Poezie · 1912
Ceasornicul meu
Ori unde merg, cu mine
Ceasornicul îmi iau
Și orele cum lunec
Eu văd pe el când vreau.
E-un mare-artist măiestrul,
Ce opera-a-ntrupat,
Cu toate că in mersu-i
Nădejdi multe-a-nșelat.
Voit-am nu odată
În mersu-i să grăbească,
Dorit-am altă dată
Bătaia să-și slăbească.
În chin și-n veselie
În zbucium și în pace,
În toate-a vieții clipe
Tictacul său și-l face.
Bătu la moartea tatei
Și-amicul când muri,
Bătu când iubirea-nflorit-a
Și-altarul când mă uni;
Bătu la al pruncului leagăn
Și-ades încă, Cerul de-o vrea,
Când zile mai bune sosi-vor,
Cum sufletul meu le visa.
Și-n mers de-a slăbit câte-odată,
Și-n loc de era să s-oprească,
Măiestrul cu buna sa mână
Din nou l-a făcut să pornească.
Dar de-o fi odată să stee,
Atunci cu el s-a sfârșit —
Nimic nu-l mai face să umble,
Doar meșterul său iscusit.
Să merg trebuire-aș la meșter
Și, vai, ce departe stă el,
Dincolo de marginea lumii
În vecinie cerescu-i castel.
Atunci cu fiiasc-umilire
Mulțumind înapoi i l-aș da:
„Ah, Doamne, nu stricat-am,
De sine-a-ncetat a umbla!”