Iarna

Omăt pretutindeni. Cât bate ochiul, pământul e ca spoit cu var. Ger. Crivățul se zbuciuma. De sus nu mai cad fulgi. Dar spulberătura tot așterne troiene. Nu-i pui de om, sau vietate, pe afară. Nici pasăre, nici câine.

Trenul e potmolit. Din depărtare se vede o mașină de ajutor. Fumul se deșiră in urma ei drept ca o tăietură peste un t.

În namiezi se deschide pârtia. O târlie. Copitele cailor coptoroșesc zăpada. Țăranul, strâns in zeghe, îi mângâie cu biciul. În fund e zgriburită cu spatele spre vânt o muierușcă. Sufla în pumni să-i încropească.

Cerul s-a luminat. E soare cu dinți: Omătul sclipește. Vântul s-a topit.

Din spre pădure se aude o detunătură de pușcă. O droaie de vânători gonesc un șoldan.

Sub streșini atârnă o cumetrie de țurloaie de gheață. În porumbul ce stă strâmb, ca un bețivan cu căciula de mițe bălane pe creștet, câteva vrăbii ciripesc și abia îndrăznesc să-și arate ciocurile.

Un curcan stenahorisit sta în pragul casei schimbând picioarele. Moțul îi atârna peste plisc și-l supăra ca ceva de pristos.

Încet — încet sorele scapătă în asfințit și spune neaoșului unchiaș, câmpul, noapte-bună.

Umbrele ies din pădure și sfioase își desfășur zăbranicul. Crivățul începe iarăși să sufle in tilinca-i de capiu. Se aude un urlet de lup. Câinii îi răspund.

Apoi tăcere, ca în altar.

Și, parcă nu mai trăiești, parcă visezi...