Cântare dă tânguire la sfârșitul vieții

Mă duc, mă duc șî vă las, nici o urmă vă mai las, Să vă luați după mine, să vă întâlniți cu mine. Mă duc, d-unde nu mai vine, ș-unde a merge să cuvine. Cine a venit în lume, or nu s-a mai dus din lume? Cine ochii ș-au închis, oare și i-au mai dășchis? Cine s-au dus după lume, oare mai venit-au în lume? Mă duc, mă duc șî vă las, nici o umbră vă mai las. În zadar venim în lume, în zadar trăim pă lume, În zadar ne străduim, în zadar ne chipuim Să dobândim toate-n lume, când nimic luăm din lume. Goli am venit, goli ne ducem, nimic cu noi d-aici ducem, Toate o zădărnicie, bine ar fi să nu mai fie; Toate o ticăloșâie ce n-aș vrea să mai vie. Toate vin, toate să duc, toate trec într-un minut. Mă duc, mă duc și vă las, oase moarte făr'dă glas, În zadar vă tânguiți, în zadar vă șî jăliți Pentru cei ce-au răposat, șî dă chinuri au scăpat. Moartea toate potolește, toate ni le istovește. O, ce grea dăspărțire, dintre oameni după fire! Nu mă puneți la uitare, rugu-vă cu îndurare, Cei ce rămâneți pă urmă, cât veți mai trăi în urmă, Dați-m mie cea mai dulce, la cel ce d-aici să duce, Cea din urmă sărutare, c-o întreagă-mbrățișare. Mă duc, mă duc șî vă las, vedeți, vedeți ce vă las, Vă las chiote șî leșânuri, văitături șî suspinuri, Vă las jale cu năcaz, vă las lăcrămi pă obraz, Ș-un vaiu mie! fătul mieu! frate! soro! tatal mieu! A mea maică cea prea dulce! (O, ce dureri mi-aduce!), A mea fată prea iubită, dă la țâțe-m dăspărțită, Cum te duci! șî und'te duci! cu ce grabă te șî duci! Amar! amar! amar! mie! or putea-va să mai vie! O, viață amărâtă! ce petrecere urâtă, Când nădejde n-am lăsată a te mai vedea vreodată! Vaiu! cum fuge dă la mine! Moarte șî mie mai bine: Atunci toată întristarea îm va lipsi, șî durerea; Întristare văz că las, um cumplit vrăjmaș vă las. Dăparte d-această boală, ce pă toți curând domoală, Că-ntristarea la-ntristare, întristare șî mai mare, Și durerea la durere, cu mult mai mare durere, Mă duc, mă duc șî vă las, zioa bună vă șî las.