De vorbă cu mine însumi

Vorbesc cu mine însumi, cum aș vorbi c-un frate Întors rănit din lupta cu zilele de ieri, Și parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate ― Că El și Eu nu suntem decât același frate, Și-aceeași rană-i doare pe ambii scutieri.

Armurile alt’dată pătate de rugină Azi par mai sclipitoare decât oricând, Iar spada, Încrucișată-n luptă de-atătea ori, E plină De sângele netrebnic al celor ce cad prada Aceluiași proteic și veșnic Torquemada.

Vorbesc cu mine însumi și-mi zic: ― De ce mă minți De-atâția ani de-a rândul că tu ești cel mai mare Din toți îmblânzitorii cohortelor barbare, Că-n gestul tău palpită străvechile altare, Iar vasta catedrală, zidită de părinți, Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu și sfinți, O poți schimba-ntr-o clipă, De nu ți-ar fi rușine De bărbile lor albe, De mine Și de tine?

Vorbesc cu mine însumi și-mi zic: ― De-atâția ani, De când mă porți spre-același sublim necunoscut, De ce mă minți cu-aceleași îndemnuri de temut Și-mi profanezi credința cu-același prefăcut Surâs ― Citit pe buze de josnici curtezani? De ce din armonia supremelor cântări Azi nu se mai aude decât grozavul urlet Al celor ce se-neacă în descărcări de tunet Departe,-n cine știe ce profunzimi de mări!... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mă simt așa de singur, c-aproape-mi este frică Să mai vorbesc cu mine, Și-mi zic: ― Ascultă, frate, Ascunde-ți rana, Uită c-ai fost rănit și tu ― Tu, ce-ai strivit atâția ce nu se mai ridică ― Te scutură de greul armurii-nsângerate; Iar celui ce te-ntreabă de-ți sunt sau nu-ți sunt frate Răspunde-i: „Nu”.