câțiva ani din tinerețile lui în Asia Mică. Tot cu englezii a venit în Dobrogea când cu construirea liniei Constanța-Cernavodă. Când cu construirea liniei București- Giurgiu a trecut apoi în țară, unde a și rămas. Astfel - cred eu - a ajuns să privească toate lucrurile din punctul de vedere al întregii omeniri, ceea ce pe mine mă încânta.

Încă în orele de visare, pe care Eminescu și eu le petreceam bând cafele și fumând țigări, ne pierdeam amândoi în gândul că poporul român are marea menire de a face legătura între Apus și Răsărit cum fenicienii o făceau odinioară între Egipt și Mesopotamia.

Când i-am spus aceasta bătrânului, el a zâmbit, s-a dus la un sertar din biblioteca lui și mi-a scos un mare teanc de tipărituri.

„Calea ferată Constanța-Cernavodă a fost construită anume în vederea acestui gând - mi-a zis el. Și iată datele statistice de care m-am folosit ca să înduplec guvernul din București și pe cel din Berlin a stabili, în luptă cu Austria, trenul Hamburg-Berlin-București-Constanța și a înființa un serviciu maritim român, care să ducă poștă și călători mai departe, până la Port Said și Alexandria. Am muncit din greu ani de zile de-a rândul ca să adun și să grupez datele acestea, din care se învederează cât se câștigă în timp și bani, dacă drumul nu se face pe la Brindisi, nici pe la Salonic, ci pe la Constanța. Plecând de la Liverpool, Anglia câștigă și ea, pierde însă mult în transporturile ei maritime și în comerțul cu Indiile. Pierde și Franța precum și Italia și de aceea se vor opune și ele. În zadar însă, căci mai puternice decât toate împărățiile sunt interesele comerțului universal și Anglia va păți și ea ce-au pățit fenicienii după ce s-a întemeiat Cartagina, ce-au pățit cartaginenii după ce Roma a început să-și întemeieze puterea, ce-a pățit Egiptul după ce Asia Mică a căzut sub stăpânirea romană, ce- au pățit arabii după ce venețienii și genovezii au umplut Mediterana cu corăbiile lor, ce-au pățit acestea după ce a fost descoperită America și ce-a pățit puternica Spanie după ce Anglia a început să întemeieze colonii mai apropiate de Europa în America. Comerțul universal are rosturile lui neatârnătoare de combinațiile omenești. Cel mai scurt drum între Anglia și India azi, când avem căi ferate, telegraf și telefon, trece prin Constanța, de acolo la Sinope, de la Sinope pe râul Kisilrmac la deal și înainte peste Bagdad. Are să fie! - urmă el - și dacă românii nu înțeleg aceasta, o vor înțelege alții, care-și vor aduce aici priceperea și capitalurile ca s-o facă, iar românii vor rămâne un fel de felahi: boieri înfometați, care trăiesc din mila celor vrednici, și țărani ce mor de foame, hrănind din sudoarea feței lor pe cei ce nu sunt în stare să muncească.”

Acesta era punctul de plecare al discuțiilor, în care am petrecut atâtea ore plăcute.

Zărindu-mă acum, bătrânul a venit cu ochii muiați în lacrimi spre mine și m-a îmbrățișat.

„Minunate sunt căile soartei! - a exclamat el. Mișeii credeau că mă pedepsesc și mi-au făcut parte de marea mulțumire de a sta de vorbă mai nesupărați și mai mult decât oricând.”

N-am avut timp să-l încredințez că același e și gândul meu, căci ușa de alături se deschise și alt om se repezi la mine să mă îmbrățișeze.

Era Gustav Rietz, băcanul de la Steagul Alb, președintele reuniunii de ajutorare a evanghelicilor din București, membru al Eforiei comunității, omul care intervenise să fiu numit profesor la școala evanghelică, pe lângă toate și adevărată grădină de frumusețe.

Fusesem prieten cu acum răposatul lui tată, bătrânul Papa Rietz, una din cele mai populare figuri, între altele întemeietorul Turnverein-ului și al societății Liedertafel, adevăratul organizator modern al comunității evanghelice. Sas din Ardeal, dar om mititel, vioi și sprinten până la adânci bătrânețe, îmi plăcea mie și-i plăcea și lui să stăm de vorbă și rar se întâmpla să intru în băcănie fără ca să mă poftească în iatacul din fund la un „păhărel de băutură și la mai multă voie burtă”, zicea el, ca românul la nuntă.

Vorbind o dată despre satirele lui Eminescu, al cărui admirator era, el mi-a zis:

«Păcatul e că-n țara aceasta atât de binecuvântată sunt două popoare: valachii (die Valachen), care sunt un popor minunat, oameni nu numai harnici, ci și cinstiți și foarte deștepți, și românii (die Romănen), un adevărat gunoi adunat de prin toate colțurile Orientului - Schund, lauter Schund.»

Cu Gustav, cel mai mare dintre fiii lui, m-am împrietenit mai târziu. Om umblat prin lume, cu o întinsă cultură generală, cunoscător din temei al literaturii germane și al celei române și chiar mai vioi decât tatăl său, el era un palavragiu care totdeauna avea ce să spună și pe care nu te săturai să-l asculți, un fel de Caragiale, care nu se îmbată niciodată el însuși pentru ca să poată lua în zeflemea pe cei îmbătați de dânsul.

Stăteam ceasuri întregi și-l ascultam dumirindu-mă cutare și cutare marfă unde și cum se produce, care îi sunt calitățile, ce fel de varietăți are, cum se împachetează și se transportă, de unde se poate procura în cele mai avantajoase condiții, cu care prețuri se vinde en gros și en detail, cum se avariază, care-i sunt efectele în stare bună și după ce s-a avariat. Nu mai sfârșea. Eu îl înțelegeam, că am și eu păcatul de a spune mereu ceea ce știu, și-mi sunt dragi afără din cale oamenii care au răbdarea de a mă asculta. El mai avea însă și altă slăbiciune. Când îți era lumea mai dragă, el curma șirul.

«Un intermezzo - zicea. Îmi vine în minte o anecdotă.»

Iar când era vorba de anecdote, sacul lui era fără fund.

Iar alt păcat, însă.

Când râdeai mai cu poftă, el lega brănele sacului și se întorcea la ale lui cu un «care va să zică» și urmă de unde o lăsase.

Nu mai e nevoie să-ți spun că mă bucuram și eu de a-l fi găsit aici.

Peste puțin însă, altă gâlceavă.

Rietz avea în magazia lui cele mai bine alese bucăți și unul dintre băieții din prăvălie venea în fiecare zi de două ori cu sufertașele pline de mâncăruri gătite la el acasă. Era lucru de la sine înțeles că cu dânsul și numai cu dânsul puteam să iau masa. Din nenorocire însă, mă dădusem și era chestiune de bună cuviință să refuz, ceea ce am și făcut în fața viilor proteste ale celor doi tovarăși de odaie.

«Parapa! - strigă Rietz. Nu vă dați seama despre ceea ce ziceți. Domnul Slavici nu e numai un vechi și bun prieten al meu, ci totodată și profesorul uneia dintre fiicele mele.»

A rămas deci că prânzul îl iau cu Rietz, cafeaua și cina cu tovarășii mei, iar odată pe săptămână stau la masă cu Dr. Ettinger, și el tot părinte al uneia dintre elevele mele.

Mai erau apoi și acolo câțiva profesori de la liceul catolic, oameni cu multe mijloace, între care mai ales Părintele Horvath cel vorbăreț, Popescu-Nasta, fost secretar de redacție la Ziua, ba chiar și vestitul Drumaru, omul mult umblat prin lume.

«Îmi pare foarte rău că n-am să stau în mijlocul dumneavoastră decât două-trei zile», - am zis dar, spunând ceea ce în adevăr gândeam.

Rietz a început să râdă.

«Voi che entrate, lasciate ogni speranza - zise ridicând mâna. Dacă altă durere n-ai, poți să dormi liniștit,»

Și-a cobit, nenorocitul, căci n-a mai avut parte să revadă pe ai săi. El a fost dus în Ialomița și, om trecut acum de șaizeci și cinci de ani, era prea șubred pentru ca să mai poată suporta oboselile lungului drum până la Huși și s-a stins pe drum, jertfa nevinovată a urilor dezlănțuite.

II

Iubite amice,

Mă înșelasem eu însumi pe mine când am zis că-mi pare rău că nu am să stau decât două-trei zile în mijlocul plăcutei societăți de la Luvru. Nu mi se ura deloc și scăpasem de cea mai scârboasă parte din viața pușcăriașului român - o știi care - dar mă înăbușeam, căci îmi lipseau lărgimea, aerul, lumina și mulțumirea de a mai sta și singur cu mine însumi retras într-un colț.

Etajul în care ne aflam noi, vreo douăzeci de inși, nu era primul, ci al doilea. Urcând scara, treceai prin fața intrării la un club. La stânga intrării de la etajul nostru se afla o odaie de serviciu, în care se instalase comisarul de poliție. Între cele două uși stătea santinela care, fără de voia comisarului, nu lăsa pe nimeni să intre și ne oprea pe noi de a coborî la club ori a urca la cei ce se aflau deasupra noastră. Intrați pe ușă, dădeam într-un fel de sală centrală destul de largă, din care ieșeau două coridoare, unul mai scurt paralel cu Calea Victoriei, altul mai lung paralel cu strada Sărindar. Atât sala cât și coridoarele erau întunecoase, căci ferestrele dinspre Calea Victoriei și cele dinspre Sărindar erau pecetluite și lipite cu hârtie groasă, încât aer și lumină primeam numai dinspre curtea strâmtă și întunecată. Mișcare de asemenea nu puteam să facem decât prin sală și de-a lungul coridoarelor înguste - nici măcar ca leii în cușca menageriei.

Scularea se făcea târziu. După ce luam cafeaua, unii citeau, alții jucau șah, table ori cărți, iar alții se adunau în salonul nostru, care era cel mai încăpător, și puneam lumea la cale, glumeam ori discutam, desfășurându-și fiecare știința și priceperea. O viață fără îndoială liniștită și ferită de supărări. Fiind toți oameni maturi și trăiți în lume, niciodată nu s-a întâmplat ca vreunul să se simtă jignit.

Cam în același chip petreceam după prânz și mai ales serile, când stăteam la lumina becurilor electrice până spre miezul nopții.

Când se întâmpla ca vreunul să primească vizită, el era poftit în biroul comisarului, unde putea să stea în prezența acestuia de vorbă. Tot la comisar erau predate pachetele și mâncărurile ce ni se trimiteau.

Chiar a treia zi după sosirea mea a venit fiică-mea să luăm înțelegere în ceea ce privește hrana, l-am spus cum stau lucrurile, și a rămas să-mi trimită câte ceva pentru masa comună.

Ea mi-a spus că a scos bilet de voie și pentru mama ei, dar aceasta ține să afle mai înainte cum se petrec lucrurile la primirea vizitelor.

Ziua următoare, cam pe la unsprezece, m-am pomenit cu ea intrată în sală.

Toți se uitau mirați când la ea, când la mine, care eram foarte strâmtorat.

«Haide, dragă, i-am zis, să trecem în biroul comisarului. Aici n-avem voie să stăm.»

Ea se așeză pe una dintre canapelele din sală și mă pofti să iau loc lângă ea.

«Tu vezi că santinela n-a îndrăznit să mă oprească - îmi zise ea. M-am uitat odată în ochii soldatului și-am intrat.»

«Dar o să vină comisarul și-o să te poftească să ieși.»

«Să vină - răspunse ea zâmbind. E datoria lui să facă aceasta. Am să-i întorc spatele și plec acasă. Stai liniștit! Tu ai petrecut un an de zile în temnița de la Vaț, și ungurii mi-au dat odată pentru totdeauna voie să te văd și să stau cu tine oricând în timpul zilei de la opt dimineața până la șase seara. La zile mari am luat masa împreună, în mai multe rânduri am petrecut ziua întreagă însoțiți de gardian pe insula din mijlocul Dunării. Oamenii aceștia te tratează ca pe cel mai nemernic făcător de rele, nu țin seamă c-ai îmbătrânit muncind și aducând jertfe de dragul neamului tău. Ei pot să facă aceasta, dar eu n-am să mă împac cu ele supunându-mă la măsurile luate de dânșii. Dacă nu pot să-ți vorbesc cum se cuvine, adio! O să vorbim după ce vei fi scăpat de aici. Nu cumva - adăugă peste puțin - era mai cu minte să-ți spun acestea în auzul comisarului!?»

Eu ascultam uitându-mă mereu la ușă. Santinela stătea însă smirnă la intrare și simpatica figură a comisarului nu se ivea.

«Eu cred - i-am zis - că era chiar mai frumos.»

«Nu, dragă - răspunse ea. Ar fi fost un fel de insolență, o provocare, și femeii nu-i șade bine îndrăzneala. De ce să mă expun în fața unui om pe care nu-l cunosc și care ar putea să mă insulte? E mai bine așa. Mi-am ușurat sufletul și acum puțin îmi pasă dacă vine» - adăugă uitându-se spre ușă.

«Văd, însă, că tot nu vine - grăi - și bine face, căci mai am ceva. E vorba de scrisorica lui Jean Th. Florescu. Ești și tu de părere că n-are Lavinia să se folosească de ea?»

«Chiar și dacă n-aș ști, că ești tu de părerea aceasta.»

«Ei te știu cine ești - stărui dânsa - știu care-ți erau legăturile cu tatăl lor, care era și el cineva, au stat cu tine la masa lor familială atât la București, cât și la Florica, și nu mai e nevoie să-i rogi pentru ca să-și dea silința de a te scoate de aici. Dacă nu pot, îi jignești rugându-i, iar dacă pot și nu vor, nu sunt vrednici să ridici pălăria în fața lor.»

«Să lăsăm acestea - întâmpinai eu. E bine și aici, nu chiar atât de bine ca la Domnești - dar tot bine e și-o să treacă toate.»

Am mai vorbit, așa pe șoptite, despre nevoile noastre, apoi ea s-a ridicat, s-a dus să salute pe Rietz, pe Dr. Ettinger, pe Harței și pe bătrânul Engelbrechten, eu i-am mai prezentat pe ceilalți ce se plimbau prin sală și-a mai stat încă de vorbă fără a-și face comisarul datoria.

Aceasta a fost prima, dar și singura vizită pe care mi-a făcut-o soția mea în pușcărie.

La plecare, cu mâna pe clanța ușii, îmi șopti la ureche:

«Ziarele sunt turbate contra voastră și se vorbește prin oraș că aveți să fiți puși la un regim de tot aspru.»

«Nici că mă prea doare capul!» i-am răspuns.

Era adevărat și ceea ce spusese dânsa, și ceea ce i-am zis eu.

Peste câteva zile domnul Corbescu, paznicul bunei rânduieli din capitala României, a luat dispoziția să ni se pună cuvenitul frâu. Am fost, înainte de toate, percheziționați până la piele, ne-au fost luați toți banii - de la mine puțini, de la alții mulți - și nu ni s-a lăsat pentru hrană decât un leu pe zi - un leu întreg! Șah, table, cărți de joc, până și orice carte de lectură au fost sechestrate; nu mai aveam voie să fumăm, nici să ieșim din odăile noastre, ca să stăm de vorbă ori să ne plimbăm. La intrare stătea santinela, care avea să ne păzească cu toată strășnicia și să privegheze ca nu cumva să ne abatem de la cele rânduite de stăpânire. Când eram nevoiți să ne ducem știi unde, îi spuneam santinelei, care însărcina pe unul dintre soldații de gardă, ca să ne însoțească cu baioneta pusă la pușcă până la ușa stabilimentului aranjat după toate cerințele civilizației moderne - iar nu ca la Domnești.

Pe lângă toate acestea, toată noaptea huruia Calea Victoriei de automobile ce veneau dinspre gară și ferestrele zăngăneau zguduite de camioanele încărcate - așa se șoptea - cu tezaurele Băncii Naționale și ale altor așezăminte de felul acesta, ori cu tot felul de scumpeturi. Cădeau, în sfârșit, zi și noapte bombele, bubuiau tunurile și răsunau din toate părțile strigătele și țipetele lumii înspăimântate, care alerga căutându-și adăpost de scăpare.

Noi, deși aveam deasupra noastră încă trei etaje, ne retrăgeam prin colțuri și așteptam unii cu inima încleștată, alții râzând, ca să treacă urgia vremii.

Unul dintre cei mai blajini oameni, simpaticul Ignat Mircea, acum căpitan de jandarmi, venea de multe ori pe zi însoțit de cuvenita patrulă și cu toată strășnicia, ca să facă inspecție și să se încredințeze că toate sunt în bună rânduială.

Vorba lui Sergies, însă.

Unul dintre noi, cei atât de greu încercați, om rău chinuit de podagră, dar cu toate acestea mereu vesel, venise la București ca să descurce o afacere și avea la dânsul vreo 150.000 lei când a fost prins pe neașteptate și închis la Luvru.

Când cu percheziția, el n-a fost cinstit și a dosit ca un mișel 20.000 lei.

N-am nevoie să-ți spun că era mare «consternarea» când ne-am pomenit cu un leu pe zi fiecare dintre noi, închiși prin odăi și osândiți la întuneric. Era între noi și un rabin bătrân, de la care luaseră până chiar și cartea lui de rugăciune și nenorocitul despuiat de cele lui sfinte plângea bocindu-se amarnic.

Deodată ușa de la intrare se deschide și santinela, un moldovean voinic, se ivește în pragul ei.

«Boierilor, boierilor - zise el mai pe șoptite. Ar trebui să fiu un nemernic, pe care nu-l suferă pământul, pentru ca să fac ceea ce mi s-a poruncit. E lucru neomenos. Aprindeți becurile și faceți tot ceea ce voiți, tot ca mai înainte. Eu stau aici, ca să nu las pe nimeni să iasă ori să intre. Aceasta e datoria mea, mai mult nu. Vă rog însă să fiți și D-voastre oameni de înțelegere. Când vine inspecția, eu o văd urcând scările și comisarul nu mai e aici. Am dar să bat în palme și D-voastre stingeți și vă duceți fiecare la locul lui.»

Eram în stare să dăm cu toții năvală asupra lui și să-l stâlcim în îmbrățișări.

Cu atât mai dureros era gândul că schimbul de santinelă va pune capăt acestei fericiri.

După schimb însă, omul nostru a intrat.

«Am dat consemnul - ne spuse dânsul. Are și el să bată în palme. Ce câștigă adică țara, dacă D-voastre sunteți chinuiți, și ce pierde, dacă aveți traiul omenesc!?»

I-am strâns cu toții mâna și i-am fi și lăsat ceva în ea, dacă n-ar fi fost la mijloc păcatul cu un leu pe zi. Unul singur s-a deosebit de ceilalți, tot moldovean și el.

«Să trăiești, Neculae - îi zise. Am să-ți țin socoteală.»

El se întoarse apoi spre noi și ridică mâna cu teancul de hârtii.

«Evrica! - strigă strâmbându-se chinuit de durerile podagrei. Două: ci de mii de lei furați de la puternicii zilei. Să împărțim fiecăruia după creditul ce i se cuvine.»

«Vorba tatii - îmi șopti Rietz la ureche: una sunt românii și alta valachii.»

«Da - îmi ziceam eu - dar de ce folos mi-e libertatea și ce facem cu banii când jos la capul scării stă garda, care fără de bilet de la Prefectură nu lasă pe nimeni să intre? Nașul nostru tot Rafail rămâne!»

Cu șurubăria cuvenită, toate se pot scoate la capăt.

Îndeosebi noi, cei câțiva care eram deprinși cu nevoile vieții, o duceam chiar mai bine decât mai înainte.

Nu era adică la Luvru numai scară, ci și ascensor pentru urcarea lemnelor și a coșurilor de cărbuni. Ei bine, acest binecuvântat ascensor era utilizabil și pentru alte nevoi omenești. El funcționa și cu fel de fel de provizii, fie chiar și cu sticle de vin, de țuică, de coniac etc., etc. Nu trăiam deloc rău cu un leu pe zi. Nu mai primeam, ce-i drept, bucate gătite, dar aveam reșou și gaz, iar Harței era bucătar de frunte și eu făceam pe asistentul lui tăind ceapă, curățind cartofi și făcând fel de fel de alte operațiuni culinare.

Când venea apoi strașnicul căpitan de jandarmi, toate dispăreau parcă n-ar fi fost niciodată. El se încrunta, se uita ca un adevărat zbir împrejurul lui și mirosea parcă ceva, dar nu putea să-și dea seama despre criminalele noastre uneltiri.

Oricât de bine am fi dus-o însă, nori din ce în ce mai grei ne întunecau cerul.

Vorba lui Rietz: cele două-trei zile trecuseră de multe ori fără ca formele cuvenite să ni se fi făcut.

Harței zidise multe case - unele publice, altele particulare, și avea între puternicii zilei multe proptele. Încă mai bune proptele avea Dr. Linde, care vânduse de curând fabrica de Blaugas și mai era și rudă bună a influentului prefect de Buzău. Cu toate acestea așteptau și ei ca și mine revărsarea binefăcătoare a formelor.

Era, așa se vede, undeva cineva pe care nu-l ierta inima să ne știe întorși acasă, și acel cineva era om de tot vârtos.

Tocmai pe la sfârșitul săptămânii a treia am ajuns Harței și eu să fim duși la direcția siguranței, unde ni s-a luat fiecăruia îndeosebi interogatoriul.

Inchizitorul meu era cunoscutul Sipsomo îmbrăcat în uniformă ca maior și asistat de același avocat Popovici, care mă adusese de la Domnești. La altă masă stătea inspectorul Romulus Voinescu, care-și dădea și el din când în când părerea. Mai era apoi de față unul dintre reprezentanții națiunii, marele patriot Leonte Moldoveanu, un fel de advocatus diaboli, care fusese trimis acolo pentru ca nu cumva marile interese ale neamului românesc să fie puse în primejdie prin mușamalizarea «afacerii». Cine l-o fi trimis nu știu și nici n-am cercetat niciodată, destul că-și dădea mereu silința să mă înfunde arătând că știe mai bine decât mine ce simt, ce gândesc, ce vreau, cu cine mă însoțesc, cum îmi petrec viața în intimitatea familiei mele, pe cine văd și cine vine să mă vadă.

Bunul Dumnezeu rânduise să am și în aceste «grele momente» veselia care nu m-a părăsit niciodată și le luam toate cum trebuiau să fie luate. «Ori sunt mai tari cei ce vor să mă scape și atunci comedia aceasta e zadarnică - îmi ziceam - ori sunt mai slabi și atunci ea e de prisos: așa ori așa, inimă rea n-ai să-ți faci.»

Se întâmplase că vestitul Hildebrand, care în timpul neutralității pierduse milioane băgate în cereale putrezite prin gările României, a scris o carte în care voia să le arate românilor cât ar câștiga de fiecare hectar, dacă ar cultiva fasole și mazăre, și ce trebuiau să facă pentru ca gărgărițele să nu mănânce ca până acum vreo 80 la sută din mazăre. El a venit pe la mine ca să ne dumirim dacă o asemenea carte va putea ori nu să aibă efectul cuvenit. Am rămas uimit de știința agronomică și de priceperea gospodărească a lui. Mi-a arătat cât plătește vagonul de grâu românesc și cât vagonul de mazăre din Rusia, unde nu sunt gărgărițe, cât produce un hectar de grâu și cât unul de mazăre în România. Rezulta din date pozitive un câștig cel puțin îndoit. Nu e însă numai atât. El mi-a arătat că în rădăcinile mazării și în ale fasolei se îngrădesc microbi, care înmagazinează azot din atmosferă și astfel cultura de mazăre și de leguminoase, în genere, e cea mai bună și mai ieftină îngrășare a solului pentru grâu. Un hectar semănat cu grâu produce după mazăre cu 30-40% mai mult, după experimentele făcute de el și expuse în tabele statistice, paiele de mazăre, în sfârșit, sunt un nutreț mai prețios decât fânul ori lucerna.

Admirabile erau tabelele lui statistice în ceea ce privește valoarea nutritivă.

Avea în Wurtemberg moșii întinse, fabrici și îngrășătorii de porci și de vite. La începutul fiecărei săptămâni cântărea animalele de probă, le hrănea în timpul săptămânii cu un anumit nutreț, de asemenea cântărit și chimicește analizat, și la sfârșitul săptămânii iar cântărea animalele. În tabela statistică se învedera cât câștigă, în medie, un animal hrănit cu cutare ori cutare nutreț.

În virtutea acestor rezultate stabilea prețurile produselor și nutrețurilor și mergea oarecum la sigur în comerțul său.

Era gata să dea sămânța curată, să anticipeze încă din primăvară asupra recoltei și să cumpere recolta cu prețurile curente - mazărea fără gărgărițe.

Gândul lui era ca să-mi dea tabelele statistice și notițele cuvenite, iar eu să scriu cartea împreună cu fiul meu, care era absolvent al academiei de agronomie din Hohenheim.

N-am luat asupra mea sarcina aceasta. A rămas ca să scrie el în nemțește, iar fiul meu să facă sub privegherea mea traducerea în românește. Punându-ne deci cu toată râvna pe lucru, el venea din când în când pe la noi, ca să ne aducă text german, iar eu treceam pe la Athenee Palace, ca să-i duc traducerea.

Strașnicii păzitori ai patriei care stăteau la pândă și le notau toate și știau acum foarte bine de câte ori a fost marele dușman al neamului românesc pe la mine și de câte ori am trecut eu pe la el.

Alta.

Stând odată de vorbă cu un alt neamț, un bavarez de la Munchen, am discutat asupra cărții lui Hildebrand. Bavarezul dădea cu socoteală că compatriotul său va da greș, căci în România cultura rațională, cel puțin deocamdată, e peste putință. Preocupat dar de interesele patriei sale, care cumpără grâu și mazăre mai bucuros din România decât din Rusia ori din America, și om de fire haină ca toți nemții, mi-a făcut propunerea să înființăm o revistă, în care să le dăm sătenilor români îndrumări pentru gospodăria rațională și să publicăm calendare ieftine și interesante. «Bani găsesc eu pentru așa ceva, mi-a zis; e și interesul nostru ca producția României să crească.» Eu, accesibil ca totdeauna pentru acte de trădare națională, m-am învoit cu însuflețire și după vreo două săptămâni am primit un teanc de reviste și de calendare pentru popor, împreună cu o scrisoare în care se vorbea și despre «purtarea de grijă pentru copilul nostru comun».

Pe masa marelui inchizitor se afla, corpus delicti, teancul de manuscrise adunate de pe masa mea în noaptea arestării mele, printre acestea și scrisoarea primejdiosului bavarez.

Hildebrand ca Hildebrand - mișelul a spălat într-o bună zi putina; cum rămânea însă cu scrisoarea de la Munchen!? Ce fel de «copil comun» puteau să aibă doi bărbați?

Vei fi, iubite amice, și tu de părerea că nu eram lipsit de cuvenitul respect către autoritatea constituită de statul român, dacă am râs și nu mi-am mai dat silința să dumiresc - mai ales pe acel Leonte Moldoveanu, care nu avea că să caute acolo și le știa pe toate mai bine decât mine.

«Domnilor - am zis - ce ne mai pierdem timpul degeaba!? D-voastre sunteți mari și tari și nu aveți să-i dați nimănui socoteală de ce mă țineți de atâta timp închis. Puneți-mă la zid și trageți cu pușca în mine. E mai scurt și nu are nimeni să vă ceară nici de aceasta socoteală.»

Harței, auzind vorbele acestea, a început să facă fețe-fețe. Nu se mai îndoia omul că am s-o pățesc rău de tot.

N-am pățit însă nimic. Noi românii suntem oameni dulci la fire și o «glumă proastă» nu ne scoate din sărite. Inchizitorul m-a îndrumat să păstrez seriozitatea cuvenită și peste puțin a urmat subscrierea obligatului proces-verbal.

Cu atât nu scăpăm însă.

Domnul inspector mi-a dat condei, cerneală și hârtie, ca să mai scriu și un memoriu. I-am declarat însă că, scriitor de profesie, nu sunt în stare să scriu la poruncă, și a rămas să-mi scriu memoriul în toată tihna după ce mă voi fi întors la hotel.

Deoarece Harței, om mai expeditiv, își scria la o masă din alt birou memoriul, trebuia să mai aștept până ce va fi terminat el. Folosindu-mă de timpul acesta, m-am dus să-mi văd manuscrisele de pe masă. Erau acolo peste o mie de foi, fel de fel de lucrări, între care și câteva scrisori pentru tine, un roman încă de mult terminat «Musculiță» și partea II a gramaticii, «Sintaxa» de curând terminată la Panciu.

„Acestea sunt manuscrisele mele” - i-am zis domnului inspector Romulus Voinescu.

«Îți stau la dispoziție», mi-a răspuns el.

«Pot să le iau?» întrebai înveselit.

«Deocamdată nu - grăi dânsul. Avem să le facem mai înainte formele.»

Au trecut ani de zile de atunci fără ca să fi putut pune mâna pe o foaie măcar din acele manuscrise, deși mult am alergat după ele.

III

Iubite amice,

Dacă mi se dădea voie să mă întorc acasă, una din două: ori se socotea ca fiind împlinită pedeapsa ce mi se cuvenea, ori rămânea lucru învederat că mi-au făcut o mare nedreptate cei ce m-au trimis la Domnești. Cu nici una din acestea nu se puteau împăca cei mari și tari. Aveam dar să mai rămân în mijlocul bunei societăți de la Luvru.

După ce mi-am făcut memoriul, l-am scris curat și-am păstrat ciorna pentru mine. A trebuit însă să mai treacă două-trei zile până ce mi-a venit rândul, ca să-l pot da domnului inspector. Iar alte zile au trebuit să treacă până ce i-a venit memoriului rândul să fie citit, și iarăși zile pentru ca mult răbdătorii tititori să facă raportul cuvenit asupra celor citite. Nu-mi rămânea deci decât să am și eu răbdare, căci cei ce urma să dea hotărârea nu mă aveau, așa mi se zicea, numai pe mine trecut în lista lor.

Mult aș mai fi stat unde mă aflam, dacă nu s-ar fi întâmplat că hotelul trebuia să fie evacuat pentru primele zile ale lunii Octombrie.

Deci mai mulți dintre noi au fost trimiși în Ialomița, alții au trecut fie la Domnești, fie la Văcărești. Pe mine m-a dus la Prefectura Capitalei un agent, care mi-a spus că domnul prefect Corbescu are să mă declare liber. Cele ce-au urmat însă nu prea semănau a punere în libertate.

Dus la Prefectură, am fost închis într-o odaie cu două ferestre, în care drept mobilă nu era decât un singur scaun.

Puteam să șed și să aștept. Am și șezut și-am așteptat de la opt până la zece. Deoarece nici acum n-a venit nimeni să descuie ușa ori să mă cheme, am început să mă plimb în sus și în jos până pe la amiază când era să-mi fie foame, dar din nenorocire îmi pierise pofta de mâncare.

Aș fi lipsit de bună credință dacă ți-aș spune că nu eram supărat.

Cum, păcatele mele, să nu fiu. După ce stătusem atâta timp la Domnești și la Luvru, eram zorit să mă întorc cât mai curând acasă, la ai mei, unde e mai bine decât oriunde. Mă simțeam deci umilit, adânc jignit în simțământul meu de om, soț și părinte.

Închipuiește-ți, te rog, un om de șaptezeci de ani aproape, care se plimbă într-o odaie deșartă, în care stă încuiat de patru ceasuri întregi.

«Mizerabilul! - ziceam gândindu-mă nu la prefectul Corbescu, ci la agentul care m-a încuiat în odaie și mi mai vine să-mi dea drumul - monstrul cu chip de om e cătrănit pentru că e nevoit să mă pună în libertate, își răzbună maltratându-mă închis aici!»

Era chestiune de demnitate să nu mă supăr, și-mi făceam plimbarea șuierând ori fredonând cântece vesele.

Ce era adică, dacă ziceam că nu-mi pasă!?

Mă plânsesem, precum știi, că nu am la Luvru mulțumirea de a sta din când în când într-un colț numai singur cu mine însumi. Mă mai plânsesem că nu am la Luvru nici lumină, nici aer. Acum aveam mulțumirea de a sta singur singurel - nu într-un colț, ci într-o odaie încăpătoare, în toată lărgimea, la aer și la lumină.

«Măgarul - ziceam deci gândindu-mă și de astă dată nu la prefect, ci la imbecilul acela de agent - tâmpitul credea că are să-mi umple inima de amărăciune și mi-a împlinit una dintre cele mai fierbinți dorințe!»

Timpul trecea însă și în trecerea lui se istovea și provizia mea de veselie, și încetul cu încetul m-am pomenit cuprins de gânduri posomorâte.

«Dar dacă nemernicul acela de agent și-a bătut joc de tine spunându-ți că ai să fii pus în libertate!?», mă întrebai după ce trecuse ora două.

Te rog încă o dată să-ți închipui cum mă plimbam așa singur încuiat de șase ceasuri în odaia aceea.

Ceilalți tovarăși de suferință ai mei, oameni cu rost și nevinovați, erau acum duși spre Ialomița, spre Domnești ori la Văcărești. Harței cel cu proptele era și el între dânșii. Singur Dr. Linde spera să fie internat la Buzău, sub paza prefectului Dunca, dar și el spera numai.

De unde mai luam eu, păcătosul, îndrăzneala de a pune temei pe vorbele secăturii aceleia de agent?

Gânduri din ce în ce mai negre mă frământau și căința mă ispitea.

Îmi aduceam aminte de câte ori am grăit de rău oștirea română spunând că ea nu e pregătită de-ajuns pentru război. Am grăit de rău fruntașii țării spunând că ei, care au adus la stare de părăginire statul român; nu sunt în stare să organizeze o Românie Mare și s-o consolideze. Grăit-am de rău chiar poporul român stăruind cu încăpățânare în gândul că el nu e încă sufletește pregătit pentru realizarea „visului secular”. Încă mai greu am păcătuit spunând că rușii și sârbii, bunii aliați ai țării, sunt cei mai primejdioși dintre dușmanii neamului românesc, iar pe Franța și pe Anglia nu avem să ne rezemăm, căci ele au în vedere numai propriile lor interese și au să ne sacrifice, dacă așa cer acestea.

«Cum poți să crezi că vei fi pus în libertate tu, care ai complotat cu Crăiniceanu cel prigonit, cu urgisitul de Hildebrand, cu bavarezul cel viclean și cu alții de seama acestora!? Ai să pieri în câmp aici?» îmi ziceam ca santinela română în poemul lui V. Alecsandri.

Aceasta era cam pe la patru.

Pofta de mâncare îmi era tot pierită și astfel înfruntam foamea fără ca să mă pot mândri cu eroismul tinereților. O altă nevoie omenească a început însă să-mi dea cu întețire din ce în ce mai păgânească brânci.

Am început dar să alung gândurile negre și să bat cu toată virtutea în ușă.

«Ce e!? Ce vrei, moșule? De ce bați cu atâta mânie în ușă?» răsună de afără un glas cam răgușit.

«Deschide - stăruii eu. Am să fac ceva.»

Om deștept, cel de afără m-a înțeles, cum mă vei fi înțelegând fără îndoială și tu.

«Eu ce să fac, dacă n-am cheia!?» răspunse el cu învederată supărare.

«Fă ce-i face - stăruii iar eu - ca să pot face.»

«Să fie al dracului cel ce te-a încuiat acolo!» grăi dânsul.

Eu, omul bunei rânduieli, cum mă știi, nu puteam să aud asemenea vorbe fără ca să-mi pierd sărita.

«Nu înjura, domnule - îl înfruntai dar - că el și-a făcut datoria în serviciul țării.»

Atât a fost. Cuprins, se vede, de indignare, a cărei legitimitate nu poate să fie supusă la îndoială, omul acela binevoitor s-a depărtat și degeaba am mai bătut la ușă, căci nu mi-a mai venit nimeni în ajutor.

Te întreb: ce trebuia? Ce puteam să fac?

Peste vreo jumătate de ceas am fost poftit să mă duc la domnul prefect.

Am mers ușurat trupește și sufletește, cu capul ridicat, cu mintea limpede, fără frică, cum i se cuvine omului care și-a făcut până în cele mai ascunse amănunte datoria.

Domnul prefect, un tânăr ras după prescrierile celei din urmă mode și cam istovit de munca grea în care-și petrece zilele și nopțile, m-a primit tolănit în fotoliul său, a scos din scumpa sa tabacheră o țigaretă, a aprins-o cu un gest de Sherlock Holmes, a tras câteva fumuri pe pufăite, apoi a început să mă ispitească.

Când conduceam redacția ziarului Ziua, am publicat pentru învățători un concurs, prin care ceream răspuns la întrebarea «Care sunt părerile sătenilor asupra războiului?». Am primit răspuns de la vreo optzeci de învățători. Vreo treizeci din acestea, fiind premiate, au fost publicate în coloanele ziarului. În urmă le-am reprodus cu o prefață scrisă de mine sub titlul «Vox populi» într-o broșură.

Domnul Corbescu, prinzând de veste, a confiscat exemplarele pe care le-a mai găsit la tipografie și le-a aruncat în foc.

Acum mi-a cerut să-i spun cine anume a publicat concursul și în ce împrejurări a fost publicată broșura.

După ce i-am dat răspunsurile cuvenite, mi-a spus că mă pune în libertate și că pot pleca.

«Dar ceva la mână nu-mi dați?» - am întrebat eu.

«Nu e nevoie!» - mi-a răspuns el.

I-am mulțumit cu toată cuviința și m-am întors pușcă acasă - luând drumul tot pe ulițele mai dosnice, prin care fusesem adus la Prefectură în noaptea fatală.

După ce am stat timp de vreun ceas cu ai mei, am luat o trăsură și m-am dus, însoțit de una dintre fiicele mele, la Luvru, ca să-mi iau bagajul.

Am găsit etajul deșert. Numai în două etaje mai sus rămăseseră câțiva, cărora nu li se făcuseră încă «formele». Între aceștia se aflau Dr. Linde și bătrânul von Engelbrechten, primejdiosul meu complice.

Rămânea acum să mă duc să-i mulțumesc ministrului Morțun și domnului Dimitriu, secretarul general.

Două zile în urmă însă domnul Dimitriu i-a trimis fiicei mele Lavinia vorbă că ar dori să-i vorbească.

Fata s-a dus. Secretarul general și-a exprimat părerea de bine că, în sfârșit, am scăpat, a vorbit despre greutățile ce-au trebuit să fie învinse pentru ca să fiu pus în libertate, despre răspunderea pe care au luat-o asupra lor cei ce-au stăruit să nu mai fiu ținut la închisoare, și a dat sfatul prietenesc să nu mă mai amestec în învălmășelile politice.

Am înțeles și nu m-am mai dus să mulțumesc pentru punerea mea în libertate. Dacă m-aș fi dus, n-aș fi putut decât să zic: «Vă rog să mă trimiteți iar la închisoare».

Iar de aceasta nu era deloc nevoie: au făcut-o când au putut și fără ca s-o mai fi cerut eu.

Din cazematele de la Domnești am scăpat cu astma întețită și cu un început de reumatism. La Luvru nu putea să-mi meargă bine: trebuia să mai ajung și la Văcărești.

I

Iubite amice,

Ajuns om liber, mă bucuram de libertate stând mai mult acasă, căci pe stradă nu puteam să ies decât însoțit de guvernanta mea, așa-i ziceam în glumă soției mele, care îmi lua apărarea când vreunul dintre patrioții plini de însuflețire își ușura inima suduindu-mă ori vrând să-mi tragă câteva.

Când nu avea altă treabă și timpul era frumos, mă scotea pe uliți mai dosnice spre Tei ori spre Colentina, ca să fac mișcare și să iau aer, dar în oraș numai la mare nevoie mă însoțea. Nici că țineam, căci plăcute îmi erau afără din cale orele pe care le petreceam plimbându-ne așa numai noi amândoi pe la cărămidării și prin gropile de acolo.

Am însărcinat deci pe Lavinia să se ducă pe la binevoitorul Romulus Voinescu, ca să-mi ia teancul de manuscrise. I s-a spus că trebuie să vin eu însumi, ca să subscriu de primire. Nu mi-a rămas deci decât să mă duc, lucru cu atât mai greu, cu cât soția mea nu voia să mă însoțească.

Am plecat singur ca vai de mine.

Sosit în fața palatului, m-am pomenit față în față cu Ionaș Grădișteanu, cu care avusesem legături. El s-a încruntat la mine și m-a înjurat de mamă. Tu știi cum un adevărat boier de neam, fiu de ministru și fost ministru el însuși, știe să înjure când vorba e să-și arate superioritatea.

Trecătorii s-au oprit cuprinși de mirare, iar eu ce puteam să fac!? M-am crucit și am zis „Ești, omule, în toată firea!? Ai, Doamne, milă de el și dă-i ceea ce nu are!”

«Cine e domnul acela?» mă întrebă sergentul care stătea la poarta palatului.

«Unul dintre fruntașii țării, fost sfetnic al stăpânului dumitale» - i-am răspuns și mi-am căutat de drum.

Sosit la direcția siguranței statului fără alt accident, am rugat pe domnul inspector Romulus Voinescu să binevoiască a-mi acorda o scurtă audiență, ca să-mi iau în primire manuscrisele.

După o așteptare de vreo trei ceasuri a venit domnul ușier să-mi spună că formele nu sunt încă făcute; să vin iar zilele acestea.

Nu mai fac încercarea de a te dumiri asupra greutăților prin care am trecut după ce m-am întors acasă. Nu mi se putea ierta lipsa de energie față de domnul inspector, nici felul în care am răspuns la bădărănia lui Grădișteanu.

În adevăr, dacă oameni ai bunei rânduieli ar fi fost, cei de la siguranță ar fi trimis manuscrisele comisarului, ca să mi le restituie, căci nu mai aveau ce să facă cu ele după ce s-au încredințat că ele nu conțin nimic primejdios, mă vei ierta dar, dacă am scăpat vorbe mai grele.

«Dă-i încolo - am zis. Eu n-o să pot face din ei oameni ai bunei rânduieli!»

Iar cât pentru Ionaș Grădișteanu, cele petrecute mi se păreau lucru foarte firesc, care nu are să mă supere.

Omul acela și-a bătut joc și de bunele moravuri, și de familia sa, trăind în adulter public cu soția unui om care și-a curmat firul zilelor pe mormântul soacrei sale: de unde ar mai fi putut el să-și dea seama că nu pe mine m-a umilit, ci el însuși pe sine s-a înjosit prin fapta lui!?

Nu-mi era cu toate acestea iertat să las lucrurile baltă.

Știam, ce-i drept, că în societatea noastră oameni ca dânsul pot să-și permită orice. Astfel, trăgându-l în judecată, mă expuneam să fiu mai vârtos batjocorit. În cel mai bun caz reclamația îmi era pusă la dosar. Trebuia cu toate acestea să-mi fac datoria de cetățean și am scris pe hârtie ministerială, curat, frumos și citeț, o cerere adresată procurorului respectiv, căruia i-am expus cele petrecute în fața martorilor rugându-l cu tot respectul să ia măsurile prescrise de legile țării pentru siguranța oamenilor nevoiți să umble pe ulițele capitalei. Dată apoi această cerere la registratură, am luat numărul de înregistrare și-am așteptat în toată liniștea cele ce vor urma. N-a urmat nimic.

Rămânea să mă mai duc pe la direcția siguranței statului, ca să-mi fac și acolo datoria de cetățean ce stăruie cu toată hotărârea asupra drepturilor sale.

Ieșind pe portiță, m-am uitat cu toată băgarea de seamă la dreapta și la stânga, ca să văd dacă nu cumva stă cineva la pândă.

«Nemernicule - mi-am zis. Te expui să fii suduit dacă îndrăznești să treci pe Calea Victoriei, pe unde circulă elita capitalei, a țării, ba, ca Ionaș Grădișteanu, chiar a întregului neam românesc.»

Nu face pentru unul ca tine.

Trebuia să apuc prin uliți mai dosnice cum am fost dus în noaptea cea fatală la Prefectură.

Am luat-o deci pe Strada Verde și prin Sfinții Voievozi și am ajuns în Calea Griviței, ca de acolo să trec prin Strada Soarelui în strada Lueger, de unde să trec apoi iute Calea Victoriei la Biserica Albă.

N-am scăpat însă nici acum teafar.

Intrat adică în Calea Griviței, am dat peste un tânăr curățel și îmbrăcat în haine croite după cel mai nou fason. Zărindu-mă de la oarecare depărtare, el a pornit cu hotărâre bărbătească spre mine și a început să mi le tragă mai și mai decât bine știutul Ionaș.

Eu, trecut prin frecuș, nu mai eram însă tot omul din fața palatului.

«Bine, tinere, i-am zis cu un fel de asprime părintească, de unde și până unde te-ai pomenit să te legi în ziua mare de bătrâni? Cine ești? Ce rost ai? Cum te cheamă?»

«Nu te privește!» - a răspuns el uitându-se cu îndrăzneală în ochii mei.

«Cum, păcatele mele, să nu mă privească!? - îi zisei. Oricare om bătrân e dator să ia din scurt pe copiii cu purtări rele. Să vii cu mine la cea mai apropiată secție.»

«Ba bine că nu!» - întâmpină el țanțoș.

«Băiete! - grăii. Am să chem pe sergentul de colo și se face scandal public. Fii om cu minte și haide să mergem - parcă am fi doi prieteni buni.»

Tânărul s-a dat pe brazdă și am mers amândoi la secție.

Eram hotărât să cer încheierea unui proces verbal și să stărui cu toată hotărârea pentru urmărirea lui.

În fața comisarului el a mărturisit apoi că e fiul bine reputatului Dr. Urechia, pamfletistul.

M-am uitat lung la el.

«Așa tată, așa fiu! - am zis apoi. Dă-i încolo!»

Ieșit de la secție, mi-am schimbat marș-ruta: am ieșit la capul Podului, iar de acolo am luat-o spre Strada Polonă și de-a lungul ei la statuia lui C. A. Rosetti.

Când am sosit la siguranță, era prea târziu: domnul inspector Romulus Voinescu plecase la masă.

Ziua următoare am plecat cu noaptea în cap, când elita și codițele ei de tot felul dorm.

După vreo patru ceasuri de așteptare, mi s-a spus că domnul inspector, ocupat aiurea cu afaceri urgente, nu are să mai vină ziua aceea la birou.

Două zile în urmă ducându-mă iar, am găsit birourile direcției generale ale siguranței statului deșerte - mai și mai decât etajul de la Luvru când veneam să-mi iau bagajul.

Erau duse și manuscrisele mele muncite cu multă bataie de cap.

Nu mă mai întreba ce-am zis.

Ai văzut cum chiar și oamenii ca mine trec pe nesimțite de la «Să le fie de binel» la mai puțin blajinul «Să fie ai naibii!».

Nu care cumva să fii ispitit, iubite amice, de gândul că vorbesc din răutate omenească și exagerez unele ori altele, ba spun pe ici, pe colo și câte un neadevăr. N-am vrut și nu vreau decât să te ajut a te dumiri asupra celor petrecute în timpul acestei părți din viața mea, și am spus și spun numai ceea ce este adevărat, pe ici, pe colo câte un amănunt, de care din întâmplare îmi mai aduc aminte. Zugrăvită cu tot dinadinsul icoana vremii e cu mult mai întunecată. Nici vorba pe care am scăpat-o atunci n-ai s-o iei drept semn al supărării mele. Supărat nu eram, deși aș fi avut destule cuvinte să fiu. Eu am proptea mai puternică decât toți puternicii zilei împreună: bunul Dumnezeu, care mi-a făcut parte de darul de a mă simți bine în toate împrejurările. Eram adânc îndurerat când vedeam că românii și-au pierdut mințile, și firea mă împingea să-mi dau silința de a-i dezmetici.

Ar trebui să-mi petrec puțina viață ce mi-a mai rămas scriind și zi și noapte pentru ca să-ți spun toate cele pățite pe urma silințelor mele. Mă simțeam oarecum umilit, dacă mi se întâmpla câteodată să ies din casă fără ca s-o pățesc ca și cu lonaș ori cu tânărul Urechia. În cel mai bun caz mă întâlneam cu câte un vechi prieten, ba chiar și cu câte o rudă, care se facea că nu mă vede. Îmi era milă, și oameni mai vrednici îi credeam pe cei ce mă înfruntau cu vorbele: «Știm că nu-ți pasă de cele ce pățești, dar ai copii și să știi că nu are niciodată să fie pentru dânșii loc în țara aceasta».

Am zis deci «Dă-i naibii!» - nu pentru că eram supărat, ci pentru că ajunsesem să mă simt un fel de caraghios care-și sleiește puterile muncind să facă ceea ce nu e cu putință.

De simțământul acesta am fost cuprins din ce în ce mai deplin după ce germanii și aliații lor au ocupat țara până în Șiret. Eram adică insultat și acum pe stradă. Îmi aduc aminte că unul, cine o fi fost? - m-a scuipat în fața librăriei Socec, unde stăteam cu soția mea și cu una din fiicele mele. N-aș fi avut decât să chem patrula, ca să-l ia pe sus și s-ajungă mâine ori poimâine în Bulgaria ori în Asia Mică.

«Lasă-l, săracul de el, că acum nu mai sunt ai noștri stăpâni» - mi-a zis însă soția mea.

Altă dată aflându-mă cu doi prieteni în fața palatului, tot în fața palatului, o trecătoare, cocoană elegantă, a strigat în gura mare: «Iată trădătorul!».

Aducându-mi aminte de vorbele soției mele, am dat-o și pe ea ca pe ceilalți.

Același lucru l-am pățit și cu Maior, bătrânul profesor al școlii de la Herăstrău, care, trecând în Calea Victoriei pe lângă mine, mi-a zis: «Trădător infam!».

E învederat că oamenii care în împrejurări ca cele de atunci nu sunt în stare să-și pună frâu, și-au pierdut mințile.

În curând m-am încredințat însă că nu numai frații și surorile mele în Traian au ajuns în doaga aceasta. Lumea întreagă își pierduse, așa se vede, bunul simț, căci nici germanii, austriecii, maghiarii și bulgarii nu erau mai cuminți decât românii. Lasă că unelteau ca niște smintiți unii contra altora, dar după câteva săptămâni petrecute la București s-au schimbat și au luat toate apucăturile românilor deprinși cu «obiceiul pământului».

N-am să intru în amănunte, ci ți-am spus aceasta numai ca să înțelegi cum am ajuns eu între două pietre de moară.

Stând de vorbă cu unul dintre ofițerii cu mare înrâurire, mi-am dat pe față fără de înconjur părerea.

«D-voastre, mai ales prusienii - am zis - aveți un particular talent de a vă face nesuferiți.»

«Cum așa!?» - a întrebat el neplăcut atins.

I-am spus un șir de cazuri în care oamenii cumsecade au fost jigniți ori oamenii rău văzuți și de rea credință au fost preferați.

«La urma urmelor - mi-a zis el în cele din urmă - noi nu avem nevoie de simpatiile românilor și ne facem treburile cu cei ce intră în voile noastre.»

Era o nemaipomenită lipsă de cruțare.

«Iată și acum - i-am zis - dumneata jignești fără de nici un folos, repet - fără de nici un folos - pe un om care ostenește și se expune pentru ca să propage în poporul român simpatiile și încrederea către poporul german.»

E învederat că bun prieten nu mi l-am făcut.

Altă dată am vorbit cu alt ofițer despre afacerile necinstite în care sunt încurcați unii dintre ofițeri, despre viața scandaloasă a altora și despre legăturile multora cu oameni compromiși.

«Dacă merge înainte tot așa - am urmat - mai curând ori mai târziu se vor pune la barierele Berlinului tăblițe cu inscripția „Cei ce au stat trei luni la București timp de trei ani nu au voie sâ intre în Berlin”.»

A râs neamțul, dar nici pe el nu mi l-am făcut prieten.

În curând am ajuns, deci, ca germanii cunoscuți de mine să-mi zică «prietenul supărător».

Le și eram supărător mai ales când cu încheierea păcii, care după părerea mea era o uimitoare dovadă despre lipsa de pricepere a diplomației germane. Urmarea firească a fost că nici germanii nu mi-au achitat leafa de profesor la școala evanghelică, iar la redeschiderea școlii n-am fost invitat să ocup catedra de limbă și literatură română pe care o ocupasem timp de zece ani aproape.

Ce puteam să fac!?

I-am dat și pe ei - n-am nevoie să-ți mai spun și cui.

Dam eu însă azi pe unii, mâine pe alții, dar pe când oamenii cu bun simț practic învârteau treburi mănoase ori ocupau funcții bine plătite, eu mă plimbam pe la marginile orașului, pe la Plumbuita ori pe la Dudești. Minune nu era deci dacă din când în când stăteam pe gânduri și mă întrebam dacă nu cumva toată lumea e cu minte și smintit sunt eu, care nu știu și nu vreau să mă potrivesc cu oamenii în mijlocul cărora mi-a fost dat să-mi petrec viața.

Am început deci să umblu după potcoave de cai morți.

Gramatica mea nu era în adevăr numai a mea.

Încă în ajunul războiului de independență stăruise acum de mult răposatul Barbu Constantinescu să dau la școala societății pentru învățătura poporului român lecții de limba română. Președintele societății, pe care-l cunoșteam bine ca membru în comitetul ziarului Timpul, îmi dădea și el zor. Le spuneam că eu n-am învățat niciodată și astfel nu știu gramatică românească. «Dar știi românește și o să-ți faci gramatica», îmi ziceau ei. Am primit deci și-am început să adun gramaticile: T. Cipariu, Munteanu, Câmpeanu, Neagoe, Circa și ce mai era. Studiindu-le, eram plin de gramatică și în redacția ziarului Timpul Eminescu, Caragiale și eu ne pierdeam timpul în discuții aprinse asupra gramaticii. Ne-am împărțit în cele din urmă munca: Eminescu etimologie, Caragiale sintaxă, iar eu așezarea vorbelor în românește. Pune-te să citești scrieri vechi și mai noi, să scoți exemple, să faci notițe. În urmă am discutat mult cu Coșbuc atât la Sibiu, cât și la București, și cu Manliu, precum și cu Odobescu, cu care am publicat în colaborare «Istoria românilor în timpul lui Mihai-Vodă» și o carte de citire.

Când m-am dus la Panciu, ca să lucrez în toată tihna, am luat cu mine un mare vraf de notițe și un încă mai mare vraf de cărți și n-am scris apoi, ci am copiat gramatica, ca s-o dau gata de tipar. Era o datorie de pietate către cei trecuți acum în altă lume ca să fac aceasta.

Rodul îndelungatei mele munci era acum pierdut și pierdute erau și cărțile și notițele mele, pe care le lăsasem la Panciu. Praf s-a ales și cenușă de avutul ginerelui meu, și împreună cu celelalte s-au mistuit și cele lăsate de mine la crama unde unul după altul au intrat românii, rușii și germanii.

Nu era destul nici atât.

Scrisesem o dramă în cinci acte „Bogdan-Vodă”, lucrare versificată. Unul dintre ginerii mei, locotenent de rezervă, tunar la unul dintre forturile Bucureștilor, a luat manuscrisul, ca să-l citească. Peste puțin a fost apoi trimis în toată graba la Turtucaia, de unde a scăpat aruncându-se în Dunăre, ca să treacă râul înotând.

Pierdut era și «Bogdan-Vodă».

Mare pierdere n-o fi nici aceasta pentru literatura română, dar pentru mine era o pagubă.

Aflând deci că bunul Romulus Voinescu a fost numit director al siguranței statului, m-am îmbărbătat și-am adresat primului ministru Al. Marghiloman ca ministru de interne, o cerere în care mă rog cu respectul cuvenit să mi se restituie manuscrisele, pe care ultima dată le-am văzut pe una dintre mesele din biroul domnului Romulus Voinescu.

Mi s-a dat prin mijlocirea Prefecturii răspunsul că manuscrisele mele se află la Moscova și-mi vor fi restituite după ce vor fi aduse de acolo.

Foarte bine! Cum rămâne însă cu paguba ce am suferit și sufăr neputând să-mi public scrierile?

În loc de răspuns, mi se croia drumul spre Văcărești.

II

Iubite amice,

Ajuns-am eu și la Văcărești și am stat acolo chiar mai mult decât destul.

După ce au ocupat Bucureștii, germanii au rechiziționat ziarul Bukarester Tagblatt și soția amicului meu Iuliu Pop, care se afla la Iași, a obținut permisiunea de a publica și o traducere a celor cuprinse în ediția germană.

Ziarele noastre sunt scrise într-o limbă păsărească, cum zicea Eminescu. Gazeta Bucureștilor însă, tradusă în pripă de către oameni care nu știau nici românește, nici nemțește, le întrecea pe toate, încât până chiar și bucureștenii se scandalizaseră. După vreo săptămână deci, doamna Iuliu Pop a stăruit să iau asupra mea urâta sarcină de a revedea și corecta textul românesc mai înainte de a fi dat la tipar. Am primit această propunere rămânând să mi se dea onorariul pe care-l avusesem pentru neasemănat mai puțină osteneală drept colaborator la Minerva, adică 500 lei pe lună.

Vai de capul meu!

După ce fruntașii politici rămași la București au reușit să obțină permisiunea ca Gazeta Bucureștilor să apară ca ziar de sine stătător, a rămas să dau câte trei articole pe săptămână, plătite cu câte 50 lei fiecare, ceea ce ar fi fost tot cam 500 lei pe lună.

Iar vai de capul meu!

Lasă că cenzura îmi ciopârțea articolele, încât nu mă mai ierta firea să le public și treceau și câte zece zile fără ca să iau cei 50 lei, dar am și ajuns, precum știi, să nu mă mai pot împăca cu cele ce se petreceau la București.

M-am bucurat deci când domnul Stere și-a publicat ziarul. Osteneala-mi era acum de prisos.

«S-o mai pată și alții!» - am zis și n-am mai scris pentru Gazeta Bucureștilor.

După ce frații Brătianu s-au întors iar la București, au fost arestați mai mulți dintre colaboratorii Gazetei Bucureștilor. Eu nu. Oameni cu trecere mi-au trimis vorbă că nici n-am să fiu. Aceștia nu știau, însă, ce-i spusese fiicei mele domnul secretar general Dimitriu după punerea mea în libertate. Aveam o vină mare și în cele din urmă tot mai puternici erau cei ce nu puteau să mi-o ierte.

După cartea de botez, pe care mi-a dat-o popa de la Șiria, eu m-am născut la 18 ianuarie 1848. Împlineam deci la 18 ianuarie 1919 vârsta de 71 ani. Tocmai în ziua aceasta, drept felicitare de ziua nașterii mele, am fost citat la Curtea Marțială. Era fără îndoială o întâmplare, dar pentru mine supărătoare.

În drum spre Curtea Marțială mi s-a întâmplat să-l întâlnesc pe marele nostru istoriograf Nicolae Iorga.

Trecea mergând spre Academia Română prin fața palatului Știrbei, iar eu mă aflam în cealaltă parte a străzii mergând spre Biserica Albă. Zărindu-mă, el s-a oprit și a scuipat spre mine tare și cu multă ostentație, încât trecătorii s-au oprit ca odinioară când cu bine știutul Ionaș.

De astă dată nu m-am mai crucit și m-am mărginit a-mi zice: «Ăstuia nici la cele mai adânci bătrânețe n-o să-i mai vină mintea!».

Cobea naibii.

La Curtea Marțială am așteptat mai întâi la scară, apoi într-o sălișoară, după aceea într-un coridor strâmt, de unde peste vreo patru ceasuri un sergent a avut bunăvoința să mă conducă la domnul maior, mult lăudatul nostru Bolentin.

Acesta m-a poftit să șed, un semn că nu era prefect al capitalei. După ce mi-a luat mai mult ori mai puțin prietenește un scurt interogatoriu, am subscris procesul verbal.

«Acum puteți să plecați - mi-a zis apoi - dar vă rog să veniți și mâine. Cred că ne înțelegem?»

L-am înțeles: era un gest - nu teatral, ci generos. Îmi lăsa adică timp să fac cuvenitele pregătiri pentru plecarea la Văcărești.

Deși nu-mi spusese lămurit aceasta, ziua următoare, cu care intram în anul 72 al vieții mele, nu m-am mai dus singur la Curtea Marțială, ci însoțit de fiul meu Titu, locotenent de rezervă.

După așteptare de vreo trei ceasuri într-o săliță, în care aveam și un scaun, am fost conduși la același Bolentin, care mi-a spus că - cu mare părere de rău - e nevoit să mă rețină.

«Eu cred că nu e nevoie de aceasta, i-am zis, căci vă stau în toată clipa la dispoziție.»

El a dat din umeri.

«Dumneata ești militar - a zis apoi adresându-se la fiul meu - și știi ce va să zică ordin: ordinul e ordin, și noi inferiorii nu avem decât să ne supunem. Te duci și iei o birjă…»

«Nu, domnule maior, întrerupsei eu. Nu mă iartă mijloacele să dau 60-80 lei birjarului. Sunt deprins a umbla și mă duc pe jos.»

«Dar nu vei merge singur, ci însoțit de grefier» mi-a zis el.

«Prea bine! - am răspuns. Grefierul e om fără îndoială mai tânăr decât mine, și ceea ce pot eu poate cu atât mai vârtos el.»

Domnul maior s-a răzgândit. Fiind acolo și domnul Șurculescu- Cernățianu care colaborase și el un timp oarecare la Gazeta Bucureștilor, a rămas să vadă dacă nu cumva poate să ne trimită pe amândoi cu automobilul curții.

Silințele nu i-au rămas zadarnice, și pe la patru ne-am urcat, Șurculescu și eu, în automobil, șezând eu, ca mai bătrân, la dreapta.

Urmează o caracteristică manifestare a simțământului de demnitate.

Abia pornit, automobilul a fost oprit de către un tânăr ofițer. Cine o fi fost? Locuia omul în drumul nostru și profita de ocazie, ca să nu se întoarcă pe jos acasă.

Șurculescu s-a așezat pe unul dintre scăunașe și i-a lăsat locul de lângă mine. Peste puțin însă domnul ofițer a tresărit ca înțepat de o viespe. Deși Bolentinul respectiv nu-mi pusese încă peste stigmatele bătrânețelor stigmatul infamiei de trădător, vrednicul oștean s-a cutremurat gândindu-se că trecătorii au să-l vadă șezând la stânga mea; m-a somat deci să mă scol și să-i las locul de la dreapta. Ne-am urmat apoi drumul până în strada Lânăriei, cale de câțiva kilometri, fără ca să schimbăm vreo vorbă și fără ca el să se înjosească salutându-ne când s-a dat jos.

De aici înainte, săltând prin fel de fel de hopuri, pe la Belu la Văcărești.

Mai înainte de a-ți vorbi despre mulțumirile de tot felul de care am avut parte în timpul petrecut la Văcărești, am să-mi dau silința de a-ți face descrierea Văcăreștilor, teatrul evenimentelor.

Văcăreștii sunt o fostă mănăstire, au deci intrarea pe sub o clopotniță de la apus. În prima curte, fosta arhondărie, sunt birourile, locuințele funcționarilor, antropometria și spre miază-zi, deci la dreapta, brutăria și câteva ateliere, precum și bucătăria.

Trecând pe sub a doua clopotniță, aceasta mai mare, intri în așa-zisa cetate, o curte mare, în mijlocul căreia se află biserica, o zidire cu proporții desăvârșite, frumoasă, cu cinci turle în stil bizantin, mai încăpătoare decât oricare dintre bisericile din București.

În dosul bisericii, deci spre răsărit, se află paraclisul, la primul etaj, un adevărat giuvaier arhitectonic, iar la dreapta și la stânga se află celulele, în două etaje, cu totul 36.

Stăriția, de asemenea frumoasă, se află la capătul dinspre miază-noapte al celulelor, cu fața spre miază-zi, iar cu dosul spre Bucureștii asupra cărora se deschide din ferestre o largă vedere. Acum se află aici spitalul.

Încăperile pentru adăpostirea deținuților se află în fața bisericii și la stânga ei, într-o casă cu două caturi, care se întinde până la stăriție.

La dreapta bisericii se află băile, etuva, o mare casă, în care se afla mai înainte o tipografie, iar tocmai la capătul dinspre celule se afla o casă în stil oriental, jos magazie, iară sus închisoare pentru femei.

Noi, Șurculescu și eu, am fost duși la grefier, care ne-a făcut formele și ne-a dat sub îngrijirea unui gardian care ne-a condus la colegii noștri mai de mult arestați.

Sub poartă ne-a fost notat numele și-am fost întrebați dacă am mai fost ori nu arestați.

«Da - am răspuns eu - un an la Vaț și câte cinci săptămâni la Domnești și la Luvru.»

«Să treacă!» - a zis portarul de sub clopotnița cea mare și poarta ni s-a deschis. Iar te rog să mă ierți că sunt nevoit să-ți spun pe cât se poate de aidoma ce mi-au văzut acum ochii.

Era pe înserate, moină și lapoviță. În dreptul băilor și spre închisoarea femeilor, mari mormane de gunoi intrat în dospire se mistuiau scoțând aburi deși ca fumul. Spre fundul curții, până unde nu se întinseseră încă umbrele, o mulțime de oameni se încălzeau la cele din urmă raze ale soarelui de Ianuarie. Slabi, cum nu mai văzusem în viața mea, rebegiți, cei mai mulți fără de cămașă, îmbrăcați în crâmpeie de zdrențe, cu picioarele înfășurate în cârpe și cu pături zdrențuite în spinare, ei mi se păreau un fel de ființe aduse din altă lume - pentru înspăimântarea celor ce intră. În același timp m-a izbit un miros de putregai și de oameni plini de jeg, încât îmi venea iar și iar să vărs.

«La stânga!» - a comandat gardianul.

Supunându-ne comenzii, am ajuns la latrine - nu ca la Domnești, ci sistem modern, «tout a l’egout», dar fără de apă și pline și sus, și pe jos, și prin fața ușilor că nu se mai puteau închide, grămezi înghețate, care acum începuseră a se dezgheța, iar pardoseala din fața lor era acoperită de o baltă de o șchioapă, amestecătură de ud mai vechi și cu totul proaspăt.

Trecând balta, ne-am apropiat de câțiva deținuți, care se aflau în treburi pe acolo.

«Nu vă apropiați - ne-a zis gardianul, acum mentor al nostru - că toți sunt plini de păduchi.»

Ne-am depărtat cu respectul cuvenit și-am ajuns la scara ce duce în primul etaj, scară lată și bine făcută, dar plină cu murdărie acum înghețată. Om bătrân cum eram, mă temeam ca nu cumva să alunec, am pus deci mâna pe rezemătoare.

«Nu pune mâna, că te umpli de râie!» a strigat totdeauna binevoitorul gardian.

Urcați apoi fără de păduchi și fără de râie în primul etaj, am intrat, la dreapta, într-un coridor larg, în care se deschidea ușa salonului, în care ni se rezervaseră culcușurile.

Să ne oprim, iubite amice, în prag.

La Vaț, unde am stat închis peste un an, plăteam chirie, dar aveam iatacul meu curat, pat cu așternut cuviincios și regulat primenit, masă, două scaune și dulap pentru păstrarea hainelor și a albiturilor. Pentru o taxă bine stabilită mi se punea la dispoziție și un om, care mă servea în toate privințele. Dacă n-aș fi fost în stare să plătesc, plătea comuna în care-mi aveam domiciliul. Eram deci om rău nărăvit.

Am mai luat apoi apucături rele și la Domnești, precum și la Luvru.

Aici am văzut în fața mea o sală în care se aflau 17 persoane cu vreo douăzeci de paturi: sus, sub tavan, ferestre pătrate cu zăbrele groase ca la orice temniță adevărată, două lămpi atârnate, o sobă de fier în fund, o masă cu două laiți, aer îmbâcsit și plin de fum de țigări, de lignit și de petrol prost, miros de toate felurile - nu pot să zic plăcut.

Cei șaptesprezece complici ai noștri se bucurau de viață, unii mâncând ceea ce aveau, alții încălzindu-și mâncarea pe gaura cu rotițe a sobei, iar alții stând de vorbă, pe ici, pe colo, câte unul întins pe pat citind la lumina slabă ori pierdut în visătorie.

Ei ne-au primit cu bucurie zgomotoasă parcă ar fi voit să zică: «Iată-i, în sfârșit, și pe aceștia! Cu cât mai mulți, cu atât mai bine!»

Am fost poftiți să ne alegem după plac din cele câteva paturi încă neocupate, fier veritabil și scânduri de brad adevărat și ceva mai curate decât cele din podele, care erau pline de praf amestecat cu fel de fel de rămășițe.

Am rămas ca țiganul la pagubă.

«Bine! - am zis - aceasta e ceea ce înțelegea Bolentinul nostru când ne-a spus că la Văcărești e tot ce se cuvine!? E o rușine!»

A urmat o critică generală făcută de oameni care aveau meseria de a face critică oricărui lucru care nu e cum trebuie să fie. Multă pricepere, desăvârșită cunoștință de cauză, mare măiestrie în alegerea termenilor de cuvenită asprime. M-am încredințat îndeosebi că nu numai eu am păcatul de a scăpa cu un „Dă-i naibii!”. Alții îi dădeau aici și - nu pot să-ți spun unde… Vei fi știind ce va să zică „Țara lui Hubsch”.

Dar o pățisem eu și mai rău în primele zile ale petrecerii mele la Domnești și tot am dormit bine.

Vorba românului: „Să nu-i dea Dumnezeu omului tot ceea ce poate răbda!” Voioși băieți! Să crape de ciudă văzând că inimă rea nu-și face nici unul dintre noi.

Și în adevăr, numai vina mea era dacă n-o duceam și aici tot atât de bine ca aiurea.

Mai întâi și mai întâi tocmai băiat nu mai eram și neajunsurile bătrânețelor mă supărau pe ici, pe colo.

Când cu zidirea caselor în care locuim, mi se întâmplase să cad de pe o schelă. Mi-am frânt atunci două coaste, mi-a ieșit din încheietură clavicula de la dreapta și mi s-au vătămat plămânii și ficatul. Medicii de la «Filantropia», unde am fost transportat, se îndoiau c-o să scap, și-mi aduc cu vie recunoștință aminte că bunul meu prieten Nicolae Iorga a venit însoțit de domnul Dimitrie Onciul să mă vadă și să consoleze pe soția mea. Mulțumită purtării de grijă a tânărului Dr. Leonte și a devotamentului soției mele, care timp de cinci săptămâni de zile nu s-a depărtat de la căpătâiul meu, am scăpat cu viață, dar am rămas diabetic și astmatic, încât trebuia să mă supun unui regim diabetic bine lămurit, să fac mereu plimbări în aer liber și să dorm cu fereastra deschisă. Mai sufeream apoi și de eczeme hemoroidale, care mai ales la schimbarea timpului mă supărau rău de tot.

La Domnești și la Luvru am dus-o cu toate acestea destul de bine. Tușeam, ce-i drept, dar nu-mi aduc aminte să fi supărat pe tovarășii mei prin accese de înecăciune ori plimbându-mă în timpul nopții cuprins de deznădejde prin casă.

Acum se schimbase starea mea.

Fusesem fumător nesățios, iar de când cu căderea mea de pe schelă nu mai fumam deloc. Mă înăbușea deci fumul de tutun, de petrol, de lignit, aerul îmbâcsit și plin de miros greu, încât aveam accese de înecăciune, mă zbăteam în culcuș ori umblam besmetic printre paturi și nu-i lăsam pe mai fericiții mei tovarăși să doarmă.

Mai era pe deasupra și alta.

Se zicea că cel mai bun mijloc de a alunga păduchii sunt spălăturile cu petrol. Mai înainte de a se culca dar, tovarășii mei se dezbrăcau în pielea goală și se spălau pe tot trupul cu petrol. Eu nu puteam să fac ca dânșii. Lasă că în urma unui defect de educație nu eram în stare să mă prezint în pielea goală în fața altora, dar nu mă iertau nici eczemele să fac spălături cu petrol. Vai de sufletul meu.

«Nenorocitule - îmi ziceam - tușind încă mai greu. Fug acum păduchii de la ei și se adună toți pe tine.»

Deși nedormit, așteptam cu nerăbdare zorile zilei, ca să mă scol, să mă îmbrac în grabă mare și să ies, ca să fac mișcare și să iau aer în curtea cea largă, unde îmi venea să vărs când am intrat pe poartă.

Așa am petrecut prima noapte la Văcărești. Te rog să mă crezi când îți spun că, cu toate acestea, inima mi s-a înveselit când am dat de lumina soarelui, care tocmai răsărea din dosul paraclisului, și duioșia m-a cuprins numai gândindu-mă la cei de acasă, mai ales la mult încercata și totdeauna îndelung răbdătoarea mea soție.

III

Iubite amice,

Ieșit la aer, am început să mă plimb pe șoseaua de la dreapta bisericii, care, fiind în bătaia soarelui, era mai zbicită. Nu mai era, parcă, mirosul greu din ziua trecută. Se vede că-l luase băltărețul, care adia dinspre câmpia ce se întinde până în valea Sabarului. În tot cazul era mai bine decât în salonul din care scăpasem.

Peste puțin au început să iasă stafiile care mă înspăimântaseră la sosirea mea, ici una câte una, colo câte doi-trei dintr-o dată, mulți băietani ba chiar și copii de câte zece-doisprezece ani. Ei însă nu se plimbau, ci se așezau în bătaia soarelui pe sub ziduri, mai ales de-a lungul bisericii. Pe ici, pe colo câte unul mai îndrăzneț se uita cu ochi stinși și răsuflând din greu la mine, apoi își rotea fricos privirea, ca să vadă dacă nu cumva e prin apropiere vreun gardian, care îl vede întinzând mâna pe cerșite.

Mă știi că nu eram om căruia îi este dată mulțumirea de a potoli fie chiar și numai pe o clipă foamea unei atât de mari mulțimi de flămânzi. Răpus în toate acestea de milă, am scos punga. Cea mai mică din hârtiile din ea era una de doi lei, prea mult pentru oameni ca mine.

«Haide! Fie și asta!» mi-am zis însă și i-am întins-o unuia dintre copii.

El și-a retras mâna.

«Ce să fac eu cu ea? - mi s-a tânguit. O bucată de pâine, fie chiar și numai o cojiță uscată.»

M-am încredințat în urmă că acesta nu era «gestul» lui: cei mai mulți făceau așa.

De ce?

Pentru că îndată ce se afla că au bani, mâncau trânteală și li se luau banii.

Am văzut în mai multe rânduri chiar scene și mai caracteristice.

În anumite zile, rude ori prieteni au voie să-i vadă pe deținuți, să vorbească cu dânșii prin zăbrele în fața gardianului și să le dea primeneli ori de ale mâncării.

Când vreunul mai plăpând e chemat la vorbitor, alții stau în dreptul bisericii la pândă. Întorcându-se apoi fericitul vizitat cu legăturica, se produce o îmbrânceală și peste puțin nu se mai știe ce s-a făcut legăturica.

Era foarte primejdios darul de milă pe care voisem să i-l fac copilului.

Câtva timp în urmă curtea a răsunat de un cor bine condus. Erau vreo zece dintre socialiștii adăpostiți la spital. Plimbându-se pe coridorul din fața celulelor, ei cântau Internaționala.

Erau oameni rău de tot ciomăgiți la 13 Decembrie, plini de vânătăi, unii cu răni nevindecate încă ori bolnavi pe urma primejdioaselor leziuni interne.

Îți mărturisesc că spre rușinea mea nu prea știam ce va să zică socialism și aveam rea părere despre socialiști.

Șirian de baștină și copilărit în mijlocul poporului, eu eram încă de acasă om cu vederi conservatoare, care are un adevărat cult pentru tradițiile naționale în toate privințele. Acest cult s-a dezvoltat apoi sub înrâurirea lui Șaguna și a aderenților lui, prin legăturile mele cu Eminescu și prin viața petrecută în mijlocul junimiștilor. Socialiștii erau deci pentru mine unii dintre dușmanii cei mai primejdioși ai neamului românesc, zguduitorii din temelie ai vieții naționale românești.

Auzindu-i acum cântând și văzându-i voioși, am zis cu toate acestea «Bravo vouă». «Ăștia sunt oameni!»

Asemenea oameni nu mai văzusem decât la Sibiu, unde câțiva inimoși ucenici ai lui Șaguna au ținut ani de zile de-a rândul piept cu o lume întreagă.

Am căzut deci în păcatul de a dori să fac cunoștință cu cântătorii din coridorul celulelor.

Câțiva dintre dânșii au coborât scările, ca să se plimbe pe unde mă plimbam și eu, acum nu singur, ci cu doi dintre colegii mei.

Între cei coborâți se aflau atât Frimu, cât și Cristescu, amândoi oameni istoviți de grele suferințe trupești, slabi și palizi la față, dar altfel mult deosebiți unul de altul.

Frimu, un fel de răzeș morocănos, umbla cam plecat din spinare, cu pas rar și călcat cu îndărătnicie, cântărea fiecare vorbă pe care o rosteai și cu atât mai vârtos fiecare vorbă ce urma să-i iasă din gură. Era omul din care, vorba românului, ai să scoți vorba cu cleștele. Fața lui, ochii lui, mai ales zâmbetul cam sceptic de pe buzele lui, întreaga lui ființă îmi impuneau și mă simțeam jignit de simțământul că nu se simte deocamdată îndemnat a sta de vorbă cu mine.

« Cristescu, om mai tânăr, băiat levent, cum s-ar zice, chipeș, îmbrăcat cu un fel de elegantă neglijență, era, din contră, vioi, plin de vlagă, deși obosit, maestru în ale vorbirii și mereu pornit spre gesturi largi și energice. El mă știa bine din lucrarea mea literară și, spre marea mea uimire, mă socotea drept «unul dintre ai noștri».

Chiar dacă n-aș fi ținut eu, ținea el să stăm de vorbă și peste puțin m-am simțit sufletește foarte apropiat de dânsul.

«Uite! - îmi zise arătând cu un gest energic asupra fraților noștri de sub ziduri. Și aceștia sunt oameni care trăiesc în mijlocul unei societăți civilizate, într-un stat organizat după cele” mai bune modele, sub un guvern care se simte menit a înființa România Mare și a o consolida.»

Nu-mi rămânea decât să-i mărturisesc că gândurile lui sunt și ale mele, deși nu sunt socialist.

«Mi-e rușine că sunt om și român când văd cele de aici», i-am zis.

«Ai venit abia ieri seară: n-ai văzut nimic - răspunse el. Să vii să-ți arăt eu, care am mania de a pipăi toate rănile nenorocitei noastre țări.»

M-am dus, ne-am dus amândoi și au mai venit cu noi și fanaticul Teodorescu, și avântatul Bălineanu, și totdeauna sarcasticul Vasilescu de la sondele din Câmpina.

N-am să-ți spun, iubite, ce-a zis fie unul, fie altul dintre noi, ci numai ceea ce am văzut și gândit eu însumi.

Eu am citit Infernul lui Dante, am văzut în Capela Sixtina iadul lui Michelangelo, am văzut și Campo Santo de la Pisa. După cele ce am văzut la Văcărești, Michelangelo și zugravul de la Pisa au rămas în gândul meu niște cârpaci neajutorați.

Eu puține am să-ți spun, iar tu multe ai să gândești.

Am ajuns la localul băilor.

O lege de la 1874 prescrie, așa mi s-a spus, că oricare deținut are, înainte de toate, să fie îmbăiat și dezinfectat. Luând administrația penitenciarului, germanii au executat legea aceasta zidind o casă nouă, unde au instalat o sală mare, în care noii veniți se dezbracă și așteaptă să le vină rândul, un coridor, prin care trec nevăzuți la baie, o sală pentru băi sistematice și alt coridor, prin care ies să se îmbrace. Alăturea au mai adăugat apoi o etuvă de despăduchere și un lavabou.

Acum stabilimentul acesta era părăsit. Apa de zăpadă topită pătrundea prin acoperiș, tavanele erau pe ici, pe colo căzute, dușumelele putreziseră, tencuiala pe ici, pe colo era și ea căzută de pe pereți.

Părăsită era marea sală, în care se aflase tipografia. Mai rămăsese în ea o mare mașină de tipar. Casa era de altminteri în stare mai bună, dar geamurile erau în mare parte sparte, temelia căzuse și aici în multe părți, scocurile de la streșini erau înfundate și numai pe ici, pe colo mai rămăsese câte un burlan de scurgere.

Aceasta e de altminteri starea tuturor acoperișurilor. Vântul a luat pe ici, pe colo tabla încât se vede astereala, la turle și la clopotniță sunt descoperiți chiar și unii căpriori, scocurile sunt înfundate și azi, după vreo opt luni, pline de buruieni, iar burlane abia pe ici, pe colo au mai rămas.

Am trecut printre mormanele de gunoi la biserică.

Jale adâncă m-a cuprins.

Un nenorocit, cine o fi fost, a dat șoselei scurgerea spre biserică. Stând astfel temeliile mereu în apă, ele încetul cu încetul s-au măcinat și zidul, deși neobișnuit de gros, a crăpat de la pământ până sub acoperiș, încât a trebuit să se pună pe sub streașină un brâu de fier, ca să nu se surpe întreaga zidire. Deoarece apa se scurge peste pereți, mai ales de pe ciubuce, a căzut tencuiala, iar brâul admirabil sculptat și pervazurile frumoase ale ferestrelor sunt pline de mușchi și în mare parte măcinate. În aceeași stare se află și cele opt coloane de piatră din pridvorul bisericii, minunate atât ca proporții arhitectonice, cât și ca amănunte de sculptură în stil oriental.

Cât pentru interiorul bisericii, mă mărginesc a-ți spune că pictura, atât aici, cât și în paraclis, un adevărat monument din secolul XVIII, e pierdută în mare parte pentru istoria culturală a țării.

«Să mergem acum la minori - mi-a zis Cristescu. E destul să-i vezi pe ei, pentru ca să nu mai ai nevoie de a-i vedea și pe ceilalți.»

«Academie de înalte studii pungășești - adăugă unul dintre ceilalți. Cine intră odată aici nu mai iese decât hoț de profesiune - care săvârșește faptele rele fie chiar și numai spre a avea mulțumirea de a le fi săvârșit.»

Minorii aceștia sunt cea mai sugestivă parte a lumii de la Văcărești. Mi-am dat multă silință să mă dumiresc în ceea ce-i privește și-ți voi vorbi despre ei și numai despre ei în altă scrisoare. De astă dată îți spun numai că am intrat într-o sală mare, așa-zisa sufragerie, în care se aflau vreo 15 paturi, tot fier veritabil și scânduri de brad adevărat. Minorii, vreo optzeci, între care mulți copii, erau îngrămădiți prin colțuri șezând pe jos și înghesuindu-se, ca să se încălzească unii pe alții.

Niciodată nu-mi putusem închipui că e în lumea aceasta asemenea priveliște cu putință.

Văzându-i goi aproape și cu oasele ieșite prin pielea zbârcită și în culoarea țelinei uscate, am întrebat cum dorm ei și ce mănâncă.

«Dorm câte patru și mai mulți într-un pat - mi s-a răspuns - rămân cei mai slabi pe jos și mănâncă bătăi când unii de la alții, când toți de la gardieni ori de la hoții cei mari.»

«Cei mai bine făcuți dintre dânșii - adăugă altul - sunt apoi luați în antrepriză și oferiți cu câțiva lei pentru abuzuri sexuale ori se dau ei înșiși pentru o bucată de pâine.»

«Să mergem mai departe» - am zis aducându-mi aminte de Virgiliu, care-l purta pe Dante prin infern.

«Să mergem la spital - grăi Virgiliu al meu - că n-ai văzut încă decât introducerea.»

Spitalul nu era un adevărat spital, căci nu am găsit în el nici medic, nici medicamente, nici bolnavi, ci numai rămășițe de ființe omenești, care nu mai au nevoie nici de medic, nici de medicamente.

«Îi vezi - grăi Virgiliu al meu. Aici oamenii sunt aduși numai ca să moară cu bună rânduială. Când aiurea, foamea, frigul, boala ori bătăile îl sleiesc pe vreunul, încât trage de moarte, unul dintre ceilalți îl ia în spinare și-I aduce aici. O să vezi în fiecare zi câțiva dintre aceștia cu capul căzut pe umărul celor ce-i duc și bălăbănindu-le mâinile și picioarele. Dacă găsesc aici un pat, mor ca toată lumea; iar dacă paturile sunt toate pline, scapă din lumea aceasta întinși pe jos. Dar să vii să-i vezi.»

Ne-am coborât într-un coridor pardosit cu asfalt, în care se afla o masă mai lungă. Pe masă erau întinse patru cadavre, două câte două. Pe jos zăceau alte cinci, între care unul al unei femei, din întâmplare o evreică.

«Aceștia au fost și ei oameni - zise el. Îi vezi pe toți în pielea goală. Îndată ce-au murit, le-au furat trențele de pe leș. Femeia aceea mai rămăsese cu cămașa. De azi dimineață, când au adus-o, i-au luat-o și pe aceea.»

Am stat și-am stat cuprins de un simțământ pentru care nu sunt vorbe în graiul omenesc, și binecuvântam pe cei ce m-au ajutat, trimițându-mă la Văcărești, să văd și aceasta mai înainte de a fi murit.

Erau toți morți fără lumânare, cărora nimeni nu le-a închis ochii, nimeni nu le-a pus mâinile pe piept, pe care nimeni nu i-a bocit, cărora nimeni nu le-a citit molifta de iertare, pe care nimeni nu avea să-i prohodească.

Schelete înfășurate în piele subțire, parcă tăbăcită și cam în culoarea cozonacului bine copt, pântece lipite de spinare, coșul pieptului ieșit, mâini și picioare chircite în fel de fel de chipuri, ochi holbați, guri pe ici, pe colo rânjite, din care ies la iveală dinții, fețe în care se oglindea starea sufletească din clipa în care s-au curmat bătăile inimii.

M-am uitat și iar m-am uitat, și ochii mi s-au oprit în cele din urmă asupra unuia care fusese om tânăr, voinic și cu deosebire frumos, cu fața curată. Fusese ras și la barbă, și la mustăți, precum se vedea, cu vreo două săptămâni mai înainte de moarte și în timpul tângirii îi crescuseră țepoase barbă și mustăți. Nu e în lumea aceasta pictor care ar fi în stare să reproducă beatitudinea rămasă în fața acestui om scăpat din lumea ticăloșiilor.

«Am văzut acum destule!» zisei întorcându-mă spre ieșire.

«Mai e încă ceva» - grăi unul dintre tovarăși și mă duse printre leșuri la unul dintre colțurile din fund.

«Iată - zise arătându-mi o grămăjoară colcăitoare - aceștia sunt păduchii care-l părăsesc pe om îndată ce i se răcește sângele în vine, un semn că oamenii aceștia au fost aduși aici încă mai înainte de a fi încetat inimile lor a bate.»

Ieșind iar la aer și la lumină, ne-am aflat față în față cu un fel de camion, în care se aflau două coșciuge de scânduri subțiri netrase la rindea. Doi dintre morți au fost aruncați cap la picioare într-unui din coșciuge, iar în celălalt au fost tescuiți alți doi și pe deasupra lor trupul evreicii. Deoarece unul dintre brațele acesteia era ridicat spre cap, unul dintre voinicii de față a frânt cu o lovitură zdravănă brațul, ca să încapă în coșciug.

«Cum rămâne cu ceilalți patru? - întrebă domnul Bogdan- Pitești, care venise și el împreună cu alți câțiva la această ceremonie lugubră. Nu-i ia și pe ei?»

«Nu li s-au făcut încă formele» - răspunse gardianul spitalului.

Vei fi zicând că tot așa era și pe câmpul de război, unde eu aveam un fiu și trei gineri.

O fi fost chiar mai urât, dar tocmai de aceea nu aveam să fiu prigonit eu, care ziceam că omul numai dezbrăcat de firea omenească se poate avânta în război.

IV

Iubite amice,

Când mă plimbam cu socialiștii, gardianul nostru, om stăpânit de cele mai bune îndemnuri, mi-a adus o saltea de paie. Mai adusesem cu mine un puișor și pledul, cu care mă deprinsesem la Domnești. În aceeași zi fiul meu Titu a obținut de la bineștiutul Bolentin voia de a veni să mă vadă. El mi-a adus o mulțime de bunătăți, o bucată de brânză, una de unt, multe salutări de la bătrânul Engelbrechten, care mi-a trimis și el o bucată de șuncă și una de slănină de la un porc tăiat la casa lui. Fiul meu m-a întrebat apoi de ce mai am trebuință.

«De nimic - i-am răspuns eu. Am aici tot ceea ce-mi trebuie. Spune-i mă-tii că sunt bine aici. E, ce-i drept, oarecare murdărie și sunt ținut la un loc cu făcătorii de rele, dar sunt aici și oameni foarte cumsecade, cu care-mi petrec bine timpul. Să fie liniștită, căci mult n-o să țină nici aceasta.»

«Ea crede că da - mi-a zis el - și de aceea m-a însărcinat să-ți spun să nu fii mâhnit că nu vine să te vadă. Îi este destul să te știe, și ar fi prea mult să te și vadă aici.»

Eram și eu de părere că e mai bine să nu ne vedem în biroul grefierului de la Văcărești, care era însărcinat să tragă cu urechea și să fie cu ochii în patru pentru ca nu cumva să punem la cale vreun complot ori să mi se treacă prin ascuns vreo mașină infernală, ca să arunc în aer întreaga mănăstire.

După iar câteva zile a venit să mă vadă fiică-mea cea botezată de preotul ortodox al marelui penitenciar de la Vaț.

Mai întâi și mai întâi ea nu s-a așezat pe scaunul ce se afla cu totul aproape de biroul grefierului, ci a luat scaunul și l-a dus în cel mai depărtat ungher al sălii, unde a dus și alt scaun pentru mine.

Grefierului îi era greu să-și facă datoria zicând «Lasă, coconiță, scaunele la locul lor.»

Ne-am așezat apoi cu spatele spre grefier și am început să vorbim pe șoptite.

Grefierului îi era greu să zică «Vă rog frumos: așa nu se poate».

Pe perete erau lipite petece de hârtie, pe care stătea tipărit cu litere mari și groase „Convorbirea nu poate să dureze decât cincisprezece minute”. Fiică-mea avea însă să-mi spună multe, și puține nu erau nici cele ce aveam să-i spun și eu. Au trecut deci 15, încă 15, și iar cincisprezece minute, a trecut și ceasul, și noi vorbeam înainte. Grefierul se mișca neastâmpărat în jețul lui, își scotea din când în când ceasornicul și se uita cu coada ochiului la el, se uita cuprins de îngrijorare la ușă, ca să vadă dacă nu cumva intră directorul, dar se sfia să zică „Destul acum”. Ne va fi dat el în gândul lui cuiva, dar ne lăsa să vorbim.

Când a plecat, în sfârșit, fiică-mea știa tot ceea ce văzuse, auzise și pățise tatăl ei la Văcărești, iar ea și soțul ei aveau în București chiar și prin birouri ministeriale prieteni și cunoscuți.

Mai erau apoi la Văcărești și socialiștii îndârjiți, droaia de ziariști guralivi, era acolo Bogdan-Pitești, omul care le vede, le aude și le judecă toate, mai erau foștii prefecți Lupu Costache și Chercea, foștii miniștri Virgil Arion și D. Nenițescu, fostul director al poștelor, colonel Victor Verzea, mai erau vecinii lui Misir, Metaxa-Doro și Filoti, o întreagă lume de oameni care le vedeau toate și știau că nu sunt deloc cum trebuie să fie.

A început deci să vuie capitala fericitului regat român, și prin coloanele gazetelor, prin cafenele, prin saloane, pe la sindrofii, se vorbea mult despre starea nu tocmai înfloritoare în care se afla marele așezământ de corecție de la Văcărești.

Într-una din zile ne-am pomenit deci cu directorul general al închisorilor, domnul Ionescu-Marița, un om încă tânăr și elegant, sprinten și voinic, cu maniere plăcute, de o inteligență mai mult decât comună și cu deosebire simpatic. Nu-l mai văzusem, nu-i mai auzisem numele, nu știam că el e directorul general al închisorilor. Cu toate acestea, după ce și-a făcut pe ici, pe colo inspecția, m-a luat la o parte și și-a exprimat într-o formă ireproșabilă părerea de rău pentru că eu am făcut critica administrației sale, iar fiică-mea a alarmat lumea, până chiar și pe unii dintre funcționarii de la ministerul de interne.

L-am încredințat că fiică-mea n-a putut să spună decât ceea ce i.-am spus eu, iar eu n-am spus decât ceea ce am văzut noi toți cei ce ne aflăm la Văcărești. Nu putea apoi să fie vorba de administrația D-sale, căci eu nu știam că D-sa e directorul general al închisorilor. Ceea ce e la Văcărești e și aiurea, dacă nu chiar mai rău.

«E urmarea războiului» - a zis el.

«Pornit de oameni cu desăvârșire nepregătiți pentru așa ceva» - am adăugat eu și ne-am despărțit ca prieteni buni.

După iar câteva zile ne-am pomenit cu ministrul de justiție, domnul Buzdugan, alt om simpatic.

Frimu nu se mai afla la Văcărești. Fusese dus la Colentina, unde a murit - după părerea mea în urma celor suferite la 13 Decembrie.

E de prisos să-ți mai vorbesc despre primirea ce socialiștii i-au făcut ministrului.

Se aflau adunați în curtea personalului la intrarea de sub clopotnița cea mare.

«Dac-ai venit, domnule ministru - a zis Cristescu - să faci o inspecție serioasă, oprește aici pe toți subalternii D-tale și dă-mi voie să te conduc eu. Eu să-ți arăt ce-i aici.»

L-a și condus apoi Cristescu cum mă condusese pe mine - numai deslușindu-i-le toate cu mai multă râvnă.

Ziua următoare au început să curgă camioanele încărcate cu haine și cu albituri, cu lignit și cu lemne, cu provizii și cu medicamente, cu butoaie de petrol și cu var, cu mături, cu târnuri, cu, rogojini și cu perii de frecat. Au venit și etuve, care ne dezinfectau până la piele, și pompe cu care stropeau podele, pereți, până chiar și pardoseala curții.

Se găseau acum de toate - parcă n-ar fi fost niciodată război.

Iar zdrențăroșii și rebegiții nu se mai încălzeau la soare, ci unii măturau, alții frecau scânduri, iar alții încărcau mormanele de gunoi, curățau drumurile pline de noroi, văruiau pereții până chiar și pe unde era căzută tencuiala, își spălau rufele - se încălzeau toți muncind până la sudori.

A fost destul oarecare purtare de grijă pentru ca toate să fie mai cum trebuia.

Socialiștii și noi am fost mutați în curtea personalului, socialiștii chiar în cea mai largă și mai luminoasă încăpere din acea curte, biroul directorului, care a fost înlocuit cu alt om.

O jertfa de ispășire trebuia neapărat să fie adusă. Jertfit a fost și medicul, care în urmă a murit și el de tifos exantematic.

Noi am fost instalați în două odăi cu intrare comună, în care nopțile era așezat obligatul hârdău, comun și acesta. Eram aici mai înghesuiți decât în salonul cel mare și eu tușeam chiar mai rău decât acolo. De aceea colegii mei, oameni mai tineri și mai sprinteni decât mine, și-au luat paturile mai din fund și mi-au lăsat mie un pat lângă ușă, ca să-mi vină adiere răcoritoare și aer curat de câte ori se deschide și se închide ușa.

În ciuda acestei colegiale purtări de grijă, mă simțeam din ce în ce mai rău. Directorul general mi-a dat deci voie să mă mut într-o sală mare, care era destinată pentru epileptici și pentru nebuni. Eu epileptic nici nu eram, nici n-am fost vreodată în viața mea. Nebunii am făcut destule și pe urma lor am și ajuns unde mă aflam, dar de astă dată am făcut un lucru cuminte. Sala, în care stăteam eu singur, era destul de încăpătoare și pentru 10-l2 paturi, stătuse de mult timp goală, și ferestrele ei dădeau una spre soare răsare, iar alta spre șoseaua din fața mănăstirii, de unde-mi venea aer curat.

O să-ți fie greu să mă crezi, iubite amice: chiar din prima noapte n-am mai tușit și am dormit precum copilul îmbăiat.

Câteva zile în urmă s-a mutat cu mine domnul Săniei Grossmann care publicase în Gazeta Bucureștilor articole sub pseudonimul Tăutu, un om serios, cu care ne nărăveam bine.

Aici stăteam când comandantul nostru de la Domnești, cu deosebire simpaticul maior Angheleanu, acum comandant al temnițelor militare de la Jilava, a venit cu automobilul, ca să ridice pe colonelul Victor Verzea, care fusese osândit la moarte, și să-l ducă la Jilava.

Nu-mi era osânditul decât bun prieten al bunului meu prieten, acum răposatul Aurel Popovici, dar îl știam bărbat în puterea cuvântului și om cu inima deschisă, care a stăruit în convingerile sale și a rămas cu mintea limpede și după ce tovarășii săi de luptă porniseră pe căi de români încă neumblate. Atât de adânc mă zguduise știrea, că a fost pus în rând cu mie neuitatul maior Constantin Crăiniceanu, încât nu eram în stare să mă apropii de dânsul, ci numai din depărtare am luat un mut rămas bun de la el.

Cuprins de simțământul acesta eram când am fost ridicați și noi spre a fi duși la hotelul Modern, unde urma să ne pregătim pentru acum apropiatul nostru proces.

V

Iubite amice,

Îți vei fi închipuind că la Văcărești era un fel de Gheenă, în care un bătrân diabetic, astmatic și chinuit de eczeme nu poate să trăiască, decât muncit ca vai de el. Te încredințez însă că am petrecut și la Văcărești multe ore plăcute, pentru care m-ar fi pizmuit nenorociții care m-au trimis acolo.

Erau, ce-i drept, murdărie, aer îmbâcsit, fumăraie, fel de fel de mirosuri, erau ploșnițe, păduchi și râie, era o lume plină de febră recurentă, de vărsat și de tifos exantematic, tușeam și iar tușeam de băgăm spaima în cei ce mă vedeau, mă zbăteam în culcuș: toate acestea sunt adevărate, dar eram numai noi între noi, colegi, toți ziariști, unii și scriitori, toți intelectuali din aceeași tagmă, deștepți, plini de duh, știutori fiecare în felul lui, oameni în mijlocul cărora nu ți se urăște niciodată.

Era, mai înainte de toate, foarte interesant felul în care se dădea pe față spiritul de solidaritate al acestor cavaleri ai condeiului. Mereu îmi aduceam aminte de vorba lui Schopenhauer, că lumea e un mare penitenciar, și cei osândiți a trăi în ea au să-și dea silința de a-și face unii altora suportabilă osânda.

Aici penitenciarul nu mai era în sens figurat, ci o adevărată pușcărie înconjurată cu ziduri groase și înalte, deasupra cărora se plimbau străji cu pușca încărcată, iar cei osândiți erau apostoli ai adevărului și ai luminii.

Se certau, nu-i vorba, ici pentru locul pe laițele de la masă, colo pentru lampa atârnată în tavan, mai pentru gaura de la sobă, o singură gaură pentru atâția flămânzi, care voiau să-și gătească bucatele ori să le încălzească. Certurile acestea nu erau ca ale zdrențăroșilor ce se încălzeau la soare. Asistând la ele, te simțeai, ce-i drept, «in țara lui Hubsch»; păruieli între colegi n-au să se pomenească și nu s-a întâmplat niciodată ca în fața bisericii să se piardă ceva fără de urmă.

Cunoști apoi binecuvântatul obicei al pământului.

Lignitul fără de lemne nu arde. Se cuvenea deci un bacșiș celui ce aducea lignitul, ca să ia de la alții și să ne aducă nouă mai mult, deci și lemne mai multe. Alt bacșiș i se cuvenea găzarului, căci la noi gazul nu se consuma numai în lămpi, ci și pentru spălături profilactice. Iar alt bacșiș luau cei ce măturau ori cărau bine știutul hârdău ori ne aduceau apă. Ceva mai mare era bacșișul cuvenit gardianului, care ne avea sub purtarea lui de grijă, și magazinerului, care ne aducea cartofi, ba chiar și băuturică de unde știa el. Spuma bacșișurilor i se cuvenea însă primului gardian.

În ajunul săptămânii se făcea deci socoteala pentru viitoarea săptămână și, după împărțeala frățească, plătea fiecare câte 20 de lei.

Mai învederată dovadă de solidaritate era apoi că aceia cărora le dădea mâna plăteau și bacșișuri individuale, ca să fie serviți cu preferință.

Bacșișuri se dădeau de altminteri și la Domnești ori la Luvru, dar acolo lipsea spiritul de solidaritate colegială și eu n-am aflat niciodată cine le plătea și cât luau cei în drept. Acesta era pentru cei de acolo un lucru care se face pe tăcute parcă nici n-ar fi fost să fie.

Rezolvată chestiunea bacșișului, noi, colegii, purtam grijă fiecare de ale sale. Mânca îndeosebi tot omul ceea ce avea. Pe ici, pe colo, se întovărășeau câte doi-trei, ba la sosirea mea am găsit chiar o tovărășie de vreo cinci, care - adu-ți aminte vorba polonezului Dr. Linde - împărțeau între dânșii bunătăți, de care-ți lingi degetele, mai sardele, mai stacoji, mai pește marinat, șuncă de Praga, brânzeturi alese, cozonaci, torturi, compot, fructe de tot felul și închinau din pahare de cristal vinuri alese.

Durere însă, această priveliște plăcută abia câteva zile am putut s-o am.

într-una din zile căpetenia mai fericiților între tovarăși a găsit în patul său, totdeauna foarte curat, cadavrul unui păduche. După un examen făcut în toate amănuntele s-a adeverit că trăia păduchele acela mai înainte de a fi trecut în starea de cadavru și se hrănea în timpul vieții lui sugând sânge de om. Încredințați despre aceasta, întovărășiții, care știau să stăruie și nu aveau numai tot felul de bunătăți, ci și cuvenita trecere, au fost trecuți în curtea personalului într-o încăpere mai largă, mai curată și mai luminoasă.

Am fost poftit și eu să trec acolo. Nu mă simțeam însă vrednic de asemenea onoare, care era mai costisitoare. Am rămas deci noi, ciurucul, numai noi între noi, ceea ce era nu numai mai ieftin, ci totodată și mai bine. Era o viață veselă și fără griji și-am ajuns și eu să cunosc o lume până atunci mie necunoscută, din care nu lipseau incidentele pline de haz.

Deși despărțiți, divorțați nu eram noi și cei trecuți dincolo de poarta fatală. Colegi și prieteni, ba pe deasupra și complici la săvârșirea unui lung șir de fapte rele, eram implicați în același proces și nu puteam face nimic unii fără alții. Îndeosebi cei de dincolo aveau legătură cu mulți dintre puternicii zilei și erau neistoviți în născocirea planurilor de scăpare.

Azi o petiție, ca să avem parte de un regim mai potrivit cu starea noastră socială, mâine alta, ca să fim trimiși iar la Hotel Modern, unde ei fuseseră internați mai înainte, poimâine iar alta, ca să fim trimiși și noi, ca alții, fie într-un sanatoriu, fie în vreuna din casele ce stăteau deșarte la șosele. Deși însă buni prieteni ai Bolentinului și ai colonelului Vlădescu, comisarul regal, toate aceste petiții au rămas fără nici un răspuns.

După ce râia s-a întins și zdrențăroșii au început să moară fie de febră recurentă, fie de tifos exantematic, fie de vărsat, a fost ticluită, după îndrumările primite de unul din cei mai pricepuți avocați, o petiție în care se arată că suntem puși în mare primejdie, față în față cu moartea, deși nu suntem osândiți la moarte, și se cere să fim judecați, tot ca alții, aflându-ne în libertate, în genere să fim scoși de la Văcărești.

Tocmai murise tânărul avocat Misir, fiul fostului președinte al Camerei în timpul guvernului liberal și apropiată rudă prin alianță a puternicului Vintilă Brătianu. Se zbătuse nenorocitul de el aici la

Văcărești, închis într-un iatac tară control medical zile întregi și nopți lungi de-a rândul, până i s-au făcut formele să fie trimis trăgând de moarte în sanatoriul unde s-a stins în curând după sosire.

«Acum - se zicea - acum neapărat avem să fim scoși de aici.»

«Ba tocmai acum nu! - le-am răspuns eu celor ce ziceau aceasta. Dacă nu le-a păsat lor de moartea lui Misir, încă mai vârtos nu are să le pese dacă murim ori nu noi, care, murind, îi scăpăm de o belea.»

Le-am mai reamintit și vorbele citate din infernul lui Dante de către răposat Rietz.

Stăruiau cu toate acestea să subscriu și eu petiția, ba să-mi pui, ca cel mai bătrân și mai cu autoritate, iscălitura în frunte.

Am refuzat.

Am stat adică timp de un an în temnița de la Vaț și n-am făcut cereri umilitoare.

Te întreb: mai puteam eu să subscriu o petiție adresată unei autorități românești care nu știa nici ea dacă poate ori nu să-mi acorde cererea!?

Colegii stăruiau cu toate acestea să subscriu, căci tocmai subscrierea mea are să fie hotărâtoare.

M-am supus, dar cu condiția ca nu în frunte, ci în coadă să-mi pun iscălitura, ba chiar și aceasta făcându-mi rezervele.

Am scris deci sub iscăliturile celorlalți: Mă unesc cu cererile de mai sus Jăcând rezerva că sunt gata și să mor aici, dacă marile interese ale neamului românesc o vor fi cerând aceasta.

Ioan Slavici

Am rămas la Văcărești, dar tot mai trăiesc și mă simt chiar mai în putere de cum mă simțeam atunci.

Am mai subscris în urmă chiar fără de rezervă și în frunte fel de fel de alte petiții, căci după fiecare petiție oamenii prindeau nădejde și se înviorau, iar eu mă bucuram, căci voia bună e cel mai prețios dar în timpul trecerii noastre prin lumea aceasta, oricum vei fi ajungând la ea.

Nu ne aflam însă numai noi la Văcărești: mai erau acolo și socialiștii.

Oameni din topor, ei nu ajunseseră încă să se diferențieze în mai subțiri și mai grosolani, în elită și plebe, în fruntași și codași, ci se socoteau toți deopotrivă. Deoarece împreună fuseseră ciomăgiți și deopotrivă erau vinovați de a fi mâncat o bătaie zdravănă, ei se țineau și la pușcărie unul de altul, împreună stăteau acolo la spital, împreună se plimbau și cântau, împreună își mâncau fie ciorba de fasole, fie iahnia de cartofi.

Aceasta mă ademenea. Deși om din elita intelectuală și conservator de baștină, nu-mi puteam stăpâni îndemnul de a mai sta și cu dânșii de vorbă.

Chiar dintru început am fost oarecum mirat că ei nici nu se plâng de vânătăile de pe trupurile lor, nici nu se laudă cu ele, nici nu-și dau pe față mânia asupra celor ce-i ciomăgiseră. Acestea erau pentru dânșii, așa se vede, lucruri de puțină însemnătate.

Acel Cristescu era apoi plăpumar, care învârtea treburi mai mult ori mai puțin mănoase, om cu dare de mână. Frimu, tâmplarul, avea și el brățara lui de aur. Moscovici, cel cu capul deschis și de multe știutor, nu avea nici el decât să vrea, pentru ca să-și deschidă drum larg prin gloată. Pantofarii Popovici și Teodorescu, precum și mecanicul Vasilescu, erau bine răsplătiți pentru munca lor. Oameni care se mulțumesc cu puțin, toți aveau mai mult decât ceea ce neapărat le trebuia.

«Atunci - îmi ziceam - cine, păcatele lor, îi pune să intre în harță cu stăpânirea, să ridice lumea în picioare și să-și facă printre ciomăgași drum spre Văcărești?»

Ochii lor se aprindeau și fața li se lumina când bănuiau că de asemenea gânduri sunt ispitit.

Schimbați mi se păreau la față când începeau să vorbească despre durerile altora, despre suferințele celor mulți, despre mizeria care crește și se întinde mereu, despre nedreptățile, asupririle și jaful zilnic, despre bogățiile îngrămădite pe urma minciunii și a nelegiuirii, despre risipa făcută în îmbuibări și în desfrâu.

Ascultând cele spuse de dânșii, era peste putință să nu-mi aduc aminte de nopțile petrecute stând de vorbă cu Eminescu, de împărat și proletar, de satirele lui, de articolele fulgerătoare pe care le-a publicat în Timpul.

Adevăr luminos e că toți am trăi în belșug, dacă n-ar fi în mijlocul nostru atât de mulți care trag de la gura altora pentru ca într-o singură noapte să poată mistui roadele muncii săvârșite de zeci de oameni harnici într-o lună de zile.

«Sărac de tine, om lipsit de judecată dreaptă - mi-am zis. Ai ajuns acum să-ți dai seama că nu aceștia sunt oamenii care zguduie temeliile vieții noastre sociale, ci aceia care i-au ciomăgit!? Dacă școala și biserica ar fi cum trebuie să fie, dacă directorul administrativ și judecătorul ar ști și ar și vrea să-și facă datoria față de toți deopotrivă, dacă cei vrednici n-ar fi dați în viața publică la o parte pentru ca să se deschidă drum pentru cei mincinoși, fățarnici, vicleni și porniți spre nelegiuire, dacă toate ar fi în țara noastră cum trebuie să fie, oamenii aceștia ar fi tot atât de conservatori ca tine și ca acum răposații care viața lor întreagă au muncit și au adus grele jertfe, stăruind să păstrăm tradițiile bune ale străbunilor noștri și să ne lepădăm de relele apucături, fie ale lor, fie ale noastre.»

Dar oamenii aceia cântau «Internaționala» și spuneau fără de înconjur că nu țin seamă de deosebirile dintre popor și popor și voiesc ca omul, oricare ar fi limba ori legea, oriunde s-ar fi născut, să se bucure pretutindeni pe fața pământului de aceleași datorii și să li se facă parte de aceeași purtare de grijă ca celorlalți oameni, cu care trăiesc împreună. S-au lepădat creștinii de legea lui Christos și se socotesc deopotrivă cu mozaicii, cu mahomedanii și cu păgânii de tot felul.

«Nesocotitule! - mi-am zis iar. Nu ei s-au lepădat, ci chivernisitorii creștinești. Dacă biserica creștinească ar mai fi cum trebuie să fie, dânșii ar fi cei mai devotați fii ai ei. Niciodată Christos, Apostolii și Sfinții Părinți n-au făcut deosebire între evrei, romani, elini ori oameni de orice alt neam. Iubirea creștinească nu se revarsă numai asupra celor botezați în Christos, ci asupra tuturor oamenilor, și de aproape al meu nu e, după porunca Mântuitorului, numai românul, ci oricare om, care trece alături cu mine prin lumea aceasta, fie el chiar dușman al neamului românesc ori al tău îndeosebi. Păcat greu, nelegiuire neiertată e să sporești suferințele omenești și cea mai de căpetenie dintre datoriile creștinești e să-ți dai în toată clipa și în toate împrejurările silința de a îndulci viața celor ce trăiesc împreună cu tine. Nu! - aceștia nu sunt oameni lepădați de învățătura creștinească și tu, ortodoxul devotat, ești stăpânit de un rău îndemn depărtându-te de ei. Desparți și tu oamenii în asupriți și asupritori, și cei mai nesuferiți îți sunt românii, care asupresc.»

Am fost odată poftit la masa lor comună.

Am stat la masă cu cei mai de frunte din contemporanii mei, am stat cu Regele Carol și cu Regina poetă, dar niciodată nu m-am simțit atât de înălțat în gândul meu ca stând la masa aceasta, unde toți stăteau în picioare, căci ne aflam în temniță și un singur scaun s-a putut găsi pentru meseni. Îmi părea că parcă iau parte la o agapă a mult prigoniților întemeietori ai bisericii creștinești.

«Cum rămâne însă cu cauza națională română, pentru care atâția și atâția dintre neuitații tăi tovarăși de luptă au sângerat și pentru care tu însuți atât de multe și de grele jertfe ai adus!? - mi-am zis iar. Pierdută e pentru vecii vecilor cauza aceasta, dacă oamenii aceștia și cei de un gând cu dânșii ies biruitori.» Nu și iar nu! Ce au voit bărbații plini de vrednicie, care i s-au plâns împăratului Leopold II în Supplex Libellus? Ce-a voit Moise Nicoară când a stăruit ca românii să fie scoși de sub ierarhia bisericii sârbești, ca în scaunul episcopesc din Arad să fie ridicat un român, ca în Arad să se înființeze școala pedagogică azi înfloritoare? Ce-au voit marii luptători de la 1848? Ce-au cerut ei în hotărârile de la Blaj și în memoriile adresate împăratului Francisc Iosif? Ce-am voit noi, care am purtat lupta în coloanele Tribunei!? Ce-au voit nenumărații care au înfundat temnițele ungurești și-au plătit din sărăcia lor amenzile grele?

«Vrut-am și vrut-au timp de sute de ani ca vrajba și asupririle să înceteze, ca oamenii pe care soarta i-a rânduit să trăiască azi ca în trecut și în viitor împreună, să aibă parte de binefacerile pașnicii viețuirii împreună, să nu se mai asuprească unii pe alții, ci să se bucure de aceleași drepturi fiind supuși acelorași datorii, fie ei români, fie ei maghiari, fie sași, șvabi, sârbi, ruteni ori evrei. Aceasta au voit-o părinții, bunii și străbunii tăi, pentru aceasta ți-ai jertfit tu destul de lunga viață, și urgisiții de socialiști nu voiesc nici ei altceva. Nu cumva mai apropiați îți sunt pătimașii care se leapădă de întregul trecut al neamului românesc, stăruie ca românii să asuprească pe alții cum au fost ei asupriți, ca învrăjbirea să se înăsprească și fac neamul românesc de batjocura lumii îndrăznind să declare că oameni în puterea cuvântului sunt numai cei ce fac parte din majoritate, că minoritatea are să renunțe împăcându-se cu gândul că va fi stârpită, că celor ce fac parte din vreuna dintre minorități nu le rămâne decât să se lepede de părinți, de frați, de lege, de tradiții, de tot ceea ce omului cumsecade sfânt are să-i fie!? Nu! - nu ești de aceștia atât de depărtat cum ai fost viața ta întreagă de asupritorii neamului românesc.»

Gânduri ca acestea nu s-ar fi ivit - iubite amice - în mintea mea, dacă nu m-aș fi luminat petrecând zile mie plăcute în pușcăria de la Văcărești, și nenorociții care m-au ținut acolo și-ar face cele mai amarnice mustrări, dacă ar fi în stare să-și dea seama despre binele ce mi-au făcut prin fapta săvârșită de către dânșii din cel mai rău îndemn.

E dureros afără din cale să te știi om bătrân când simți în tine pornirea de a intra în lupta nu numai crâncenă, ci totodată și îndelungată.

I

Iubite amice,

Ca să înțelegi bine cele petrecute în timpul cât am stat la hotelul Modern, e nevoie să-ți spun că-ți scriu în primele zile ale lunii Octombrie aflându-mă de mai multe luni iar la Văcărești și după ce înalta Curte de Casație a luat și ea parte la salvarea patriei respingând recursul făcut de noi, infamii trădători, care am avut îndrăzneala de a spune că sârbii ne sunt dușmani mai primejdioși decât în trecut și că pe Franța și pe Anglia nu putem să ne rezemăm, căci ele nu vor căuta decât satisfacerea propriilor lor interese și ne vor jertfi, dacă acestea o vor cere.

Guvernul prezidat de Ionel Brătianu s-a retras în urma conflictului în care a intrat cu Serbia, cu Franța și cu Anglia, iar Viitorul, organul partidului național liberal, publică la adresa «aliaților» articole care întrec cu mult în violență pe cele publicate de noi.

«România Mare», zic unii, s-a înființat, ce-i drept, dar e desființat statul românesc, iar statul poliglot, în care se pierde, are hotarele deschise și spre Bulgaria, și spre Serbia, și spre Ungaria, și spre cehoslovaci, și românii au să-și mistuie puterile vii cu o iredentă bulgară, cu alta sârbească, cu iar alta maghiară, ba chiar și cu una ucraineană, ca să nu mai vorbim și de cea germană ori de milionul de evrei - acum toți cetățeni cu razăm puternic mai ales în Anglia și în America. Au trecut timpurile când românii erau stăpâni pe țărișoara lor: trăiesc în țară mare, dar sunt legați-ferecați atât politicește, cât și în viața lor economică. După toate acestea ne așteptăm ca azi-mâine să se deschidă chestiunea panslavistă printr-un război cu Serbia, care-i are pe toți slavii în partea ei, în vreme ce noi am pierdut și stima, și încrederea, și simpatia tuturor popoarelor.

Îți spun acestea din pușcăria de la Văcărești și vei înțelege faptele petrecute mai înainte de a mă fi întors iar aici.

Am plecat la Modern cu inima îndoită.

Colonelul Victor Verzea făcuse adică recurs contra sentinței prin care fusese osândit la moarte. Când maiorul Angheleanu venise la Văcărești, ca să-l ducă la Jilava, sentința nu era încă definitivă. Unul dintre cei de față a dat deci cu socoteală că mult nu are să stea colonelul la Jilava, căci Curtea nu va confirma sentința.

«Aș’! - a zis maiorul pe rânjite. Am să-l duc în dosul fortului și să pun câțiva soldați să-l împuște.»

Acesta era spiritul atunci predomnitor: la ce puteam să mă aștept eu, care în gândul celor puternici sunt cu mult mai vinovat decât colonelul, eu, om îmbătrânit în rele, și n-am nici starea, nici legăturile acestuia?

Sosit la Modern am fost însă mai vârtos pătruns de simțământul acesta.

De-a pururea distribuitorul nostru Bolentin a făcut adică selecție: la Modern a internat numai pe cei mai vinovați șapte dintre noi, cu mine în frunte, iar pe ceilalți i-a trecut la alt hotel.

Nu mă încumet să fac încercarea de a-ți spune care-mi era starea sufletească în clipa intrării mele în hotel. Îți voi spune numai că din iad veneam și tot în iad intram.

Închipuiește-ți la un colț o casă cu două rânduri în formă de pi grecesc, cu fundul spre miază-zi și cu o aripă spre răsărit, cu alta spre apus, iar la mijloc curte asfaltată cu poarta spre miază-noapte, în altă stradă. Intrarea și scara sunt la mijlocul aripii dinspre apus. Deasupra fundului și al aripii dinspre răsărit sunt și mansarde.

În casa aceasta se află cel mai spurcat dintre așezămintele născocite de oamenii din veacul nostru.

Un derbedeu, o pușlama ori un craidon care prinde o fată pe uliță ori o ademenește din casa părintească, o aduce la Modern, închiriază unul dintre iatacurile cu câte un singur pat, stau amândoi un timp oarecare, apoi pleacă - de cele mai multe ori el pe intrarea de la apus, iar ea pe portița ce dă în strada mai dosnică de la miazănoapte.

Acum, în rândul de sus al aripii de la răsărit și al fundului, se aflau curtea marțială franceză, biroul acelei curți și câteva odăi pentru funcționarii curții și pentru poliție, iar în mansarde erau închiși condamnații, mai ales algerieni.

Pentru noi rezervase marele distribuitor, în aripa dreaptă, dinspre apus, la dreapta scării, cinci iatacuri cu câte un pat.

Francezii și arestații lor vorbeau cu zgomot, râdeau, cântau, se certau. Din când în când câte unul dintre dânșii își aducea femeia culeasă de pe stradă. Un jandarm aducea și el câte doi-trei camarazi legați cu sfoară unul de altul, oameni prinși cu mâna în buzunarul altora ori bătăuși neîmblânziți. Pe coridoarele strâmte se înghesuiau pe îmbrâncite «frați francezi», derbedei, craidoni, fiecare cu soața respectivă, unele cu voal des peste obraz, altele îndrăznețe și cu capul ridicat, iar românașii din garda noastră stăteau prin colțuri căscând a foame prelungită.

«Bine, ce e aici? Unde ne-au adus pe noi?» - am întrebat eu.

Carnabat, un om înalt, bine hrănit și molatec, un fel de turc nepăsător, pe care nu-l scoate nimic din țâțâni, se uită lung la mine.

«Ce să fie!? - îmi răspunse. Hotel Modern. Așa e totdeauna aici, unde fiecare odaie este închiriată de câte zece ori pe zi și mai ales pe noapte.»

«Mă iartă - i-am zis - dar tot era mai bine la Văcărești.»

«O să vezi că nu» - mă încredință dânsul, și știa omul’ce zice.

Mai întâi și mai întâi puteam să primim vizite fiecare în iatacul lui, oricând în timpul zilei, ba chiar și peste noapte. Puteam de asemenea să și mâncăm ori să bem fiecare ceea ce-i dădea mâna. Nu ne oprea nimeni să ne uităm pe fereastră, nici să ne plimbăm prin curte, nici să ne adunăm, ca să stăm de vorbă.

Chiar ziua următoare a venit soția mea să mă vadă și am stat ceasuri întregi de vorbă. Am luat înțelegere să-mi trimită în fiecare zi mâncărică și tot ceea ce-mi va fi trebuind. Venea apoi în fiecare zi aproape, încât parcă și aici eram acasă. Păcat numai că ne aflam la Hotel Modern unde lumea era obișnuită să vadă numai femei mai tinerele intrând și ieșind.

«Mie puțin îmi pasă - grăi soția mea - dar e greu pentru soțiile celorlalți, care toate sunt tinere și frumoase. E în tot cazul cea mai urâtă parte a pedepsei la care sunteți supuși.»

«Dă-i încolo! - i-am răspuns. Cea mai stricată dintre femeile ce intră în casa aceasta are și ea mai multă pudoare decât cei ce-au crezut că mă batjocoresc trimițându-mă aici. Batjocorită e țara, care nu știe să cinstească pe bătrânii ce și-au petrecut viața ostenind ca să ridice nivelul ei moral și intelectual. Să-i lăsăm în plata Domnului și să ne căutăm de treburi.»

Așa am și făcut. Greu îmi era numai când se nimerea să vedem pe acolo câte o fată pe care o știam din familie ce se bucură de bună reputație.

«Să fie pe sufletul celor ce suferă în capitala țării asemenea spurcăciune!» - ziceam și atunci și mă făceam că nu văd și nu înțeleg.

Ceilalți - tot ca noi - așa dau cu socoteală.

Bolentinul, om bun ca totdeauna, nu m-a lăsat singur, căci oricum Ia bătrânețe e bine să aibă oricine un suflet pe lângă dânsul. Nu poți să știi ce i se poate întâmpla mai ales în timp de noapte. Mi-a dat deci tovarăș de iatac pe Saniil Grossmann, un om de vreo patruzeci și cinci de ani, cu care ne nărăveam foarte bine.

E același care mi-a fost tovarăș și în sala cea mare și luminoasă de la Văcărești.

Aveam în iatac un pat și o dormeză, o măsuță, două scaune, un dulap pentru haine și rufe, un cuier, o fereastră și o chiuvetă pentru apă caldă și apă rece. Fără apă caldă - Hotel Modern nu se poate.

Păstrând tradițiile de la Luvru, l-am rugat să ocupe patul, iar eu am rămas pe dormeză. Când mă așezam la masă, o împingeam spre pat. Când se așeza el, o împingea spre dormeză.

«Scuze, te rog!»

«Nici o supărare!»

Când îmi așezam eu hainele în dulap, el atârna pe ale sale de cuier. Când așeza dânsul pe ale sale în dulap, atârnam eu pe ale mele de cuier.

Când el își punea lucrurile în rafturile de sus, rămâneau pentru mine cele de jos - și viceversa.

Când el se spăla la chiuvetă, eu mă pieptănam ori mă rădeam și iar viceversa.

Când venea soția lui, o cocoană mai tânără și foarte simpatică, venea și soția mea; ei ședeau pe pat, iar noi pe dormeză. Dacă se întâmpla ca doamna Grossmann să-și aducă și copiii, un băiat de vreo 12 și o fetiță de vreo doi ani, utilizam și scaunele. Dacă se întâmpla ca doamna Slavici să vină tot atunci însoțită fie de vreuna dintre fete, fie de vreunul dintre fiii ori ginerii ei, ne înghesuiam cum da Dumnezeu.

Niciodată el nu m-a supărat pe mine, și cred că nici eu nu l-am supărat pe dânsul. Deși mai înainte de a fi avut parte de Văcărești, abia o dată, de două ori ne văzuserăm - așa în treacăt, trăiam parcă împreună ne-am fi petrecut copilăria.

Îți spun acestea drept dovezi că Bolentinul făcea distribuția nu numai cu bunăvoință, ci și cu multă pricepere. Într-adevăr, nici Grossmann n-ar fi putut s-o ducă cu ceilalți atât de bine ca și cu mine, nici eu n-aș fi putut să mă împac cu vreunul dintre dânșii ca și cu Grossmann.

Guvernanta mă ceartă mereu că sunt om dezordonat și zăpăcit, care nu ține nici la curățenie, nici la buna rânduială. Hârtii și cărți îmi stau claie peste grămadă pe masă și prin sertare; când fumez scap cenușa pe jos, arunc chibriturile cât colo, ba scap chiar și mucuri de țigară; când mănânc, îmi pătez hainele; plec adeseori diminețile la școală fără cravată, ba pe ici, pe colo chiar și fără guler și fac mereu gălăgie că mi-a luat cineva ochelarii, pe care îi am într-unui din buzunarele în care nu sunt obișnuit a-i pune, ori pana de gâscă, pe care o am la ureche. Toate acestea și multe altele de felul lor pot să fie adevărate, dar nu dovedesc că sunt om dezordonat și zăpăcit. E o năpăstuire pornită din exces de purtare de grijă. Adevărul e că mă simt nenorocit când văd împrejurul meu necurățenie și lipsă de bună rânduială și am un adevărat cult pentru cei ce-și dau osteneala de a le face împrejurul meu toate curate și bine rânduite. Mie parcă mi-au înseninat cerul.

Ei bine, cel mai apropiat vecin al nostru era Carnabat, un om care stă toată ziua cu pipa în gură, dar nu are niciodată cu ce s-o aprindă, ci umblă mereu de ici până colo ca să cerșească foc. Te pomenești cu el în toiul nopții bătând la ușă și întrebând: «Foc aveți?» După ce și-a aprins luleaua se tolănește în pat și citește, citește, citește. Suferă de o înspăimântătoare manie de a afla ce-au gândit și simțit alții, și-o adevărată minune e un autor român ori francez ale cărui opere nu le cunoaște. Cărțile bune le citește pentru mulțumirea ce simte citindu-le, iar cele proaste îl ademenesc prin hazul ce-și face de prostia autorului. Când s-a pus apoi la citit, e om fericit dacă-i mai arde și luleaua și puțin îi pasă de cele ce se petrec împrejurul lui, toate stau claie peste grămadă nu numai pe masă și prin sertare, și până chiar și pe sub pat, și dac-ar lua casa foc, el nu și-ar scăpa decât cartea pe care din întâmplare o avea în mână.

Mâncat, nemâncat, băut, nebăut, el e om fericit câtă vreme îi arde luleaua și are ce să citească. Din când în când îl vedeam însă posomorât, morocănos și pornit pe ceartă.

«Nu mai are omul acesta ce să citească», îmi ziceam și mă feream din calea lui.

Ar fi fost oare, cu puțință, ca el și eu să ne nărăvim ca tovarăși în același iatac strâmt!?

Grossmann al meu, om de o inteligență scăpărătoare, citise și el mult în viața lui și citea și acum - așa, mai pe ales, dar, ziarist în puterea cuvântului, nu avea mania cărților, ci a ziarelor. Era nemângâiat când nu putea să-și procure toate ziarele ce apar ori vin la București, fie ele românești, nemțești ori franțuzești. Eram adeseori uimit de pregătirea vastă pe care o avea pentru cariera lui: oameni, stări de lucruri, întâmplări, combinații, toate le știa. Nu se puteau ivi în viața europeană mișcări asupra cărora nu era dumirit. Când punea deci mâna pe gazete, el nu mai exista pentru ceilalți muritori. Îl văd, parcă, și acum șezând la masă, mai rar tolănit: dădea mereu din cap, ridica mereu umerii, clipea din ochi, făcea fel de fel de gesturi, om pierdut în lumea gazetăriei. După ce-și citea gazeta, o arunca pe jos și lua alta. Eu trăgeam cu coada ochiului și, când vedeam că nu mă simte, i-o șterpeleam, nu ca s-o citesc, ci ca să mi-o pun la căpătâi, sub puișor. Am și azi câteva kilograme de ziare aici la Văcărești sub căpătâiul meu și dorm foarte bine pe ele.

Carnabat are și el slăbiciunea de a citi gazete, dar el e cu gazetele ca și cu focul pentru lulea: când cu gândul nu gândeai, te pomeneai că bate la ușă: «O gazetă citită mai aveți?».

Ce căpătâi mai puteam să am cu asemenea om?

Dincolo de Carnabat se afla Teodorescu Arghezi, antipodul lui Carnabat, un om singur în felul lui, fost călugăr în timpul tinereților, iar acum ziarist mult lăudat.

Ar trebui să scriu foarte multe și să-mi cântăresc fiecare vorbă de câte șapte ori pentru ca să te dumiresc asupra acestui om, repet, singur în felul lui. Gândul meu e însă numai să-ți arăt câtă pricepere a avut Bolentinul când a dat cu socoteală că Arghezi nu poate nici el să stea decât singur cu sine.

Închipuiește-ți un om scurt și cam gros, oacheș, cu mustață tunsă și chipeș, care pășește mărunt, vorbește pițigăiat și cântărește fiecare cuvânt mai înainte de a-l fi rostit rar și răspicat. Curat și bine îngrijit în toate amănuntele înfățișării lui, cu deosebire cuviincios și oarecum umilit, el mai are și toate aparențele unui om de o modestie excesivă. E cu toate acestea om cu trebuințe nemăsurate: își schimbă chiar și în temniță de mai multe ori pe zi îmbrăcămintea - totdeauna croită după cele mai noi modele; își are cățelușul spălat în fiecare zi cu săpun; alege cele mai scumpe și mai variate bucate și cele mai gustoase băuturi; mănâncă mult, tacticos și îndelung - numai pe față de masă albă ca zăpada de curând căzută; își șterge furculița, cuțitul și lingurița de trei ori cu șervieta curată mai înainte de a se folosi de ele. Nu mai e nevoie să-ți spun că în iatacul lui totdeauna bine aerisit era o curățenie desăvârșită și o bună rânduială penibilă până în cele mai mici amănunte.

Vai ar fi fost de capul meu, de-al lui Grossmann ori de-al lui Carnabat, dacă Bolentinul ar fi avut inima haină de a osândi pe vreunul dintre noi să-i fie tovarăș de iatac lui Arghezi. Dacă nu ne-ar fi luat el la goană, ne-am fi luat noi lumea-n cap și-am fi evadat.

Bunul lui prieten, Dem. Teodorescu, a stat, vai de el, o noapte cu dânsul, iar ziua următoare i-a căzut Bolentinului în genunchi, ca sări mute cât se poate de departe, pe coridorul dinspre «frații francezi» - tot numai el singur.

Mai era, dincolo de Arghezi, un om cu care aș fi stat bucuros chiar și în fundul iadului, Hertz, baronul, un tânăr plin de viață, de duh și de dulceață cum rar găsești în cărările vieții, un om care nu avea ce să caute prin închisori. Acesta avea însă tovarăș, ba chiar tovărășie.

Mai bine de cum a făcut-o nu putea s-o facă Bolentinul țării distribuția: toți ne simțeam bine, chiar mai bine decât la Văcărești. Lui i se cuvine deci cinstea și lauda dacă viețuirea ne-a fost mai rodnică decât la Văcărești, unde nu a scris, pe cât știu eu, nimeni nimic.

Carnabat, când nu avea ce să citească și-i ardea luleaua, scăpa de parapon, avea un fel de clipe de luciditate și scria poezii frumoase, pe care mi le citea.

Arghezi și Dem. Teodorescu scriau și ei - mai ales noaptea - lucruri fără îndoială frumoase, pe care însă nu ni le-au citit.

Grossmann scria când ziua, când noaptea, după cum îi venea pofta, pare-mi-se, impresii de la Văcărești și de pe la Modern.

Eu, prietene, am scris Căile Morților și Prințesa, destul pentru timpul petrecut în Hotel Modern.

Numai rar de tot se întâmpla să scriem amândoi în același timp. Erau mișcările mesei, care făceau peste putință asemenea emulație.

De obicei, când Grossmann își citea gazetele, eu scriam în toată tihna la masă, ceea ce nu mă împiedica de a-i șterpeli din când în când câte una dintre gazetele aruncate pe jos.

El își avea apoi particularele reguli de viață.

Câteodată se întindea pe înserate în pat și trăgea până pe la unsprezece, așa îmbrăcat, un pui de somn.

Eu profitam de ocazie, stăpâneam singur masa și scriam până pe la zece băgând bine de seamă ca nu cumva să-l deștept. Când el se deștepta, eu dormeam. Stăpân deci acum el pe masă, își scotea din dulap mâncărica și cina, apoi cam pe la douăsprezece începea să scrie nesupărat de nimeni și scria înainte cam până pe la două- trei, când se dezbrăca și el și se culca în toată regula. Se întâmpla câteodată să mă deștept, dar mă întorceam spre perete și-mi căutam de somn.

Ziua următoare mă sculam ca de obicei între cinci și șase și mă bucuram de masă până pe la nouă, când se scula el. Nedormit și ursuz, el se spăla pe îndelete și se îmbrăca pe căscate, iar eu mă bucuram înainte… Pe la douăsprezece iar trăgea un pui de somn până pe la două, când se scula și lua masa.

Regulile de viață ale lui nu erau însă plictisitoare. Altă dată se dezbrăca și el ca toată lumea și se culca pe la nouă seara. Acum se scula și se îmbrăca pe la unu ori pe la două din noapte. Iar altă dată se scula pe la cinci dimineața și nu se mai culca până la șase seara.

Eu mă potriveam când într-un fel, când într-altul, și nu mi s-a întâmplat niciodată să am cuvinte de a mă supăra. Atât Căile Morților cât și Prințesa sunt dovezi vii că mă simțeam bine în iatacul acela strâmt și că proști au fost afără din cale cei ce au crezut că mă umilesc și-mi amărăsc viața băgându-mă în cea mai spurcată dintre casele din București.

Nu! - de mine nu se prinde nici o murdărie aruncată din gând hain asupra mea.

II

Iubite amice,

Am fost, precum știi, duși la hotelul Modern pentru ca să ne pregătim pentru proces, deci să studiem dosarul și să luăm înțelegere cu apărătorii noștri.

Dacă de aceasta e vorba, eu puteam să rămân la Văcărești.

Dosarul ne-a fost pus la dispoziție trei zile mai înainte de pertractarea cauzei în fața curții marțiale. Puteam să-l studiem de la 9 până la 12 și de la 3 până la șase. Era un mare teanc de hârtii împreunate sub titlul «Carnabat și ceilalți» la care mai adăugase comisarul regal un car de ziare, în care erau însemnate cu creion sute de articole incriminate. Toate acestea aveau să le studieze în timp de 18 ceasuri douăzeci și cinci de acuzați și apărătorii lor. Îndeosebi eu, care nu știu să dau năvală și să răzbesc pe îmbrâncite, abia peste umerii altora am ajuns să văd dosarul, iar dintre articolele mele incriminate n-am reușit să citesc nici unul.

Mă vedeam băgat într-o căldare cu alți 24 de oameni, cu care nu aveam nimic, nici în clin, nici în mânecă și care nu mi-au fost și nici n-au să-mi fie vreodată tovarăși de luptă. Pe cei mai mulți dintre dânșii acum îi vedeam întâia oară, iar cu alții abia pe ici, pe colo vorbisem în treacăt.

Așa-zișii judecători erau apoi tot oameni care nu mă cunosc, nu sunt dumiriți asupra trecutului meu, nu știu care e rostul meu în viața poporului și astfel nu sunt în stare să mă judece.

Când comisarul regal m-a întrebat care-mi este apărătorul, am răspuns că nici unul.

«Voi da curții lămuririle ce voi crede de cuviință - am zis - dar de apărat n-am să mă apăr.»

Mi-a fost deci numit apărător din oficiu.

Bolentinul nostru, însă, în rechizitoriul său n-a mai vorbit de «Carnabat și ceilalți», ci de «Slavici și ceilalți», m-a pus adică pe mine în frunte și ceilalți s-au adăpostit în dosul meu. Apărătorii acestora au ținut deci să mă apere și pe mine, ceea ce era în interesul clienților lor. E de sine înțeles că nu-mi rămânea decât să le mulțumesc. Le și sunt recunoscător.

Deși nepregătiți pentru apărarea mea îndeosebi, mai ales Socor, Periețeanu, frații Mora amândoi, Radu Rosetti, Micescu și Negreanu au scos cu căldură și cu multă pricepere la iveală nedreptatea ce mi s-ar face dacă aș fi osândit. Încă mai vârtos le eram și le sunt recunoscător adversarilor mei politici Cocea și Costaforu, precum și apărătorului din oficiu, maiorul Steriadi, care m-au apărat cu toată râvna.

Pus însă în strânsă legătură cu ceilalți acuzați, eu eram oarecum ferecat, încât nu mai puteam să fac decât ceea ce se părea potrivit cu interesele de apărare ale coacuzaților mei.

Cunoști întrucâtva spiritul de solidaritate al ziariștilor. În timpul procesului el s-a dat încă mai învederat pe față.

Au fost, ce-i drept, doi inși, Carnabat și Grossmann, care nu s-au sfiit a pune în primejdie soarta celorlalți făcând mărturisirea că ei au lucrat din convingere și pe deplin încredințați că servesc țara susținând politica tradițională alături cu oameni de frunte cum sunt P. P. Carp, Teodor Rosetti, A. Marghiloman și mulți alții.

Arghezi și Dem. Teodorescu, oameni mai subțiri, au prezentat curții dovezi neîndoioase că dânșii au primit de la generalul lliescu, deci de la guvernul liberal, bănet, ca să înființeze un ziar și o revistă, în care susțineau după inspirații primite tot ceea ce au susținut și în coloanele Gazetei Bucureștilor.

Antim a produs chiar dovadă că a colaborat la Gazeta Bucureștilor numai ca agent al poliției secrete române.

Ceilalți, oameni mai mărunți, erau și ei tot francofili, pe care nevoile vremii i-au silit să scrie la Gazeta Bucureștilor, ca să nu moară de foame. Aceștia au adus martori care vorbeau cu oroare despre criminala infamie a celor intrați în slujba dușmanului și jurau că cutare ori cutare în adevăr n-ar mai fi avut ce să mănânce dacă nu s-ar fi căpătuit la Gazeta Bucureștilor.

Au urmat apărătorii care, datori a dispune curtea în favorul clienților lor, recunoșteau că noi cei câțiva încăpățânați suntem greu vinovați, dar clienții lor n-au să fie socotiți deopotrivă cu noi.

Eu, săracul de mine, mi-am început mărturisirea dându-mi pe față mirarea că stau pe banca acuzaților alături cu niște oameni nevinovați. Poate că erau vinovați de fapta pe care au săvârșit-o fie siliți de împrejurări, fie ademeniți de alții. Eu sunt însă un făcător de rele care de cincizeci de ani acum stărui cu îndărătnicie și am îmbătrânit în rele. Țin să spun aceasta pentru ca să nu fiu judecat cu toptanul și ca ceilalți să nu fie socotiți părtași la vina mea.

Așa a înțeles, se vede, și comisarul regal, totdeauna leventul Bolentin, lucrurile, căci a fost de o rușinoasă violență, pot să zic chiar bădărănie, față cu mine.

Nu mă mai slăbea Bolentinul din «bătrânule Slavici», îmi spunea că are să-mi fie rușine de faptele mele, mi-a zis «tâmpit», mă amenința că-mi va fi astupată gura cu pământ, că am să mă sting la Văcărești, știind că de față mi-e soția împreună cu fiul și cu două fiice ale noastre, striga, răcnea și gesticula și în cele din urmă a «proferat» vorbele: «când marile interese ale neamului cer, puțin importă dacă o familie își pierde capul».

Am voit să cer cuvântul, ca să-i spun curții ce-am pățit în fața curții cu jurați din Cluj.

Apărătorii au sărit cu toții să mă oprească rugându-mă să nu indispun curtea.

Nu-și dădeau, așa se vede, seamă, că vorba nu era de mine, ci de demnitatea statului român, pe care președintele curții nu știa s-o apere. Pe mine putea Bolentinul acela să mă înjure și de mamă, cum l-a înjurat pe Carnabat, aceasta fie la Obor în grădina lui Eliad, fie în Dealul Spirii la Niță Stere, fie la Femina ori la Marița Blonda unde nu putea să mă găsească, nu însă în fața unei curți alcătuite de ofițeri români, unde nu mă dusesem, ci eram dus. Obraz trebuie să ai ca să legi pe un om cot la cot, să-i pui la spate santinelă cu baioneta în pușcă și apoi să-l înjuri după plac.

Asta mi-a fost soarta timp de cincisprezece zile cât s-a tărăgănat procesul: mereu mi se cerea să tac ca să nu indispun curtea.

Mi-am luat notiță și despre izbucnirile pătimașe ale comisarului regal, și despre multele prăpăstii pe care le-a spus și mi-am închipuit un fel de contra-rechizitoriu pe care eram hotărât să-l desfășor la sfârșit, după ce mi se va fi pus întrebarea dacă mai am ori nu să adaug ceva la cele spuse de apărători.

S-a întâmplat însă că pledoaria lui Periețeanu a fost într-adevăr foarte strălucită. Mi s-a cerut deci din toate părțile să nu mai vorbesc, căci aș strica efectul produs de acea pledoarie.

Nu m-am învoit. Ar fi fost prea mult din partea mea. M-am învoit însă să suprim din cele ce aveam de gând să spun tot ceea ce, după părerea apărătorilor, ar fi indispus curtea, deși eram încredințat că sentința nu atârnă nici de la bunele, nici de la relele dispoziții ale oamenilor însărcinați să dea celor puse la cale aparențele unei judecăți.

Am rostit deci o cuvântare ciopârțită, fără cap și fără coadă, lipsită de legătură, un fel de potpuriu retoric.

Am păstrat însă atât stenogramele, cât și notițele ce adunasem și am să-ți trimit cuvântarea drept document istoric, din care urmașii se pot dumiri și ei asupra timpului în care mi-a fost dat să-mi petrec viața.

Sentința a fost, cum mă așteptam să fie, o nouă și mai învederată dovadă că întru fericire pomenitul Rietz vedea bine lucrurile când cita din infernul lui Dante vorbele „Lasciate ogni speranza!”.

Curtea marțială din București nu a găsit însă cu cale să-și rostească sentința în fața noastră, a acuzaților, ci ne-a închis într-o sală depărtată unde eram păziți de santinele.

Când grefierul a venit să ne citească sentința, fiică-mea Lavinia, intrată și ea la mine, a început să plângă.

„Plângi, fata mea, plângi - i-am zis - dar nu pentru că vezi osândit pe tatăl tău, ci pentru că ai să-ți petreci viața în țara aceasta, care suferă asemenea rușine. Adu-ți aminte de Crăiniceanu și gândește-te la colonelul Verzea: față cu mine curtea a fost de o extremă indulgență.”

Totdeauna avântatul Bolentin, care-mi auzise vorbele, stătea la o parte.

Mă știi că eu n-am fost niciodată nici germanofil, nici maghiarofil, ba nici chiar românofil: este iubirea de oameni și de pace ceea ce au hotărât faptele mele. Pornind din convingerea că bine din punctul de vedere social nu poate să fie decât ceea ce rezultă din fireasca desfășurare a lucrurilor, eu am fost totdeauna de părere că războiul e împotriva firii omenești, o înjosire morală, care nu li se poate ierta decât celor nevoiți a-și apăra viața.

Vei întreba, poate - de ce n-am spus aceasta și în fața curții marțiale.

Pentru că eram cu minte. Dacă o făceam, eram osândit la moarte.

Procesul ziariștilor

Încheiere

La întrebarea Președintelui, dacă acuzații mai au ori nu ceva de adăugat la cele spuse de apărătorii lor, am răspuns cu «da» numai Carnabat, Camburopol și eu.

CARNABAT

Domnule Președinte,

Acest proces a avut darul de a clarifica atitudinea mea în timpul ocupației germane. Din dezbateri, din acuzația domnului comisar regal, din apărare, s-a văzut că în tot ce am scris n-am calomniat Țara Românească, n-am atacat Coroana, n-am atacat armata. Din contră, în vâltoarea luptelor de la Mărășești am scris articole prin care cântam virtutea soldatului român și chemarea istorică a țăranului și pământului nostru. Dacă acest ziar ar fi pătruns pe front, departe de a produce deserțiuni, ar fi fost un îndemn de lupte și de eroism.

De ce am scris în Gazeta Bucureștilor?

N-am scris din sărăcie, deși sunt sărac, fiindcă, dacă aveam convingerea că ceea ce fac este rău, nu o făceam. Mai bine mă făceam măturător de stradă. (Vorba comisarului regal.) N-am scris nici din venalitate, fiindcă din registre se vede că aveam o leafa minimă. În timpuri normale aveam leafă împătrită. N-am scris nici din ordinul comandaturii. Am scris din convingerea care-mi poruncea să scriu așa cu orice risc, convingere logică și naturală, care m-a condus și în timpul neutralității și la începutul războiului.

Dacă D-voastre, care vă jertfiți pentru patrie și pentru credință, credeți că un om care a scris din convingere merită o pedeapsă, vă rog să hotărâți D-voastre.

CAMBUROPOL

Domnule Președinte și Onorabilă Curte,

Avocatul meu, domnul Mihail Mora, v-a făcut apărarea mea, dar fiindcă domnul avocat Periețeanu a vorbit aseară și în numele tuturor, am să fac o corectură asupra unei declarații a dumisale, care s-ar putea răsfrânge și asupra mea.

Ca unul care am stat în teritoriul ocupat și am cunoscut viața care s-a dus aici, am de protestat împotriva declarației pe care a făcut-o domnul Periețeanu cu privire la purtarea femeilor române în teritoriul ocupat. Nu admit și n-am admis niciodată generalizarea care s-a făcut.

Cu aceasta intru în apărarea mea și vă declar următoarele:

În cariera mea de ziarist m-am specializat în reportaje și îndeosebi în anchete referitoare la chestiunile importante ale zilei.

Am intrat la Gazeta Bucureștilor văzând din anunțul din 6 Martie 1917 că apare ca ziar românesc, pus în slujba exclusiv a intereselor românești și menit să publice mai ales articole pe care nu le puteau publica ziarele germane, ceea ce era pentru mine o dovadă mai mult că voi putea lucra din punct de vedere curat românesc.

Cât am fost la ziar, nu am avut a face cu nici un german, nu am primit bani mai mult peste leafă - care era inferioară celei ce primisem de la celelalte ziare, unde colaborasem - și nu am scris decât reportaje, dintre care unele au adus mari servicii populației, cum au fost - de pildă - cele referitoare la familiile mobilizaților.

Mie mi se datorează în mare parte schimbarea dispoziției autorităților de a se plăti ajutoare și familiilor demobilizaților grade inferioare.

Dacă aș fi adus aici mărturia multor funcționari din ministerul de finanțe, am fi văzut că în urma campaniei mele câteva mii de femei au intrat în Calea Victoriei într-o bună zi, fără ca să fi fost avizate oficial, avizate numai de mine prin Gazeta Bucureștilor, după ce luasem înțelegere la ministerul de finanțe, ca să forțăm astfel pe nemți printr-o mișcare de stradă să acorde acestor femei ajutoarele care li se cuveneau după convenția de la Haga. Și atunci, după două manifestații de acestea, care se cunosc în București, nemții au hotărât să dea un fond și pentru ajutorarea acestor familii.

Tot din această activitate a mea pot cita un fapt care vă arată și simțămintele mele față de lumea militară.

Murind foarte tânăr, căpitanul Radovici, fost adjutant al Prințului Ferdinand, își lăsase pensiune de 27 lei lunar și cu patru copilași și femeia paralitică. Am deschis la ziarul Minerva o listă de subscripție pentru această familie și am strâns o sumă de peste patru mii de franci, am apelat la medici, care au dat consultația lor gratuit, și am salvat acea familie. După aceea am îngrijit să se înscrie la Școala Militară copilul cel mai mare, care azi este sublocotenent la lași. Familia Radovici îmi era necunoscută, nu-mi era rudă.

Această femeie astăzi poate părăsi patul în urma îngrijirilor date de mine, în urma apelului către toată ofițerimea din țară, la care s-a răspuns admirabil. Aceasta era preocuparea mea principală în articolele ce le scriam.

De altminteri multe cazuri de această natură pot pleda în favoarea mea. N-am vrut să aduc asemenea martori.

Dovadă că aceasta a fost unica mea preocupare e faptul că domnul comisar regal nu mi-a imputat nici un articol semnat A. Camb. sau A. Camburopol, afără de unul singur, care însă - așa cum se vede din titlu, subtitlu și citații - reproduce fără comentarii un interviu al domnului Nenițescu.

Domnul comisar regal mi-a atribuit însă articole semnate A. C.

Declar, încă o dată, că nu eu sunt autorul lor.

1. La interogatoriul instrucțiunii am afirmat că semnam articolele mele.

2. Nu mi s-au imputat la instrucție articolele iscălite A. C. căci atunci aș fi cerut expertiză, ca să se dovedească contrariul în lipsa manuscriselor doveditoare.

3. Acuzarea care trebuie să-și probeze afirmările n-a adus nici o probă, nici o prezumție măcar, că eu aș fi semnat A. C.

4. Colegul de redacție Sulcină a numit pe autorul acestor articole și v-a declarat că eu am protestat în redacție contra faptului că se semnau articole cu niște inițiale, care ar fi putut produce confuzie.

Din citirea articolelor semnate A. C. s-a văzut că nici stilul, nici ideile, nici tonul nu-mi aparțin, dovadă că acest stil, ton, idei n-au fost găsite de domnul comisar regal în nici un articol semnat de mine. Or - nu s-ar putea susține că la acea dată, când, după spusele acuzării, noi am fost siguri de victoria germană și deci nu ne-am fi așteptat la acest proces, aș fi putut păstra atât de bine demarcațiunea între articolele semnate și cele cu A. C. Încât prin unele să fiu inofensiv, iar prin celelalte trădător.

Din toate acestea rezultă că numai prin răsturnarea sistemului de probațiune și printr-o nesocotire a celor mai elementare principii de dreptate și de omenie mi s-ar putea imputa o vină, pe care nu o am, și aș fi tras la răspundere pentru fapte, care - afirm cu toată tăria - nu sunt ale mele.

Rog Onorata Curte să nu facă această eroare judiciară și, făcând dreptate, să constate că nu numai că nu am avut intenția de a lucra contra intereselor românești, dar n-am scris o iotă care s-ar putea considera ca ceva neromânesc.

Am și găsit de altminteri dezmințirea pe care am dat-o în Ianuarie 1917 domnului care semna A. C. și care mă pusese rău cu funcționarii publici prin articole din Agrarul. Fiindcă eram în contact zilnic cu funcționarii publici, m-am dus la gazetă și am protestat.

Iată dezmințirea:

«Colegul nostru de redacție A. Camburopol face cunoscut că nu D-sa este autorul articolelor publicate în Agrarul sub semnătura A. C.»

Sunt de altminteri și alți gazetari, cum este eminentul umorist domnul G. Ranetti, care, când scria la Epoca articole politice, semna A. C.

Cu aceste lămuriri, Onorată Curte și domnule Președinte, vă rog să credeți că am avut totdeauna convingerea că, scriind la această gazetă, scriu la gazetă românească și mi-am făcut datoria așa cum mi-am făcut-o totdeauna ca profesionist cinstit și ca bun român.

SLAVICI

Domnule Președinte și Onorabilă Curte,

Voind să intervertească șirul în care eram puși sub acuzare, domnul comisar regal m-a pus pe mine în frunte spunând că eu am zis că sunt gata să mor. Vorba e foarte grea.

Pentru ca D-voastre să puteți da verdictul, trebuie să știți în care anume împrejurări am zis aceasta, căci în adevăr am zis-o.

M-am pomenit odată că am fost arestat și dus la Văcărești. La Văcărești am petrecut cele mai urâte zile ale vieții mele.

Mai întâi și mai întâi, când am sosit acolo, eu, om bătrân, cum zice cu atâta patos domnul comisar regal, a trebuit să dorm pe scânduri.

Nu e destul atât: era o murdărie îngrozițoare!

Eu am citit «Divina Comedia» a lui Dante, am văzut Capela Sixtină, unde Michelangelo a înfățișat iadul, am văzut Campo Santo din Pisa, am văzut pe la mănăstirile noastre, așa cum e înfățișat, iadul: toate acestea sunt nimic în comparație cu ceea ce am văzut la Văcărești.

Las la o parte mormanele de gunoi de prin curte și murdăria de pe scări. Era însă acolo râie, și gardianul îmi spunea să nu pun mâna pe balustrada scării, că iau râia. Mai era febră recurentă, era vărsat, era tifos exantematic, iar eu stăteam în mijlocul acestui focar de infecție.

Ne aflam 17-l9 într-o sală. Când mă deșteptam noaptea, îi vedeam pe ceilalți goi în cel mai curat înțeles al cuvântului și spălându-și tot trupul cu petro] pentru ca păduchii să fugă de la dânșii. Eu nu puteam să fac lucrul acesta și-mi ziceam: «Vai și amar de tine, căci toți păduchii fug de la dânșii și dau năvală asupra ta!»

Când ieșeam pe afără, vedeam pe jos aruncați câte 4-5 morți cu ochii deschiși, oameni morți fără lumânare; nimeni nu le-a închis pleoapele; nici un preot nu a venit să le citească vreo moliftă. Așa zăceau goi pe jos, și câte doi-trei erau vârâți într-un coșciug.

De sine se înțelege dar că colegii mei au făcut o cerere ca să fie luați de la Văcărești, unde viața le era în primejdie, ori să fie puși în libertate provizorie. Au subscris toți cererea aceasta, apoi au venit la mine s-o subscriu și eu. Le-am zis: «Oameni buni, degeaba faceți aceasta, căci n-o să fiți puși în libertate». «Ba nu! - mi-au răspuns. Să subscrii și dumneata, că reușim».

Am subscris dar în modul următor: Subscriu și eu cererea de mai sus cu rezerva că sunt gata și să mor aici, dacă marile interese ale neamului românesc cer aceasta.

Ce era aceasta?

Eram într-adevăr în fiecare clipă amenințat de moarte și vă spun D-voastre acum: dacă mă mai trimiteți pe mine un timp oarecare, două-trei săptămâni, la Văcărești, aceasta este pedeapsă cu moarte pentru mine!

Acesta e înțelesul în care am zis că sunt gata să mor.

De altminteri, ajuns odată la vârsta de 72 de ani, omul își știe moartea aproape și nu se mai sperie de ea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că s-a îndurat să-mi lase viața de 72 ani, căci sunt puțini cei ce-au atins vârsta aceasta și-o au în starea în care sunt eu. Într-un timp când mor milioane de oameni nevinovați, ce-o să fie dac-oi muri și eu. Așa va fi judecând și domnul comisar regal în fața D-voastre. Știind că sunt aici membri ai familiei mele, care de la D-sa au căpătat bilete ca să intre aici, a mai zis: «Când marile interese ale neamului românesc o cer, puțin importă dacă o familie își pierde capul».

O, Doamne! Dacă vorba e de moarte, câți oameni mai cumsecade decât mine n-au murit nevinovați.

Mai vine domnul comisar regal și vorbește’ de «salus reipublicae»: dacă marile interese ale neamului românesc cer ca moartea să fie, fie moarte.

Dați-mi voie să vă încredințez că vorba cu «salus reipublicae» o știu mai bine decât domnul comisar regal. Eu nu sunt numai gazetar, ba nici nu sunt chiar gazetar; am trăit din dăscălie. Dascăl am fost și sunt. Printre picături am făcut și literatură, din care la noi nu poți trăi, și am scris și la gazete, ceea ce pentru mine nu era o meserie. Ca om care a dăscălit mult în viața lui, am să-i răspund dar domnului comisar regal la vorba cu «Salus reipublicae».

Mai înainte am însă să mai adaug ceva la cuvintele pentru care am zis că sunt gata să mor.

O să le par, poate, multora om ridicol, dacă vă spun că am o pensie de 95 lei, repet 95 lei. Din aceasta nu pot trăi și sunt nevoit să dau lecții particulare. Când m-au trimis pe mine la Văcărești, de sine se înțelege, familia mea, mică, mare, cum este, a rămas în cea mai mare strâmtorare, căci eu mi-am pierdut lecțiile. Ceilalți poate că erau într-o situație mai bună căci, cu toate că se aflau la . Văcărești, le mergea leafa înainte, dar eu lecțiile mele le-am pierdut pentru tot timpul cât am stat la Văcărești și aici la hotel, căci persoanele cărora le dădeam lecții particulare nu puteau să mă aștepte, ci trebuiau să meargă înainte. Și acesta era unul dintre cuvintele pentru care ziceam că sunt gata să mor, dacă, repet, dacă interesele neamului românesc cer aceasta. Era treaba acelora care primeau cererea să-și dea seama că cer ori nu cer marile interese ale neamului românesc ca Ioan Slavici să moară la Văcărești, nici ca la vreme de bătrânețe să i se ia pâinea de la gură și să fie înfundat în iadul de la Văcărești ori în cel de la Modern.

Să vedem acum care e rostul vorbei cu «Salus reipublicae».

Eu am dat zeci de ani de-a rândul lecții de istorie, am publicat un manual de istorie și monografii istorice, sunt. membru corespondent în secțiunea istorică a Academiei Române, voi fi știind dar cel puțin atâta istorie ca domnul comisar regal.

«Salus reipublicae» s-a zis la Roma. Când însă?

Când Roma a purtat cele trei războaie cu samniții, nu s-a făcut nici o schimbare în constituția Romei. Romanii au trei războaie îngrozitoare cu cartaginenii: nici o schimbare. Prima dată s-au făcut schimburi în constituția Romei la 133. Î. Chr. când Tiberiu Grach a vrut să dezlege chestiunea agrară, care ne frământă și pe noi azi.

A fost ales tribun în primul an. Ca să poată executa legea pe care o crease, trebuia să fie tribun și anul al doilea, dar după constituție nu putea nimeni să fie consul, pretor ori tribun mai mult decât un an. Orbit dar de binele ce voia să facă, el a pierdut din vedere că cel mai de căpetenie interes al oricărui stat e ca legile lui să fie respectate de toți și în toate împrejurările, și a stăruit să fie ales și pentru anul al doilea. Atunci s-a făcut în forul roman prima vărsare de sânge și Tiberiu Grach a fost omorât împreună cu 300 din cei de un gând cu dânsul.

Zece ani de zile în urmă fratele său Caiu a fost omorât împreună cu 4000 de partizani ai lui.

Atât unul, cât și altul au spart constituția patriei lor spunând că «Salus reipublicae» cere aceasta.

Iar vreo zece ani de zile în urmă Mariu tot cu «Salus reipublicae» a fost consul șapte ani de-a rândul, apoi a murit ca vai de el.

Cu «Salus reipublicae» s-a făcut Sulla dictator pe viață și în cele din urmă a înnebunit.

Pompeiu cu «Salus reipublicae» s-a făcut stăpân al Romei și apoi a fost omorât mișelește de către fratele Cleopatrei, iar Iuliu Cezar a fost declarat în «interesul patriei» cenzor pe viață, consul pe viață, pretor pe viață, tribun pe viață, pontifex maximus pe viață până ce nu și-a pierdut viața la idele lui Marte.

Iată, domnule Președinte și Onorabilă Curte, unde ajung oamenii care vorbesc mereu despre «Salus reipublicae».

Aceasta e vorba oamenilor care țin să calce legile când le dă mâna și le vine la socoteală, și nu vor să știe că cel mai mare interes al oricărui stat e ca legile lui toate să fie respectate.

Domnul comisar regal a stăruit cu toată puterea ca noi să nu fim trimiși în fața curții cu jurați, zicând că, fiind trimiși în fața curții cu jurați, vom fi achitați. Cu alte cuvinte, noi am rămas aici pentru că D-sa e încredințat că D-voastre ne veți condamna. De ce? Pentru că așa cer «marile interese - Salus reipublicae». Atunci ce ne mai judecăm? Eu cred că domnul comisar regal se înșală și de aceea eram din capul locului hotărât să nu mă apăr. Ziceam:

Judecătorii aceștia vor vedea ei prin ei că eu nu sunt om ca interesele statului român și ale neamului românesc să ceară ca să fiu trimis la Văcărești ori să mi se astupe gura cu pământ, să piardă familia mea capul ei.

Nici apărător nu mi-am luat - și să vă spun de ce.

Eu am avut o mulțime de procese de presă, și totdeauna când am fost dat în judecată, mi s-a spus pentru care anume articol sunt tras în judecată și pentru care anume pasaj din acel articol. De ce? Pentru ca să-mi pot pregăti apărarea.

Aici m-am pomenit deodată cu o mare grămadă de articole. Surprins! Să te aperi pentru articolele acestea. Ei bine, cum să mă pregătesc eu așa în pripă? Cum să îndrăznesc să mă adresez unui avocat, ca să mă apere, când n-am putința de a-i da cuvenitele informații ca să-mi ia apărarea?

Ar fi fost un simulacru de proces. Eram deci hotărât ca nici să nu mă apăr, nici apărător să nu-mi iau.

A venit însă familia mea și a stăruit să mă apăr. Fac aceasta cu puterile ce mi-au mai rămas după zilele petrecute la Văcărești și după încordările sufletești prin care am trecut în timpul celor 15 zile de dezbateri și o fac pentru ca să nu puteți zice că m-ați osândit fiindcă nu m-am apărat.

Am să fiu scurt și mă mărginesc a rectifica câteva lucruri pe care domnul comisar regal le-a spus în avântul său retoric.

Mai întâi și mai întâi D-sa a spus c-am zis ceea ce n-am zis.

La interogatoriu am spus că dacă m-am vândut acum, atunci, eu, care toată viața mea, timp de cincizeci de ani încoace, am spus aceleași lucruri pe care le spun acum, mereu m-am vândut. Cum se poate ca să fiu cu toate acestea om sărac - după ce m-am vândut și azi, și ieri și alaltăieri!? Am zis dar, să vină domnul comisar regal și să arate: m-a văzut pe mine trăind în belșug? M-a văzut la baluri? M-a văzut la teatre? M-a văzut în călătorii? M-a văzut risipind averi? Cum m-am vândut? Ce s-a făcut prețul vânzării!? După toate acestea D-sa vine aici și vă spune D-voastre: Domnia lui s-a plâns că este sărac lipit pământului și de aceea a scris!

D-voastre îmi sunteți martori că eu nu am zis aceasta. A spus un neadevăr știind că nu e adevărat ceea ce spune.

Domnule Președinte și Onorabilă Curte,

Ar fi o rușine - nu pentru mine, ci pentru societatea în mijlocul căreia am trăit cum am trăit, dacă la bătrânețe aș fi ajuns într-o stare încât să fiu nevoit a mă face trădător pentru că n-am ce să mănânc! Vă rog, eu nu sunt om care nu are nevoie de nimic. Domnia sa mi-a zis: să te fi dus să mături strada. Foarte frumos! N-am însă nevoie de așa ceva: totdeauna găsesc lecții particulare din care pot să trăiesc.

Țin dar, înainte de toate, să relevez că aceasta a fost o injurie din partea domnului comisar regal, și vă rog pe D-voastre, ca mai înainte de a lua o hotărâre s-o întrebați pe D-sa, dacă mai stăruie ori nu asupra acestui lucru.

Al doilea: domnul comisar regal a venit și v-a spus că eu am plecat din Transilvania pentru că fusesem acolo condamnat.

Va să zică am fugit de acolo.

V-am arătat aici scrisoarea prin care răposatul T. Maiorescu stăruia să viu în Țară. Aceasta la 1887. V-am mai arătat, tot de la 1887, scrisori în care M. S. Regina Elisabeta stăruia să vin profesor la Azilul Elena Domna având locuință, întreținere și leafă de 500 lei eu și alți 500 lei soția mea ca director.

Domnul comisar regal trebuia să cerceteze dacă am venit ori nu.

N-am venit.

De ce?

Pentru că dincolo unul dintre fruntași, părintele Dr. V. Lucaciu, avea un proces de presă. Mi-am zis dar: nu se poate să pleci acum, tocmai acum. Ar fi o deserțiune. Am rămas - și din fericire pomenitul Rege Carol I mi-a dat dreptate.

Am mai avut apoi la 1888 un proces de presă în chestiunea generalului Dodă care, ales deputat în dieta ungară, a zis:

«Eu n-am ce căuta în camera ungară, unde nu e loc și pentru români!» Eu am zis în coloanele Tribunei: Bine a zis Traian Doda! Pentru articolul în care am zis aceasta am fost osândit la un an de temniță, pe care l-am stat în anul 1888-l889. Tocmai la 1890 am venit, dar am venit cu acte în regulă, cu cheltuieli de drum plătite de cei ce m-au chemat și fiindu-mi mobila scutită de vamă. Corect am fost toată viața mea și nici Vama Cucului n-am trecut-o, nici pe portița din dos n-am intrat în casa nimănui.

Cum rămâne cu cele spuse de domnul comisar regal? Cum rămâne cu sentimentul public, dacă ar fi ca D-voastre să mă condamnați ca pe unul care de nevoie a făcut ceea ce i se impută, ca pe unul care a fugit odată de pedeapsă!?

Iar vă rog deci ca, mai înainte de a lua o hotărâre, să întrebați pe domnul comisar regal dacă mai stăruie ori nu asupra acestui lucru.

De altminteri, dacă doriți, vă pun la dispoziție scrisorile, ca să le vedeți mai de aproape.

Vin la al treilea punct.

Domnul comisar regal vine și vă spune că eu mă lăfăiam.

Aceasta e vorbă grea de tot - mai ales din gura unui comisar regal.

Eu sunt scriitor român de cincizeci de ani acum, căci prima scriere mi-a fost publicată în Convorbiri literare, la 1870. De la 1875, când dădeam lecții de limba română la liceul Matei Basarab mai sunt și dascăl în cele românești. Am colaborat cu Eminescu, cu Caragiale și cu Coșbuc. Am publicat o carte de citire împreună cu A. Odobescu. Am lucrat împreună cu I. Manliu. Am publicat «Gramatica limbii române». Voi fi știind ce va să zică «a lăfăi» cel puțin tot atât de bine ca domnul comisar regal: vorbă aspră, chiar urâtă.

Domnule Președinte și Onorabilă Curte,

Domnul comisar regal avea și are la dispoziția sa întreaga poliție a statului român.

Mai nemărginită decât răutatea este numai prostia omenească; n-ar fi deci o minune dacă s-ar găsi oameni care-și închipuie fel de fel de prăpăstii și în ceea ce mă privește pe mine.

Aici, în fața D-voastre, nu se trec însă închipuirile. Având la dispoziția sa întreaga poliție a țării, domnul comisar regal putea să se încredințeze: în ce fel de casă locuiam eu? Cum îmi era mobilată locuința? Câți servitori aveam? De unde-mi cumpăram de ale băcăniei? Care croitor îmi făcea hainele?

Haina aceasta de pe mine e făcută mai înainte de a se fi pornit războiul. Nenorocita mea de soție, care a suferit atâtea din cauză că-i sunt soț - spună domnul comisar regal - cum se îmbracă, cum trăiește?

Toate acestea le putea dovedi domnul comisar regal. N-a dovedit nimic, căci nu putea să dovedească. S-a mărginit a rosti vorba.

Chiar aici în fața D-voastre a scăpat, în strâmtoare, vorba că nu pentru bani m-am vândut, ci făcându-mi iluzia că voi ajunge guvernator. Iluzia unui om de 72 de ani, care nici măcar la rangul de epistat n-a aspirat!! Mă rog, aceasta nu se poate spune despre un om fără ca să se dovedească. Viața mea toată am fost curat, am avut inimă curată, obraz curat, gură curată, mână curată. Cel ce zice că nu, are să dovedească, mai ales fiind comisar regal care dispune de întreaga poliție.

Vă rog deci iar și iar să întrebați pe domnul comisar regal dacă tot mai stăruie a mă prezenta drept unul care se «lăfăia».

S-a mai folosit domnul comisar regal și de-o altă apucătură retorică.

«Slavici - Slav» - și-a zis. De ce vă mirați? Slavici are în coadă un «vici». Carnabat e bulgar, Grossmann e evreu. M-a băgat pe mine între ei - fiindcă sunt Sla-vici. Îmi contestă D-sa romanitatea. Dar: Luca Stroici nu era român? Nu era român Șeptilici ori 138

Vârgolici? Alecsandri, Negruzzi și mulți alții, care au nume ce nu sună a românesc, nu erau români?

Domnul comisar regal nu va fi știind, dar știu eu, că cea dintâi dovadă despre stăruința în Carpați a românilor este scrisoarea unui călător bizantin, care a trecut Carpații. Am călătorit până la Dunăre, zice, și pretutindeni am găsit oameni cu care mă puteam înțelege, căci știau slavonește. Am trecut Dunărea și tot așa am găsit oamenii până la un sat, căruia îi zic Slăvitești, unde am găsit oameni cu care nu puteam să mă înțeleg, căci vorbeau altă limbă. De aici istoriografii noștri trag concluzia că pe vremea aceea erau români în Carpați.

Satul Slăvitești există și azi și din el se trag Slăviteștii, care de asemenea există.

Eu, domnule Președinte, am spus aici în fața D-voastre, că sunt de la Șiria, unde azi se fac vărsările de sânge. Într-un fel vorbesc alții și într-altul eu despre Șiria aceasta, unde mi-am petrecut copilăria, unde am rude și unde sunt mormintele părinților mei. V-am mai spus că eram acolo martirizați de către sârbi și am crescut în cultul Mitropolitului Șaguna, care ne-a scăpat de urgia sârbească. Vă mai spun acum că în Șiria, unde nu este nici un sârb, toate inscripțiile din biserică sunt sârbești, căci supremația sârbească a fost mult mai îngrozitoare decât cea maghiară ori cea nemțească. Avem la Șiria oameni pe care îi cheamă Barbulovici. Nu sunt ei români? Mai sunt Popovici - nu numai acolo, ci și aici.

Mai știu Codreanovici, Morarovici, Munteanovici. Nouă slăviteștilor de la Șiria ne-au zis sârbii Slavici, ceea ce în nici una dintre limbile slave nu se poate. Trebuiau însă să facă aceasta pentru ca un comisar regal oarecare să se lege de codița numelui meu și să mă scoată slav.

Apoi - să zicem că are dreptate. Domnul comisar regal nu e om bătrân ca mine, ci tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea în stare să ducă în spinare toate cărțile pe care le-am publicat în românește, istorie, știință, literatură, drame. Nu-i sunt ele destulă dovadă despre românitatea mea!?

Va rog să binevoiți a-l întreba dacă da ori nu.

Stărui asupra acestui lucru, pentru că el e un semn că D-sa nu are arme contra mea și e astfel nevoit a se folosi de asemenea mijloace.

Vin acum la cel mai de frunte dintre argumentele domnului comisar regal.

Domnul A. Marghiloman, șeful partidului conservator și fostul președinte de consiliu, fiind citat aici ca martor, a zis, între altele, că în împrejurările date tăcerea era chestiune de prudență.

Profitând de această afirmație a fruntașului între fruntași, domnul comisar regal își ia aere de cenzor și întreabă: Ce-l împiedica pe bătrânul Slavici să tacă!?

Drept răspuns la întrebarea aceasta, voi arăta ce nu mă ierta să tac și vă rog, domnule Președinte și Onorabilă Curte, să binevoiți a-mi da ascultare.

Tăcerea era chestiune de prudență pentru oamenii politici care au să țină seamă de interesele speciale ale partidului din care fac parte și să-și menajeze situația.

Eu niciodată n-am făcut politică și niciodată n-am fost membru al vreunui partid. Sunt de atâta timp cetățean al statului român, dar o singură dată am luat parte la alegeri și o singură dată am fost jurat.

Domnul A. Marghiloman v-a spus că nu mă cunoaște personal, deci nu fac parte din partidul condus de D-sa.

Domnul P. P. Carp mă cunoaște bine încă de la 1874, dar partizan nu i-am fost niciodată în timpul războiului.

Am fost apropiat de răposatul D. Sturdza, dar nu m-a socotit niciodată între membrii partidului național liberal.

Apropiat am fost și de răposatul I. C. Brătianu. Fiii lui tot mai trăiesc, pe cât știu, ei știu care era părerea tatălui lor în ceea ce mă privește, au stat la masă cu mine atât la Florica, cât și la București și ar sări să mă scape, dacă le-aș fi partizan.

Sunt om neatârnat de nimeni, am toată libertatea de a face ce vreau și cred că nu mai am nevoia de a stărui, căci au spus-o și domnul Periețeanu și ceilalți avocați, cărora le sunt recunoscător pentru că au avut bunăvoința de a pune o vorbă bună și pentru mine. Mă mărginesc a vă încredința că ceea ce am făcut am făcut numai din simțământ de datorie și din iubire către frații mei.

În anul 1875, deci înainte de aceasta cu 44 de ani, eram secretar al comitetului central ce luase asupra sa punerea la cale a unei serbări naționale la mormântul lui Ștefan cel Mare. În apelul adresat publicului și publicat la 10 iunie în Românul am zis:

«Națiunea română voiește cultură, și cultura ei trebuie sâ fie una, omogenă la Prut și la Lomniș, omogenă în sânul Carpaților cărunți și pe malurile Dunării bătrâne. Și cultura viitorului, 140 unitatea spirituală a viitorului, zace în noi, generațiile prezentului.»

Pornind din gândul acesta am zis că soarele pentru toți românii la București răsare.

Știindu-mă stăpânit de gândul acesta, răposatul T. Maiorescu, ajuns ministru, stăruie în această scrisoare de la 8-20 Aprilie 1874 să vin în țară și-mi zice între altele:

«La ce te crezi capabil? Profesorat? O funcție administrativă în minister? Inspector de școli cu misiunea de a revedea și însufleți învățământul din sat în sat și din oraș în oraș?»

Venit în țară m-am mulțumit să iau asupra mea sarcina de secretar al comisiei numite de Baronul Eudoxie Hurmuzachi pentru publicarea marii colecții de documente istorice adunate de dânsul, comisie din care făceau parte Mihail Kogălniceanu, Teodor Rosetti, Dimitrie A. Sturdza, B. P. Hașdeu și A. Odobescu.

Au trecut de atunci 44 de ani, dar niciodată la viața politică a statului român n-am luat parte. Chiar și la Azilul Elena Doamna am intrat pe timpul când așezământul acesta era particular, condus de răposatul general Davila ca efor al spitalelor.

Prudența recomandată de șeful partidului conservator mie nu mi se putea impune: eu nu angajam pe nimeni.

Vă rog acum să judecați.

Eu, șirianul de baștină, am stat 6 ani de zile la Arad, unde mi-am început studiile. Am urmat timp de doi ani studiile la Timișoara, mi-am trecut examenul de maturitate la Sătmar, am fost timp de un an secretar consistorial la Oradea Mare, am petrecut ani de zile la Sibiu ca director al Tribunei și în urmă secretar în comitetul partidului național român și am făcut ca, poate, nici unul dintre contemporanii mei, călătorii mai ales pe jos prin țările române. Am deci pretutindeni legături și de pretutindeni amintiri.

Când am văzut, deci, că izbucnește războiul, altfel simțeam cu soarta românilor de acolo nu ca cei ce numai din auzite îi știu pe români. Altfel văd eu și astăzi lucrurile, mizeria ce se întinde acolo, vărsările de sânge și pustiirile făcute de maghiari. Altora li se va fi părând interesant lucrul acesta, dar pentru mine e înfiorător, căci știam ce are să se întâmple.

Prudența cerea acum nu să taci, ci să înfrunți orice primejdie, stăruind cu hotărâre bărbătească pentru ca ai tăi să rămână oameni cu minte. Cel mai de căpetenie interes al nostru era - am zis-o mereu - ca românii să iasă din acest război crâncen ca un neam de oameni cumpăniți și vrednici de încredere.

Cercetați D-voastre și vă veți încredința că domnii Vaida- Voievod, Maniu și alții dintre fruntașii alăturea cu care am luptat au stăruit tot ca mine, au zis același lucru. Fruntașii bucovineni de asemenea.

«Da! - o să zică domnul comisar regal - dar aceia se aflau sub călcâiul maghiarilor.»

Parcă noi aici la București nu ne aflam sub călcâiul nemților. Ne era iertat să asmuțim contra lor? Era în interesul neamului românesc să nu mai zgândărim focul. Chiar și cei ce tăceau numai în public tăceau, dar în atingerile lor cu germanii vorbeau tot ca noi, cei ce ne aflăm aici pe banca acuzaților.

Oricât de îngrozitori ar fi fost nemții care au venit aici, D-voastre trebuie să știți și fără ca să vă spun eu că în ajunul venirii nemților s-au pus foarte multe stăruințe ca maghiari, turci și bulgari să nu intre în București mai înainte de a fi intrat germanii. De ce? Pentru că cei de aici ne temeam de maghiari, de turci și de bulgari și în acele împrejurări triste îi scoteam pe germani drept un fel de ocrotitori ai noștri contra aliaților lor. Nu aveți decât să cercetați pentru ca să vă încredințați că așa și era. Îngrozitoare lucruri au făcut bulgarii prin orașele și prin satele noastre, chiar și la București ce-ar fi făcut, dacă nu i-ar fi oprit germanii?

Spunea domnul comisar regal că la Capșa bulgarii trebuiau să stea cu perdelele lăsate. Eu vă mai spun că în cele din urmă nu aveau voie să poarte armă. De ce? Cine-i oprea? Hotărât că nu noi, care nu aveam nici o putere.

Este iubirea de oameni și durerea de neam ce ne-a făcut să vorbim cum am vorbit, nu numai pe noi, ci pe toți.

Îndeosebi eu mai aveam și un alt cuvânt încă mai puternic, pe care mai ales D-voastre, oștenii, îl veți înțelege.

În timpul acum nu tocmai scurtei mele vieți am ostenit, m-am expus și am adus jertfe și repet ceea ce am zis la interogatoriu, nu e între contemporanii mei nici unul care a făcut atât ca mine pentru unitatea sufletească a românilor de pretutindeni. În lupta grea și îndelungată am avut tovarăși oameni cu lepădare de sine, care au ostenit și ei, s-au expus și au adus jertfe.

S-au stins unul după altul acești vrednici și mie neuitați luptători, tovarășii mei de muncă și de suferințe, și eu am rămas 142 singur aproape. Nu e oare o datorie de pietate să stărui în convingerile noastre și să port în grelele vremuri de azi steagul sub care am luptat? Dacă n-aș face-o, ei s-ar ridica din mormintele lor și-ar striga: «Nemernicule, Dumnezeu ți-a făcut parte de o mai îndelungată viață pentru ca de frică să te lepezi de noi și să taci!?»

Nu-mi era iertat să tac, domnule comisar regal, căci eu nu sunt politician lihnit de căpătuire, nici patron nevoit a-și căpătui clienții.

Trec acum la cele zise de domnul comisar regal despre convingerile mele.

Să mă ierte domnul comisar regal: eu pot să fiu spânzurat, împușcat, ars pe rug ori decapitat pentru convingerile mele. Convingerile pentru care am fost adus aici nu sunt însă numai ale mele.

La interogatoriu v-am arătat că de la 1871 și până astăzi am susținut o politică și am făcut aceasta pentru ca să vedeți că nu era a mea politica aceasta și că-mi lipsea intenția rea care ar face din fapta mea o crimă. Nu poate să fie făcător de rele omul care susține ceea ce facea Regele Carol I, în înțelegere cu cei mai de frunte dintre sfetnicii lui.

Am avut legături cu Regele Carol I și voi fi știind mai bine decât domnul comisar regal care îi erau intențiile. Politica lui nu era, cum mulți cred, o politică personală, ci politica fruntașilor neamului românesc, care și mai înainte de a fi venit Regele Carol I în țară au avut aceleași convingeri.

Vă spun aceasta pentru ca să vedeți că e peste putință să fie intenție dușmănoasă la un om care nu susține părerile sale, ci convingeri tradiționale. Domnul Periețeanu v-a arătat în strălucita sa pledoarie că nu de la 1866, ci încă de la Heliade Rădulescu, de la Câmpineanu, de la Grigore Alexandrescu și de la V. Alecsandri, care a scris «Pohodna Sibir», politica românilor e aceeași.

Eu merg mai departe.

Am publicat, domnule Președinte și Onorabilă Curte, mii de documente privitoare la istoria românilor cu începere de la 1500 și din ele știu că Petru Rareș a fost alungat din țară pentru că avea legături cu Ferdinand I. Radu-Vodă Taisie, bunicul lui Mihai-Vodă Viteazul, a luat parte la războiul purtat de Carol V, contra ligei de Șmalcalda. Petru cel Șchiop, nepotul de fiică al lui Petru Rareș, a fugit din țară pentru că avea legături cu Rudolfll, și a murit la Bolzanv ca pensionar al acestuia.

Mihai-Vodă Viteazul a intrat în Ardeal în înțelegere cu Rudolf II, ca să alunge pe uzurpatorul Andrei Batory. Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai-Vodă, a trăit la Viena, acolo s-a căsătorit și acolo i-au crescut copiii. Radu-Vodă Șerban tot la Viena a murit, Matei-Vodă Basarab, care nu avea copii, roagă pe Ferdinand III să-i trimită pe Mihai, nepotul lui Mihai-Vodă, ca să și-l facă moștenitor. «Am să ți-l trimit - răspunde acesta, dar interesul lui e să fie crescut la Curtea mea; când va ajunge om, ți-l voi trimite.» A și plecat tânărul, dar a murit de ciumă pe drum. Mai știți apoi că Șerban-Vodă Cantacuzino, luând parte la înconjurarea Vienei, și-a câștigat merite pentru care și azi o stradă din Viena se numește «Cantacuzino». Constantin-Vodă Brâncoveanu, în sfârșit, a suferit moartea de mucenic pentru că dușmanii au dat pe față legăturile lui cu curtea din Viena.

Mă opresc aici, căci urmează epoca fanarioților, asupra căreia prea multe ar urma să vă spun.

Voiți să puneți în rândul făcătorilor de rele pe un om care se ține de firul ce trece prin întreaga istorie a românilor!?

Dar - zice domnul comisar regal - ai fost plătit ca să scrii, ai luat 50 Iei de articol.

Domnule Președinte și Onorabilă Curte, nu știu ce vor zice urmașii noștri când vor afla că Ioan Slavici era pus în rândul trădătorilor pentru că lua 50 de lei de articol scriind numai ceea ce toată viața lui a scris.

E în gândul eminentului jurisconsult prea mult atât?

Eu aș putea să dovedesc că mi s-au oferit o mie de lei pe lună și foarte plăcute căpătuieli pentru câte un singur articol pe săptămână, și n-am primit pentru că vorba era să scriu și ceea ce nu se potrivește cu convingerile mele. E însă de prisos dovada aceasta, căci domnul comisar regal mai știa un lucru, pe care nu vi l-a spus D-voastre.

I-am spus D-sale că n-am colaborat la Gazeta Bucureștilor decât până la apariția Luminii. I-am spus și de ce.

Cu toate acestea nu mai departe decât ieri mi-a zis: «Ai luat 50 lei de articol!»

Ei bine! - judecați, mă rog, rece și limpede dacă preotul, când ia taxa de patrafir, cade ori nu în păcatul simoniei.

Domnul comisar regal păcătuiește când își ia leafa? Nu are să trăiască oricine pe urma muncii sale?

Toți oamenii aceștia nevinovați, cu desăvârșire nevinovați, luau înainte de război mai mult decât în timpul colaborării lor la Gazeta Bucureștilor, iar eu nu luam - decât rar - cei 50 lei.

Știți prea bine că, după ce scriam articolul, îl trimiteam la redacție, iar redacția îl trimitea la cenzură. Cenzura mi-l suprima ori mi-l ciopârțea încât nu-mi mai dădea mâna să-l public și eram nevoit să scriu altul și iar altul. Luam deci cei 50 lei ai domnului comisar regal adeseori pentru câte două-trei articole.

încă mai rău era că redacția publica din când în când și articole ciopârțite, din care ieșea cu totul altceva decât ceea ce scrisesem eu. Asemenea articole ciopârțite sunt și cele citite de domnul comisar regal în fața D-voastre drept dovezi de trădare. De aceea nici nu mai stau de vorbă în ceea ce le privește.

Era, în sfârșit, un lucru și mai greu.

Domnul comisar regal - zic iar - avea la dispoziția sa întreaga poliție și putea să cerceteze: care sunt germanii cu care aveam legături? Pe cine a văzut intrând la mine? La cine m-a văzut ducându-mă? Unde și cu cine unelteam?

Eu vă spun un lucru. Șeful cenzurii era într-un timp căpitanul Kremnitz, fiul răposatului dr. Kremnitz, un bun prieten al meu și al Mitei Kremnitz, care a tradus câteva din nuvelele mele. Am purtat în brațe pe căpitanul Kremnitz când era copil, l-am învățat să citească și să scrie românește, dar după ce a venit la București cu oștirile germane nu ne-am întâlnit niciodată. Pot să dovedesc că mi-a trimis prin alții vorbă că s-ar bucura dacă ne-am întâlni, dar i-am răspuns: câtă vreme e șeful cenzurii, eu n-am a face cu el - e mai bine să nu ne vedem.

Aveam însă legături literare cu alți germani, căci am publicat un dicționar român-german și o gramatică română pentru germani. Acestora le spuneam părerile mele fără de înconjur. Mereu le-am spus: «voi, nemții, aveți un particular talent de a vă face fără de nici un folos nesuferiți». Le-am mai spus: «Dacă mai stați aici, o să se pună la barierele Berlinului table cu inscripția: „Cel ce a stat trei luni la București timp de trei ani nu mai are voie să intre în acest oraș.”» Când au vrut să introducă calendarul gregorian și în cele bisericești, le-am zis: «Voi ați cucerit țara, dar nu sufletele noastre!» Când au intrat în teatrul național le-am zis: «Ce căutați acolo? Acolo e templul artei române. Nu e în interesul vostru să-i jigniți pe români.» Când s-au pornit negocierile de pace, le-am zis: «Vreți să încheiați o pace păgubitoare nu numai pentru noi, ci și pentru voi.»

Nu mai puteam s-o duc și astfel, când a apărut Lumina, m-am lipsit de cei 50 lei ai domnului comisar regal. I-am mulțumit domnului Stere că m-a scăpat… «S-o mai poarte și alții - am zis - sarcina cea atât de grea.»

De ce nu v-a spus domnul comisar regal și aceasta!?

Mai rămâne o obiecție, pe care am s-o înlătur - și aici vorbesc nu numai de mine însumi, ci și de toți cei ce am stăruit și mai stăruim în politica tradițională.

S-au schimbat împrejurările și astfel nu mai avem nici noi să ne încăpățânăm.

Aceasta nu!

Nu sunt eu, nu e domnul comisar regal, nimeni în lumea aceasta nu e în stare să scrie istoria faptelor nepetrecute. Nu mai cercetez ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi întâmplat cele întâmplate, sunt însă stăpânit și azi de gândul că bine nu e cum este.

M-am pomenit în lume cu simțământul că cel mai neînduplecat și mai primejdios dușman al neamului românesc au fost, sunt și rămân slavii, care ne împresoară din toate părțile, viața mea toată mi-am petrecut-o săvârșind fapte pornite din simțământul acesta, și nu osândă mi se cuvine pentru că stărui în convingerea că pe calea cea bună sunt aceia dintre fruntașii neamului nostru care ne spun că din legăturile noastre cu slavi și cu sprijinitori ai slavilor pentru poporul român numai rele pot să purceadă.

Se poate că ei greșesc și greșesc și eu, dar greșeala nu e crimă și procesul acesta au să-l judece urmașii noștri, care vor cunoaște și urmările faptelor săvârșite azi de noi.

Mai înainte de a încheia am, domnule Președinte și Onorabilă Curte, să întregesc trei dintre articolele ciopârțite, pe care domnul comisar regal vi le-a citit drept dovezi ale trădării.

Unul e acela în care am zis că cei ce au încurajat dezertările românilor din armata austro-ungară dezorganizează armata română. În acel articol am zis: «Băgați de seamă că în armata română sunt și bulgari, maghiari, precum și peste 40.000 de evrei, care nu sunt cetățeni ai statului român: nu sunt aceștia trădători, dacă la vreme de grea cumpănă trec la dușmanii noștri!?» Cenzura a suprimat aceste vorbe. 146

A mai suprimat cenzura și următorul citat din scrierile lui Dimitrie-Vodă Cantemir: «Unde este inima curată, nici întâi jurământul, nici pe urmă vicleșugul sau călcarea jurământului nu încape.»

Bărbatul adevărat refuză jurământul, iar dacă nu l-a refuzat se ține de el.

Eu nu din degetul meu am supt convingerea că în războiul acesta cel mai de căpetenie interes al nostru era să fim socotiți drept neam de oameni vrednici de încredere.

Altul e articolul în care am zis că vărsările de sânge de la Mărășești erau fie zadarnice, fie de prisos.

Zadarnice au fost, pentru că după ele a urmat pacea pentru noi grea.

De prisos au fost pentru că gloria cea mare o câștigaseră oștenii români la poalele Bucegilor, la Dragoslave, la Salătrug și în valea Oltului, unde puțini, râu pregătiți și slab înarmați, au ținut în loc cea mai puternică dintre armatele din zilele noastre, au zădărnicit planurile bine chibzuite ale dușmanului și au sfărâmat cariera lui Falkenhayn, unul din cei mai de frunte generali.

Nici Leonida n-a ieșit învingător la Termopile și tot a rămas om cu mare mărire. Și Termopile au fost strâmtorile Carpaților.

Al treilea articol e acela în care am zis că nu avem noi românii să ne rezemăm pe Franța, nici pe Anglia, căci ele nu au interese care cer ca poporul român să crească și să se întărească.

Vă rog, domnule Președinte, să-mi dați voie să repet citatul pe care l-am făcut la interogatoriu în privința aceasta.

Sir William Witte, un bun prieten al lui Ioan Ghica, timp mai îndelungat consul al Angliei la București și în urmă ambasador la Constantinopol, își publică corespondența la Sutherland Edwars. La pag. 211 se afla o scrisoare de la 14 Aprilie 1879 a ambasadorului Sir Henri Layard. În aceasta se zice:

„Marea primejdie ce amenință Europa dinspre răsărit este că România și Ungaria vor fi împresurate și distruse de către slavi, ceea ce are neapărat să se întâmple dacă Rusia va reuși să împreuneze pe așa-numiții slavi din peninsula Balcanică într-o singură naționalitate, care va nimici în cele din urmă toate elementele de neatârnare și civilizație.”

La pag. 196 se află o altă scrisoare, aceasta de la 14 Iulie 1882, în care se zice:

„Acum, după ce a fost declarată stat independent, România va ocupa o importantă și în același timp primejdioasă poziție în mijlocul raselor care vorbesc slavonește și ale căror planuri și tendințe ambițioase au fost în mod extraordinar încurajate prin cele din urmă evenimente.

Acestei țări și Ungariei le este rezervat să poarte lupta pentru libertate și independență contra unui popor hrăpăreț și lipsit de scrupule.”

Aș putea să mai fac mii de asemenea citate, dar ele sunt de prisos.

Unul singur mai fac.

Când cu divanurile ad-hoc, Baronul de Richthofen, comisarul Prusiei, primește de la Regele Frederic Wilhelm IV însărcinarea să stăruie pentru unirea țărilor sub o dinastie străină.

La 6 Octombrie 1856 comisarul răspunde și zice, între altele:

„Dacă la reorganizarea celor două principate vorba ar fi numai de o singură chestiune, adică de folosul celor două țări, și dacă comisarii exmiși de deosebitele puteri ar pleca la reorganizare toți de la baza aceasta, comisarul M. Voastre ar avea un joc ușor. Că un regim tare, monarhie și pe cât se poate de bine asigurat, deci ereditar, e ceea ce mai bine se potrivește cu interesele lor, în privința aceasta părerile nu se deosebesc; de adevărul acesta toate puterile sunt atât de pătrunse, încât tocmai de aceea unii dintre cei ce au semnat pacea de la Paris alăturat cu Majestatea Voastră nu voiesc această măsură din cauza urmărilor ei.

Căci interesele, folosul, naționalitatea măsurii pentru principate ele însele pentru majoritatea puterilor sunt lucruri cu totul subordonate. Motivul de căpetenie pentru ele e politica proprie; ele vor admite numai ceea ce se potrivește pentru principate fără cea mai mică jignire pentru propriile lor interese, chiar și aceasta numai cu multă neîncredere.”

Și de aceste știu eu multe. De aceea sunt năpăstuit când domnul comisar regal vrea să mă scoată vinovat pentru că le-am spus fraților mei care puține au citit: «Nu prea puneți temei pe Franța, nici pe Anglia, căci pentru ele mai presus de toate sunt propriile lor interese, care nu se potrivesc cu ale noastre. Una zic înainte de război, alta în timpul războiului și teamă mi-e că iar alta vor zice după război.»

Cu toate acestea domnul comisar regal cere pentru mine cea mai aspră pedeapsă, căci în gândul nu știu cui interesele superioare ale neamului românesc cer aceasta.

Nu, domnule Președinte. Adevăratele interese ale neamului românesc cer, din contră, ca oamenii ca mine să nu fie puși în rândul făcătorilor de rele.

Eu am scris o mulțime de cărți, care sunt citite azi și vor fi citite și în viitor - mai ales de tinerime. Nu este în interesul neamului românesc ca cei ce le citesc să zică: «Dar cel ce-a scris era un făcător de rele!»

Eu am scris niște broșuri, în care dau povețe asupra educației naționale, asupra celei fizice și asupra celei morale. Nu e bine ca cititorii lor să zică: «Iată omul care a scris acestea era un ticălos care, neavând la vreme de bătrânețe ce să mănânce, s-a făcut trădător! Avem să-i aruncăm cărțile în foc!»

În toate cărțile de citire sunt scrieri de ale mele, în toate manualele de istorie literară e trecută biografia mea.

Au să fie ele aruncate în foc?

De ce!?

Pentru că n-am vrut să mă lepăd și eu când s-au lepădat alții de convingerile în care au stăruit bunii și părinții noștri și până ieri am stăruit și noi, cei încă în viață.

Îmi aduc aminte în clipa aceasta de o odă a lui Horațiu, în care se zice:

«Si fractuos illabitur orbis, impavidum feriem ruinae!» ceea ce va să zică: «Dacă sfărâmată în bucăți s-ar prăbuși lumea, bărbatul adevărat ar sta neînfricat deasupra dărâmăturilor.»

Eu am ținut totdeauna să mă potrivesc cu acestea.

Toată lumea strigă: Nu avem caractere! Iar pe mine să mă osândiți pentru că am fost statornic toată viața mea?

Ori, cum a zis domnul Periețeanu, sunt un nebun și atunci nu la Văcărești, ci la Mărcuța aveți să mă trimiteți; ori m-am ramolit, și atunci tot nu la Văcărești, ci într-un sanatoriu mi-e locul.

Mă vedeți însă că sunt om în toată firea, zdravăn și trupește, și sufletește pentru vârsta la care am ajuns. De aceea domnul comisar regal îmi cere capul, căci am fost om cumsecade și-am umblat în aceleași drumuri ca fiul lui Ioan Brătianu până în ajunul războiului, dar după ce el și-a schimbat părerile, eu nu m-am lepădat de ale mele.

Urmașii au să-l judece și ori să-l ridice în slava cerului, ori să-l osândească.

Și pe mine tot numai ei au căderea de a mă judeca.

Domnule Președinte și Onorabilă Curte, vă vorbesc acum ca și când n-ar fi vorba de mine, acuzatul Slavici, ci năpăstuitul scriitor Ioan Slavici.

Dacă țineți seamă de efectele morale ale verdictului, nu e destul să mă achitați: trebuie să-mi dați satisfacție pentru toate nedreptățile ce mi s-au făcut, pentru modul în care am fost tratat.

Dacă nu puteți să faceți aceasta, dați-mi, vă rog, o pedeapsă grea, care nu mă jignește, nu mă umilește.

I

Iubite amice,

După ce am fost osândiți, Carnabat, Grossmann, cei doi Teodorești și eu, am rămas tot la Hotel Modern. A venit, ce-i drept, grefierul să ne ducă iar la Văcărești, dar mulțumită stăruințelor lui Costaforu tot ne-au mai lăsat acolo. Am rămas și după ce Curtea superioară a confirmat sentința, ba chiar și după ce am făcut recurs la înalta Curte de Casație.

Aceasta a fost partea rodnică a timpului petrecut la Modern. Cunoscând țara și oamenii, eu eram pe deplin încredințat că nu este în România Curte care e în stare să ne scape și de aceea mi-am început și continuat în toată liniștea lucrarea ca și când m-aș fi aflat la crama de la Panciu. Avocații însă, care priveau lucrurile din punctul de vedere al legilor, nu se îndoiau că înalta Curte de Casație, dacă nu chiar și Curtea militară superioară, va recunoaște că rău am fost judecați, iar Grossmann și cei doi Teodorești, care aveau chiar între miniștri proptele, își făceau iluzii.

M-am solidarizat deci cu aceștia și am subscris recursurile fără însă ca să-mi fi pierdut liniștea omului care-și știe poziția definitiv regulată.

Nu mi-am pierdut-o nici după ce Regina Maria, în urma stăruințelor lui Costaforu, a intervenit ca de 10 Mai să fim grațiați.

N-am fost grațiați, căci, așa se zicea, în curând urma să fie publicat decretul de amnistie generală.

Deocamdată am fost aduși iar la Văcărești.

Am găsit aici altă lume: alt director, alt grefier, alt prim gardian, alt medic și o curățenie desăvârșită până în cele mai mici amănunte. Ruinele tot ruine erau, dar văruite. Curtea era curată și drumurile fuseseră drese și măturate. Unde mai înainte fuseseră mormanele de gunoi, acum era săpat, greblat și semănat cu lucernă, cu fașole, cu pătlăgele, cu porumb, ba pe la margini aveam și flori. Băile și etuva erau puse în funcțiune și oamenii îmbrăcați mai omenește veneau rânduri-rânduri să se îmbăieze și să-și dezinfecteze la etuvă haine, saltele și pături. Pereții și tavanele erau pretutindeni văruite, podelele erau frecate, uși, paturi și pardoseli erau spălate cu petrol. Văruite erau trunchiurile copacilor, ba până chiar și drumurile pe ici, pe colo.

Culmea curățeniei era apoi la celulele unde urma să fim adăpostiți noi.

Am putut deci să-i zic fără de exagerare directorului general al închisorilor: până acum se zicea «curat ca la mănăstire», de aici înainte o să se zică «curat ca la pușcărie».

Mai presus de toate e însă aici la Văcărești aerul totdeauna curat și proaspăt, încât mișcarea făcută prin curtea cea largă e o adevărată binefacere.

Pe lângă toate acestea Carnabat mai adusese cu sine un așa-zis Sirius, pe care mi l-a pus la dispoziție, încât puteam să-mi gătesc ceaiul, cafelele și mâncările după gustul meu și după cum îmi priesc. Timp aveam destul pentru acestea. În curând am ajuns deci să mă simt mai bine decât oricând în timpul celor din urmă vreo zece ani. Nici astmă, nici semne de diabet nu mă mai supără; poftă de mâncare și somn bun am mereu. După opt ani, în timpul cărora nu am putut să suport fumul de tutun, fumez iar cu plăcere iarba dracului și lucrez cu multă râvnă.

Abia acum m-am pătruns cu desăvârșire de gândul că în mijlocul murdăriei curăția sufletească nu e cu putință. Nu e însă destul să lipsească murdăria, și la București ar fi un fel de rai pământesc dacă n-ar lipsi încă curăția sufletească.

Știindu-te om care-mi citești scrisa numai când nu ai altă treabă, eu, care de asemenea nu am altă treabă, am sâ mă întind la vorbă, dar de astă dată am să-ți vorbesc numai despre cele bune și frumoase.

Când am sosit la Văcărești, gardianul, care ne-a luat în purtarea sa de grijă, ne-a dus, înainte de toate, la etuvă pentru ca să ni se dezinfecteze hainele și bagajul. Vorba era să mai fim și tunși, rași și îmbăiați, dar acestea ni s-au iertat.

Ca totdeauna și pretutindeni eu am rămas și la etuve cel din urmă, coada cozii. Când am ajuns deci la celule, era prea târziu.

Gândul nostru era să luăm celulele din etaj, din coridorul cărora se deschide o frumoasă vedere asupra grădinilor de la miază-zi. Sunt însă acolo numai zece celule. Primele cinci, dinspre scara paraclisului, erau ocupate de cinci socialiști, tot oameni tineri; într-a șasea se afla un alt domn, a șaptea a luat-o Dem. Teodorescu, a opta o ocupase cu câteva ore înainte colonelul Victor Verzea, într-a nouă se instalase Grossmannul meu, iar a zecea, o celulă îndoită, deci pentru două persoane, era rezervată pentru Arghezi.

Sunt, iubite amice, nemângâiat când îmi dau seama că-mi este peste putință să-ți descriu gesturile, atitudinile și mutrele noastre când ne-am pus întrebarea care dintre noi intră cu Arghezi.

«Dumneata - i-a zis Grossmann lui Dem. Teodorescu - îi ești cel mai bun prieten, deci cel mai indicat.»

«Eu!? Doamne ferește!» - a răspuns acesta.

«Să intre Carnabat!»

«Nu! nu! nu!» - răspunse Carnabat dând din mâini și din picioare.

«Domnule Slavici?»

«Eu - am zis - din capul locului eram hotărât să iau una din celulele de jos, care toate sunt goale. Vreau adică să-mi fac o grădină cu flori în fața celulei și să-mi petrec timpul săpând, plivind și stropindu-mi grădinița.»

Arghezi a rămas singur și s-a instalat boierește cu toate dichisurile de care un om ca dânsul are trebuință, iar eu am luat prima celulă, lângă scară, și am cerut de la director o bucată de loc în fața celulei, cincisprezece pași în lung și doi pași în lat, ca să-mi fac grădiniță.

Râdea mai unul, mai altul de mine, căci săpam în moloz și eram mereu nevoit să scot bucățile de cărămidă și să le arunc la o parte, iar lucrul acesta puteam să-l las în seama vreunuia dintre pușcăriașii ce se uitau la mine. Mai râdeau însă și pentru că erau încredințați că n-o să mai fiu eu la Văcărești când o să-mi înflorească grădina. Eu îmi căutam însă de treabă după tradițiile de la Vaț, unde de asemenea aveam grădinița mea. Am săpat și am greblat frumos. Am pus la margine un șir de ceapă și-am mâncat-o apoi, ba au mâncat și alții din ea. Ara pus un șir de ardei, care are floare frumoasă. Eu n-am gustat din el, dar s-au înfruptat toată vara alții. Soția mea mi-a adus semințe de salată, care răsare iute și e de un verde dulce: săptămâni de-a rândul am mâncat și eu și alții din ea. Am mai pus la capete și la mijloc câte un fir de floarea-soarelui și mă bucuram când pe lângă vrăbii îi mâncau și oameni semințele. Mi-a mai adus soția mea zece boabe de ricină, o plantă care crește repede și are frunze foarte frumoase. Acum îi sunt coapte păstăile. Mi-a dus și crizanteme, care au flori multe și frumoase, verbine care înfrățesc și se întind, petunii, care înfloresc toată vara, și resedă care miroase frumos. Părinteasca stăpânire m-a lăsat să mă bucur îndelung de toate.

Cei doi Teodorești, ba chiar și unii dintre socialiști, primeau cel puțin de câte două ori pe săptămână mari și frumoase smocuri de flori proaspete, pe care și le puneau pe masă ori le scoteau în coridor, ca să se bucure și alții de ele. Soția mea, care se deprinsese acum cu drumul Văcăreștilor, nu avea nevoie să-mi aducă și ea flori, căci grădinița mea era buchet mai mare și mai frumos decât toate smocurile cumpărte din piața Sf. Anton și ne bucuram amândoi când îi dădeam eu o floricică.

Una din cele mai omenești și mai curate mulțumiri e să urmărești intrarea în ființă a vietăților, fie animale, fie plante, și să iei parte la creație ajutându-le în creșterea lor. Eram deci cuprins de jale când vedeam că numai pe ici, pe colo câte unul înțelegea plăcerea pe care o simțeam diminețile, când vedeam înviorată grădinița cea ieri ofilită, pe care seara trecută o plivisem, o săpasem cu furculița din tacâmul meu și-o stropisem din ulcica în care-mi găteam mâncarea. De aceea unii mă socoteau maniac când eram supărat foc dacă unul ori altul, voind să-și scurteze drumul, călca în stratul meu și nu credeau că în adevăr îmi pare bine dacă cineva își smulge câteva fire de salată ori de ceapă, își rupe o floare ori își ia un ardei. Mie folosul ostenelii îmi era că fleacul acela de grădiniță mă leagă de pământul unde eram nevoit să stau ca să-mi fie mai ușoară siluita rămânere, încât puteam să-mi zic: «Dă-l naibii și nu te supăra, căci știi tu să-ți faci și aici plăcută viața!».

Să nu râzi, prietene, și tu, de această duioșie de diletant în arta grădinăriei, căci ea nu e decât preludiul unei simfonii dureroase.

Nu era, precum ți-am spus, în curtea cea mare numai grădinița mea. Era acolo și o mai mare întindere de fasole, erau multe pătlăgele roșii, era mult porumb, erau bostani, dovleci, pepeni, ardei grași, ba până chiar și un zarzăr, un corcoduș și doi meri.

Eu, nenorocitul de mine, toate le urmăream în creșterea lor, de toate mă bucuram.

Vai de sufletul meu de om rău nărăvit, căruia i s-a înfipt în minte gândul că cea mai mare dintre mișeliile de tot mari e să nimicești hrana omenească în mijlocul unei lumi pline de flămânzi.

Atâta rânduială, atâta disciplină, o atâta îndrumare morală e în. acest penitenciar și casă de corecție, încât nu mi-a fost dat să văd și ceva copt, un rod ajuns la deplină desfășurare: toate au dispărut ca prin farmec mai înainte de a fi bune de ceva. Luau hoții mai de frunte, luau ucenicii în ale hoției, luau și alții, fiecare la rândul lui, parcă așa trebuia să fie.

Eu îmi aveam masa la ușa celulei, unde erau aer și lumină, și le vedeam pe toate.

Mai ales în primele două ore după prânz, când gardienii își făceau obligatul pui de somn, hoții se furișau unul câte unul prin dosul bisericii și începeau să-și facă fiecare partea cuvenită. Din mine țipa dreptatea.

«Ce faci acolo!?» strigam de răsuna curtea.

«Lasă corcodușele să se coacă!» strigam apoi.

«Lasă merele să se coacă!»

«Nu rupe, omule, crăcile de la zarzăr!»

«Ce faci, mă, tu la pătlăgelele verzi!?»

«Nu rupe porumbul, că nu e încă făcut!»

«Nu vezi că e crud pepenele!?»

Cei în drept se uitau hoțește la mine.

«Dar pe tine cine te-a pus pândar aici!?» răspundea câte unul dintre cei țanțoși.

«Păzește-ți treaba!» îmi zicea altul.

În câteva rânduri, cât p-aci să mănânc trânteală, și era un timp, când nu puteam să umblu prin curtea Văcăreștilor decât cu marea pază - ca pe străzile Bucureștilor.

«Hotărât că-i lipsește moșului o doagă!» zicea câte un gardian, care lua și el fără ca să-i pese dacă-l văd ori nu hoții.

«Da, îi lipsește!» ziceau și alții, oameni mai cu minte, care nu se dădeau nici ei la o parte.

Adevărul era că la Văcărești lipsea cel mai de căpetenie lucru pentru orice pușcărie cum se cade: purtarea de grijă pentru viața sufletească a nenorociților intrați acolo.

Mai era însă un lucru urât, care e cu atât mai dureros, cu cât celor mai mulți li se părea ridicol.

Deținuții primesc acum o hrană mai omenească: în fiecare zi câteva sute de grame de pâine, la prânz și seara câte o străchiniță de ciorbă, destul ca să nu mai moară de foame. Ei sunt însă oameni mai mult ori mai puțin mâncăcioși și tot vin mereu să ceară o felie, fie chiar și numai o cojiță de pâine.

Eu, prietene, mi-am potrivit lucrurile așa că niciodată nu mănânc decât jumătate din pâinea mea, căci mă mai hrănesc și cu altele. Păstrez pâinea de azi pe mâine, când mănânc jumătate din ea; poimâine dau cealaltă jumătate unuia dintre flămânzi ori o împart între doi.

Ei, bine! domnul Negoiță, primul gardian, om aici mai puternic decât toți regii din țările stăpânite de dânșii, a primit, se vede, de la cineva drept peșcheș un ied, pe care nu l-a mâncat, ci l-a lăsat să se răsfețe în curtea plină de hrană omenească. Pe când eu îmi trăgeam pâinea de la gură ca să am mulțumirea de a le-o da altora mai flămânzi decât mine, acea sămânță de drac făcea burtă mistuind în fiecare zi hrana din care s-ar fi putut sătura cel puțin zece oameni.

Să nu te pună păcatul să dai cu socoteală că ți-o spun prea lată. Eu abia acum la vreme de bătrânețe am ajuns să mă dumiresc de ce anume la judecata cea din urmă sufletele sunt împărțite, ca la Domnești, în capre și oi. Capra e într-adevăr după chipul și asemănarea Necuratului.

Afurisita aceea de lighioană mânca numai floare și rodea, drept un fel de desert, scoarță de copaci și de pomi. Închipuiește-ți, te rog, câtă floare de fasole încape în acea burtă de rumegător, care crește, mereu crește. La nevoie, când nu mai găsea floare, mânca și fasole, dar numai din cea subțirică și de tot fragedă. Fă-ți socoteala și te vei încredința că mai înainte de a-i fi crescut coarnele și barba ca la oricare țap adevărat, a mistuit cel puțin un bun car de fasole.

După ce porumbul a început să-și dea rodul, câte trei-patru, pe ici, pe colo chiar cinci știuleți pe un tuleu, lighioana dracului mânca numai mătase. Dacă se întâmpla ca știuletele să-i fie prea sus, răsturna întregul tuleu, încât pretutindeni era porumb culcat la pământ. Alt bun car de hrană omenească nimicită spre bucuria Necuratului.

Floarea de pătlăgele nu-i plăcea, se vede, căci o lăsa să dea rod, dar răsturna planta întreagă și-o călca în picioare - așa numai din răsfațare de pui de țap.

Nici dovleci, bostani ori pepeni nu mânca, dar umbla printre vrejurile întinse pe pământ și le rupea, încât se duceau dracului și floare și rod.

Dar grădinița ta? vei întreba tu.

Nu mă mai întreba, căci acesta e unul din cele mai triste capitole în istoria vieții mele de Văcărești.

Dușman nemilos al puiului de țap, mi-am pierdut în timpul celor câteva luni de mai multe ori sărita și-am sărit să dau cu piciorul și să-l iau la goană.

«Lasă-l, moșule, că e favoritul primului!» striga unul.

«Ce păcate!? - striga altul. Nu-l vezi cât e de drăguț și de zglobiu!?»

Eu nu țineam seamă și-mi vărsăm focul.

Urmarea firească a fost că nici el n-a ținut seamă de slăbiciunile mele și a început să mă atingă unde eram mai vulnerabil. Îndată ce simțea c-am plecat undeva, el dădea năvală asupra grădiniței mele. Nici mătasea de porumb, nici floarea de fasole, nici chiar scoarța de copac nu-i plăcea atât de mult precum crizantemele, pe care în timp de câteva zile mi le-a curățit de nici urmă de boboc n-a mai rămas, iar floare de verbină n-am ajuns să văd, căci încă de mugur-mugurel mi le-a mâncat toate. Celelalte mi le-a călcat în picioare de era jale să te uiți la ele.

Așa își răzbună țapul jignit în drepturile lui de agent al pușcăriei.

Mai rămăseseră cele zece fire de ricin cu frunza mare și frumoasă. Într-una din zile m-am pomenit că unul dintre cei din celulele de sus, cine anume nu știu, fără îndoială tot un agent al Necuratului, a vărsat peste ele fie apă fiartă, fie altceva, destul că a opărit pe cele mai frumoase dintre ele de ți-e silă să le vezi.

Tristă, părăsită și lăsată în părăginire stă în fața celulei mele grădinița odinioară verde și înfloritoare, o icoană a vremurilor prin care trecem. Iar eu sunt tot aici, și două petunii, care înfloresc răzlețe și acum, parcă îmi zic «Noi nu ne dăm - gata să intrăm cu tine în iarnă!».

De când am săpat cei treizeci de pași pătrați am subscris atâtea cereri de tot felul, încât nici unul dintre Teodorești n-ar fi în stare să le ducă subțioară. La nici una nu ni s-a dat răspuns. Cu toate acestea mereu era sigur că, dacă nu azi, mâine, poimâine, fără îndoială peste puține zile, avem să fim puși în libertate, căci nu rămâne decât să se facă «formele». Eu nu credeam. Când am văzut, însă, că mi se pustiește grădinița, am zis și eu că acesta e un semn învederat că nu mai am ce să caut la Văcărești și am împachetat.

S-a întâmplat însă în cele din urmă ceea ce încă de mult ar fi trebuit să se întâmple.

În timpul căldurilor de după amiază-zi puiul de țăpșor se punea și el în rând cu gardienii și intra la răcoare azi într-una, mâine într-alta din celule, ca să-și tragă sub pat puiul de somn. Aceasta i s-ar mai fi trecut, dar el lăsa urme, încât îți venea să crezi că toată lumea mănâncă măsline păstrate în untdelemn și aruncă sâmburii și varsă untdelemnul pe asfaltul cel curat și șters cu petrol. Aceasta nu i se putea ierta la Văcărești, unde era atâta curățenie. Celelalte da; aceasta nu! I s-a pus deci cuțitul la gât.

Când am văzut această dreptate neînduplecată, am fost cuprins de simțământul că tot mai am să stau la Văcărești și am despachetat.

Cu acesta se încheie preludiul simfoniei desfășurate pe tema «Multă curățenie, dar nici o curăție».

II

Iubite amice,

După cele ce ți-am spus despre puiul de țap, vei înțelege mai ușor rostul Academiei de la Văcărești.

Schopenhauer le este multora urgisit pentru că e de părerea că omul e rău din fire, ființă haină și pornită spre fărădelegi. În monografia sa premiată de Academia din Svedia același Schopenhauer zice însă că fundamentul moralei e compătimirea, deci iubirea de oameni, ba chiar de tot ceea ce are viață. Gândul acesta nu e nou: el e temelia moralei brahmane, a celei budhiste, ba chiar și a celei creștinești, care tot în iubirea de oameni se reazemă. De aceeași părere e și cel mai cu minte dintre oamenii ce au trăit până astăzi pe fața pământului, Confucius, care zice că omenește bine e ceea ce se potrivește cu firea omenească, iar rău e ceea ce e împotriva firii; iar iubirea de oameni e fundamentul moralei tocmai pentru că ea este în firea omenească, de care e dezbrăcat cel ce se iubește numai pe sine, iar nu și pe semenii săi. Un lucru e mai presus de toată îndoiala: că fapte săvârșite din adevărata iubire de oameni, oricât de jignitoare ar fi ele pentru unii ori pentru alții, nu pot să fie rele.

Sunt acum în zilele noastre oameni cu multă știință de carte, cum a fost bunăoară vestitul Lombroso, care ne încredințează că numai unii dintre oameni sunt răi din fire, haini și porniți spre fărădelegi, deci osândiți din născare să fie făcători de rele, cum m-a socotit bunăoară domnul comisar regal pe mine. Au fost precizate așa-zisele stigmate ale celor de felul acesta și în timpul petrecut de mine la Văcărești unul dintre profesorii de la facultatea de drept și-a adus aici elevii, ca să le arate asemenea oameni stigmatizați și a ținut în biserică o prelegere asupra stigmatelor.

Eu, care am studiat drepturile, sunt acum cincizeci de ani, când știința nu era atât de înaintată, nu mă încumet să pun la îndoială adevărurile lămurite de pe catedrele de astăzi. Un lucru rămâne însă pentru toți neîndoios: că oamenii stigmatizați sunt făcători de rele pentru că le lipsește fireasca iubire de oameni, compătimirea, deci sunt dezbrăcați de firea omenească.

Nu mai puțin neîndoios este că între cei ce se află azi la Văcărești sunt foarte mulți cărora le lipsesc stigmatele și sunt cu toate acestea făcători de rele în puterea cuvântului.

Îți spun eu, iubite amice, tocmai somitățile, profesorii înaltei Academii de aici, sunt oameni la care mă uitam ori mă uit încă cu un fel de admirație. Nici aceștia n-ar fi făcători de rele, dacă în sufletele lor ar mai fi compătimire, deschise pentru fireasca iubire de oameni.

Cum au ajuns ei să se dezbrace de firea omenească? De ce s-au făcut haini? Ce-a fost ca dânșii să fie dușmani ai societății omenești?

O, Doamne! Cum vrei să nu se înhăineze copilul oropsit, care și azi, și mâine mănâncă bătăi când e flămând? Cum vrei să nu se facă dușman al societății omul care în greaua luptă cu nevoile vieții în loc de sprijin găsește pretutindeni prigonire și năpăstuire? Oricât de bun l-ar fi făcut Dumnezeu pe om, el încetul cu încetul se strică, dacă nu e întâmpinat de semenii lui cu fireasca iubire. Făcătorii de rele sunt cel puțin în mare parte urmarea firească a lipsei de părintească purtare de grijă și a multelor nedreptăți, pe care au să le sufere unii, în vreme ce alții se împărtășesc de toate bunătățile, căci iubire numai din iubire poate să purceadă.

Un conte italian și soția sa, numele nu mi-l mai aduc aminte, au înființat sub Vezuv un așezământ de binefacere, în care cresc copii din părinți osândiți fie la moarte, fie la alte pedepse grele, făcători de rele pe care societatea nu i-a mai suferit în mijlocul ei.

Prin iubire neistovită, prin răbdare îndelungată și prin neadormită purtare de grijă, au scos din copiii aceia, fie ei stigmatizați ori nu, oameni cumsecade.

E greu, dar cu putință, căci iubirea e pentru suflet ceea ce aerul și lumina sunt pentru ființa trupească.

În așezămintele de educație adevăratul pedagog are o particulară slăbiciune pentru copiii răi nărăviți ori chiar stricați, căci aceștia au mai mare trebuință de iubire și nimic nu dă vieții atâta dulceață ca iubirea către cei ce nu sunt vrednici de a fi iubiți.

Chiar dresorii de fiare sălbatice s-au încredințat că cu binele fiarele sălbatice se îmblânzesc mai ușor decât cu biciul.

Atât la fiară, cât și la om, lucrul de căpetenie este alimentația rațională, deprinderea cu o rânduială bine chibzuită și bunăvoința neistovită.

Fiind acesta felul meu de a vedea, eu mă simțeam nemângâiat la Văcărești.

Tu, care trăiești în altă lume, vei înțelege că nu am pentru restul vieții mele dorință mai fierbinte decât să mă ajute bunul Dumnezeu să le fac celor ce m-au trimis aici mai mult bine decât rău au voit să-mi facă ei mie. Inima-mi sângerează deci când văd felul în care sunt tratați mai ales minorii de aici.

Dacă mai sunt între dânșii câțiva care au greșit ori au fost chiar năpăstuiți, în timpul petrecut aici se răzvrătesc și se îndrumează spre viețuire păcătoasă.

Cel ce-a intrat odată aici nu poate ieși decât ca făcător de rele, care săvârșește fapta rea chiar și numai în vederea mulțumirii de a o fi săvârșit. 160

Tocmai fiind vorba de oameni stricați, ei au să fie ținuți sub necurmată priveghere și continuu ocupați, fiecare potrivit cu aptitudinile și cu înclinările sale pentru ca să se deprindă cu buna rânduială, pentru ca relele lor îndemnuri să nu se poată da pe față, pentru ca să se îndrumeze a se stăpâni pe sine și pentru ca seara să cadă obosiți frânți în asprul lor culcuș.

Rămași de capul lor, ei numai rele pot să facă și numai spre răutăți pot să se îndrumeze.

Ai văzut ce fac unii dintre dânșii în timpul când gardienii își trag puiul de somn. Alții stau pâlcuri-pâlcuri, fac glume proaste, povestesc fapte săvârșite fie de dânșii, fie de alții, se înjură între dânșii, se ceartă și se încaieră de se stâlcesc unii pe alții, joacă „barbut” ori cărți, se dedau la abuzuri sexuale, într-un cuvânt își desăvârșesc educația profesională.

Mai binecuvântată nu e însă nici privegherea de care au parte. Ziua întreagă răsună curtea de răcnetele și de înjurăturile gardienilor și de vaietele celor bătuți până la sânge. Din când în când e târât câte unul ori câte una sub poarta de sub clopotnița a doua, unde se face bătaia sistematică, în urma căreia mulți sunt duși la spital, ca să li se pună oblojeli ori să fie unși cu alifie. Oameni de fire mai blajină, care n-au destul de bogat dicționar de înjurături, n-au voce destul de puternică pentru răcnituri și nu știu să tragă palme, să bată cu vergeaua, să îmbrâncească ori să dea cu piciorul, nu pot să fie gardieni, sunt dați afără.

Mi s-a întâmplat, nenorocitul de mine, să mă aflu în cancelaria directorului când acesta a luat de scurt pe o femeie, care în timpul serii aruncase din fereastra de sus un bilet din dragoste soldatului ce stătea de santinelă.

Biata femeie a fost tratată așa, că s-a scăpat acolo în fața noastră.

Nu e o întâmplare acest fel de a corija, ci sistem premeditat: cine înjură, răcnește și «maltratează» își face datoria.

S-a întâmplat că un ocnaș osândit pe viață, un oarecare Balaban, având accese de nebunie, a fost adus la Văcărești, ca să fie supus observației medicale. Om frumos, deștept, cu o musculatură de rară frumusețe, muncitor și chivernisit, el își mai adunase și vreo 60 mii de lei; se dădea deci socoteală că simulează numai nebunia, ca să fie trimis la Mărcuța și apoi să scape.

într-una din zile el a spart ușa celulei în care era încuiat, a ieșit în coridorul de sus și a început să facă gură. Lumea s-a adunat din toate părțile în fața celulelor, iară gardienii au strâns pe cei mai vânjoși și mai îndrăzneți dintre hoți, cum erau Mealcă, Lache, Jerpelea, Capdefer, Teacă, Găinaru, Cârnat, Anghel, Papuc și alții, și le-au poruncit să-l prindă și să-l lege.

Balaban a scos zăbreaua de la fereastră și-a ridicat-o în sus.

„Să vină cine cutează!” a strigat el, apoi a pornit să coboarescările.

Într-o clipă au tăiat-o toți la fugă.

Unul singur a rămas neclintit la locul lui: Lache, un om scurt și subțirel, dar țeapăn și sprinten, cu niște ochi mari care te bagă în draci și cu ținută și mișcări, care încântă vederea, adevărat kșatria din Mahabharata.

A făcut omul acesta peste optsprezece ani din douăzeci.

«Ei, ce-o să faci, Lache, după ce vei fi scăpat?» l-a întrebat unul dintre socialiști.

«Ce-o să fac!? - răspunse el. Ce-a mai rămas după douăzeci de ani din mine!? Aveam sub ascultarea mea douăzeci și trei de oameni, tot unu și unu: ziua munceam la sapă, la seceră, la coasă, fiecare pentru trai, iar noaptea treceam șapte sate și ne ațineam în drumul mare. S-au dus acum toate: rămân un păcătos ca oricare altul.»

Acum el stătea gata să țină piept cu Balaban.

Însă în clipa când acesta era să coboare scările, un băiat de vreo zece ani, care se afla în spitalul de pe același coridor, a ieșit să vadă și el cele ce se petrec. Balaban s-a repezit la el, l-a apucat în mâna stângă și l-a ridicat deasupra capului său gata parcă să-l arunce în mulțimea îngrozită.

«Lasă copilul! - a strigat Lache. Nu ți-e rușine!? Tu vezi că e copil! Aici la mine să vii!»

Balaban i-a dat copilului drumul și cu zăbreaua de fier în mână a coborât scările.

Mi-au rămas pentru totdeauna întipăriți ochii cei mari ai lui Lache, care s-a lăsat pe vine, și-a întins brațele amândouă și s-a repezit de jos în sus la Balaban cel puternic, l-a cuprins de mijloc și l-a ridicat de la pământ, încât se zbătea dând din mâini și din picioare.

Acum au sărit și Mealcă, Jerpelea și ceilalți, ca să-l lege cu funia, pe care o primiseră de la gardienii fugiți. Aceștia s-au întors numai după ce s-au încredințat că e bine legat Balaban și la mâini, și la picioare, iar acum și-au făcut datoria cu vârf și îndesat bătându-l pe nenorocitul acela, ca să nu mai fie în stare de a sparge uși și de a coborî scări.

Iar aceasta, ca să îndulcească firea făcătorilor de rele și să-i îndrumeze pe minori spre o mai bună viețuire.

Dar să trecem la o altă variație a simfoniei: sfanțuiala atât de strâns legată de mult lăudatul obicei al pământului.

Ți-am vorbit până acum de lucruri pe care le știu din propria mea intuiție; am să-ți vorbesc de aici înainte și de lucruri care mi s-au spus și pe care am destule cuvinte de a nu le pune la îndoială.

Sunt adică la Văcărești și oameni care se simt aici acasă la ei. Azi ies și peste câteva luni ori chiar săptămâni iar intră. Știu unul, om încă tânăr, care se fălește c-a petrecut în șapte rânduri cu totul optsprezece ani la Văcărești. Altul a ieșit sâmbătă, luni a dat o lovitură, «ca să se înțoleze», iar joi a fost adus înapoi.

Oamenii de felul acesta cunosc casa și obiceiurile din ea, vin bine aprovizionați și în cel mai rău caz își vând hainele, ceasornicul și ce mai au, ca să-și facă «mărunțiș» pentru netezirea drumurilor. „Ei știu ce au să facă” pentru ca să fie tratați cu obligata cruțare și le fac toate cu multă discreție, ca să nu fie dați de gol. Unul ca mine nu poate dar să afle nimic, ci vede numai din aerele ce-și dau, din pasul bine călcat, din vorbele și din purtarea lor că ei sunt adevărații stăpâni ai casei, la care se uită unii cu admirație, iar alții cu oarecare teamă.

Când noul venit trece pe sub bolta din clopotnița cea mare, el este înregistrat și are să predea bani, ceasornic, inele, tot ceea ce e de oarecare valoare.

Cei mai trăiți prin pușcării își cos în căptușeala hainei, în fundul căciulii ori al pălăriei ori își ascund în încălțăminte «mărunțiș» - săracii de ei! De la poartă trec la baie, unde se dezbracă, iar hainele rămân la etuvă, ca să fie dezinfectate. În vreme ce el își ia baia, unul dintre stăpânii casei, om cu experiență, scotocește cu priceperea cuvenită prin haine și ia banii ascunși în ele, care sunt apoi împărțiți frățește. Dacă-l pune păcatul pe păgubaș să se plângă, el mănâncă o bătaie la poartă ca mincinos și alta la etuvă ca mizerabil calomniator.

Pușcăriașii de baștină nu pat niciodată asemenea rușine! Ei își primesc banii prin mijlocirea vreunuia dintre gardienii care-și cunosc bine meseria.

Omul care are bani ține să fie adăpostit într-o încăpere potrivită cu starea lui, între oameni de seama lui, să aibă un pat mai de dai Doamne și să se bucure de fel de fel de ușurări, iar acestea sunt tot lucruri care nu se dau gratuit. Se mai joacă apoi cărți de se pierd și se câștigă sute de lei, din care gardianul ia partea ce i se cuvine pentru că nu vede și nu aude.

Am văzut minori jucând barbut în dosul bisericii în vreme ce gardianul stătea și se uita la dânșii.

«Se poate una ca aceasta!?» am exclamat eu.

«Dacă-și are și el partea de câștig», mi-a răspuns unul dintre socialiști.

Bacșișul, prietene, e un lucru nevinovat câtă vreme e dat cu măsura cuvenită pentru servicii în adevăr făcute. El devine un fel de mituire când dai mai mult decât alții pentru ca să fii servit cu preferință ori ca să ți se facă ceea ce nu este iertat. Sfanțuiala e când ești nevoit să dai pentru ca să ți se facă ceea ce ești ori chiar și ceea ce nu ești în drept de a cere. Aceasta e plaga cea grea a timpului în care mi-a fost dat să-mi petrec viața: cum ar putea să fie scutiți Văcăreștii de ea!?

Un om cu dare de mână, fiind adus la Văcărești, a fost băgat într-una din sălile pline de fel de fel de făcători de rele, care se aflau, ca dânsul, în arest preventiv. El se plângea că a fost nevoit să dea o mie de lei pentru ca să fie mutat între oameni de seama lui. Câți dau și nu se mai plâng!? Cine ia? Aceasta nu o spune nici unul, căci vai ar fi de capul lui dacă ar spune.

Să dea cine are de unde, căci de aceea gaură în cer nu se face. Vorba e, însă, că cei ce nu vor ori nu pot să dea simt aceasta, și sufletele se umplu de amărăciune.

Oamenii și mai ales minorii porniți în căile răutății, dar încă nu cu desăvârșire stricați, se răzvrătesc aici, le exagerează toate și se fac în cele din urmă dușmani neînduplecați ai societății, în care după părerea lor numai cel viclean, îndrăzneț și nemilos poate să-și facă drum.

Nu le mai lipsesc decât îndrumările oarecum tehnice pentru ca să se întoarcă în societate cu desăvârșire pregătiți pentru cariera spre care au fost împinși.

Iar îndrumările le primesc cu prisos de la stăpânii casei, adevărații magistri ai înaltei Academii.

Îi vezi pe ici, pe colo pe ucenici adunați împrejurul vreunei celebrități, care le povestește până în cele mai mici amănunte «loviturile» date fie de el însuși, fie de vreun alt maestru faimos. Sunt sugestive aceste povestiri pentru oricine și cu atât mai vârtos pentru auditorii de la Văcărești.

Mai sunt însă și lecții de seară ca la Universitatea din București, unde profesorii nu prea au în timpul zilei răgaz spre a-și face cursurile bine pregătite.

Îți vei mai fi aducând aminte de starea cu desăvârșire tristă în care mi i-a prezentat tovarășul Cristescu pe minorii din așa-zisa sufragerie și de abuzurile ce se făceau pe ici, pe colo de ei.

Ei sunt acum scăpați: au fost trecuți în sălile condamnaților, care îi tratează cu multă bunăvoință, dându-le unii loc chiar în paturile lor.

Deoarece mai ales acum închiderea se face pe la șase, serile sunt lungi și încă mai lungi nopțile, încât e destul timp pentru cele mai amănunțite îndrumări părintești.

Fac aici o pauză. Precum știi, însă, pauza e și ea muzică, și cu ea se face trecerea la finala simfoniei, în care prima violină o are domnul A. Bogdan-Pitești, care cunoaște mai bine decât oricine acordurile părții mai cu perdea ale vieții de la Văcărești.

III

Iubite amice,

Iar și iar îți aduc aminte că gândul meu este să te ajut a te dumiri asupra timpului în care mi-a fost dat să-mi petrec viața. N-am deci să-ți spun decât ceea ce e de neapărată trebuință, ca să ajungi la această dumirire.

Dacă aș mai avea o viață tot atât de lungă ca cea de acum și aș petrece-o scriind mereu, tot n-aș reuși să descriu toate faptele cu desăvârșire interesante ale magistrilor de la Văcărești. E destul însă să-ți povestesc câteva dintre «loviturile» lui Cârnat, unul dintre cei mai blajini, pentru ca să ți le închipuiești și pe celelalte.

Cârnat e un om încă tânăr, cam de treizeci de ani, scurt, bine legat, sprinten, frumușel și vioi, mare maestru într-ale vorbirii și de-o îndrăzneală într-adevăr uimitoare. El a fost un timp oarecare un fel de servitor în redacția ziarului Minerva.

Când se desfășură în fața Curții Marțiale procesul colonelului Victor Verzea, Cârnat s-a prezentat la doamna Verzea cu o scrisoare, în care domnul Radu Rosetti cerea sâ i se trimită în toată graba 2000 de lei de care avea neapărată trebuința pentru înduplecarea cuiva, pe care nu-l poate numi. Doamna Verzea a dat banii.

Constatându-se în urmă că domnul Radu Rosetti n-a dat nimănui scrisoare și nici n-a cerut, nici n-a primit cele 2000 de lei, s-a pornit urmărirea. Cârnat a fost prins și adus la Văcărești, unde am avut în mai multe rânduri ocazia de a-l admira când își dădea pe față indignarea pentru că e ținut prea mult în prevenție din cauza unui fleac de 2000 de lei, pe care i-a cheltuit în câteva zile. La judecată s-a prezentat în uniformă de oștean cu semne c-a fost rănit de cinci ori pe câmpul de luptă, nu a tăgăduit «lovitura», dar a prezentat-o drept bagatel într-un timp când Filotti și alții fac milioane și a fost osândit la o lună de zile, o întreagă lună de zile, iar colonelul a rămas cu paguba.

în timpul petrecut rândul acesta la Văcărești se afla aici și un primar tras de Curtea Marțială în judecată pentru așa-zis comerț cu inamicul. Neputându-se dovedi nimic în sarcina lui, el a fost pus în libertate. Cârnat însă, care-i face marț pe toți comisarii regali, a ispitit cum știe dânsul și s-a încredințat că primarul într-adevăr a adunat 60.000 de lei în timpul ocupației. După ce a scăpat deci de la Văcărești, el s-a îmbrăcat în haine de ofițer, s-a aruncat într-un automobil plătit din banii colonelului, a pus pe capră pe un tovarăș în uniformă de soldat și cu baioneta la pușcă, apoi s-a dus la primar, l-a declarat pe acesta arestat din nou - deocamdată la domiciliu, a confiscat cele 60.000 de lei - și p-aci i-a fost drumul. Se zice că e dus în lungă călătorie prin mai călduroase țări de la miază-zi.

Din cele multe încă una frumoasă, care i-a întemeiat renumele.

În ajunul războiului, când cu înverșunatele lupte electorale, Cârnat s-a îmbrăcat cu o ireproșabilă eleganță și s-a prezentat cu o scrisoare a Marelui European la Caracal, unde acesta avea mulți partizani. Șeful îi vestea pe aceștia că ziua următoare are să vină la Caracal, ca să țină o mare întrunire.

«Trebuie să-i facem o primire vrednică atât de el cât și de caracaleni» - a zis Cârnat și, luând asupra sa sarcina de a pune la cale primirea impunătoare, a adunat vreo 3000 de lei și a spălat putina.

Marele European nu a venit la Caracal, dar a rămas cu porecla Caracaleanul ca” odinioară Scipio cel tânăr cu porecla Africanul și Numantinul.

Atât îți este, așa cred, destul, ca să ți-l închipuiești pe Cârnat, care nu e decât un fel de agregat, un codaș, la înalta Academie de la Văcărești.

Eu ți l-am prezentat cu toate acestea mai cu deosebire pe el pentru că e singurul la al cărui curs am asistat din întâmplare.

Cei aduși aici fie de la Curtea Marțială, fie de la poliție ori de pe la parchet, sunt ținuți peste noapte claie peste grămadă într-o încăpere din imediata apropiere a așa-zisului loc de comoditate, unde azi e păstrată cuvenita curățenie.

Dimineața Cârnat a venit să-și facă obligata inspecție, ca să vadă care dintre ai lui a mai fost adus la Văcărești. El a dat peste un oarecare Costică, băiat destul de curățel, care șterpelise 5000 de lei găsiți de poliție la dânsul.

«Bine, măgarule! - îl mustră magistrul scos din sărite. Îmi vine să-ți trag câteva perechi de palme ca să-ți vâjâie urechile trei zile de-a rândul. Eu înțeleg să te prindă. Mare nenorocire nu-i, dacă o să stai câteva luni aici. Banii însă, ticălosule, banii! Nu știi tu cum li se face vânt!? Nu știi cum au să fie trecuți din mână în mână, încât nici dracul să nu le mai poată da de urmă. Ptiu! rușine să-ți fie! De ce mai ești șmecher, dacă și cea mai proastă dintre caiefe poate să te descoasă!?»

Eu eram închis și nu puteam să-i văd. Se vede însă că erau strânși mai mulți împrejurul magistrului, căci indignația se dete în câteva voci deosebite pe față.

«Lăsați-mă în pace! - răspunse Costică rău cătrănit. Caiefele n-au să mă descoasă pe mine. Nu m-a simțit nici Fraierul, dar afurisita de iudă m-a dat de gol. ludele, măi, iude dacă n-ar fi, toate ar merge bine.»

Au urmat apoi vorbe care mie-mi sunau a gol în ureche. Am înțeles numai că vorba e de felul în care se minte și se simulează, în care se ascunde, de statornicia bărbătească în tăgăduire, de viclenia cu care urmează să fie amăgit judecătorul, un fel de colocviu improvizat asupra apucăturilor pungășești.

Am aflat în urmă că iudă (plur. iude) e iscoada, denunțătorul, agentul secret, șmecher e operatorul, fraier e hoțul de păgubaș, iar caiafă (plur. caiefe) e oricare urgisit paznic al dreptății de la președintele înaltei Curți de Casație până la cel din urmă gardian.

Asupra celorlalți termeni tehnici ai Academiei n-am ajuns, dar nici n-am ținut să mă dumiresc.

Chiar și dacă i-aș ști și înțelege însă nu am nevoie să mai lungesc vorba. E destulă o bucată din coasta unui monstru antediluvian pentru ca zoologul să-și poată reconstrui întregul animal: destulă îți este și ție o bucățică de Cârnat pentru ca să te dumirești asupra întregii Academii de la Văcărești, unde, pe lângă magistri stabili, ospitează din când în când și mari celebrități care trec numai pe aici.

E chemat unul fie ca martor, fie în vreo altă calitate la tribunal ori la vreuna dintre Curți: el e adus la Văcărești, unde stă un timp oarecare. E mutat altul de la cutare penitenciar: el trece prin «etapa» Văcăreștilor. Iar altul a evadat și e prins: el e adus la Văcărești. Vin mereu celebritățile, stau mai mult ori mai puțin și pleacă lăsând aici cele mai sugestive amintiri.

Câtă senzație! Ce viu interes! Cum aleargă ucenicii însetați de învățătură, ca să-i vadă, să li se uite în ochi, să-i admire, să aibă mângâierea de a le atinge poala hainei și să audă o vorbă rostită din gura lor. Și se povestesc faptele, li se exaltează bărbăția, sunt într-adevăr ori îi socotesc chiar mai presus de Lache, tovarășul lui Băbeanu, care băgase spaimă în lume.

Avem, iubite amice, afără de istoria generală a omenirii, istoria specială a filosofiei, istoria literaturii universale, istoria artelor, istoria picturii și a artelor plastice în genere, istoria muzicii, fel de fel de istorii avem: cea mai interesantă dintre toate istoriile, istoria făcătorilor de rele, nu se scrie, ce-i drept, dar se predă cu multe amănunte aici la Văcărești nu numai pentru delectarea, ci și pentru îndrumarea celor adunați aici.

Nu-i la Văcărești compătimire, nu-i iubire de oameni și de aceea nu-i nici curăție, nici răbdare, nici purtare de grijă pentru viața sufletească a nenorociților ce trăiesc aici. Teamă mi-e că nu-și bate nimeni capul cu cele ce nu se văd și nu se pipăie, căci «In internis non judicat practor». E destul ca oamenii aceia să nu evadeze, să nu se omoare între dânșii și nici să nu intre, nici să nu iasă fără ca să li se fi făcut «formele cuvenite.» Ce se va fi petrecând în sufletele lor, acesta e lucru indiferent într-o țară care și-a înscris în constituție libertatea conștiinței. Puțin le pasă ce simt, ce gândesc și de ce fel de îndemnuri sunt stăpâniți păcătoșii de pușcăriași: își face fiecare datoria așa cum îl taie capul.

Sunt cu toate acestea ispitit a crede că începutul bun s-a făcut.

Nu e nevoie să cunoști părerile filosofilor de la Tales până la Schopenhauer și să fii dumirit asupra temeliilor pe care Brahma, Budha, Confucius și Christos au așezat societatea omenească, ci e destul să fi om cu bun simț pentru ca să-ți dai în cele din urmă seama că curăția e mai presus de curățenie.

Oricare Negoiță, care a tăiat capul țapului ce nu a ținut seamă de curățenia celulelor și a coridoarelor, mai curând ori mai târziu ajunge să-l taie capul că stăpânești pușcăria mai ușor dacă-i ții pe. făcătorii de rele sub necurmată priveghere și în lucrare întinsă, ca să nu aibă răgaz de a face mișelii, îi deprinzi cu buna rânduială, ții la o parte caprele râioase, nu dai tu însuți pildă rea, dai bună răsplată celor cu purtări bune și le dai celor îndărătnici pedepse care le sunt într-un fel ori într-altul binefăcătoare.

Vorba e numai să le lași oamenilor timp să se dea cu capul de pereți și să se dezmeticească. În timpul în care trăiesc eu, însă, toate se schimbă de azi pe mâine, oamenii sunt mereu mutați de ici colo.

De aceea toate se fac pe apucate, fără de cuvenita pricepere, de mântuială și pretutindeni dai peste oameni destoinici, dar neisprăviți, care încurcă treburile. Și la Văcărești oameni aduși aici de ieri, de alaltăieri învață bârbierie pe capul nenorociților de pușcăriași. Nu ajung însă să învețe bine, căci mai curând ori mai târziu or să fie aruncați unde nici cu gândul nu gândesc.

Nu al celor de aici e păcatul, ci al celor de sus care, stăpâniți de alte gânduri, sunt cu desăvârșire nepăsători și nici nu știu, nici nu vor să știe ce se petrece aici.

Aleargă poliția pe gâfâite ca să-i descopere și să-i prindă pe făcătorii de rele, procurori, judecători de instrucție și Curți de toate instanțele muncesc, pe capete, ca să le dovedească vinovăția și să-i trimită aici; se mai gândește cineva și ce fac ei aici și cum or să iasă iar în lume!?

La întrebarea aceasta nu sunt în stare să-ți dau răspuns. O să ți-l dea alții.

IV

Iubite amice,

Afără de cei vreo șapte sute de făcători de rele așa-ziși comuni, au mai fost și sunt la Văcărești și făcători de rele mai de soi, pe care Curțile Marțiale i-au trimis aici fie ca trădători, fie ca oameni vinovați de a fi avut legături cu dușmanul.

Unul dintre aceștia au stat puțin, ca Dimitrie Nenițescu și Virgil Arior, care, îmbolnăvindu-se, au fost mutați într-un sanatoriu, ori ca tânărul Lupu Costache, Chercea, Pătrășcanu, Stere, Nae Coandă, Petre Ciorăneanu și Simionescu-Râmniceanu, care au fost puși în libertate. Toți aceștia au stat în curtea personalului, unde eu numai rar de tot mă duceam, iar ei numai cu permisiune specială puteau să treacă în curtea noastră. Excepție făcea singur Metaxa- Doro, care avea trecere și încoace și încolo.

Eu mi-am petrecut deci viața mai ales cu cei adăpostiți în celule și cu câțiva care au fost instalați spre poartă, în două încăperi învecinate cu aceea, la intrarea căreia și-a ținut Cârnat colocviul.

Eram cu totul vreo 24 de oameni, între care câteva figuri cu deosebire interesante.

Era Tenhof, un neamț de la Colonia, tip de german totdeauna în voie bună, care-mi reamintea pe cei de la Domnești. El nu prea știe de ce e ținut la Văcărești. Fusese atașat comercial. După câteva luni a-și fost pus în libertate.

Alt neamț, Martin Badt, comisionar, din Saxonia, era mai melancolic. Și el a fost pus în libertate, precum se zice, după ce a cheltuit vreo 30.000 de lei, cu avocații.

Sasul Weisrortel, director la fabrica Luther, om mai posomorât, a cheltuit și el, dar tot a fost osândit - nu știu de ce - la cinci ani de muncă silnică.

Trei frați Gross, care au făcut treburi în timpul ocupației, au cheltuit, așa mi se spune, tot cu avocații, peste 300.000 de lei. Au și fost puși în libertate. Unul dintre dânșii a plecat în străinătate, dar altul a fost arestat a doua, apoi a treia oară și acum iar e la Văcărești.

Alt om de afaceri, Rosental de la Târgoviște, vecinul meu, a cheltuit și el, se vede însă că nu destul, căci a luat cinci ani.

Încă mai mult a cheltuit Avram Lobel de la Pitești dar tot în zadar, căci a luat cinci ani de muncă silnică.

Tot cinci ani, dar nu de muncă silnică, ci de recluziune, a luat și Hefter, ziaristul.

Toți aceștia au scăpat ușor, căci avem și trei cu câte 20 de ani de muncă silnică, avocatul Caramfil de la Galați, ofițer de rezervă, căpitanul St. Nicolau și soldatul M. Stern, aduși toți trei aici de la ocne.

Avem chiar unul osândit pe viață, bine știutul Mărăcineanu, pe care mareșalul Mackensen l-a grațiat, iar „ai noștri” l-au adus iar aici. Am de gând să-ți descriu în puține trăsături soarta acestui om într-adevăr extraordinar. Deocamdată îți spun numai că el e în gândul meu cel mai însemnat dintre artiștii români pe care i-am cunoscut până acum.

Mai interesant decât toți e însă Moni Alcalai, cerealist și negustor de ouă de la Turnu-Măgurele, evreu spaniol din Serbia, un închinător mozaic pe cât de fanatic, pe atât de sincer. Pățaniile lui sunt o adevărată halima, din care se revarsă o vie lumină asupra timpului de astăzi.

Mă urc la cei de sus, care mi-au opărit cele mai frumoase exemplare de ricin.

Aici sunt cinci socialiști, patru dintre colegii mei și colonelul Victor Verzea, pe care abia am ajuns să-l cunosc mai de aproape.

După ce Curtea militară a confirmat sentința prin care fusese osândit la moarte, colonelul a făcut recurs în casație. Chiar mai înainte de a se fi pronunțat însă Curtea, Regele a comutat pedeapsa la 20 ani muncă silnică. Colonelul a fost apoi degradat, dar a rămas ca deocamdată să-și facă pedeapsa aici.

Colonelul e oștean în puterea cuvântului, tânăr ieșit din școala militară de la București, cu deosebire priceput în ale tunăriei, călăreț vestit și fost - ca maior - director al arsenalului. Neputându-se potrivi cu apucăturile camarazilor săi, a trecut în rezervă și atât ca inginer hotarnic, cât și ca gospodar harnic, priceput și chivernisitor și-a agonisit o avere frumoasă. Îndeosebi vinurile pe care le desface la București sunt din cele mai bine îngrijite.

Om de o energie neînfrântă, neobosit, cap clar și caracter vrednic , de încredere, el s-a distins în timpul guvernului conservator ca director al poștelor și al telegrafelor, încât Ionel Brătianu după încercări făcute cu alții, în ajunul războiului, iar l-a numit director al poștelor și al telegrafelor.

Ca fost director al poștelor și telegrafelor până la intrarea în București a germanilor a fost dat în judecată și osândit la moarte.

Nu sunt, iubite amice, destul de dumirit pentru ca să fac încercarea de a-ți spune care anume e vina ce i-au găsit. Sunt însă pe deplin încredințat că vina nu e cea mărturisită.

Victor Verzea e fecior de popă de la Săcele, deci om care a avut totdeauna inimă pentru cele ce se petrec în Ardeal și cunoaște bine atât oamenii, cât și stările din regatul ungar. Săcelenii chiar mai mult decât alți români ortodocși din Ardeal au fost totdeauna închinători ai lui Șaguna, căci moștenitorul politic al lui Șaguna, Nicolae Popea, era săcelean. Chiar tatăl lui Victor, părintele Verzea, era unul din cei mai devotați și mai zeloși «tribuniști», totdeauna gata de a alerga și de a aduce jertfa când vicarul Popea îi trimitea trei vorbe. După toate acestea Victor Verzea îi mai fusese mult regretatului Aurel Popovici coleg de bancă și i-a rămas viața toată cel mai bun prieten. Din toate acestea se învederează felul de a vedea al lui în chestiunea națională și în virtutea acestui fel de a vedea a fost ani de-a rândul om de încredere al Regelui Carol I și mijlocitor de bună credință al guvernului din București față cu fruntașii românilor din regatul ungar, deci indirect și față cu guvernul din Budapesta. Știa deci o mulțime de lucruri, care fruntașii ce avuseseră legături cu el erau interesați să rămână neștiute.

Aceasta e, așa cred eu, adevărata vină pentru care trebuie să i se astupe gura, ca mie cu pământ, prin o condamnare la moarte.

Urma a dovedit că atât Regele Carol I, cât și sfetnicii săi conservatori Carp, Maiorescu, Marghiloman și alții erau de bună credință și stăruiau cu inima curată în politica națională tradițională; tot de bună credință îi socotea, așa se vede, colonelul și pe fruntașii partidului liberal național, căci altfel nu le-ar fi fost și lor mijlocitor față cu fruntașii românilor din regatul ungar.

Păcatul pe care-l spășește e, așa mi se pare, că s-a rezemat pe oameni care nu erau vrednici de încredere. El se socotea năpăstuit, iar eu îl socoteam om nevinovat, pe care firea nu-l iartă ca în împrejurările date să spună ceea ce-i învedera nevinovăția.

Eram el și eu doi oameni care sufereau pentru că făcuseră ceea ce în împrejurările date nu le era iertat să nu facă. Umblaserăm în aceleași drumuri fără ca să ținem seamă unul de altul. Nu prea știa dânsul ce fac eu, și nu știam eu ce face el, și la Văcărești ne-am găsit unul pe altul cum se pomenesc față în față doi ingineri care sapă un tunel unul dinspre răsărit, altul dinspre apus, și-și dau mâna după ce a fost spart zidul despărțitor.

Așa trebuiau să vină lucrurile pentru ca să ne cunoaștem mai de aproape unul pe altul. Le sunt celor ce m-au trimis aici recunoscător, pentru că m-au ajutat să-i cunosc pe socialiștii care au multe vederi, cu care nu mă pot împăca. Încă mai vârtos le sunt recunoscător pentru că m-au pus sub același acoperiș cu colonelul Victor Verzea, cu care mă potrivesc și în ceea ce privește cele mai intime părți ale vieții omenești.

Chiar și dacă n-am fi fost de același gând, aici, în această lume strâmtă, trebuia neapărat să ne apropiem sufletește unul de altul.

Nu era între cei de aici nici unul care i se putea sămui.

Închipuiește-ți un om de statură ceva mai mult decât mijlocie, cu umerii lați, cu pieptul ieșit, foarte voinic și chipeș, un oștean care calcă țeapăn, se ține drept și are căutătură îndrăzneață parcă s-a pornit să pună mâna pe cineva care vrea să scape de el. Poticnindu-se odată calul de sub el a căzut cu dânsul și l-a lovit cu copita în frunte, încât i-a spart capul deasupra ochiului stâng. A scăpat, dar ochiul i-a rămas mutat din loc, încât le vedea toate îndoit. I s-a făcut la Viena o operație grea spre a-i pune ochiul orizontal cu celălalt, dar tot mai e nevoit să-și plece puțin capul spre umăr pentru ca să vadă bine.

Mai ales această ținută a capului îi dă înfățișarea de om pornit spre fapte hotărâte.

Tot ca oștean e om cu inima deschisă și bărbat care-și dă fără de înconjur pe față gândul și nu e în stare să jignească fără destul cuvânt pe altul.

Dacă omul acesta ar fi unul dintre cei ce.au stăruit să fiu trimis aici, eu m-aș fi făcut că nu știu aceasta, și tot aș fi râvnit la mulțumirea de a sta în fiecare zi câte un ceas de vorbă cu el.

Mai erau însă și altele.

Serile, după cină, vecinii colonelului, Carnabat și Grossmann, precum și eu, eram invitați la o cafeluță. Venea și Bogdan-Pitești, care stătea într-o odaie de lângă spital, deci la capătul coridorului. Dintre socialiști veneau tipograful Konitz, o inteligență cumpănită, și decoratorul Bogdan, un tânăr vioi și scriitor bine înzestrat. Din când în când luau parte și cei doi Teodorești. Vorbeam aproape numai despre literatură, artă și istorie, iar conducerea discuțiilor o avea Bogdan-Pitești, un fel de Caragiale corectat și adăugat.

De câte ori mă gândesc la omul acesta, văd parcă în fața mea minunatul palat al zânei zorilor căzut în ruine.

Cu adevărat ruina unui om făcut să devină mare e acest tânăr trecut abia de patruzeci de ani, frumos, deși cam gras, de o rară distincție în ținută și în gesturi, mult umblat prin lume; cu multă știință de carte, cunoscător al artelor și de o inteligență superioară, dar cu desăvârșire ruinat trupește și după felul meu stricat sufletește.

Eminescu îi zicea lui Caragiale «cinicul» pentru că el le lua toate în zeflemea și nu puteai niciodată să știi care e adevărata lui părere. Susținea totdeauna ceea ce-l zgândărea pe Eminescu să-și dea pe față gândurile și știința. Bogdan-Pitești, în toate privințele mai presus, le ia toate în bătaie de joc, îți ghicește gândurile dintr-o singură vorbă pe care ai scăpat-o și nu-ți dă răgaz până ce nu ajunge să te vadă înfierbântat în discuție. Iar când e vorba de cinism, Caragiale era un om blajin, copil nevinovat.

Bogdan-Pitești să-ți vorbească despre putreziciunea din societatea noastră; el să-ți înșire dovezi, că tot așa era și mai înainte; el să-ți spună cum era la Bizanț și în Franța; el să-ți dezvăluie părțile ascunse din istoria romanilor și din a elinilor; el să-ți spună cum se dedau la desfrâu fenicienii, babilonenii și egiptenii. Trebuie să fii de tot tare în vederile tradiționale pentru ca să nu te pătrunzi de convingerea că omul se înjosește trăind - ca celelalte animale - potrivit cu rânduiala firească. Omul nobilizat prin cultură se ridică mai presus de fire și râvnește la mulțumiri mai rafinate decât cele firești.

Eu cred că toate acestea ni le desfășura pentru ca, răzvrâtindu-ne, să ne încordăm toate puterile și să dăm fiecare ceea ce e mai bun în sufletul lui.

Dacă acesta i-a.fost gândul, silințele i-au rămas în mare parte zadarnice, căci mai ales doi - ba câteodată singur - se răzvrăteau: colonelul și eu, mocanii, de care nu s-a prins încă poleiala culturii apusene altoind suportul bizantin.

Erau cu deosebire sugestive serile acelea în care am învățat multe până atunci mie necunoscute, și adeseori nu discutam, ci ne încăieram în luptă crâncenă pentru cinstea casei, pentru curățenia mesei și pentru patul nepătat.

Tovarăși în această luptă pentru bunele obiceiuri moștenite de la părinții și bunii noștri, noi, colonelul și eu, ne prețuiam unul pe altul și prețui-ne-vom câtă vreme vom mai fi în viață.

Lăudați să fie cei ce, prigonindu-ne, au ajuns fără voia lor sâ ne facă binele acesta.

V

Iubite amice,

Te rog să mă ierți că iar îți spun lucruri despre care nu vorbesc bucuros, pe care însă trebuie sâ le știi, dacă e vorba să te dumirești asupra lumii în care-mi petrec viața.

Mai înainte de toate, o lămurire.

Obârșia bunei cuviințe e fără doar și poate fireasca pornire a omului de a le face semenilor săi pe cât se poate de plăcută viața. Omul cu inima curată e deci firește pornit spre bună cuviință și nu are decât să se arate cum în adevăr este pentru ca sâ fie cuviincios în cel mai bun înțeles al cuvântului. Buna cuviință e pentru dânsul o mulțumire.

Omul stăpânit de rele îndemnuri e, din contră, osândit să fie fățarnic, să-și ascundă gândurile, să umble cu minciuna și să înșele pe alții dându-și silința să pară cum în adevăr nu este. De aceea, într-o societate în care mulți, ba poate chiar cei mai mulți dintre oameni nu sunt cumsecade, formele bunei cuviințe sunt luate drept fățărnicie convențională și cei ce țin să se arate cum într-adevăr sunt trec drept niște bădărani supărători.

Nu mai încape apoi îndoială că cel ce se siluiește să pară cum într-adevăr nu este aduce un fel de jertfă în vederea unui folos. Lipsind folosul, lipsește și jertfa, și de aceea întâlnim atât de adeseori în căile vieții oameni care sunt foarte cuviincioși, chiar josnici și lingușitori față cu cei ce pot să le fie de vreun folos, dar se dau de gol și sunt niște bădărani brutali față cu cei ce nu pot să le fie de nici un folos.

Aceasta însă numai în mijlocul unei societăți în care se iartă așa ceva.

Aceiași oameni, care de dimineața până seara o duceau suduind și brutalizând în mod revoltător pe nenorociții de minori, erau slugarnici față cu cei ce puteau să le dea ceva - numai însă câtă vreme li se ierta atât brutalitatea, cât și slugărnicia. Vorbind deci despre ei caracterizăm societatea în care felul lor de a fi e cu putință.

Tot spre a caracteriza societatea am vorbit și am și de astă dată să vorbesc despre unele apucături ale tovarășilor mei de suferințe.

Una dintre fiicele mele, Fulvia, se logodise încă pe la 1912, dar de căsătorie nu putea să fie vorba decât după ce amândoi logodiții își vor fi luat licența, ca să sie poată căpătui. A urmat însă războiului de la 1913, și el, sublocotenent de rezervă, a fost nevoit să-și întrerupă studiile. O mai îndelungată întrerupere a urmat după izbucnirea marelui război. Au trecut deci an după an și el abia după întoarcerea din Moldova a oștirii române a ajuns să-și ia licența. Eu mă aflam în „pușcărie” când el, acum căpitan, a fost însărcinat să dea lecții la școala militară și la cea normală și s-a hotărât ziua căsătoriei. Soția mea și eu, cu toată durerea părintească, țineam să se facă în casă cununia, iar nuntă să nu fie, iar fata, ținând seamă de starea în care ne aflam, se împăcase și ea cu gândul acesta.

Mirele ținea însă să-și vadă viitoarea în podoabă de mireasă, iar familia lui era gata să-i facă nuntă mare, cununie la biserica Crețulescu celebrată de Episcopul Dunării de Jos cu asistență mare și nuntă cu lume multă, cu mese încărcate și cu două tarafuri de lăutari, unul condus de vestitul Ciolac el însuși. Li se și cuvenea tinerilor stăruitori în credință.

N-am nevoie să-ți spun că mă aflam în cea mai mare strâmtoare și nu mă puteam ajuta decât punându-mi în vânzare scrierile, singura mea avere.

După ce fuseserăm mutați iar la Văcărești, domnul Pătrășcanu a mijlocit cumpărarea unei narațiuni pentru care am luat 2000 lei.

Am primit banii aceștia într-o zi de duminică și i-am păstrat la mine ca să-i dau soției mele marți, când era vorba să vină. Fiind însă timpul ploios, ea n-a venit nici marți, nici miercuri, nici joi, ci abia vineri, după ce au încetat ploile. Așteptând-o, păstram cele două mii la mine înfășurate, cum le primisem, într-o hârtie de poștă și băgate în buzunarul dinăuntrul vestei, pe care-i îmbumbasem.

Vineri dimineața, când era să-i dau, m-am pomenit că nu-i mai am.

Niciodată în viața mea n-am mai simțit deznădăjduirea de care am fost cuprins atunci. Sărac am fost viața mea toată, dar niciodată nu mi-am făcut ca acum mustrări pentru că n-am profitat de împrejurări ca să nu mai fiu sărac. Nu era vorba de 2000 de lei pierduți, ci de împrejurările în care îi primisem și de scopul în vederea căruia domnii Coandă și Simionescu-Râmniceanu mi-i anticipaseră pentru o scriere încă neterminată. Căința și rușinea mă striveau.

Eram, ce-i drept, pe deplin încredințat că nu i-am pierdut, ci au fost furați când eram dezbrăcat, dar tot îmi făceam mustrări, căci nici furați nu ar fi putut să-mi fie, dacă nu ar fi fost la mijloc o lipsă de cuvenită purtare de grijă.

Din întâmplare, însă, soția mea a venit de astă dată însoțită de Fulvia.

«Ei, lasă - mi-a zis aceasta. Inimă rea să nu-ți faci, tată. Atâta rău să ne ajungă. Tot nu mai aveam nevoie de banii aceia. Sunt toate în regulă. Nu mai rămâne decât să facem ce vom fi făcând, ca să te avem și pe dumneata la nuntă. Eu am venit să ne dai voie să stăruim să fii pus de ziua nunții pe câteva ceasuri în libertate.»

M-am mai liniștit și le-am făgăduit că mă voi duce la nuntă, dacă mi se va da voie.

Abia după aceasta a urmat însă cea mai urâtă pățanie din viața mea.

Bănuiala de a fi găsit ori de a fi furat bani cădea, firește, asupra celor trei minori ce ne serveau și astfel ei au fost luați de scurt. Atât directorul, cât și primul gardian mă asigurau că banii vor fi găsiți, căci o sumă atât de mare, o hârtie de 1000 lei și două de câte 500 lei, nu se poate cheltui în penitenciar fără urmă. Cei trei bănuiți tăgăduiau însă și atât directorul, cât și gardienii se foloseau de mijloacele obișnuite spre a-i îndupleca să mărturisească. Știind aceasta, soția mea a venit iar la Văcărești să-mi spună că cei de acasă mă roagă să-i declar directorului că renunț la banii pe care-i socotesc pierduți, iar nu furați, și să stărui ca să nu mai fie bătuți băieții, care ar putea să nu fie vinovați.

Directorul mi-a răspuns, însă, că e chestiune de ordine internă să descopere adevărul și el își face datoria urmărind pe făptuitori. A adus deci pe doi dintre cei trei bănuiți în cancelaria sa și a început să le facă interogatoriul în fața mea.

Văzând introducerea interogatoriului, am început să tremur din toate încheieturile și am părăsit în grabă mare cancelaria. Ce s-a întâmplat mai departe nu știu. Am aflat numai că bănuiții au fost închiși în așa-zisa gherlă.

Când m-am întors, am găsit pe ziariști și pe vreo câțiva dintre socialiști adunați în fața celulei colonelului, discutând cu multă aprindere. De departe se auzea glasul pătimaș și sfâșietor al lui Dem. Teodorescu, care-și pierduse sărita fiindcă unul dintre cei bănuiți îl servea și pe el.

Închipuiește-ți un om de vreo treizeci de ani, de statură mijlocie, totdeauna spilcuit, cu fața prelungă, de obicei cuviincios și simpatic. Când e însă supărat i se ivește în față un fel de acreală, gura i se strâmbă și buzele se depărtează una de alta încât îi ies la iveală dinții lungi și lați.

«Bătrânul acela cerșetor - a zis el acum - simulează că i s-au furat banii, pentru ca să mai stoarcă alții.»

În urma acestor vorbe se stârnise furtună.

Când am sosit însă eu sus, s-a făcut tăcere.

«E o barbarie scârboasă - s-a răstit el la mine în mijlocul acestei tăceri - abominabilă, ca din vina unui om să sufere atâția nevinovați.»

Am rămas ca trăsnit din senin. Ce-aș fi putut adică să-i răspund?

Nu era destul c-a gândit-o, dar mă mai și brutaliza spunându-mi-o în față: eram atât de zguduit, încât iar am avut accese de diabet, care m-au chinuit timp de vreo două săptămâni.

Vei zice, poate, că exageram lucrurile dând prea mare importanță unei izbucniri urmate într-o clipă de supărare explicabilă.

N-ai avea dreptate, dacă ai zice aceasta.

Nu omul m-a jignit, ci societatea deprinsă a socoti pe toți cum îi știe pe cei mai mulți. În acel tovarăș de suferințe se dădea pe față obștescul fel de a gândi.

I se întâmplă fiecăruia dintre noi că o mâhnire trecătoare îi reamintește toate mâhnirile de același fel, pe care le-a avut în viața sa. Ceea ce m-a zguduit era acumularea brutalităților.

Îmi aduceam, între altele, aminte, că atunci când am intrat în temnița de la Vaț, în coloanele unui ziar din București a fost publicată o notiță, în care li se spunea cititorilor că sunt plătit de guvernul ungar ca să stau în temniță.

Îmi aduceam aminte că unul dintre marii dascăli ai României, scriindu-mi biografia pentru istoria literaturii române, spune c-am trecut din Ardeal în România pentru că fusesem condamnat să stau în temniță.

Îmi aduceam aminte cum plăteam carnete de 15-l8% pentru ca cu greaua mea familie s-o pot duce gâfâind de azi pe mâine în vreme ce mi se aruncă în față vorba că m-am îmbogățit prin daraveri neiertate.

Îmi aduceam aminte cum mă zbat la Văcărești în vreme ce alții, oameni mai cu minte decât mine, se plimbă în automobile și-și petrec viața în răsfățări.

Viața omului cumsecade e nesuferită în mijlocul unei societăți care încetul cu încetul a ajuns să nu mai creadă că și viețuirea corectă e cu putință.

Dar săptămâna a treia unul dintre gardieni a surprins pe câțiva dintre pușcăriași jucând cărți pe mize mari. Era învederat că sutele de lei ce erau puse în joc nu erau bani curați.

Când directorul penitenciarului a venit cu primul gardian și cu gardianul secțiunii, ca să ia din scurt pe jucătorii de cărți, eu mă aflam din întâmplare în ușa celulei mele și scriam la masă.

Ușa de la curtea secțiunii se afla în fața celulei mele la depărtare de vreo sută de pași, la stânga în dosul bisericii, unde stăteau la umbră câțiva dintre minori.

După intrarea în curte a celor trei caiefe unul dintre pușcăriași s-a furișat afără și i-a dat celui mai apropiat ceva, iar acesta a alergat la scara altarului, unde i-a dat altuia ceea ce primise. Cât bați din palme lucrul primit a trecut prin vreo șapte mâini. Mie nu putea să-mi treacă prin gând că oamenii aceia ascund banii mei, chiar și dacă aș fi dat însă cu socoteală că banii mei trec din mână în mână, lucrurile se petreceau atât de iute și cu îndemânare, încât era peste putință să-mi dau seama cine dă și cine ia, unde se pierde șirul.

Nu i-a fost directorului greu să constate că fusese schimbată o hârtie de 500 lei și că banii schimbați au fost împărțiți și pierduți în joc de cărți. N-a putut însă niciodată să constate cine anume a schimbat hârtia și cine a câștigat banii pierduți la cărți. Toți erau păgubași și nici unul nu știa cum au ajuns banii să fie schimbați și frățește împărțiți.

Tot a ieșit însă în cele din urmă unul, care a pus mâna pe bani. El zicea, ce-i drept, la început, să i-a găsit în curte; când a fost însă vorba să spună unde anume i-a găsit, el și-a dat în petec și a spus un loc pe unde eu n-arn umblat în timpul zilelor când s-au pierdut banii. Nu i-a rămas deci în cele din urmă decât să facă mărturisirea că joi dimineața, pe la 7.30, ieșind eu în grabă, ca să mă urc o clipă la celulele de sus, unde fusesem chemat, a intrat în celula mea și a furat banii din vesta pe care o lăsasem pe pat. Silințele de a da de urma restului de 1500 lei au rămas zadarnice. Hoțul îi pierduse, iar cel ce i-a găsit spunea că i-a ascuns într-o gaura de la baie, de unde i-a furat nu știa nimeni cine.

Câtva timp în urmă unul dintre jucătorii de cărți, scăpând de la Văcărești, a venit înainte de plecare în toată taina la mine și mi-a spus că hârtia de 500 lei a fost schimbată de un anumit gardian, care știe ce s-au făcut și celorlalte două hârtii.

Nu mi-am dat niciodată silința să mă încredințez dacă avea ori nu dreptate, deși acel gardian a plecat puțin după aceea: îmi era destul că s-a găsit hoțul și a fost dat pe mâna parchetului.

A fost o adevărată sărbătoare ziua în care directorul a venit să ne spună că hoțul a mărturisit dând amănunte verificate de mine în ceea ce privește împrejurările în care a luat banii și hârtia în care-i înfășurase domnul Pătrășcanu.

Și-a dat acum și Dem. Teodorescu seama că mare nedreptate mi-a făcut și a și mărturisit aceasta pentru ca supărare să nu mai fie.

Mai mult nici că doream. Îi mulțumeam lui Dumnezeu că mi-a limpezit sufletul în ajunul nunții.

Stăruisem ca cei de acasă nici un fel de cerere scrisă să nu facă mai înainte de a-și fi făcut rugămintea cu grai viu.

Domnul Ionescu Marița, directorul general al penitenciarelor, om totdeauna chiar mai mult decât cuviincios, le-a dat răspunsul că nu are căderea de a mă pune în libertate, ca să iau parte la nuntă.

Una dintre fiicele mele, sora mai mică a miresei, s-a dus la domnul general Rujinski, șeful corpului II de armată. Acesta, încă mai binevoitor, a dat răspunsul că noi, odată definitiv condamnați, nu mai atârnăm de comandamentul său.

Aceeași fiică a mea s-a dus Ia ministrul de justiție, domnul Buzdugan, nu însă la minister, ci acasă.

L-a găsit urcându-se în automobil, gata de a se duce la un important consiliu de miniștri. I-a spus fiicei mele că nu are timp să stea de vorbă cu dânsa și a îndrumat-o să vină la minister cu petiție în toată regula. Aceasta era peste putință, căci cununia urma să fie celebrată ziua următoare, duminică.

Ei, bine! Domnul Buzdugan nu era numai ministru, ci totodată și om: ziua următoare la ora trei după-amiază a venit un agent al siguranței și m-a însoțit până acasă, ca să mă gătesc de nuntă. M-a însoțit apoi și la biserică și de acolo la casa unde urma să se țină nunta, iar ziua următoare la ora șapte dimineața m-a dus la Văcărești și m-a predat întreg și nevătămat, cu toate «formele în regulă».

A fost o zi bună și o noapte frumoasă. Mai rar socru care în asemenea împrejurări știe să-i întreacă pe toți în veselie și-și laudă agentul pentru discreția cu care-și face datoria luând, cu toată inima, parte la obșteasca voie bună.

VI

Iubite amice,

Din cele ce ți-am spus până acum despre viața de la Văcărești îți vei fi făcut o idee mai mult ori mai puțin lămurită și despre starea în care se află țara.

Multe aș mai avea să-ți spun, dar mă opresc la una singură.

Există încă de mult un regulament al închisorilor, în care se prescrie cum anume au să fie tratați cei pedepsiți cu detenție, cu reclusiune ori cu muncă silnică. Un articol din acel regulament prevede că el nu are să fie aplicat și pentru condamnații politici. Rămânea deci ca pentru aceștia să se facă un regulament special.

Au trecut însă zeci și iar zeci de ani fără ca un asemenea regulament special să fi fost făcut. Condamnații politici sunt tratați deocamdată după bunul plac. Al cui? Al gardianului respectiv - câtă vreme nu intervine puternicul «prim». Al «primului» câtă vreme nu intervine mai puternicul grefier. Al grefierului câtă vreme nu intervine de tot puternicul director. Al directorului câtă vreme nu intervine atotputernicul director general. Al directorului acestuia câtă vreme nu intervine stăpânul tuturora, ministrul. Al ministrului câtă vreme nu intervine cineva care e și mai puternic decât ministrul.

Dacă s-ar fi făcut regulamentul special, toți puternicii, mai puternicii, de tot puternicii, atotputernicii, ba până chiar și cei cu putere covârșitoare, aveau mâinile legate. Într-o țară care și-a înscris în constituție cele mai largi libertăți, nu se poate cere ca cei puternici să-și lege ei înșiși mâinile.

Condamnații politici sunt deci tratați și azi după împrejurări și după fel de fel de considerații neprevăzute în nici un fel de regulament.

Bogdan-Pitești, bunăoară, nu era condamnat politic, avea cu toate acestea lângă spital o odaie încăpătoare, cu două ferestre, din care se deschidea o frumoasă vedere spre București. El se instalase bine și primea la dânsul pe cei ce veneau să-l vadă. Era fără îndoială bine așa, dar rău era că condamnații politici nu aveau parte de aceeași lărgime.

Filoti, care e ținut de trei ani aproape în arest preventiv, de asemenea nu era condamnat politic, dar era tratat cel puțin la fel cu Bogdan-Pitești. Și aceasta era bine și rău era numai că alții, care erau ținuți ca acuzați politici în arest preventiv, erau cu totul altfel tratați.

Eu nu m-am plâns niciodată de aceasta.

Încă din timpul copilăriei m-am deprins să mă potrivesc cu împrejurările în care din întâmplare mă aflu. Între multele reguli de viață ale casei mele părintești era mai ales una: supărat să nu te așezi la masă și supărat să nu te culci; e nenorocit cel ce mănâncă supărat și încă mai nenorocit cel ce duce supărarea de azi pe mâine. Dacă se întâmpla deci să fie înainte de prânz supărare în casă, masa era servită numai după ce se facea pace, iar dacă seara era supărare, lumina nu se stingea mai înainte de a se fi împăcat cei supărați. Aceasta mi-a rămas pe toată viața. N-am ținut supărare cu nici unul dintre năpăstuitorii mei.

«Lasă-l, săracul, că e un nenorocit!» îmi ziceam și mă împăcăm în cugetul meu cu el, încât mă simțeam mângâiat dacă se întâmpla să-i pot face vreun bine. Ar fi oare cu putință să fiu supărat pentru că alții sunt tratați mai bine decât mine!?

«În temnițele României ca în temnițele României!» îmi zic și-mi caut de treburi.

Nu așa și cei îndrumați a se socoti mai presus de alții, care anume în țara noastră nu sunt puțini.

Aceștia se simt jigniți când nu sunt tratați mai bine decât alții, se supără, duc supărarea de azi pe mâine, mănâncă supărați și-și varsă fierea în mâncare, dorm supărați și au visuri proaste, încât se scoală dimineața porniți pe gâlceavă.

E învederat că asemenea oameni erau și între cei intrați la Văcărești.

Îi vedeai, înainte de toate, bătându-și capul și ispitind acum pe unul și peste puțin pe altul, ca să afle cât îl va fi costând pe Bogdan-Pitești și cât pe Filoti bunul tratament, de care li se făcea parte.

Eu mă opresc la gândul că nu-i costă nimic și mă mâhnesc numai dându-mi seama despre efectul demoralizator al presupunerii că atât ei, cât și alții sunt nevoiți să dea pentru ca să li se dea cuvenita considerație. Chiar și dacă mă voi fi înșelând - ce pierd? Dă - cine are de unde - pentru ca să poată avea mulțumirea de care simte trebuință. Eu nu dau, căci nu numai că nu am de unde să dau, dar mai și sunt mulțumit cu starea în care mă aflu.

Tot din casa părintească am rămas cu regula de viață: «Dacă vrei să fii bine servit, servește-te tu însuți!»

Mai ales aici, unde nu aveam altă treabă, îmi așterneam eu însumi patul, îmi curățăm hainele, îmi aduceam de la cișmea apă de băut ori pentru stropirea grădiniței mele, îmi găteam mâncarea și-mi spălam vasele și tacâmurile, îmi curățăm lampa și turnam petrol în ea, pliveam și săpam. Aveam, ce-i drept, servitor, dar același minor mai servea și pe alți doi-trei inși, care îi dădeau mult de lucru, încât mie arareori îmi venea rândul.

Oamenii mai subțiați prin cultură s-ar fi simțit nenorociți dacă ar fi fost nevoiți să-și petreacă viața ca mine, s-ar stinge, ar pieri cu zile, sunt deci nevoiți să le pună toate în mișcare pentru ca să le aibă toate de care nu se pot lipsi. Ei se uitau deci la mine cuprinși de nobilă indignație când vedeau că-mi înjosesc tagma folosindu-mă de mâna cu care am scris articole incriminate de strașnicul Bolentin, ca să curăț cartofi, să tai ceapă ori să-mi lustruiesc ghetele stâlcite, ceea ce altminteri numai rar de tot ajungeam să fac.

Îmi aduc aminte de a fi citit undeva că în moștenirea lăsată de stoicul Seneca se afla și o masă prețuită la șapte sute de mii de sesterți.

«Iată mult lăudatul nostru stoic», a strigat un epicurean ruinat prin desfrâu.

«Pentru fostul învățător al Cezarului, milionarul Seneca, masa aceasta nu e lux, ci semn al iubirii de artă», i s-a răspuns.

Fiecare potrivit cu starea și poziția sa în societate.

Omul e însă pornit să se socotească mai presus de ceea ce într-adevăr este și trebuințele se umflă. S-a pornit deci o adevărată întrecere mai întâi în ceea ce privește așa-zisul «confort», îmbrăcămintea și mâncarea, apoi și cât pentru celelalte amănunte ale vieții de «pușcărie».

Dacă unuia îi dădea mâna să-și întindă în dosul patului un covor de doi metri pătrați, altul făcea ce făcea ca să-și întindă unul de patru și altul punea două covoare unul peste altul, unul mai mare și altul mai mic peste el, ca să se vadă că sunt două. Tot așa și pe jos, în fața patului.

Dacă unul și-a adus de acasă o măsuță de nuc, altul și-a adus una de mahon, iar altul una împodobită cu incrustații de metal.

Dacă unul avea un scăunaș împletit fără rezemătoare, celălalt ținea să aibă și un jeț mare.

Dacă unul avea o saltea de lână, altul punea două una peste alta.

Dacă unul își întindea din când în când cearșaful, perinile și plapuma la soare, ca să se aerisească, celălalt își întindea și pijamaua, precum și cămașa, ca să se vadă că e de mătase.

Dacă unul avea pe masă un buchet de flori, altul își punea unul mai mare, ba fie chiar și două.

Despre proviziile de tot felul nu-ți mai vorbesc. Le știi de când mai fericitele zile în care a fost găsit cadavrul de păduche.

Din câte știi îți vei fi făcând o idee destul de lămurită despre pornirile progresiste ale «intelectualilor» din zilele noastre, care știu că numai stăruind pe întrecute pot să ajungă oamenii departe. Până chiar și unii dintre socialiști luau parte la întrecere, încât mereu eram ispitit de gândul că, ajunși odată mari și tari, ar fi și ei deopotrivă cu urgisiții de burghezi, dacă nu chiar mai și mai…

E apoi că oamenii se gâlcevesc când aleargă pe întrecute. Cei ce apucă înainte se bucură, iar cei ce rămân în coadă se bosumflă și caută cearta cu lumânarea.

Chiar dintru început, în timpul primei noastrei petreceri la Văcărești, și mai târziu, când ne aflam la Modern, râdeam într-un colț când vedeam cum mai unul, mai altul se cătrănea pentru că cei doi Teodorești știau să li se vâre sub piele Bolentinului și colonelului Vlădescu, comisarul regal, care-i îmbrățișau cu mulă dragoste și îi puneau mai presus de ceilalți. Până chiar și în rechizitoriul său Bolentinul a făcut o pauză și o paranteză mai înainte de a fi trecut la Teodorești și a stăruit cu tot dinadinsul ca nu cumva Curtea să-i pună pe acești luceferi în rând cu ceilalți păcătoși.

Ce-au făcut, cum au sucit-o și-au învârtit-o se întrebau ceilalți, și fiecare știa să spună câte ceva, se înțelege, lucruri nu tocmai de laudă. Se supărau pe mine când le spuneam că se petrece și la pușcărie ceea ce se petrece pretutindeni în țară: cei mai stăruitori și mai îndemânatici apucă înainte și-și fac treburile. «Defăimarea voastră e laudă, adăugam. De ce nu faceți și voi ca dânșii? Pentru că nu sunteți în stare.»

Tot mai deștepți decât ceilalți, ei și după a doua venire la Văcărești a noastră au știut să se pună bine cu directorii și cu primii de tot felul, încât ajunseseră un fel de stăpâni ai casei. Regulamentul încă nefăcut pentru dânșii se aplică după cum le vine lor la socoteală.

Încă în timpul când ne aflam la Modern știuseră ei și în urma lor și alții să potrivească lucrurile așa, ca printre picături să se ducă pe acasă. Acum făceau ce făceau și comisarul regal îi cita fie ca martori, fie ca informatori la Curtea Marțială, unde se duceau însoțiți de un gardian. Acesta, om vrednic de toată încrederea, își făcea datoria stând undeva la un pahar de vin în vreme ce «pușcăriașii» puși sub paza lui se duceau pe acasă.

Gaură în cer din cauza aceasta nu s-a făcut și nici noi, ceilalți tovarăși de aceeași tagmă, nu râvneam să facem ca dânșii, iar colonelul Verzea, vecinul lor, fiind citat la tribunal, s-a dus însoțit nu numai de gardian, ci și de o santinelă cu baioneta la pușcă și s-a întors tot pe drumul pe care se dusese.

Mai erau însă pe acolo și socialiști care le vedeau toate și-i băgau la nevoie în cofă pe toți Teodoreștii.

«Ei, bine! - au zis aceștia. Dacă o faceți voi, avem s-o facem și noi pentru ca să se știe că ceea ce li se iartă unora li se cuvine tuturora.»

S-au dus deci și ei la București însoțiți numai de un gardian vrednic de toată încrederea și s-au plimbat fiecare pe unde a voit. Nistor, cel mai blajin dintre dânșii, a făcut-o însă lată de tot: s-a dus pe la clubul socialist, unde a fost primit cu mare tămbălău.

S-a stârnit acum o adevărată răzmeriță. Zburau automobilele de la București la Văcărești și de aici înapoi ca pe timpul când Văcăreștii erau plini de râie, de păduchi și de fel de fel de germeni de molimă.

Gardianul, se înțelege, a fost jertfit ca țapul cu pricina. El se descărca însă asupra primului, primul asupra grefierului, grefierul asupra directorului, acesta asupra directorului general, care se descărca și el asupra nenumiților care n-au făcut regulamentul special.

Inspecții peste inspecții, anchete peste anchete, procurori și paraprocurori, garde întreite, duminicile și zilele de sărbători, batalioane cu mitraliere și aeroplane de observație - ba într-un rând ne-am pomenit la Văcărești până chiar și cu generalul Rujinski, același general care încredințase pe fiica mea că nu mai atârnăm de comandamentul lui.

Văzând treburile ajunse la culmea aceasta, socialiștii au început să cânte în cor bine armonizat «Internaționala».

Vei fi având tu, iubite amice, multă fantezie, dar tot nu ești în stare să-ți închipui vocea de stentor indignat cu care generalul, om mărunt, a strigat „Protestez în numele legii și vă somez sâ tăceți”.

În fața acestei somații energice socialiștii au tăcut și câțiva dintre dânșii au fost apoi închiși și ținuți în gherla cea întunecoasă la secret.

În timpul acestui vârtej mulți erau încredințați că directorul are să zboare cum a zburat și celălalt. Se vede însă că el făcuse multele și feluritele concesii în urma unei îndrumări primite de sus, și l-a scăpat nașul său, președinte al înaltei Curți de Casație, ba în urmă chiar și candidat la președinția consiliului de miniștri. Destul că lucrurile, încetul cu încetul, s-au potolit. Potolitu-s-au, nu însă fără urmări, care ne reamintesc zicătoarea românului despre rușinea pe care o poate avea pe urma faptei săvârșite de capră.

După ce s-a făcut adică constatarea că unii dintre noi au știut să stoarcă de la direcție fel de fel de concesii, am fost puși și noi cei nevinovați la același regim ca făcătorii de rele.

Nu mai puteam, între altele, să primim vizite decât în zilele când primeau pungașii, hoții, escrocii și tâlharii, iar la convorbirile noastre asista și câte un ofițer, care ne ținea de scurt și ne tăia vorba cu sabia când se împlineau cele 15 minute.

La poartă apoi soldații scotoceau prin pachetele aduse pentru noi - ca nu cumva să intre cu ele dinamită, vreo mașină infernală ori poate chiar vreun ziar. Soția mea mi-a adus într-un rând o bucată de brânză înfășurată într-un exemplar din Tribuna de la Sibiu, anul 1887: i s-a dat brânza, dar a fost oprită hârtia.

Încă mai rău o pățeau cucoanele mai tinere, pe care le pipăiau pentru ca nu cumva să ascundă pe sub corset ori pe sub jupon vreo gazetă.

Mai erau și multe altele, dar mă opresc la cea mai urâtă.

Dintru început fusese luată dispoziția ca serile să putem sta de vorbă și numai la 9.30 să fie încuiat fiecare în celula sa. Într-una din seri ne-am pomenit cu un căpitan însoțit de o escortă, care ne somă să intrăm fiecare în celula sa, căci are să ne încuie.

Eu m-am oprit la depărtare de douăzeci de pași în fața celulei mele.

«Aceasta nu pot s-o fac - i-am răspuns. Sunt abia șapte ceasuri și după rânduiala stabilită de direcție abia la 9.30 am să intru. Domnul prim-gardian e aici și poate să-ți spună dacă m-am abătut ori nu vreodată câtuși de puțin de la dispozițiile luate de direcția penitenciarului.»

«Nu - a răspuns primul-gardian - niciodată.»

«Ei bine! - am stăruit - n-am să mă abat nici acum.»

«Eu am ordin» - a zis căpitanul.

«Ai chiar mai mult decât ordin - am replicat: câțiva soldați, care pot să mă ridice și să mă ducă pe sus în celulă.»

«Sunt în stare să fac și aceasta», grăi căpitanul, fără ca să țină seamă că autoritățile militare n-au nici un amestec în interiorul penitenciarului și că garda militară e pusă la dispoziția direcției.

«Vă mulțumesc, domnule căpitan pentru această mărturisire și constat că numai forței armate m-am supus» - i-am răspuns și am intrat în celula mea.

Conflict între puterea militară și cea civilă.

Ziua următoare directorii, și cel mic și cel mare, s-au pus luntre și punte ca armata să ne lase în pace. Și-au dat acum seama că tot mai bine ar fi dacă s-ar fi făcut regulamentul special. Rămânând toate la bunul plac, ei au fost prea binevoitori față cu unii dintre noi și pe urma slăbiciunii lor și-au aprins paie în cap. Directorul general a intervenit, dar, ca toate să rămână și în viitor cum au fost în trecut, ca îndeosebi ofițerii să nu asiste la convorbiri, ca pachetele să nu fie scotocite și ca să nu mai fim băgați cu forța armată în celule.

A mai stăruit directorul să adresăm ministerului de justiție o cerere în care sâ arătăm cum anume vrem să fim tratați, deci să facem noi un proiect pentru regulamentul special, care timp atât de îndelungat nu s-a făcut.

O asemenea cerere, pe cât știu eu, nu s-a făcut. Îndeosebi eu am zis: «Tratați-ne oricum, dar pe toți la fel, căci vrajbele se stârnesc numai pentru că se fac hatâruri și li se dă unora un cârnat și mai lung și mai gros decât altora».

Așa e în pușcărie pentru că așa e pretutindeni în țară: doarme fiecare cum știe să-și aștearnă. Unul din marile păcate ale oamenilor din zilele noastre e că cel stăruitor, îndemânatic, îndrăzneț, la nevoie chiar târâtor, răzbește înainte dând la o parte pe alții.

Când ți le scriu acestea, e seară, ora 9.30 trecută și ușa celulei mele nu e încă încuiată.

Deasupra mea îi aud pe socialiști jucând table. La ușa colonelului Verzea stau câțiva de vorbă. Alți câțiva se plimbă prin curte. Iar alții dintre deținuții politici, între care și câțiva socialiști, stau încă de pe la șase zăvorâți în celulele lor. Teodoreștii însă tot nu s-au întors din curtea cealaltă, unde s-au dus să cineze cu Filoti.

De ce deosebirea aceasta?

Nu știu și nici nu cercetez.

Toatea acestea sunt, la urma urmeloi, lucruri de nimic și mai ales la «pușcărie» umplu viața de «peripeții interesante».

Deprinși însă cu gândul că toate se desfășoară pe bacșiș și pe sfănțuială, pe hatâr și pe păsuire, cu proptele și cu mușamale, cei mai mulți se simt încredințați că și aici se lucrează ca pretutindeni pe sub plapumă și că până chiar și la curțile marțiale avocați și fel de fel de alți mijlocitori învârt treburi prin care agonisesc în scurt timp averi însemnate, nu zeci, ci sute de mii, ba chiar milioane toți împreună.

Nu mă iartă firea să cred aceasta și dau din umeri când mi se spune cât a trebuit să cheltuiască mai unul, mai altul, tot ar fi însă mai bine dacă ar fi adevărat fără ca să se știe ori să se creadă. Lucru primejdios și urât, că vorba trece din om în om și sunt mulți cei ce-o zic și o cred.

Nu mai puțin primejdios lucru e că noi cei câțiva păcătoși stăm de atâta timp aici, în vreme ce alții, despre care se spune că în timpul celor din urmă câțiva ani au agonisit averi mari, chiar fabuloase, se plimbă în toată libertatea și se îmbuibă în vederea tuturor.

«Ce-au făcut ei, ca să aibă parte de asemenea cruțare!?» se întreabă mulți și nici un bine din asemenea nepotriviri nu poate să purceadă.

VII

Iubite amice,

Îți scriu după trecerea mai multor săptămâni de zile și nemaiaflându-mă în celula mea din dosul bisericii.

Guvernul alcătuit de militari s-a retras și el, dar fruntașii neamului românesc tot n-au reușit încă să înjghebeze primul guvern constituțional al României Mari.

De vreo zece zile Bucureștii sunt’ plini de reprezentanți ai națiunii acum unite, unii din vechiul regat, alții din Basarabia, iar alții din Bucovina ori din fostul regat al Ungariei. Sunt între dânșii foști prieteni din tinerețe ori tovarăși de luptă ai mei, ba chiar și rude ale mele, dar nici unul nu s-a simțit îndemnat a veni să mă vadă ori a trece pe la soția mea, ca să afle ce mai face.

Ți-o spun aceasta pentru ca să-ți dai seamă despre disciplina neînduplecată în care e ținută societatea română.

Când ne aflam la Vaț, soția mea și eu, primeam mereu vizite. Mulți dintre cei ce treceau prin Budapesta făceau excursie la Vaț, ca să se poată lăuda c-au îndrăznit să vină pe la noi. E și între cei ce se află acum la București câte unul care ar fi dorit să ne vadă, nu e însă, precum se vede, nici unul care îndrăznește s-o facă.

Colonelul Verzea, mai tânăr decât mine, nu poate să zică același lucru.

Or fi fără îndoială lucruri pe care el n-a putut să mi le spună și mie, și sunt și lucruri pe care mi le-a spus, dar nu pot să le spun eu mai departe; ca om de încredere al Regelui Carol și al guvernului român, el știa fără îndoială și lucruri pe care unii dintre cei azi mari și tari aveau cuvinte de a dori să nu le mai afle și alții. Doamna Verzea a fost deci vizitată de unii care au încredințat-o despre viile lor simpatii, dar pe la Văcărești nici aceștia n-au venit, și nu o dată mi-a venit să cred că sunt și oameni care ar vrea să-l scoată de aici ori, vorba bine știută a Bolentinului, să-i «astupe gura cu pământ».

Într-o bună zi ne-am pomenit că s-a luat dispoziția ca aceia dintre deținuții de la Văcărești care sunt osândiți la pedepse mai grele să fie trimiși unde se cuvine să-și facă pedeapsa. Eu, care am fost osândit la reclusiune, trebuia deci să fiu dus fie la Bucovăț, fie la Doftana, iar Verzea, fiind osândit la muncă silnică, trebuia să fie «deportat» la ocnă, ca să taie sare, și să fie împușcat, dacă ar fi să facă încercarea de a evada.

Lucrurile au rămas însă deocamdată încurcate: era, precum se vede, la mijloc și cineva care nu voia așa.

într-o frumoasă zi de toamnă unul dintre procurori, domnul Străjanu, fiul profesorului Străjanu, autorul gramaticii, a venit să facă o inspecție la penitenciar. Prezentându-se cu toată autoritatea la celula colonelului, a întrebat: «Deținutul Verzea are vreo reclamație de făcut?».

Verzea s-a uitat cum se cuvine la el.

«Vă mulțumesc pentru titulatură - i-a răspuns; nu am nici o reclamație de făcut.»

Făcându-și inspecția mai departe, domnul procuror a trecut pe la celula unuia dintre socialiști, care atârnase pe ușă un bilet cu avizul: «Lăsați-mă în pace, că vreau să dorm!».

Găsind că e lucru prea îndrăzneț atârnarea pe ușă a unui asemenea bilet, strașnicul inspector l-a obrăznicit pe socialist. Urmarea a fost că «tovarășii» l-au luat în zeflemea, ca să nu zic cu «huideo» - nu pe socialist, ci pe obrăznicitorul lui.

Jignit astfel în demnitatea sa, onorabilul reprezentant al statului a reclamat, nu însă pe «tovarășii» nedisciplinați, ci pe «deținutul» care n-a avut nici o reclamație de făcut.

În urma acestei reclamații a venit «de sus» o poruncă aspră, ca deținutul Verzea, drept pedeapsă, să fie închis timp de cincisprezece zile în gherla cea întunecată.

El a refuzat să se ducă, iar mai marii pușcăriei nu s-au încumetat să cheme garda și să-l ducă pe sus.

Ce s-a mai întâmplat apoi nu știu, destul că porunca cea aspră a rămas în deșert, ba tocmai atunci am fost mutați din celule în curtea personalului, ceea ce ne-a băgat în multe încurcături.

Eu nu am avut, iubite amice, niciodată cuvinte de a mă plânge fie de directorul penitenciarului, fie de vreunul dintre funcționarii de la Văcărești, fie mai ales de directorul general. M-am plâns și mă plâng numai de cei ce m-au trimis în murdăria de la Domnești, în cea de la Hotel Modern și în cea de la Văcărești, unde nu era loc pentru oameni ca mine.

M-am tot rățoit eu că mă simt bine și la Domnești, și la Luvru, și la Văcărești, ba până chiar și la Modern. Eu eram însă obișnuit să fac ici cu elevii, colo cu elevele mele plimbări de câte 30-40 kilometri pe zi în aer și la lumină și rar trecea ziua fără ca să fac cel puțin 10 kilometri. Cazematele pline pe reveneală, în care am stat la Domnești, nu erau deci pentru mine și bine nu-mi putea fi nici la Luvru, unde nu aveam nici aer, nici lumină și mișcare nu puteam să fac. Sufeream deci de astmă, de emfizem și de reumatism când am fost dus la Văcărești și n-am putut să mă vindec nici acolo, nici la Modern, unde stăteam într-un iatac în care niciodată nu pătrundea soarele.

Mai bine ar fi fost să-mi fie după ce am venit a doua oară la Văcărești, dar celula era strâmtă și timp de mai multe ierni nu fusese încălzită, ba mai era și cu intrarea dinspre apus. Mai ales în timpul zilelor posomorâte ori chiar ploioase mi se înțepeneau membrele lucrând la masă și-mi oboseau ochii. Mai spre toamnă apoi am început să și tușesc, aveam noaptea înecăciuni și mă cuprindeau din când în când amețelile. În același timp îmi pierise și pofta de mâncare.

Unul dintre vecinii mei, Mărăcineanu, îmi procura lapte bun și-mi aducea cărămizi calde, ca să le țin ziua sub picioare, iar noaptea în culcuș.

Directorul general, domnul Ionescu Marița, mi-a făcut deci propunerea să mă mut în curtea personalului, unde avea de gând să-mi pună la dispoziție un iatac luminos, care putea să fie încălzit. Nu am primit și după cele petrecute nici nu-mi era iertat să primesc decât atunci când vor fi mutați și ceilalți tot în curtea personalului.

S-a făcut și aceasta, dar de tulburări tot n-am scăpat.

Curtea personalului e adică împărțită în două.

La stânga sunt locuințe pentru funcționari, iar la dreapta se află birourile, bucătăria, brutăria, niște ateliere și câteva încăperi disponibile.

Deoarece unii dintre deținuți se legaseră, cum se zice, de soțiile funcționarilor, directorul, care era și el de curând căsătorit, n-a crezut de cuviință să-i mute pe cei din celule decât în partea de la dreapta a curții.

Abatere s-a făcut numai pentru mine, care eram mai bătrâior și astfel vecin mai puțin supărător.

Supărare obștească.

Iatacul ce mi s-a pus la dispoziție se afla în partea dinspre miază-noapte a curții, jos pe un coridor cu intrare separată, unde picior de femeie nu avea ce să caute. Pereții erau într-o parte jilavi, soba de teracotă avea coșul înfundat, iar fereastra ce dădea spre curtea de păsări, în care mai erau și porci puși la îngrășare, nu se închidea bine și geamurile din ea nu erau chituite, încât zăngăneau când bătea vântul. Ușa era și ea crăpată, încât trăgea vântul prin ea.

Mă bucuram cu toate acestea, căci aveam lumină și mai multă lărgime decât în celula mea. Am cheltuit deci câțiva lei de mi-am văruit pereții și tavanul și mi-am frecat scândurile, am vorbit cu un meșter să-mi desfunde coșul, mi-am făcut cocă din provizia mea de faină și am lipit hârtie pe unde răsuflau geamurile și ușa și am dormit chiar mai bine de cum dormisem în neuitata mea celulă.

Ziua următoare au început să se mute și ceilalți și s-a stârnit o adevărată furtună.

Cei doi Teodorești, fiind oameni tineri, urmau să treacă în partea dinspre miază-zi a curții, unde directorul le pusese la dispoziție o încăpere mai largă - cu două ferestre apropiate de tavan. Ei țineau să fie mutați în partea dinspre miază-noapte, unde mă aflam eu.

Deoarece directorului după cele petrecute nu îi dădea mâna să le facă hatârul acesta, mierea s-a făcut fiere și a fost rugat directorul general să iasă la fața locului.

Directorul general se afla în mare strâmtoare, căci după cele petrecute nu-i dădea nici lui mâna să nu le facă celor nemulțumiți hatârul. Pentru ca pace să fie, am declarat, deci, că sunt gata să le cedez celor doi prieteni iatacul și să trec în încăperea în care ei nu voiau să intre, căci doi inși au precădere față de unul singur.

Când colo, m-am pomenit că în iatacul pe care urma să-l părăsesc eu se mută numai Arghezi, iar pentru Dem. Teodorescu se pregătește un iatac de alături, din care a fost scos un funcționar necăsătorit.

Văzând aceasta, mi-am pus piciorul în prag și am declarat că nu mă mut.

«Aveți gardieni - am zis - aveți sute de pușcăriași, aveți chiar gardă militară: ridicați-mi lucrurile, luați-mă și pe mine pe sus și duceți-mă unde vreți, dar eu de bună voie nu mă duc și să știți că am să reclam la minister că se fac hatâruri.»

Pentru ca pace să fie, s-a făcut un încă mai mare hatâr: mi s-a oferit în etaj, lângă agentul sanitar, care avea soție tânără și frumușică, o odaie de tot bună, luminoasă, uscată, cu sobă de teracotă al cărei coș nu era înfundat, cu podelele ceruite și cu vederea spre oraș. M-am dat învins și stau până azi aici, bine, de tot bine, mai bine decât oricând ca pușcăriaș.

Pace tot nu s-a făcut.

Arghezi nu era mulțumit cu odaia din care mă scosese, și a cerut să fie mutat și el la etaj.

Pentru ca pace să fie, iar unul dintre funcționarii necăsătoriți a fost mutat aiurea și Arghezi a trecut în rândul bătrânilor și mi s-a făcut mie vecin - fără îndoială foarte plăcut.

Pace nici acum nu s-a făcut, ci mai vârtos s-a adeverit că eu aveam multă dreptate când stăruiam ca hatâruri să nu se facă.

Filoti își primea vizitele în odaia sa, iar nu în biroul directorului ori în al grefierului ca noi ceilalți. Tot așa Bogdan-Pitești, Nenițescu și alții când se aflau la Văcărești. Nu era deci nimic mai firesc decât ca noi ceilalți să ne simțim jigniți pentru că nu ni se dă și nouă voie de a sta în toată liniștea de vorbă cu cei ce vin să ne vadă. Eu îndeosebi nu țineam să fiu pus în rând cu cei ce vor în toate împrejurările să fie socotiți mai presus de alții, dar nu puteam să nu le dau dreptate celor ce nu erau deopotrivă cu mine și, stăpâniți de „o legitimă indignație”, au hotărât alungarea din pușcărie a directorului, care nu mai voia ori nu mai putea să meargă înainte pe calea hatârurilor.

Ocazia pentru aceasta nu putea să lipsească.

Duminica și joia li se dă pușcăriașilor voie să primească vizite, cei mai mulți la zăbrelele din dormitor, în fața gardianului de serviciu, iar câțiva în biroul grefierului.

Vine dar în aceste zile, la Văcărești, lume multă, fel de fel de oameni și femei fie mai bătrâne, fie mai tinere, ba chiar și câte o fetișcană «nostimă». Deoarece unii dintre deținuți, nu pot să-ți spun care anume, aveau obiceiul de a se împiedica de acestea, direcția a interzis plimbările prin curtea personalului în timpul vizitelor.

Câțiva dintre socialiști, precum și colonelul Verzea, și eu, neștiind aceasta, ne plimbam în vreme ce unii dintre vizitatori veneau, iar alții plecau.

Directorul, văzând că nu se ține seamă de dispoziția luată de dânsul, certa în gura mare pe primul gardian. Colonelul și eu, neștiind de ce e vorba, râdeam de zelul excesiv al directorului, îndată ce ni s-a spus, însă, că sunt oprite plimbările în timpul vizitelor, colonelul s-a retras în odaia sa, iar eu am rămas și am întrebat pe funcționarul ce venise la noi de ce a fost luată dispoziția.

«Pentru că unii dintre dumneavoastră se poartă necuviincios în timpul vizitelor» - a zis el.

«Nu aveți să mă pedepsiți și pe mine, care sunt cuviincios», i-am răspuns eu.

«De! - a întâmpinat el - veți fi având dreptate, dar nu de direcție aveți să vă plângeți, ci de cei necuviincioși.»

I-am dat și eu dreptate și m-am retras și eu în plăcuta mea odaie.

Când eu urcam scările, câțiva dintre ai noștri se certau în gura mare cu directorul, iar vreun ceas în urmă mi s-a făcut propunerea să-mi dau, ca totdeauna în frunte, subscrierea pentru o reclamație, prin care arătăm lungul șir de abuzuri săvârșite de director și cerem înlocuirea lui. Unul dintre ziariști făcuse în penitenciar o anchetă, ca să constate de la cine cât a luat.

Eu am răspuns că de la mine n-a luat nimic, că nu știu, dacă e ori nu adevărat, c-a luat ceva de la alții, că mă supun, ca adevărat pușcăriaș, dispozițiilor luate de stăpânire și nu am, vorba colonelului, nici o reclamație de făcut.

Tot cam așa au răspuns și colonelul și alți câțiva dintre condamnații politici.

Cu toate acestea directorul general, ieșind două zile în urmă la fața locului: «Iată-mă, mi-a zis, m-ați chemat: ce aveți să-mi spuneți?».

«Eu nu v-am chemat - i-am răspuns - și n-am nimic să vă spun.»

La fel au fost și răspunsurile date de alții, dar destăinuirile făcute erau atât de grave, încât a rămas să fie înlocuiți fără întârziere atât directorul cât și primul gardian. Se vede însă că mai era la mijloc și altcineva, care era de altă părere, căci au rămas atât directorul cât și primul gardian.

Spunându-și apoi colonelul Verzea părerea în ceea ce privește reclamația făcută, i s-a dat răspunsul că întreaga înscenare a fost pusă la cale spre a apăra demnitatea lui și a bătrânului Slavici, care fuseseră insultați de director. De aceea venise directorul general să ne întrebe ce avem să-i spunem.

Dându-le răspunsul că se simte destul om, ca să-și apere însuși demnitatea, colonelul și-a aprins paie în cap și ziariștii au pornit o mișcare spre a-l boicota, ca nimeni să nu mai stea de vorbă cu dânsul.

Aceasta era culmea.

Câteva zile în urmă era sărbătoarea Sfinților Voievozi Mihail și Gavril. Pe director nașul său l-a botezat Mihaiu, ceea ce pe noi nu ne privește, căci între pușcăriași și temniceri legături sociale nu pot să existe. Ni s-a părut deci lucru nepotrivit cu împrejurările când i-am văzut pe cei ce făcuseră reclamația ducându-se in corpore ca să-i ureze directorului la mulți ani în ziua de Sf. Mihaiu.

Adevărul e că ei se potriveau cu felul de a fi al lumii în mijlocul căreia trăiau.

Nici de astă dată n-au nimerit-o însă, căci tot în lumea cu care se potriveau toate atârnă de impulsii momentane, și niciodată nu poți să prevezi astăzi ce fel de întorsătură au să ia lucrurile mâine. Mult n-a mai trecut și directorul tot a pățit-o. Ținând seamă de anumite proptele, ministerul, ce-i drept, nu l-a destituit, ci s-a mărginit a-l muta în timp de iarnă la Doftana, pare-mi-se.

Deocamdată un funcționar din ministerul de justiție a fost însărcinat să țină loc de director al penitenciarului.

VIII

Iubite amice,

Am să-ți spun cum au venit lucrurile de eu am scăpat de la Văcărești.

Precum știi, cei doi Teodorești mișcau toate pietrele ca să scape. După ce silințele lui Costaforu au rămas zadarnice, s-a pus pe lucru și Galaction, care avea multe legături, între altele și cu Nicolae Iorga, acum președinte al Camerei și astfel om cu mare trecere.

Galaction a pornit-o publicând un articol în care stăruia să fim puși în libertate eu și Arghezi, poetul de mare talent. A fost pusă apoi o mișcare între deputații de peste Carpați și între cei din Basarabia, și în cele din urmă Goldiș a făcut în clubul partidului național propunerea ca partidul să stăruie pentru grațierea mea. Câteva zile în urmă Zamfir Arbore a pus o vorbă bună în Senat.

În ajunul zilei de Sf. Nicolae, Teodoreștii, Carnabat și Grossmann i-au trimis apoi lui Iorga o depeșă de felicitare. Drept răspuns au fost vestiți că peste câteva zile vor primi o știre bună. Îndemnați adică de directorul general, ei făcuseră cerere de grațiere, și vorba era că Regele va subscrie decretul. Deoarece însă eu n-am voit să subscriu cererea, lucrurile s-au mai amânat.

Când se întâmplau acestea, Grossmann s-a îmbolnăvit de hemoptizie și vărsa sânge, a fost mutat dar și el lângă mine, iar eu mă încredințam din ce în ce mai mult că la vârsta mea omul nu prea își poate permite luxul de a sta la Văcărești.

Nu mai tușeam, ce-i drept, ca mai înainte, dar nopțile nu puteam să dorm liniștit, aveam sufocări, încât îmi venea să leșin, tot îmi mai erau înțepenite membrele și-mi pierdeam răsuflarea când urcam scările. Îmi mersese dar vorba că sunt greu bolnav, ceea ce mie nu-mi părea adevărat.

Într-una din zile Dr. Flora a venit să examineze pe Grossmann și a trecut și pe la mine. Era și el de părere că trebuie să mă caut, ceea ce la Văcărești nu e cu putință.

Stăruiau deci cu toții să fac cerere de grațiere.

Lucrul acesta mi se părea peste putință.

Când cu discursul rostit de Zamfir Arbore în Senat nu numai din rândurile liberalilor s-au ridicat mai multe glasuri împotriva mea, ci și Mihail Popovici, o mare secătură, dar ministru, deci om de încredere al Regelui și al majorității din parlament, a strigat: «Slavici e om mort!».

Câteva zile în urmă Ștefan Pop de Ciceu, ad interim la justiție, venind să facă o inspecție la penitenciar, a trecut pe la mine și a stăruit să fac cerere de grațiere, l-am spus și lui că mai ales după cele petrecute în Senat nu pot să fac aceasta, căci, făcând-o, aș recunoaște că sunt vinovat.

N-am făcut eu cerere când mă aflam la Vaț, cum aș fi putut să fac aflându-mă la Văcărești?

Urmează lucruri care m-au pus și m-au și lăsat în nedumerire.

Ștefan Pop e unul dintre tinerii care au luat parte la botezul fiicei mele născute la Vaț și mi-a fost într-un rând oaspete și când mă aflam la Măgurele. El cunoaște deci pe soția mea, și mi s-a părut lucru firesc când el mi-a spus că va stărui ca dânsa să facă cererea de grațiere. N-am fost și deci nu sunt nici azi în stare să mă dumiresc de ce a cerut intervenirea senatorului Borgovan, care cunoaște și el pe soția mea și cu toate acestea nu s-a dus s-o vadă, ci a poftit-o la sine spre a o îndemna să facă cerere de grațiere, ceea ce dânsa a refuzat - făcând numai cerere de amnistie.

Două zile în urmă, fiind duminică, Nicolae Iorga a venit să viziteze biserica de la Văcărești însoțit de o mulțime de deputați și de senatori.

Domnul Arsenescu, care ținea loc de director, m-a poftit în sala de lângă poartă, unde președintele Camerei dorea să vorbească cu mine și cu cei doi Teodorești. Nu știu dacă era ori nu adevărat că și cu mine dorea să vorbească.

Când așteptam, părintele Miron Cristea, atunci numai episcop de Caransebeș, s-a întors de la biserică însoțit de mai mulți preoți de dincolo și de alți câțiva reprezentanți ai națiunii și a exprimat dorința de a mă vedea, ca să-mi zică «Bună ziua»!

Am stat apoi câtva timp de vorbă, între altele și asupra cuvintelor pentru care nu pot să fac cererea de grațiere și înalt Preasfinția Sa admitea că refuzul meu are rost.

După ce aceștia au plecat, m-am întors iar în odaia mea. Așa s-a întâmplat că nu mă mai aflam în sala de lângă poartă când președintele Camerei s-a întors de la biserică și a stat de vorbă cu cei doi Teodorești.

Am mai fost poftit în urmă în sală, unde mă așteptau vreo 20 bașarabeni, care m-au primit cu multă căldură, încât am rămas cuprins de simțământul că e mare deosebire între basarabenii plini de avânt și alți români.

Două zile în urmă, marți, am fost puși apoi în libertate noi, cei cinci ziariști osândiți prin aceeași sentință.

Fusesem trimis la Văcărești în ziua de 19 Ianuarie și am scăpat de acolo la 18 Decembrie 1919, după 11 luni de zile împlinite.

I

Iubite amice,

Îți scriu în vara anului 1921, după trecerea unui an și jumătate, și gândul meu e să-ți dau putința de a te dumiri, cu ce m-am ales pe urma celor suferite prin închisori și cui i-au fost de vreun folos suferințele mele.

Miercuri, a doua zi după plecarea mea de la Văcărești, seara pe la unsprezece, după ce mă culcasem, iar mi-au venit amețelile însoțite de înecăciune și peste puțin am căzut fără răsuflare, încât ai mei credeau că mă sfârșesc.

Din întâmplare, peste drum locuiește un tânăr medic, Dr. Cociu, care, chemat în grabă, mi-a făcut o injecție, în urma căreia m-am simțit mai bine. El mi-a prescris apoi o cură și m-a oprit pe douăzeci de zile în casă.

Aceasta mi-a fost în timpul primelor trei săptămâni libertatea.

După împlinirea celor douăzeci de zile apoi, tot seara, aflându-mă în capul de sus al scării, iar am fost cuprins de amețeli și am căzut pe scară la vale, încât mi-am strivit încheietura de la gleznele piciorului drept. Dr. Cociu și în urmă Dr. Leonte au constatat că nu e scrântită încheietura, ci numai sucită, dar mai multe dintre tendoane s-au rupt și s-au rupt împreună cu ele și bucăți din osul de care erau lipite.

Abia după 86 de zile am ajuns să-mi pot pune piciorul în pământ. În tot timpul acesta am zăcut și nu-mi închipuisem niciodată că sunt cu putință dureri ca cele suferite de mine, nici că om în oase și carne poate să rabde asemenea dureri fără ca să moară ori să înnebunească.

Ceea ce mă durea nu era decât la început piciorul strivit. În urmă s-au ivit în căldura patului durerile reumatice și cele artritice, care după spusa medicului se localizează în «pars minoris resistentiae». În același timp eram chinuit de emfizem și de astmă.

În curând apoi durerile au cuprins toate încheieturile și toți mușchii, încât nu-mi mai rămăseseră sănătoase decât capul și organele de digestie, afără de acestea nu mai era pe trupul meu loc unde pot să pun degetul fără ca să simt dureri sfâșietoare.

Din când în când îmi era frig parcă picioarele și mâinile mi-ar fi fost sloi de gheață și mă simțeam ca sfășcat de durerile degerării. Toate fricțiunile rămâneau zadarnice. Peste câtva timp mi se încălzeau apoi picioarele și căldura creștea și se întindea, încât îmi era nesuferită. Încă mai nesuferite erau nădușelile care mă treceau și cu care se începea paroxismul, în timpul căruia mă zbăteam ca un epileptic și nu mai gemeam, ci răcneam ca un turbat.

Medicamentele pe care le-am încercat au rămas toate zadarnice, și n-ar mai fi rămas decât să mi se facă injecții de morfină, iar aceasta cu nici un preț n-o primeam. Îi înțelegeam acum pe cei ce-și curmă firul vieții nemaiputând suporta durerile vreunei boli «incurabile», dar nu mă ierta firea să mă pun în rând cu dânșii.

Cel puțin timp de două luni n-am putut niciodată să dorm un ceas întruna, ci numai ici câte douăzeci, colo câte trezeci de minute, cu totul două, cel mult trei ceasuri din douăzeci și patru. Am avut însă și câteva săptămâni în care dormeam câte 5, cel mai mult 10 minute, la un loc nici un ceas pe zi.

Mai sufeream și pentru că suferea și soția mea, care-mi stătea ziua-noaptea la căpătâi și le încerca toate, ca să-mi aline durerile. Devotamentul femeii adevărate nu are margini.

Să nu-i dea însă Dumnezeu omului tot ceea ce poate să rabde, așa zice românul.

Deși am zăcut timp atât de îndelungat și am ajuns să sufăr de decubit, încât nu mai știam cum să mă culc, niciodată nu mi s-a urât, niciodată n-am pierdut pofta de mâncare și visurile îmi erau de nespusă dulceață.

Îl înțelegeam acum pe Eminescu, care adeseori zicea că partea cea mai plăcută a vieții e cea petrecută dormind.

Când era să ațipesc, nu mai simțeam nici o durere, peste puțin însă începea să-mi horcăie pieptul și aveam un acces de înecăciune și tresăream speriat din somn. După ce o pățeam însă în mai multe rânduri așa, tot adormeam în cele din urmă și începeam să visez - totdeauna în legătură cu boala mea.

Îmi dădeam, înainte de toate, așa prin vis, seama că nu mă mai doare nimic și mă plimbam totdeauna prin munți cu mult mai înalți și mai frumoși decât cei ce-mi erau cunoscuți din viața petrecută în aievea, și pe la locuri ce mi se păreau de mult cunoscute. Pe ici, pe colo întâlneam în drumul meu, prin adâncimi, lacuri cu apă limpede, peste care treceam în zbor. Starea sufletească îmi era de o seninătate care în viața petrecută în aievea e peste putință. Cu toate acestea durerile mă făceau să tresar speriat din somn. În clipa deșteptării nu simțeam dureri, dar eram scăldat în sudori și trupul, mai ales piciorul bolnav, îmi părea îngrozitor de greu.

Tot în timpul acestor zile grele m-am dumirit asupra înțelesului în care Eminescu zicea că Schopenhauer și Kant greșesc când spun că timpul și spațiul sunt forme a priori ale gândirii. Adevărul e că în gândul omenesc nu e nici timp, nici spațiu: toate sunt în aceeași clipă și în același loc, cele de acum și cele de mai înainte, cele de aici și cele de mai înainte. Numai pentru darea pe față a gândirii pentru luarea aminte a celor ce ne sunt totdeauna prezente în gând, numai când ne dăm seama despre ceea ce gândim, timpul și spațiul sunt forme a priori.

Eu stăteam, se înțelege, toată noaptea cu lampa aprinsă și cu ceasornicul în fața mea. Simțeam o mare ușurare când vedeam că timpul trece și revărsatul zorilor se apropie. Erau nopți când nici o clipă nu puteam să adorm, și mai ales de la ora a doua după miezul nopții nici nu mai nădăjduiam să pot dormi.

Când mi se întâmpla să mă răpună somnul, aveam visuri deslușite, care se prelungeau, încât ar fi trebuit să treacă nu ceasuri, ci zile întregi pentru ca să se petreacă în aievea cele visate ori să le povestesc. Când mă deșteptam, eram cuprins de simțământul c-am dormit timp de câteva ceasuri, dar mă uitam la ceasornic și mă încredințam că n-au trecut decât cinci, cel mult zece minute de când am adormit. Era parcă am stat în Vârful cu Dor și-am văzut de acolo într-o singură clipă cele ce nici într-o zi întreagă nu sunt în stare să spun.

Tot așa mi-am reamintit într-o singură clipă acum nu tocmai scurta mea viață și în timpul celor 87 de zile am avut destul răgaz să-mi dau seama despre rostul amănuntelor ei.

«Iată cu ce te-ai ales! îmi ziceam câteodată muiat de suferințe. Om fără de minte, care n-ai știut să te folosești de darurile cu care te-a înzestrat firea și de bunăvoința celor mai vrednici dintre contemporanii tăi, ai ajuns la zile de bătrânețe o sarcină grea și pentru tine însuți și pentru cei ce te iubesc.»

Nu-mi este iertat, iubite amice, să intru în amănunte, în ceea ce privește greutățile așa-zise materiale, cu care nevastă-mea și eu neam luptat toată viața noastră și mai ales în timpul cât am fost târât prin temnițe și am zăcut greu bolnav. Atât aceste greutăți, cât și umilirile ce le voi fi îndurat din cauza lor sunt urmări ale faptelor mele, pe care nu eram în stare să nu le săvârșesc și de care nu mi se cuvine prin urmare să mă plâng.

Zbătându-mă în culcușul meu, îmi vedeam întreaga viață desfașurându-se potrivit cu felul deosebit al firii mele. Mă vedeam la Viena și la Putna în lupta cu cei mulți, pe care noi cei mai puțini nu eram în stare să-i convingem că silințele noastre au să fie îndreptate, mai înainte de toate, spre unitatea sufletească a poporului român, căci celelalte au să urmeze ele de ele în virtutea desfășurării firești a lucrurilor.

Mânat de gândul acesta am trecut în țară și tot în vederea acestui gând m-am întors la 1884 ca să înființăm Tribuna, care atât de mult ne-a apropiat de unitatea sufletească și ne-ar fi apropiat și mai mult, dacă n-aș fi fost nevoit să mă întorc iar la București.

Din același gând am pornit când am înființat cu mari jertfe Corespondența Română, când am pus cu Socec la cale prima bibliotecă populară în România și când am stăruit să se înființeze Liga pentru unitatea culturală a poporului român, sub stăpânirea aceluiași gând am trăit și trăiesc.

Eram și sunt oarecum osândit să rămân în calea pe care am apucat din timpul tinereților mele. Chiar și dacă n-aș fi voit să stărui în calea aceasta, îmi lipsea și-mi lipsește destoinicia de a mă abate din ea, cum s-au abătut alții care și-au adunat averi ori și-au asigurat poziții.

Nu poți să le ceri orbilor să zugrăvească, nici surzilor să cânte: nu mi se putea cere nici mie să-mi schimb convingerile după cum se schimbă împrejurările. Nu mă ierta firea. N-am deci decât să mă împac cu urmările statorniciei mele în mijlocul unei lumi alcătuite din oameni, dintre care cei mai mulți nu au convingeri în adevăratul înțeles, ci numai păreri trecătoare.

Nu mă căiesc deci. Chiar și chinuit de cele mai aspre suferințe și în luptă cu cele mai otrăvitoare greutăți, m-am încredințat totdeauna și mă încredințez și acum că trebuia neapărat să fac ceea ce am făcut, că nu puteam să fac altfel, că viața mea toată mi-aș fi făcut cele mai aspre mustrări dacă m-aș fi abătut ca un mișel din căile în care am umblat alăturea cu cei mai vrednici dintre contemporani.

Nu, pe mine prigonirile celor mulți și lipsiți de cumpătare nu m-au atins, nu m-au muiat, ci m-au lăsat cum am fost.

Zguduit numai trupește am fost.

După ce am ajuns să pun piciorul în pământ, am făcut câtva timp mișcări prin casă, apoi și prin curte și după câteva săptămâni am început să ies, ca să-mi caut de treburi și să umblu șchiopătând de ici până colo. Unul îmi recomanda o cură care pentru oamenii ca mine e prea scumpă, altul mă trimitea la băile unde în zilele de astăzi n-au ce să caute cei ce n-au știut să se folosească de încurcăturile războiului. În cele din urmă m-am dus iar la Panciu, de unde după culesul viilor tot șchiopătând m-am întors.

Încetul cu încetul mi-au scăzut însă durerile și azi nu mai șchiopătez decât după ce am umblat mai mult și când se schimbă timpul. Accese astmatice de mult n-am mai avut, dar de emfizem n-am mai scăpat și ochii îmi sunt slăbiți încât nu mai sunt în stare să scriu ori să citesc timp mai îndelungat.

Cu atât aș putea să zic că m-am ales pe urma zilelor petrecute la Domnești, la Luvru, la Modern și la Văcărești. Ca să nu-mi fac însă inimă rea, dau socoteală că și acestea numai bătrânețile mi le-au adus.

II

Iubite amice,

Cui i-au fost de vreun folos suferințele îndurate de mine în trecerea mea prin închisori? Care e binele ce a purces din excesul de zel prin care Niculescu-Bolentin a pângărit sfințenia forului judecătoresc?

Rostul firesc al oricărei pedepse e producerea unei schimbări potrivite cu vederile legiuitorului.

Dacă asemenea schimbare nu se produce nici în sufletul celui osândit, nici în simțământul comun, pedeapsa a fost cel puțin zadarnică, iar dacă în urma ei cel osândit stăruie cu atât mai vârtos în felul lui de a fi, ea a fost o lipsă de bun simț.

După cum s-au desfașurat lucrurile, azi oricărui om cu mintea întreagă trebuie să-i fie învederat că cei ce m-au silit să stau timp de un an la Vaț au fost oameni lipsiți de bun simț. Faptele petrecute au dovedit cu prisos că lucrarea mea era pornită din cea mai curată iubire de oameni și că nu numai pentru români, ci și pentru monarhia habsburgică, pentru statul ungar, ci și pentru poporul maghiar îndeosebi era mai bine dacă stăpânitorii Ungariei țineau seama de stăruințele celor adunați împrejurul ziarului Tribuna.

Pedeapsa nu m-a făcut deci să mă căiesc de a fi făcut ceea ce am făcut, nici mai ales să intru în vederile celor ce m-au prigonit pentru că stăruiam în convingerile mele.

Un lucru e mai presus de orice îndoială: că erau fie lipsiți de judecată, fie orbiți de patimi cei ce mă socoteau dușman al poporului maghiar, și nici în timpul pe care l-am petrecut la Vaț, nici după aceea n-am încetat a stărui pentru pașnica viețuire împreună.

Cu atât mai vârtos au fost fie lipsiți de judecată, fie orbiți de patimi cei ce m-au purtat prin închisorile naționale românești - după ce atât am alergat și ostenit și atâtea jertfe am adus pentru restabilirea unității în viața sufletească a poporului român.

După cele ce-am văzut prin închisori, cel intrat în ele, dacă n-a fost, se face dușman al societății omenești. Eu am rămas tot cum am fost și am ieșit în lume cuprins de jale adâncă și dorindu-mi zile încă multe și. sănătate deplină pentru ca să-mi pot da silința de a convinge și pe alții că rostul pedepsei nu e să-i facem celui osândit nesuferită viața înjosindu-l, coborându-l în rând cu dobitoacele și facându-l să-i fie rușine de a se ști om, ci să-l împăcăm, să-l îndrumăm spre căință, spre buna viețuire, spre iubire de oameni și spre viețuire mai mult sufletească decât trupească.

După cele ce-am văzut apoi în lumea mare, mai vârtos m-am pătruns de gândul că pornite din îndemn curat și bun și săvârșite cu înțelepciune au fost faptele pentru care numai oameni ușurateci și orbiți de patimi au putut să mă osândească.

Din clipa în care m-am pomenit om în lume, am fost cuprins de simțământul că noi, oamenii, nu putem să răzbim cu bine prin viață decât trăind în pace și în bună înțelegere și ajutându-ne la nevoie unul pe altul. Gâlceava, învrăjbirea, ura nu din firea omenească purced, războaiele sunt cea mai mare rușine pentru neamul omenesc și numai oameni dezbrăcați de firea omenească pot să fie stăpâniți de porniri războinice.

Știind, însă, că mai ici, mai colo asemenea oameni se ridică deasupra, mă împăcăm cu gândul că sunt împrejurări în care nu ne rămâne decât să ne războim spre a ne apăra. Dușmani ai neamului omenesc i-am socotit totdeauna pe cei ce împing spre război. Cu atât mai vârtos îi socotesc dușmani astăzi, când îmi dau seama despre suferințele nemaipomenite prin care au trecut și tot mai trec popoarele din Europa și mă gândesc că vor mai suferi nu numai fiii, ci și nepoții celor azi în viață… Nu! Mie nu are să-mi pară rău de ceea ce am făcut: zadarnice, dar mai presus de toate bune au fost silințele mele și adâncă milă mă cuprinde când îmi aduc aminte de cei ce m-au grăit de rău, m-au prigonit, m-au batjocorit în fel de fel de chipuri.

Iar simțământul acesta nu m-a cuprins numai pe mine, ci se întinde și pătrunde din ce în ce în mai multe suflete, căci sunt mulți oameni care văd cele ce se petrec și judecă cu mintea lor.

Eram om tânăr când Prințul de Wales umbla pe la Pesta și benchetuia cu magnații în Casina Națională. Se zicea atunci că el pregătește un război, în care vrea să se folosească de înalta nobilime ungară, totdeauna pornită spre răzvrătire. L-am văzut în urmă pe același om, acum Rege al Angliei, plimbându-se prin Boemia și dădeam cu socoteală că pașnice nu îi sunt gândurile. Am înțeles deci rosturile agenților englezești care cutreierau țările de la răsărit și îndeosebi a lui Scotus Viator, care atât de mult îi iubea pe românii subjugați. Înțeles-am și rostul ucigașilor de regi de la Belgrad care, chiar și dacă nu vor fi fost, au devenit unelte ale Angliei. Le dădeam deci dreptate celor ce spuneau că Anglia profită de toate pornirile dușmănoase, cum sunt pornirea spre revanșă a Franței, iredentismul italienilor, tendința spre Constantinopol a rușilor, curentul panslavist și legitimele nemulțumiri ale popoarelor din monarhia habsburgică, pentru ca să pună la cale un război, în care alții să-și sleiască puterile, iar ea să-și asigure pe timp îndelungat stăpânirea nemărginită.

Eu nu spun, iubite amice, că într-adevăr așa era, ci numai că așa dădeam eu cu socoteală, că așa mi se părea, că așa credeam mai înainte de a fi fost târât prin închisori: acum, după cele petrecute, sunt încredințat și, citind cele publicate prin ziare, văd că sunt încredințați și alții, chiar și mulți dintre prigonitorii mei, unii care o spun în gura mare, iar alții cărora nu le dă încă mâna s-o mărturisească în fața lumii.

I-am socotit deci înțelepți pe oamenii de stat care, ținând seama și de tradițiile neamului românesc, au stăruit împreună cu Regele Carol I să intrăm în legătură strânsă cu cei interesați ca Rusia să nu înainteze spre miază-zi și ca să nu se ridice deasupra slavii ce ne înconjoară din toate părțile.

S-ar putea ca nici acesta să nu fie decât un gând al meu. Adevăr cu desăvârșire neîndoios e, însă, că românii cei adevărați, masele mari ale poporului, acelea care aveau să aducă jertfele cele mari și să sângereze pe câmpul de luptă, nu au voit războiul, îl voia o parte oarecare din «pătura superpusă», mare parte oameni care pot să câștige, dar nu prea au ce să piardă dintr-o zguduire socială, în care toate se cutremură și multe se prăbușesc.

Când ți le scriam, iubite amice, acestea, îmi cade, din întâmplare, în mână un exemplar din ziarul Luptătorul (27 Mai 1921), în care citesc:

„La noi nu sunt înrădăcinate idei, la noi ceea ce este înrădăcinat sunt patimile mici politice, sunt antipatiile și simpatiile personale, ideile nu.”

C. Argetoianu

Aceasta ne-o spune ministrul de interne al României Mari, trei ani după încheierea păcii.

Îți vei putea închipui ce-a fost în timpul războiului și mai înainte de intrarea în luptă: o parte din societatea română, fiind muncită de o grea boală sufletească, se zbătea spasmodic, ca să dea boala mai departe.

Cu toate acestea, dacă prin orașele și prin târgurile din România ai fi trecut din prăvălie în prăvălie și din atelier în atelier, n-ai fi găsit la o sută de oameni nici zece care doresc să intre în război fie cu unii, fie cu alții, și încă mai puțini ai fi găsit, dacă prin satele din România ai fi trecut din casă în casă.

Îmbrâncit însă de pe țărm în valurile râului, omul dă din mâini și din picioare, ca să scape.

Știind aceasta oamenii ușuratici, superficiali și deprinși a se apuca cu îndrăzneală uimitoare de lucruri pentru care n-au cuvenita pregătire, le-au dat românilor brânci ca să intre în război; intrați apoi odată, aceștia au fost nevoiți să dea din mâini și din picioare, ca să iasă cu fața curată. Au și ieșit, dar au pierdut încrederea lumii în mijlocul căreia trăiesc, și de aceea pe cei ce-i îmbrânciseră nu i-au iertat și încă pe când mă aflam la Văcărești aceștia au fost alungați cu mare ocară din viața publică a României Mari.

Sunt, iubite amice, mulți cei ce au fost prigoniți alături cu mine, și unii dintre dânșii vor fi primit, poate, lovituri mai puține, dar s-au simțit mai dureros atinși. Nici unul însă nu s-a rostit contra Angliei și contra Franței cu atâta mânie ca cei ce ne-au îmbrâncit în război, nici unul n-a fost față cu aceștia atât de aspru ca cei îmbrânciți în luptă.

Dar, la urma urmelor, România a avut un mare noroc: unirea tuturor românilor într-un singur stat s-a făcut, România Mare a fost înființată.

Pe mine, iubite amice, lucrul acesta - deocamdată - nu poate să mă încânte, nici mai ales să mă umple de căință pentru că am stăruit ca frații mei să nu intre în luptă alături cu Rusia și cu slavii cei ce din toate părțile se revarsă puhoi cotropitor asupra neamului românesc.

Mai înainte însă de a-ți arăta mai în amănunt cuvintele mele, îți reamintesc cele cuprinse în scrisoarea ce i-am adresat-o istoriografului nostru Nicolae Iorga.

Tot în Luptătorul, din care am reprodus vorbele ministrului de interne, e publicată și o scurtă dare de seamă asupra discuțiilor urmate în Cameră când cu descoperirile privitoare la oarecare «neregularități» de la așa zisa Aprovizionare.

Domnul Mihalache, fostul ministru, zice:

„Suntem în țara mușamalelor patriotice. Datoria noastră e să rupem mușamaua.”

Domnul general Averescu, președintele consiliului de miniștri, răspunde:

„N-avem nici un interes să arătăm că suntem o țară de bandiți.”

Era peste putință să nu-mi aduc aminte de numărul de 12 Martie 1921 al Adevărului, în care unul dintre cei mai înverșunați războinici scrie:

„Nu vedem decât grija stomacului. În toate administrațiile se fură. Zilnic sunt descoperiți înalți funcționari, care au prevaricat milioane. Măriți deodată cu talia nouă a țării, micii borfași au pierit spre a lăsa locul marilor deturnători. Evoluția zoologică este în ordine.”

În coloanele altui ziar, Ora, organ guvernamental (13 Aprilie 1921), am citit:

„Războiul în loc să fie un minunat prilej de accentuare a coeziunii morale între elementele armatei - un nesfârșit șir de nedreptăți a slăbit unitatea morală.

înaintările excepționale, în loc de a fi un mijloc de selecție a energiilor, au fost un mijloc de căpătuială. Am văzut, și nu o dată, ofițeri de front rămânând cu același grad cu care intraseră în război, deși memoriul lor cuprindea cele mai frumoase mențiuni de capacitate de comandant și curaj ostășesc. Alături de acești uitați la înaintare erau cei care stătuseră în preajma cartierelor, cei care nu auziseră răcnetul morții, cei care nu văzuseră războiul decât în filmele cinematografice.

Frumușeii ofițerași sedentari, anexe la cartierul cine știe cărei cocoane cu influențe oculte - s-au bucurat de toate binefacerile regimului excepțional. Pentru ei războiul nu a fost o mare școală de educație militară și o verificare a puterii individului de jertfa, ci o revărsare mănoasă de galoane și decorații pentru care se ciunteau alții în tranșee.”

Mi-a mai căzut în mâini «moțiunea» votată de partidul național din Ardeal, care

«6. Protestează în contra abuzurilor fără seamăn săvârșite la departamentul finanțelor, al industriei și comerțului și al aprovizionării și înfierează cu ultima energie imoralitatea publică întronată până la băncile ministeriale și tolerată fără sancțiuni cu evidenta scădere morală a țării.»

Aș putea, iubite amice, să-ți citez volume întregi de prin coloanele ziarelor de astăzi, tot lucruri scrise de oameni care mă grăiau de rău pentru că ziceam că lucruri mari numai oameni cumsecade pot să scoată la capăt. Nu mă îndoiesc că vei fi citit și tu ziarele de azi și mai ales dările de seamă despre adeseori de tot vioaiele ședințe ale parlamentului român.

Mă mărginesc a te încredința că ceea ce a zis generalul Averescu au mai zis și mulți alții, între care răposatul D. A. Sturdza în ședința de la 14 Aprilie 1891 a Academiei Române, când vorba era dacă scrierile dramatice ale Iui Caragiale au ori nu să fie premiate.

El spunea, între altele, că românii au mulți dușmani, care au pus umăr la umăr ca să denigreze tot ceea ce e românesc spre a face ca lumea să creadă că tot ceea ce e românesc e depravat, înrăutățit, stricat.

Stăruia deci ca Academia să nu încurajeze pe Caragiale, care, deși român, face același lucru, când ar trebui să se folosească de talentul său în lucruri bune și să învețe a-și respecta națiunea sa, iar nu să-și bată joc de ea.

Au votat apoi pentru premiere trei dintre cei 23 de membri prezenți.

Au mai pățit-o tot cu Academia Română și alții - tot pentru păcatul de a fi spus că în societatea română lucrurile nu se petrec cum ar trebui să se petreacă.

Mie mi-a fost simpatic D. A. Sturdza, care până în clipa morții sale a stăruit să nu intrăm în luptă alături cu Rusia.

Simpatic îmi este și ministrul de interne Argetoianu, care a stăruit să rămânem neutri «până în sfârșit».

Simpatic îmi este și generalul Averescu, care era în ajunul războiului, precum se zice, de părere că nu suntem pregătiți de război.

Mai simpatic decât toți mi-a fost însă Eminescu, care li s-a făcut multora urgisit spunând prin satire și prin articole tot ceea ce a spus Caragiale, ce-am zis eu, ce era gata să subscrie istoriograful nostru, ceea ce au zis ori mai zic și azi mulți alții.

Eu nici după ce am plecat de la Măgurele, nici în timpul războiului, nici prin temnițele naționale românești, nici după ce am scăpat de la Văcărești n-am ajuns să mă pot încredința că au străinii nevoie de mărturisirile noastre pentru ca să se dumirească ce prețuim și să mă căiesc de a fi zis ceea ce am zis. Trăgând pe ici, pe colo cu urechea, m-am încredințat, din contră, că nu sunt puțini cei ce susțin că în Basarabia, în Bucovina, în Ardeal, în Banat și pe Crișuri starea românilor e mai bună decât în fostul regat român.

Mai ales de când România s-a făcut mare exigențele societății române sunt atât de mari, încât oamenii ca mine sunt nevoiți să își petreacă viața în umilita retragere, căci vorba veche, obrazul subțire cu cheltuială - azi foarte mare - se ține. Ies însă din când în când și eu ca să-mi caut de treburi, și câteodată parcă mă cuprinde amețeala în fața celor ce au să-mi vadă ochii. Trecând de la Academia Română până la Socec et Comp., întâlnesc în calea mea mulțime de ofițeri, tot cele mai superioare grade, mare mulțime de fel de fel de civili și încă mai mare mulțime de cocoane și coconițe, care după socoteala mea au cheltuit pentru îmbrăcăminte fiecare mii și mii, împreună milioane. Iar alte și mai multe milioane sunt cheltuite în fiecare zi pentru trăsurile și pentru automobilele ce trec în goană mare la deal și la vale pe Podul Mogoșoaiei, azi Calea Victoriei. Toți flămânzii țării ar putea să fie săturați pe timp de o lună din ceea ce se cheltuiește aici în timp de o zi.

E prea strâmt capul meu pentru ca să poată încăpea în el gândul că averi agonisite prin muncă cinstită și ostenitoare pot să fie risipite cu asemenea ușurință. Voi fi greșind, dar firea mea păcătoasă mă împinge și iar mă împinge să mă întreb cum au ajuns să aibă cei ce dau atât de ușor.

Nu, iubite amice, pe mine temnița ungurească nu m-a făcut nici să-i urăsc pe maghiari, nici să-i iubesc mai presus de alți oameni. Încă mai puțin au putut temnițele românești să-mi împăienjenească ochii pentru ca să nu mai văd prăpastia spre care ne împing pe noi, românii, relele noastre îndemnuri.

Stau pe gânduri, mă uit împrejurul meu și nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în fața temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chișinău, la Cernăuți, la Brașov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timișoara, ba până chiar și la Sibiu să fie cum e azi la București.

Pentru ca să mă pot bucura, ar trebui să văd petrecându-se în România Mare faptele în vederea cărora am scris noi toți cei ce am stăruit pentru refacerea moravurilor în România încă nu mare.

III

Iubite amice,

După toate celelalte, cum rămâne cu norocul cel mare!?

Nu știu eu, dar nu sunt nici alții în stare să-mi spună, ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi rămas până în sfârșit neutră ori ar fi intrat chiar în luptă alături cu vechii ei aliați. Un singur lucru este chiar și după puțina mea pricepere neîndoios: că românii ar fi rămas în gândul tuturor un neam de oameni cumpăniți, statornici și de bună credință, pe al căror cuvânt să poată pune temei, un factor sigur în combinațiile politice ale Europei.

Tot astfel nu știu eu și nu sunt nici alții în stare să-mi spună ce întorsătură ar fi luat lucrurile dacă Rusia, noua aliată a României, ar fi ieșit învingătoare. Neîndoios, lucru rar în istoria omenirii, este numai că prăbușirea acestui aliat e socotită drept un mare noroc pentru neamul românesc.

E însă o vorbă veche, în virtutea căreia nu e destul să ai noroc, ci trebuie să mai ai pe lângă noroc și destulă minte, ca să te știi folosi de noroc.

Eu, iubite amice, mai ales după cele pățite în trecerea mea prin închisori și după cete văzute în urmă, nu pot să nu stau la îndoială în ceea ce privește norocul.

După felul meu de a vedea lucrurile din lumea aceasta, ceea ce altora li se pare noroc nu e decât o sarcină, ce-i drept, foarte frumoasă, dar totodată și foarte grea.

Deoarece nemții, maghiarii și rușii au ținut lumea în continuă emoție făcându-le concetățenilor lor de alt neam prin fel de fel de asupriri nesuferită viața, românii s-au îmbărbătat să ia asupra lor sarcina de a rezolva pe pământul căzut sub stăpânirea lor problema pașnicei viețuiri și rodnicii lucrări împreună a deosebitelor neamuri de oameni.

Acesta e idealul oricărui român într-adevăr pătruns de gândul măririi neamului său.

Experiențe făcute în timp de mii de ani au dovedit cu prisos că popoarele nu se pot desființa unul pe altul și nu se poate menire mai frumoasă decât să pui capăt urilor dintre cei aruncați de soartă pe aceeași bucată de pământ. Aveam ori nu noi, românii, atât destoiniciile firești, cât și cuvenita pregătire pentru împlinirea acestei frumoase meniri?

Dacă le avem, norocul e într-adevăr noroc, iar dacă nu, o să pățim și noi rușinea pe care au pățit-o nemții, maghiarii și rușii.

Eu îi cunosc pe români cum numai puțini dintre contemporanii mei îi vor fi cunoscând și-i știu chiar din fire îndrumați spre împlinirea acestei meniri, oameni care au inimile deschise pentru adevărul că viitorul e al celor ce nu iartă nici un fel de asuprire.

Niciodată și nicăieri poporul român nu le-a dat mână de ajutor celor ce ar fi voit ca în numele lui să asuprească pe cei de alt neam ori de altă lege.

Cum avem să-l socotim pe cel ce ar voi să despoaie pe părinte de firescul lui drept de a-și crește copilul așa cum el însuși se simte îndemnat?

«Drept un mișel vrednic de cea mai aspră osândă!», mi-ar răspunde pretutindeni românii cei adevărați, dacă le-aș pune întrebarea aceasta.

Mișel e în gândul românului cel ce ar vrea să mă siluiască a mă lepăda de legea părinților mei, de obiceiurile și de tradițiile neamului meu, de limba mamei mele și de legăturile sufletești cu frații mei de sânge.

Atât a fost românul asuprit mai de unii, mai de alții, încât nu numai urgisiți, ci totodată și disprețuiți îi sunt cei ce ar vrea să despoaie pe alții de dreptul de a-și chivernisi ei înșiși treburile comune și de a se folosi de limba lor în biserică, în școală, în administrație, în fața instanțelor judecătorești, în genere - în viața comună.

Și în adevăr scârbă mi-ar fi de mine însumi, dacă eu, care viața mea întreagă m-am luptat ca românilor să nu li se facă asemenea nedreptăți, astăzi m-aș împăca cu gândul ca românii să asuprească în același fel pe alții.

După cele ce-am văzut și văd însă nu mă încumet a spune același lucru și despre așa-zisa «pătură superpusă», care stăpânește România Mare tot cum a stăpânit pe cea mică.

Sunt, ce-i drept, și în pătura aceasta mulți români de baștină, care nu s-au lepădat de iubirea de oameni, pe care au moștenit-o de la părinții, bunii și străbunii lor. Între mulții aceștia sunt însă numai puțini care au și bărbăția de a-și mărturisi gândul și de a stărui cu toată hotărârea, ca să se țină seamă de firea cea adevărată a poporului român.

Aceasta mă face să dau cu socoteală că și în România Mare s-au ridicat deasupra oamenii pentru care înființarea României Mari e un mare noroc, fiindcă într-însa e mai larg câmpul de «căpătuire» și «câștigul pe nemuncite» despre care vorbea Eminescu, are să fie atât mai ușor, cât și mai mare și cei ce se pricep la învârteli vor putea să aibă mai multe automobile, mai multe bodegi «bine asortate», mai multe varieteuri cu dansatoare «nostime», mai multe prietene bine gătite fie prin mahala, fie prin hoteluri de «primul rang», mai multe dovezi de civilizație modernă, o mai largă putință de a speria lumea cheltuind într-o singură noapte ceea ce sute de muncitori harnici agonisesc în timp de o săptămână - toate acestea pentru ca să nu se poată zice că sunt niște calomniatori cei ce înfierează «cu ultima energie imoralitatea întronată până la băncile ministeriale și tolerată fără sancțiuni».

Adevăr a grăit istoriograful nostru când a zis «în ce spurcat noroi și spre ce strașnică prăpastie se duce, zbătându-se, această țară!»

Dacă însă așa este, nu e destul să porți pe oamenii ca mine prin fel de fel de închisori în toate privințele murdare pentru ca să-i îndupleci a nu mai zice că avem noi, românii de azi, fireasca îndrumare, dar nu și cuvenita pregătire pentru împlinirea frumoasei meniri a neamului nostru. Sunt azi, mai mult decât oricând, pătruns de simțământul că am luat asupra noastră o sarcină pe care nu suntem în stare să o purtăm.

Se poate că mă înșel, dar în capul meu - se vede - prea strâmt așa se prezintă lucrurile, și nu-mi rămâne decât slaba nădejde că mâine ori poimâine vor fi dați la o parte atât oamenii ușuratici și superficiali, cât și cei ce nu caută în viața comună decât «câștigul fără muncă» și se vor ridica deasupra oamenii mai cumpăniți, care-și dau seama despre menirea neamului românesc și sunt gata să aducă jertfe pentru împlinirea ei.

Când voi fi ajuns să văd și aceasta, mă voi căi, mă voi înviora și voi zice și eu că cu adevărat noroc a fost și e «norocul». Deocamdată nu pot să văd lucrurile decât cum le-am văzut toată viața mea și cum le-au văzut și atâția alți oameni mai vrednici decât mine, fruntași între fruntașii neamului nostru și să aștept cu inima îndoită ca să văd ivindu-se vreun om care e în stare să îndrume viața noastră comună potrivit cu grelele împrejurări în care ne aflăm pe urma propriei noastre ușurințe.

Aș fi, iubite amice, de rea credință, dacă ți-aș spune că mă bucur și eu că monarhia habsburgică s-a prăbușit și în locul ei s-au înființat state slave. Eu nu sunt dintre oamenii care știu, dar nu vor să țină seama, ce-a fost pentru români disciplina intelectuală, morală și economică germană, și nu recunosc că românii învecinați cu germanii, fie cu șvabi, fie cu sași, sunt cei mai vânjoși și în toate privințele mai înaintați în cultură. Sunt azi chiar mai mult decât în trecut de părere că statele slave ne sunt și ca prieteni o primejdie mai mare decât monarhia habsburgică ar fi putut să ne fie ca dușman. Nu mai puțin stărui în gândul că în luptă cu noii noștri vecini nu putem să ne rezemăm pe America, nici pe Anglia, nici chiar pe Franța, care are, pe aici pe la noi, interese deosebite de ale noastre.

După ce însă monarhia habsburgică s-a prăbușit o dată, nu ne-a rămas decât să luăm din ea partea ce ni se cuvine și să adunăm cele mai bune puteri ale noastre, să dăm ceea ce e mai bun în noi, ca să ne organizăm spre a ține piept cu puhoiul slav, căruia îi suntem urgisiți fiindcă îl tăiem în două.

îndrumare potrivită cu împrejurările nu poate să ne dea decât omul care înțelege acestea și-și dă seama că n-au românii să facă în România Mare ceea ce nemții au făcut în Austria, rușii în Rusia, nu mai ales ceea ce maghiarii au făcut în fostul regat ungar. Nu are organizația noului stat să fie făcută după calapodul vechilor state care s-au prăbușit, ci potrivit cu porunca timpului prin care trecem și cu stările de lucruri create de război.

Văzând cele ce se petrec și ici, și colo în urma învrăjbirilor neîncetate, sunt cuprins de simțământul că lumea nu e încă îndeajuns dumirită în ceea ce privește viața internă a noului stat, nici asupra menirii românilor și de aceea nu s-a pornit până acum nici o mișcare hotărâtă pentru constituirea noului stat.

Nu-mi aduc aminte să fi citit vreodată undeva ca unei țări care a ieșit învingătoare dintr-un război să-i fi fost impuse la încheierea păcii condiții umilitoare, cum i-au fost impuse României.

Puteau generoșii aliați să pună condiții în ceea ce privește Basarabia, Bucovina, Ardealul și celelalte teritorii adăugate la statul român; România însă, care a luat parte la marile jertfe, deci și la marea victorie, trebuia să rămână până în cele mai mici amănunte neatinsă, stat național roman și ortodox, cu desăvârșire stăpân pe sine însuși, centru al vieții naționale românești și focar cultural pentru întregul neam românesc.

Basarabia nu avea decât să-și păstreze autonomia firească, pe care a avut-o ca parte din împărăția rusească, să se organizeze potrivit cu hotărârile tratatului de pace, cum cereau împrejurările locale și adevăratele ei interese, și să intre în cea mai strânsă legătură cu România și cu celelalte părți ale noului stat.

Tot așa avea Bucovina să-și păstreze autonomia pe care a avut-o în monarhia habsburgică și să se organizeze potrivit cu împrejurările ei, care nu sunt la fel cu cele din Basarabia.

Ardealul a fost și el timp de o mie de ani aproape țară autonomă. Maghiarii au renunțat, ce-i drept, la autonomia «milenară» pentru ca să-i poată mai ușor asupri pe români, dar românii s-au luptat cu atâta hotărâre și timp atât de îndelungat pentru autonomia țării lor. De ce n-au mai stăruit asupra ei acum, când puteau s-o aibă și să se organizeze potrivit cu stările speciale ale Ardealului?

Țară autonomă a fost atâta timp și Banatul Timișorii, unde iar sunt împrejurări nepotrivite cu cele din Ardeal ori de peste Mureș. De ce să nu fie autonom acum, după ce a scăpat de sub jugul secular?

Cel puțin ca stare pe tranziție e apropiată de mintea omenească organizația federativă în frunte cu România eliberatoare.

Asta da, când ai însă o armată comandată de ofițeri bine plătiți, un buget de miliarde și fel de fel de afaceri mănoase, e și mai comod, și mai ușor să-i bagi pe basarabeni și pe bănățeni, pe bucovineni și pe crișeni în aceeași căldare, să le pui căluș celor ce se plâng, să-i strângi în chingi pe cei ce nu se supun, să mângâi pe unii și să asuprești pe alții, să faci «în numele națiunii» ceea ce într-adevăr îi este urgisit națiunii îndrumate din fire spre cea mai largă toleranță.

Da! Mai comod și mai ușor e fără îndoială așa ceva, dar drumul acesta a fost umblat și de alții, care au pățit-o rău de tot, între care și maghiarii, care se socoteau tari, căci aveau o aristocrație admirabil organizată și se rezemau nu numai pe tradiții «milenare», ci și pe întreaga putere a monarhiei habsburgice.

Nu aveai decât să fii destul de mișel spre a te putea lepăda de părinții și de frații tăi și spre a te face unealtă pentru prigonirea neamului tău pentru ca să fi trecut în rândul «patrioților», să ți se deschidă toate drumurile și să ți se ierte orice fărădelege. Iar dacă aveai bărbăția de a le spune să nu se însoțească cu mișeii tuturor popoarelor din regatul ungar, căci asemenea patrioți îi fac tuturor urgisiți, deschise îți erau temnițele cum mi-a fost mie cea de la Vaț și cum în urmă le-a fost altora dintre ai noștri cea din Seghedin.

Silind mereu pe alții să se folosească de limba maghiară, au ajuns că oamenii lepădați de lege și de neam li s-au urcat în cap, s-au făcut stăpâni chiar și pe viața lor culturală și le-au pocit limba și întregul fel de a gândi, încât au ajuns în cele din urmă să nu se mai cunoască ei înșiși pe sine.

Eu câteodată parcă mă tem ca nu cumva s-o pățim așa și noi, românii, care suntem înconjurați de slavi acum organizați în state ale lor și nu avem nici aristocrație bine organizată, nici tradiții milenare, nici o monarhie habsburgică. Cuprins de temerea aceasta, îmi aduc aminte de Platon, care, după ce grecii în urma războiului peloponesiac s-au unit într-o mare confederație, a exclamat: «Sfârșită e acum viața națională elină!» și a părăsit Atena unde el, părinții, bunii și străbunii lui au fost fruntași între fruntași.

Cei mai haini dușmani ai neamului românesc sunt cei ce ne îndeamnă să facem cum au făcut maghiarii și să nu le lăsăm cea mai deplină libertate acelora dintre concetățenii noștri care nu sunt români, ci să ne însoțim cu mișeii tuturor popoarelor spre a putea asupri pe cei ce nu vor să se lepede de lege și de neam.

Numai oamenii cu desăvârșire săraci cu duhul pot să se încăpățâneze în gândul că cultura de orice fel nu e națională. În viața omenirii are oricare popor rostul lui, precum în orchestră oricare instrument are rostul lui. Are fiecare popor să dea pentru comoara culturală a omenirii nota sa specială și o și dă câtă vreme își păstrează curăția individualității.

Dacă dă Dumnezeu căldură și ploaie la timpuri potrivite, cresc ierburile de tot felul și acoperă din belșug fața pământului.

Tot așa și aici, pe acest binecuvântat pământ românesc, se adună multă lume, fel de fel de oameni cu multe și mari trebuințe pe care numai printr-o cultură înaintată pot să și le satisfacă; poate deci să urmeze și în România Mare, cum a urmat în America de Nord, o epocă de înaltă înflorire culturală, românească, însă, o contribuție a neamului românesc pentru comoara culturală a omenirii nu poate să fie acea cultură decât dacă noi cei de azi și cei de mâine vom duce mai departe lucrarea de mult pornită și timp de veacuri continuată de către părinții, bunii și străbunii noștri și nu ne vom face neamul urgisit dându-ne silința să înăbușim avânturile culturale ale altora.

Dacă vom face ca maghiarii, tot ca ei o vom și păți, lucru de care adeseori mă tem, căci între cei ce într-un fel ori într-altul iau parte la viața noastră culturală, prea îmi par mulți oameni lipsiți de cuvenita pregătire, care nu sunt încă în stare să înțeleagă că nu este în interesul neamului românesc ca pe pământul României Mari numai lucrarea culturală românească să se desfășoare în toată libertatea.

Împreunându-le toate într-un singur gând, mă întreb, iubite amice, și iar mă întreb, cui i-au fost de vreun folos suferințele îndurate de mine?

După priceperea mea și, cel puțin deocamdată, numai mie și celor ce împreună cu mine și-au dat seama că nedreptățile făcute mie, unuia singur, sunt o amenințare pentru toți.

Rar om întreg la minte, care nu e și azi și mâine copleșit de simțământul puținătății sale, și o plăcere nu e să trăiești în lumea aceasta; sunt însă multe mulțumiri ce pot să dea farmec vieții. E mai ales iubirea de orice fel, ceea ce-l face pe om să se bucure de a fi avut parte de viață. De aceea binefăcători ne sunt nu cei ce ne iubesc, ci cei ce ne fac să iubim. În înțelesul acesta sunt binefăcătorii mei cei ce m-au prigonit dându-și silința să-mi amărască viața.

Precum ți-am spus adică, eu chiar din clipa în care m-am pomenit om în lume am fost stăpânit de gândul că noi, oamenii, numai ajutându-ne unul pe altul putem să răzbim cu bine prin viață. Abia acum, în urma prigonirilor suferite la zile de bătrânețe, am ajuns să cunosc dulceața pe care cultul iubirii de oameni o revarsă în suflet.

Suferind eu însumi, am. luat parte la suferințele celor închiși împreună cu mine și am înțeles pe deplin durerile celor mulți, care se simt oropsiți de către cei ce s-au ridicat deasupra în societatea noastră.

Dacă i-aș iubi numai pe acești nenorociți, ale căror dureri le simt, aș lua parte și la legitima lor nemulțumire și sufletul mi-ar fi mereu zbuciumat de amărăciunea, de mânia oarbă, de ură neîmblânzită care le mistuie lor viața împingându-i spre luptă. Iubind însă pe toți oamenii, nu mai rămâne în sufletul meu loc decât fie pentru milă, fie pentru dispreț, mila pentru cei ce făptuiesc relele crezând că fac bine și dispreț pentru cei stăpâniți de ură, de pizmă, de gând rău, cele mai spurcate izvoare de rele îndemnuri.

Am văzut înainte de război urile pătimașe care-i sălbăticeau din ce în ce mai mult pe oameni; am văzut în timpul războiului faptele afără din cale sălbatice, în care s-au dat pe față urile; văd învrăjbirile de azi, care sunt neasemănat mai multe și mai întețite decât cele din ajunul războiului; îmi dau seama că popoarele din Europa încă zeci de ani se vor mai zbate dușmănindu-se în luptă cu mizeriile rămase pe urma războiului: jale adâncă mă cuprinde întrebându-mă cum și când are să se împace lumea aceasta, dar nici o pornire haină nu-mi tulbură liniștea sufletească.

Oameni intrați în puhoiul învrăjbirilor obștești m-au grăit de rău, m-au acoperit de ocări, au asmuțit pe cei lipsiți de judecată asupra mea, m-au făcut tuturor urgisit pentru că mi-am păstrat neatârnarea, am stăruit în convingerile mele și n-am fost în stare să iau parte la urile lor; iar alții, oameni îmbuibați din averi muncite de cei oropsiți, mi-au luat pâinea de la gură purtându-mă din temniță în temniță, unde nu mai puteam să dau lecțiile particulare prin care-mi agoniseam pâinea de toate zilele; luatu-mi-au, cei fără credință, manuscrisele, roadele muncii mele îndelungate și grele, și nici până azi, după cinci ani de zile, n-am putut ajunge să pun iar mâna pe ele; mult și în fel de fel de chipuri a trebuit să sufăr și să rabd atât mai înainte de a fi fost închis, cât și în timpul petrecut prin închisori și după aceea: multă amărăciune, mare necaz, oarbă mânie, neîmblânzită ură mi-ar fi ținut sufletul în zbuciumări necurmate și mi-ar fi secat puterile la zile de bătrânețe, dacă nu mi-ar fi fost pavăză sufletească sfânta iubire de oameni, care numai cu jalea, cu mila, cu iertarea și cu disprețul se împacă.

În lumea prin care trec, sunt mulți oamenii cu gândul îndreptat spre cele de folos zilnic, și unii dintre aceștia, socotindu-mă lipsit de bun simț practic, vor fi râzând de mine, alții, socotindu-mă excentric, mă vor fi compătimind, și iar alții, oameni «cu minte», vor fi zicând că cei ce ca mine fac tot ca mine să și pățească: tu, care faci parte din altă lume, mă vei înțelege însă și vei ferici împreună cu mine pe deocamdată mai puținii care în urma nemaipomenitelor grozăvii ale vremilor noastre s-au îndrumat pe calea iubirii de oameni, în care am parte de seninătatea bătrânețelor.

Aceștia și numai aceștia ostenesc în slujba zilelor care vin.