Românul în glumele și datinele lui

Un străin, care n-a umblat prin țările locuite de români, care nici n-a convenit cîndva cu oameni de ai noștri, dar care ne-a cetit istoria de la descălicarea noastră aici, în Dacia Traiană, și pînă în zilele noastre; un străin, care din iubirea către știință a scrutat toate izvoarele istoriei noastre, după ce s-ar fi convins de necazurile prin care am trecut, de lipsele cîte am răbdat, de nedreptățile cîte am suferit, ne-ar crede un popor plecat, îngenuncheat, slăbit, numai cu formă de om. Ar presupune de noi că sîntem ca un ogor, care deși roditor cîndva, dar exploatat continuu și neîmbunătățit în aceeași măsură prin îngrășare, azi este steril, nedestoinic de a produce ceva; ne-ar crede ca pe o mină exhauriată, ca pe o lămîie stoarsă.

Dar nu este așa! Deși mult cercat de soarte și împrejurări, deși mult bîntuit de nefericiri, deși rupt de la tulpina sa străveche, deși împărțit în mai multe monarhii și două confesiuni, deși cotropit în toate provinciile ce le ocupă, de neamuri străine, el, românul stă ca stînca neclintit, ca stînca de care se bat valuri și uragane și cu cît valurile sînt mai fioroase și mai turbate, cu atîta apare mai măiestrită. Așa este poporul nostru! Plin de viață și de tărie, tînăr și viguros ca un june care-i mai zdravăn. Semn că munca l-a învîrtoșat, iar necazurile l-au oțelit. Pe cît e de sprinten la umblet, la lucru, răbdător, la împlinirea lucrării, așezat la grai, gînditor pînă să înceapă ceva, iubitor de curățenie și de veselii, bucuros la ospețe, pe atît urăște tăndălitura, nedibăcia, nerăbdarea, murdăria, zgîrcenia și luxul.

Dar ceea ce nu-i convine, el rar o spune fățiș, rar dă cu bîta în baltă. Spiritul lui cel viu a născocit mii de proverbe și zicători, prin care bate șaua să priceapă... iapa.

Drept este că românul și batjocorește și vorbește bucuros pe toți cei ce nu sînt după gustul său. Nimeni nu rămîne nesatirizat de el, fie el acela cine a fi, numai să-i vină în minte cum nu i se pare, pentru că el crede om după chip și după asemănare pe cel de o fire cu el.

Ca să se vadă lămurit cele zise, pînă atunci voi aduce numai unele exemple.

Ei între ei, țăranii, se slobod întreolaltă la multe glume, care cărturarilor li se par de multe ori necălite. Cerce însă un cărturar a o face aceasta între țărani și deloc își aude dintr-o parte sau din alta: Ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul. Mulțimea izbucnește într-un rîs cu hohot, iar cel ce și-o auzi, rămîne opărit cu apă rece.

Pădure fără uscături nu se poate și nici un popor numai cu indivizi unul ca unul, așa și poporul nostru. Dar el nu-i cruță, tot ce nu-i convine spune franc și lămurit.

Dar tot cum știe el, bate șaua. Așa bunăoară: o fată avută, dar urîtă se întîmplă de-și capătă un bărbat de care doar n-ar fi vrednică; poporul o vede, dar o și vestește în cîntec:

Intră în horă ori în șezătoare o fată mîndră, dar cam gingășică, care cam ocolește lucrul, deși e săracă, ori nu chiar atît de avută cît să se poată răzima în bogăție. Feciorii noștri o primesc cu:

Este un fecior cam prea mic de statură; să nu gîndiți că rămîne fără cîntec, nu-l lasă ele fetele fără o leacă de cîntare:

căci fetele noastre-s dedate a vedea tot feciori zdraveni, voinici, nu niscai nimurugi. Pe feciorul mereleu, tîndălău, bohîndac, îl batjocoresc fetele tot în cîntec:

Presimțește poporul, că cutare, care umblă de dîra însuratului, are s-o scoată rău la cale cu aceea pe care și-o alege, deci îi face numaidecît cîntec:

Pe fata ce nu știe țese, căci țesutul, torsul și cusutul sînt lucruri ce se înțeleg știute de fiecare româncă, pe lîngă lucrurile cîmpului, pe fata care nu știe dar țese, o satirizează prin cîntecul:

Cînd poporul bagă de seamă că două tîndale nevrednice de a ține casă și masă, au dragoste serioasă, cu gînd de a se lega de lume, îndată le descîntă:

Dacă careva fecior de bogătoi din fală, umblă și vara încroșnat, colea în sărbători, ca să se arate mai mult decît alții, ceilalți feciori și lui i-o strigă, ori că i-o cîntă fetele:

Un fecior umblă în ruptul capului după o fată, care însă nu-i are grija; dacă însă ea vede că el zău nu se nădăiește, ci-și tot bate capu-n secret, tot pescuie a dragoste de silă, dar de nevoie, ea îi face cîntec:

La feciorul sărac și fălos care-și închipuiește că după el orice fată trebuie că așteaptă cu dor și drag, fetele noastre-i cîntă:

Și

și

La feciorul nesocotit, care numai nu se topește de dragul unei hîde, îi cîntă ortacii lui, dar cu deosebire fetele, așa:

Iar fetele, uitați-vă cum răspund la astfel de feciori:

La una ce-i pe calea măritișului, fără ca ea să știe bine lucrurile ce se țin de o găzdoaie bună, îi cîntă:

ori:

Apoi las dacă nu biciuește poporul nostru pe cel cu calicia lucie. Iată cum îi cîntă:

și:

și:

și:

Ori:

A adus naiba moda de fetele, cu deosebire celea așa numite civilizate, se tund în frunte; de la ele a mers moda și la fetele de țărani din părțile bănățene.

Poporul știe că fata, care-i fată-n păr și-i cumsecade, trebuie să aibă tot părul; deci văzînd ce-i și cum s-a pus și i-a croit cîntecul:

Pe omul mare, zdravăn, dar rău de lucru, nu ți-l slăbesc din:

Zis-am mai în sus că pădure fără uscături nu se poate; în o parte a poporului nostru s-a încuibat negrul păcat al beției. Străinii, văzînd pleava poporului nostru dedată beției, cum sînt altcum drojdiile altor popoare, judecă pe întregul popor astfel, dar sînt în rătăcire, deoarece masa poporului nostru, mulțimea, urăște beția și satirizează pe băutori, cu speranța că ei s-or îndrepta. Dar dreaptă-i vorba celuia: Nici urzica pom, nici bețivul om! Uite cum cîntă muierei băutoare:

Iar bărbatului băutor îi cîntă:

Apoi că românul nu poate suferi tîndale, se vede apriat din împrejurarea că fie cineva cît de bogat, că dacă-i un papă-lapte, un tîndală, puține fete lăcomesc la... bogăția lui; iată cum îi cîntă cele mai multe:

și:

De unde lămurit se vede că românul prețuiește averea numai în rîndul al doilea, mai întîi e plăcerea; apoi: De care fecior place fetelor? s-a văzut în cursul acestui tratat și vom mai vedea una, alta.

Cum am mai zis, românul nu poate suferi pe omul închipuit, i-o și spune oblu-n față, unde dă de-i iese în cale, dar i-o spune în cîntec filosoficesc: nu în mod prostesc, ca varvarii și păgînii:

Și

Luxul a prins a se încuiba și în poporul nostru, cu deosebire în apropierea orașelor, unde servitoarele imitează pe stăpîne, de la servitoare trece apoi la fetele din popor. Curentului nu are poporul ce stavilă-i pune decît satira:

Dar nu numai în muieri, ci și în bărbați prinde a se încuiba luxul, prind a purta cămăși mai subțiri decît celea de cînepă, prind a purta năfrămi de mătase la grumaz, pieptare de postav bumbite, ciobote scumpe ș.a.

La astă stare de lucruri uite cum cîntă fetele noastre:

Fetele noastre de regulă se mărită de tinere sub 20 de ani. Dacă o fată trece de 20 și de 25 ani, atunci e poreclită fată bătrînă; ca atare nu mai are trecere la feciori, nu mai are ce căuta la joc. Dacă însă se duce totuși la joc, rămîne nejucată și feciorii îi strigă:

Și:

Prins-au pe ici pe colea a purta fetele și nevestele noastre năfrămi de mătase. Bărbații bine văd că aia-i o ruină, dar ce să facă, plătesc și tac pentru pacea de jos. Își răzbună însă prin satiră:

Urăște poporul nostru luxul nebunesc, dar nu mai puțin urăște delăsarea și murdăria: simplu, frumos și curat este idealul lui. Iată ce zice, dacă vede o muiere, care din vina ei este slab îmbrăcată:

Apoi numai atîta îi trebuie unei fete ori neveste, să iasă dumineca în sărbători cu haine nelăute că o dată și aude:

Văzînd poporul cîte o fată zglobie, fuicașă, care numai să fie și ea cu bărbat, stă gata a se mărita după un calic și leneș, numaidccît îi face cîntec:

Sau:

Dar satirele românului sînt didascalice; uite cum învață pe o tînără mîndră, dar flămîndă:

Dar văzînd poporul ruina, la care împinge pe mulți luxul cel mare și nebunesc, se trage pe seamă și exclamă:

Din cele pînă aci înșirate, lămurit se vede că poporul nostru urăște și combate următoarele vițiuri:

1. Lăcomia și cîștigul fără muncă.

2. Lenea și trîndăvia.

3. Fala goală.

4. Beția.

5. Închipuirea.

6. Luxul și făloșia.

7. Necurățenia și desfrîul.

Iar în schimb pentru acestea iubește și prețuiește de virtuți:

1. Cîștigul cu muncă dreaptă.

2. Hărnicia.

3. Simplicitatea.

4. Trezia.

5. Naturalitatea.

6. Curățenia și

7. Păstrarea.

Cine va studia dar cum se cuvine pe bunul nostru popor îl va afla muncitor și păstrător, harnic și treaz, simplu, curat, natural, isteț dar cu cumpăt în toate. Așa este el în genere și numai așa-l poate afla omul nepreocupat, care nu se grăbește a judeca pe cineva fără a-l cunoaște, numai din spusele unora sau altora, ori mult din vederea cîtorva indivizi, poate coada neamului, de care se află la toate popoarele lumii. Dar oare cine face regulă generală din excepții, decît nebunii și ignoranții? Și cum să numim pe aceia, care ne arată lumii după cum poate se știu pe sine a fire? Au nu este scris: Vai celui ce zice răului că este bun și bunului că este rău? Celui ce pune lumina întunerec și întunerecul lumină? Vorba lui Andrei Mureșanu:

În deșert se-ncearcă ai nopței argați Să reverse umbră în loc de lumină,

Ale lor cuvinte nu prind rădăcină

Că nu ies din inimi, ci din creieri stricați.

Doina bate pe Rossler și pe alți falsificatori ai istoriei noastre, doina va bate și pe Brociner et comp. care în mod murdar ne prezintă Europei în „Nunta din Văleni” .

Noi le spunem numai cîteva vorbe românești: Cine vrea să scrie nuvele, ori piese teatrale din popor, studieze bine pe acel popor și literatura lui, ori dacă nu are cap ori paciență spre așa ceva, mai bine pună-se și adune zdrențe, că atunci cel puțin nu va fi calificat nici de răutăcios, nici de necioplit...